Într-un peisaj dominat de multinaționale, familia Zanc se ridică precum o mică rezistență, producând lactate și brânzeturi de calitate în România. Cei doi frați, Ambrozie și Călin Zanc, au pornit de la consultanță agricolă și au ajuns să înființeze Lactate Someșene Dej, o fabrică de lactate cu un brand distinctiv - „Țarina”. Cu o devotare deplină, aceștia se străduiesc să aducă în fața consumatorilor produse tradiționale și naturale, într-o piață dominată de produse procesate. Cu toate că întâmpină provocări din partea marilor lanțuri de supermarketuri și a lipsei de sprijin guvernamental, familia Zanc rămâne hotărâtă să promoveze tradiția și să aducă în continuare produse de calitate pe piața lactatelor românești.

Despre industria alimentară românească e destul de greu să spui că este românească, pentru că e dominată de multinaționale. Nu spunem că este doar situația României. Multinaționalele fac legea în multe țări, de aceea se și numesc așa. Procesul de mondializare este început de mult și își are ca principal instrument comunicarea din ce în ce mai facilă, iar ca motor, economia. Comunicarea, pentru că ne determină să dorim să trăim precum cel pe care îl vedem la televizor, pe internet, iar economia, pentru că „cineva” poate să vină în întâmpinarea acestei dorințe. Lucrurile sunt simple și nu trebuie să ne gândim la cine știe ce conspirație. Este un proces social cât se poate de natural. Ceea ce ne întristează este că foarte multe elemente din patrimoniul cultural al lumii se pierd pentru că un consumator nu poate să trăiască în două feluri, și așa cum vede, și este atras să o facă, și conform tradițiilor sale. Sunt societăți mai deschise la nou, dispuse la schimbare, ale căror tradiții sunt deja la muzeu, și altele mai conservatoare, ce par pentru cele dintâi „de pe altă planetă”. România este destul de echilibrată, din acest punct de vedere, dar presiunea este destul de mare și, pe plan economic, slăbiciunile administrative – administrația este singura care se poate opune unui proces monopolizator – au dus la situația actuală.

O mică rezistență în fața multinaționalelor

Și totuși, la fel ca în alte locuri ale lumii, există și o „rezistență”, de fapt o micro-piață a conservatorilor nostalgici care pot alimenta o parte din industria locală.

Beneficiara acestei evoluții este și fabrica de lactate și brânzeturi la care am poposit recent. Este vorba despre Lactate Someșene Dej, înființată de doi frați, Ambrozie și Călin Zanc, care au hotărât, la un moment dat, să nu se mai mulțumească cu statutul de colectori de lapte, adică de intermediari între crescătorii de animale și procesatori, și să devină capăt de linie.

Prima afacere cu care au început a fost de consultanță agricolă, lucrând pentru o mare multinațională cu care „am înființat peste 68 de ferme de vaci, în Transilvania, ferme foarte bine puse la punct. Am vrut să facem o trecere de la familia care crește vaci, deci practic de subzistență, către o fermă de familie, deci de la 2, 3, 4, 5 vaci la 30 de vaci. Și așa am început. După care am intrat în zona de colectare lapte, adunând laptele de la aceste ferme, și îl dădeam mai departe procesatorilor mari. Dar aveam o problemă în tot circuitul ăsta, că eram un tampon și am ajuns să avem din ce în ce mai puțin, iar atunci ne-am întrebat: de ce să nu procesăm noi laptele pe care-l colectăm? Am decis să facem această investiție, dar practic nu am avut bani, am început acest business cu un împrumut de la bancă pe care l-am girat cu un teren agricol mare… deci practic am început cu minus”, spune Călin Zanc.

Construim un brand, nu renunțăm

Au început pe minus, ca alți mulți curajoși. Curajoși sau inconștienți, cum le-ar spune unii, aceia trecuți deja prin noianul de piedici și greutăți inerente. De altfel, s-au convins și ei că nu e ușor. „Sincer, am crezut în acest sector și cred în continuare, dar la câte probleme am avut pe parcursul acestor investiții și al acestei construcții de brand, de business, de ceea ce facem noi, probabil trebuia renunțat la un moment dat, dar am spus că nu renunțăm și mergem înainte.”

Păi, în primul rând, nu te lasă „minusul” să renunți. Deși ne-a spus că sunt mulți cunoscuți ai lui care au făcut-o, pentru că nu au mai rezistat. „Nu vom renunța decât atunci când nu se va mai putea. La un moment dat poți ajunge în direcția aceea, noi cunoaștem mulți oameni care au investit în acest sector și au renunțat la un moment dat pentru că efectiv nu au putut să meargă mai departe. Asta, din cauza problemelor de finanțare, din cauza lipsei de interes a autorităților noastre. Nu i-au protejat deloc pe cei care au investit în aceste sectoare, ba din contră, au fost lăsați să fie exploatați la maximum.”

Așa cum spuneam, autoritatea administrativă a unei țări este singura care poate opune rezistență reală tendințelor de monopol pe care, în baza principiului de maximizare a profitului, orice societate comercială poate să o aibă.

Din fericire, ei par a fi pe drumul cel bun, deci departe gândul renunțării. Și spunem asta pentru că au ales nu doar să producă derivate din lapte, pe care doar să le vândă într-un fel, cum s-o putea, ci au ales să construiască un brand. Grea treabă, zice și Călin Zanc: „Este foarte greu să creezi un brand, o marcă, lucrăm de ani de zile la acest lucru, am început ușor-ușor să intrăm pe piață, dar este greu să pătrunzi, pentru că vă dați seama că ne luptăm cu niște coloși industriali, dacă-i putem numi așa”. E adevărat că pare inegală și oarecum necinstită această „luptă”, dar trebuie să înțelegem că aceia mari au fost și mici odată, cum mari pot ajunge și cei care sunt mici acum.

Calitate premiată

Dar probabil că frații Zanc nu se gândesc la asta și bine fac, pentru că acum se gândesc la ce pot face acum, de exemplu o marfă de calitate. „Vorbim despre acidofile, despre smântâna de bivoliță, smântâna de vacă, iaurtul de bivoliță, iaurtul de vacă, pe care le facem tot așa cum se făceau odată, și sunt bucuros când văd comentarii unde scrie: «Am gustat ceva ce n-am mai gustat de la bunicii mei». Telemeaua de oaie pe care am produs-o noi a câștigat Medalia de aur în Germania, la Institutul DLG, Telemeaua de bivoliță, Medalia de argint și Telemeaua de vacă, Medalia de bronz. Deci suntem cu niște produse de bună calitate pe piață, recunoscute internațional în acest moment. Au fost premiate sub brandul „Țarina”. Am ieșit cu aceste produse pe piață sub acest brand, „Țarina”, și suntem bucuroși că am câștigat și o să mai participăm și la alte tipuri de certificări în exterior, pentru că sunt recunoscute în UE și pentru noi este important acest lucru. Anul acesta în noiembrie, vom duce și celelalte tipuri de produse la degustat tot la acest institut, dar și la alte institute cu certificare afară, ca să fie o paralelă să vedem dacă într-adevăr sunt la nivelul pe care ni-l dorim.”

Nu încape vorbă, ar participa la asemenea concursuri și în țară, dar nu prea sunt. Căci, zice Călin Zanc, „momentan, nu prea avem specialiști care să deguste brânza în România, s-a discutat acest lucru și sperăm să reușească doamna Corina Mareș să facă acest lucru, că lucrează pentru a promova o echipă de degustători de brânzeturi și o școală pentru acest sector, pentru că este foarte important să cunoască producătorii mai mici, mai mari și chiar – de ce nu? – cei din gospodării ce înseamnă anumite lucruri în a procesa lactatele”.

Un lanț eficient de colectare a laptelui

Așa cum spuneam, fabrica despre care vorbim se află în Dej, un oraș aflat în apropierea graniței mai multor județe, astfel că atunci când domnul Zanc spune că „noi colectăm laptele din jur, din toate județele, de la Maramureș, Sălaj, Bistrița, Țara Lăpușului, Valea Someșului”, pare că au un bazin de colectare imens, dar în fapt colectarea se face de pe o suprafață relativ mică: „Nu ne-am îndepărtat foarte tare de Dej, ci undeva la o rază de 56-60 km maximum”. În schimb, procesul de colectare este unul foarte extins pentru că laptele provine de la foarte mulți furnizori. „Avem peste 150 de puncte de colectare. Ciobanilor, la stâne, le-am dat tancuri de răcire, deci am ajutat și am sprijinit mult crescătorii din zonă, suntem cunoscuți pentru colectarea de lapte din 2007, au încredere în noi, au mai încercat și în alte părți, au văzut că suntem totuși o firmă serioasă, ne-am respectat cuvântul pe care l-am dat, și contracte avem cu peste 1.880 de ferme de familie. Foarte multe, foarte greu, foarte mult de lucru…”. Într-adevăr, foarte mult de lucru, dar se pare că au și un avantaj, calitatea laptelui: „Avem un lapte bun, de calitate, și, putem spune – încă nu este certificat, dar va fi pe viitor –, că este un lapte natural, pentru că acești crescători de la care colectăm lapte nu cresc intensiv aceste animale, sunt oameni cu gospodării de subzistență, de la 3 la 10-15 capete, și le cresc într-un anumit fel.”

Acum procesează aproximativ 25.000 de litri de lapte pe zi, dar au loc de creștere, pentru că fabrica are o capacitate mult mai mare: „Capacitatea fabricii este mai mare, undeva la 60.000 de litri pe zi, dar colectarea noastră este de 25.000 pentru vară și avem în perioada în care este laptele de oaie în jur de 1.200.000 – 1.300.000 de litri de lapte de oaie pe sezon, la bivoliță este un pic mai puțin, undeva la 1.500-1.200 de litri pe zi, momentan. Colectăm lapte de vacă, lapte de bivoliță și lapte de oaie, în sezonul în care este lapte de oaie. Pentru oaie avem primăvara – mai, iunie, iulie, august –, bivoliță și lapte de vacă avem permanent”.

Investiții pentru viitor – fabrica „Grota de la Țaga”

Vorbeam mai devreme despre faptul că e greu să se mențină și că uneori trebuie să lupte cu gândul renunțării. Este remarcabil că, în pofida acestor frământări, frații Zanc acționează cu un curaj demn de admirat. Nu doar că nu dau înapoi, dar și fac pași înainte, achiziționând încă o fabrică. E adevărat, una cu potențial, fabrica de la Țaga. „Acolo avem o grotă unică în lume, care adăpostește o bacterie ce nu se poate reproduce în nicio altă parte a lumii. Prin urmare, produsele respective nu pot fi create în altă parte decât acolo. După maturare, aceste produse devin cu adevărat unice. Bacteriile din grotă își îndeplinesc funcția astfel: cu cât sunt mai multe produse puse la maturat în grotă, cu atât ele lucrează mai eficient și mai intens.”

Și nu doar că au achiziționat-o, încă de anul trecut, dar au și investit în modernizarea ei. „Am făcut o investiție mare acolo și este de actualitate. Doar la grotă nu am intervenit și nu vom interveni niciodată, deoarece  este așa de peste o sută de ani. În acea zonă deja efectuăm probe, deoarece suntem pe cale de a obține autorizația finală, practicăm producția unui produs tradițional și dorim să obținem Indicația Geografică Protejată (IGP) pentru acea regiune. Mai avem foarte puțin de lucru și vom deschide fabrica, deoarece am finalizat renovarea și retehnologizarea și am schimbat fluxul tehnologic.”

Acolo se va adăuga un nou bazin de colectare a laptelui. „În viitor, pentru noua fabrică pe care am achiziționat-o anul trecut, la Țaga, fosta fabrică «Grota de la Țaga», unde se produce renumita brânză Năsal, vom colabora și cu cooperativa Someș-Arieș, pentru că au acolo câteva ferme mici pe care de comun acord le îndrumăm spre noi, dorim să ajungă cât mai repede laptele materie primă la fabrică și, având în zonă, e foarte simplu pentru noi dacă suntem în colaborare cu ei. Sigur, în viitor ne gândim să colaborăm în funcție de ce capacitate vom vinde, putem colabora din ce în ce mai mult, că suntem colegi și prieteni cu cei din cooperativă și tot timpul participăm împreună la evenimente, pentru că are o mare influență în zonă cooperativa Someș-Arieș.”

De vândut, își vând produsele prin intermediul multinaționalelor, că nu prea există alte căi eficiente, în pofida inconvenientelor despre care o să și vorbim mai jos. Ei sunt mulțumiți că o pot face, considerând că acestea iau de la ei pentru calitatea bună a mărfii: „Avem contracte cu multinaționale care cumpără o cantitate foarte mare de produse, ceea ce ne face să credem că le achiziționează datorită calității superioare a acestora și faptului că respectăm un proces tehnologic strict, la care ne raportăm în mod riguros. Utilizăm doar materii prime de calitate, cum ar fi laptele, și toate celelalte inputuri necesare în procesul tehnologic. Deși, în ultimii doi ani, costurile s-au majorat semnificativ, referindu-mă la ambalaje, sare, cheaguri și culturi, noi nu am făcut niciun compromis în privința calității, ci am menținut același standard înalt”.

Provocările din industria lactatelor din România

Dar să vedem și care sunt aspectele care grevează această zonă de nișă a industriei laptelui. Unul dintre ele ar fi chestiunea prețului, despre care Călin Zanc zice că nu este corect repartizat între producătorii de lapte, procesatori și vânzători, aceștia din urmă luând „partea leului”. „Putem discuta de un lanț în care ar trebui ca producătorul de lapte să-și ia banii pe care-i merită, procesatorul de lapte să-și ia banii pe care-i merită și retailerii și cei care vând produsele lactate la fel. Pentru că produsele noastre ajung astăzi la raft cu un preț foarte mare, până astăzi nu au scăzut prețurile, deși noi și producătorii de lapte am scăzut prețurile și în acest moment nu intervine nimeni, doar la ședința de guvern s-a spus că trebuie să scădem prețul, dar nu retailerii care au un adaos foarte mare, ci producătorul și procesatorul de lapte… Și retailerul? Producătorul l-a scăzut foarte mult în momentul de față, că ați văzut, a ajuns de la 3 lei la 1,50 – 1,30, vine din Polonia laptele — și unde să-l mai scadă?, pentru că în momentul ăsta el este în deficit și nu are o eficiență economică la fermă”, spune Călin Zanc și din postura de producător, pentru că trebuie să spunem că este și președintele asociației de crescători de bivoli.

Și legat de raportul pe care procesatorul ar trebui să îl aibă cu producătorul de lapte, el face o remarcă de foarte mult bun simț, la care puțini se raliază: „Dacă producătorul de lapte dispare, procesatorul și-a dat seama că are o problemă: că odată vine laptele mai ieftin din afară, dar după ce aceia de afară își vor da seama că nu mai avem noi lapte, or să vină cu el mult mai scump. Și atunci iar avem o altă problemă. Deci, de aceea eu zic că ar trebui menținut acest lanț și să creștem sectorul zootehnic, și să-l ajutăm să producă din ce în ce mai mult, nu mai puțin și să ne dispară fermele an de an”.

Cel mai expus la extincție este sectorul creșterii bivolilor, susținut acum doar de o mână de pasionați. „Vor dispărea odată cu acești crescători pasionați, care sunt în vârstă, și aceste animale, cu excepția cazului în care reușim să convingem tinerii în următorii ani că este un animal ce merită să continui să-l crești și să obținem pentru acest sector, bubalinele, o eficiență mai mare.”

Prinși la mijloc

Este conștient că nu se poate fără cei trei parteneri din lanț, producători, procesatori, comercianți, dar consideră că marile lanțuri de supermarketuri pun o presiune prea mare pe procesator, care se vede constrâns să facă stocuri. Aceste stocuri reprezintă o altă problemă majoră cu care se confruntă chiar și marii procesatori. Cauzele sunt, pe de o parte, venite, așa cum spuneam, de la comercianți. „Supermarketurile cer prețuri la un anumit nivel, se pun niște condiții foarte dure și dacă ne uităm la colegii noștri din această industrie a laptelui, majoritatea au probleme în partea de lanțuri de supermarketuri, și acolo prețul final este foarte mare în comparație cu prețul care pleacă de la noi, și presiunea cea mai mare întotdeauna se pune pe procesator. Suntem la mijloc, suntem presați de aceste două tampoane. Dacă nu ar fi producătorul de lapte, nu am avea din ce să producem lactatele, dacă nu avem lanțurile care vând produsele lactate, nu avem unde să le vindem. Pentru că la un nivel nu mai poți să vinzi doar tu, pe rețelele tale proprii.”

Problema cu stocurile este că acestea trebuie conservate și asta necesită eforturi financiare suplimentare, pe care nu le pot suporta și pentru care nici nu primesc credite din partea băncilor. „Cea mai mare problemă a noastră este finanțarea stocurilor pe care le avem. Pentru că noi acum avem stocuri foarte mari și este normal, eu trebuie să asigur permanent, lunar, brânza, telemeaua de oaie maturată, pe care noi o facem în patru luni și s-o ținem un an și șase luni până vine celălalt lucru de anul viitor, și atunci noi trebuie să facem stocuri mari pe care trebuie să le depozităm. La noi, în România, încă nu avem o bancă să te împrumute pentru stocuri și să-ți ia stocurile ca garanție. La noi trebuie să te duci cu absolut tot ce ai, să girezi peste, și aici este o problemă destul de mare.”

E nevoie de colaborare

Nemulțumirea interlocutorului nostru este dată și de paradoxul pe care-l sesizează. Cu toate că suntem o țară importantă în Europa în ceea ce privește agricultura, nu reușim să influențăm deciziile care se iau în domeniu la Comisia Europeană. „Pe tot acest lanț avem reprezentanți, avem europarlamentari în Comisia pentru agricultură și nu suntem o țară cu puțini, că suntem a cincea în UE și avem destul de mulți reprezentanți.” Ceea ce este mai grav, în opinia sa, este că nu se iau decizii competente pe plan local. „Trebuie doar să adaptăm ceea ce este în alte țări și în țara noastră. Sunt multe lucruri care nu se potrivesc, dar se pot adapta la ceea ce avem noi în țară. Dacă nu intervenim cu sprijinul de la Uniune, guvernamental, dacă organizațiile nu stau la masă și nu ajung la un consens cu privire la acțiunile ce trebuie întreprinse, vom avea o gravă problemă. Companiile vor dispărea involuntar. Cele mai multe companii românești cu branduri mari au fost achiziționate de multinaționale din străinătate. Ele au știut ce să facă cu ele, noi nu putem. Aici putem învăța multe din alte țări, unde fermierii s-au confruntat cu nemulțumiri și au ieșit în stradă, dar au găsit întotdeauna soluții pentru a merge mai departe. Așadar, ar trebui să găsim împreună aceste soluții – asociații, cooperative, toți procesatorii – toți acești actori ar trebui să stea la masă și să colaboreze, inclusiv cei din multinaționale care vând produsele finale, deoarece și pentru ei ar fi mai simplu să vândă produse procesate în România decât produse importate din afară.”

Pasiunea merge mai departe

Familia Zanc nu doar că a reușit să creeze o afacere solidă în industria lactatelor, dar a reușit și să transmită pasiunea și cunoștințele generației viitoare. Călin Zanc a dezvăluit că unul dintre nepoții săi este implicat activ în afacere și îi oferă sprijin în cadrul companiei. „Am și un nepot care e tot timpul alături de noi și ne sprijină cu multe lucruri în firmă, și practic cred că aici a fost un plus pentru noi, că suntem doi frați care pot să se sprijine unul pe altul, când unul cedează, vine celălalt și spune: hai să facem ceva, nu se poate, reușim cumva.”

De asemenea, el a menționat că fiica fratelui său a urmat o facultate în domeniul științelor agricole și se specializează în industria alimentară, iar fiica sa se pregătește în domeniul turismului internațional și are planuri de a dezvolta o ofertă de agroturism în zona Țaga. Toate acestea evidențiază angajamentul familiei Zanc de a continua tradiția în industria lactatelor și de a aduce inovație și dezvoltare în acest domeniu. „Noi vrem să continuăm să vedem cât de departe o să mergem. Ca familie, cred că este mai simplu un pic, că v-am spus că este un sprijin întotdeauna, când nu poate unul, vine celălalt și ajută.”

 Vom sta și noi să urmărim cât de departe or să meargă, deși nu putem decât să fim optimiști în privința acestei „construcții”, mai ales că ea are viitor și dincolo de „mâine”.

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

Big Iron Farm Show, cel mai prestigios eveniment din industria agricolă, și-a deschis porțile în West Fargo, statul Dakota de Nord din Statele Unite ale Americii, în perioada 12 - 14 septembrie, aducând în centrul atenției cele mai recente inovații tehnologice în agricultură. Organizat anual, acest târg este un punct de întâlnire esențial pentru producătorii de utilaje agricole, furnizorii de tehnologie și experții din domeniul agricol, oferindu-le o platformă de schimb de idei și descoperiri de ultimă oră.

Evenimentul are ca scop explorarea noilor tendințe și tehnologii propuse de americani pentru eficientizarea agriculturii la nivel mondial. În Dakota de Nord și Illinois, sunt prezenți delegați din toate colțurile lumii, iar România este reprezentată în mod semnificativ. Delegația română, prezentă în SUA în perioada 9 - 15 septembrie, este compusă din reprezentanți ai statului român, asociații de fermieri și chiar fermieri interesați să-și adapteze și să-și dezvolte noi capacități în ceea ce privește tehnologiile moderne și inovative. 

Vizita delegației române a fost organizată, bazându-se pe buna relație din cadrul parteneriatului strategic dintre România și Statele Unite, de către Serviciul Comercial al Ambasadei Statelor Unite în România, împreună cu Ambasada Statelor Unite din Republica Moldova și în colaborare cu Biroul de Comerț din statul Dakota de Nord.

Această delegație oficială urmărește să introducă și să promoveze aceste tehnologii în România. „Participanții interacționează cu diverse companii din Statele Unite care expun aceste tehnologii de ultimă oră, în special în ceea ce privește gestionarea inteligentă a irigațiilor, dat fiind că lipsa de apă este o problemă majoră în agricultură în zilele noastre. De asemenea, se expun și tehnologiile care sunt în prezent foarte căutate pentru a fi adoptate rapid de către statele din întreaga lume, în scopul eficientizării agriculturii. Toate acestea sunt însoțite de o utilizare sporită a energiei verzi și prietenoase cu mediul, în vederea asigurării securității alimentare și a surselor de apă dulce la nivel global”, ne-a spus Radu Antohe, lector universitar la Facultatea de Economie Agroalimentară și a Mediului din cadrul Academiei de Studii Economice din București, participant la delegație.

Prin urmare, această delegație care se află în vizită în Statele Unite își propune să continue promovarea Parteneriatului Strategic dintre România și Statele Unite. „Scopul nostru este să diseminăm și să transmitem informațiile obținute în timpul acestui târg fermierilor din România, astfel încât să contribuim la o dezvoltare reciproc avantajoasă între companiile din Statele Unite și cele din România”, ne spune același Radu Antohe, cel care este și partener tehnic al DLG Intermarketing, organizatorul în România al târgurilor de agricultură Agraria și AgriPlanta-RomAgroTec. Tot domnia sa adaugă: „Trebuie să subliniem că, în calitate de stat membru al Uniunii Europene și participant activ pe piața globală, România joacă un rol crucial în contextul regional în care evoluăm. Din păcate, suntem cu toții expuși la provocări, dar avem și oportunități semnificative. Prin urmare, în baza acestui parteneriat strategic dintre România și Statele Unite, avem datoria să continuăm să dezvoltăm programe, soluții și proiecte comune, în interes reciproc avantajos, pentru a exploata pe deplin aceste noi oportunități care se află în fața noastră. Realizarea acestui obiectiv depinde în întregime de noi și de abilitatea noastră de a fructifica aceste oportunități și de a susține dezvoltarea acestui sector foarte important al economiei naționale, și anume agricultura”.

Târgul este structurat în patru zile tematice, dintre care două sunt dedicate exclusiv vizitelor tehnice, iar celelalte două sunt rezervate conferințelor. Acest aranjament a fost gândit cu atenție pentru a răspunde nevoilor și cerințelor vizitatorilor, luând în considerare diferitele niveluri de experiență ale fermierilor.

Cu o gamă largă de echipamente de irigație de vârf și soluții de automatizare agricolă, Big Iron Farm Show stabilește standardele pentru agricultura globală și furnizează un semnal la nivel mondial pentru tendințele din industrie. Producătorii de echipamente agricole aduc aici cele mai recente tehnologii, iar participanții au oportunitatea de a explora și testa cele mai inovatoare dispozitive și soluții.

În Europa, cel mai mare târg agricol care și-a câștigat notorietatea este Agritechnica, care aduce, la rândul său, soluții pentru eficientizarea agriculturii, în special pe piața comună europeană, contribuind la îmbunătățirea calității exploatării resurselor finite din agricultură.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Corteva Agriscience a organizat pe 8 iunie, în localitatea Dragoș Vodă, județul Călărași, una din edițiile evenimentului „Corteva Agronomy Day” ale acestui an. Gazdă a fost SC Ildu SRL - Ferma Iliuță.  

Corteva Agriscience a ales de foarte mulți ani să își prezinte portofoliul de produse în colaborare cu mai multe ferme din țară, unde amplasează platforme demonstrative. Acolo invită fermierii și le prezintă caracteristicile plantelor din portofoliu și tehnologiile de protecție a plantelor.  

Un parteneriat avantajos

Platforma la care am participat a avut loc la Ferma Iliuță, aparținând fiului cunoscutului fermier Vasile Iliuță, Claudiu, cel cu care am și stat de vorbă. Ne-a spus că este un obicei, acesta de a colabora cu Corteva. Un obicei vechi de mai bine de zece ani. Colaborarea este reciproc avantajoasă. Pe de o parte, Corteva poate să-și verifice caracteristicile produselor din portofoliu, pe de altă parte, fermierul poate testa în propria fermă cele mai noi produse, putând să aleagă cele mai potrivite soluții pentru sine. „În fiecare an testăm. Dacă nu testăm să fim în trend cu tehnologia, riști să pierzi. În fiecare an, ce apare nou trebuie testat, ca să poți să vezi dacă se adaptează bine în zona ta. De-a lungul timpului s-au mai îmbunătățit hibrizii, au apărut cei mai rezistenți la secetă, pierd apa mai repede, adică an de an s-a venit cu produse noi”, ne spune Claudiu Iliuță. Pe lângă cei doi parteneri câștigă și ceilalți fermieri din zonă, pentru că pot vedea capacitatea unor produse, fie de genetică, fie soluții tehnologice de protecția plantelor, cum se manifestă în condiții similare cu cele din ferma lor. Ai putea spune că aceștia din urmă sunt cei mai câștigați pentru că nu riscă nimic, doar vin și văd care este mai bun.

Suprafața pusă la dispoziție platformei demonstrative este de 10 – 15 hectare – zice că nu a stat să măsoare exact –, pe care au fost puse culturi de grâu, rapiță, floarea-soarelui, porumb și soia. Au avut probleme cu ciorile la floarea-soarelui, fiind nevoiți să semene de trei-patru ori. Corteva oferă, prin brandul Pioneer, genetică pentru porumb, floarea-soarelui, rapiță și soia, grâul provenind de la un alt furnizor.  

Pentru a fi puse în evidență soluțiile tehnologice de protecție a plantelor, acestea sunt utilizate pe sole învecinate cu alte sole pe care s-au folosit alte soluții sau nu s-a folosit niciun fel de substanță de protecție.  

Lider de piață pe multe planuri

Despre oferta concretă a produselor prezentate de Corteva la evenimentul de la Dragoș Vodă, ne-a vorbit Jean Ionescu, Country Leader România & Republica Moldova. A ținut să precizeze că brandul Pioneer este lider în furnizarea de semințe hibride de porumb, floarea-soarelui, rapiță și soiuri de soia, atrăgând atenția asupra portofoliului de „hibrizi de porumb, unde ne pregătim noile lansări pentru 2024 și nu vă ascundem că ne mândrim că brandul Pioneer este astăzi brandul cel mai de încredere la nivel mondial în marea majoritate a fermelor și este brandul care oferă de departe cea mai performantă gamă de hibrizi de porumb din categoria Optimum Macomax, gama Premium, care inclusiv în zona în care ne aflăm, în Bărăgan, este o gamă de produse care ocupă peste 55-60% din piață”. Legat tot de genetică, a spus că se pregătesc să lanseze noi hibrizi de rapiță: „Vom lansa cei doi hibrizi de rapiță astăzi, e vorba de PT314 și PT315, care vor reprezenta cel mai ridicat nivel de performanță productivă, cu un consum de azot mai mic, și, de asemenea, cu cea mai ridicată rezistență la scuturare. Credem că noile lansări la rapiță vor fi hibrizii care în următorii cinci ani vor domina piața hibrizilor de rapiță în România și, dacă mai era nevoie să precizez, după cum știți, brandul Pioneer încă de anul trecut a devenit lider și în cultura de rapiță și e un lucru cu care ne mândrim”. A adăugat și faptul că se poate spune despre Corteva că domină aproape total cultura de rapiță, pentru că poate oferi tot ce are nevoie un fermier pentru a o cultiva. „Corteva are cel mai complet portofoliu pentru rapiță, începând de la hibrizi de rapiță, tratament de sămânță – și aici Lumiposa®e soluția care e universal valabilă astăzi în tratamentul semințelor cu insecticid la rapiță –, plus portofoliul de erbicide, insecticide, e vorba de Galera™ Super,  Korvetto™, Capartis®– fungicidul nostru pentru rapiță – plus Inazuma®. Cred că este un portofoliu premium care cu siguranță ocupă, în alegerea fermierilor, prima poziție.”

Tot în partea de protecție a plantelor a evidențiat și erbicidul Viballa® pentru floarea-soarelui, numind-o „singura soluție care combate ambrozia în floarea-soarelui, chenopodium, amaranthus, cânepa, adică toate buruienile-problemă din cultura florii-soarelui”. Jean Ionescu a concluzionat că, de fapt, Corteva este lider absolut de piață prin portofoliul de erbicide la cereale păioase, din care a remarcat Bizon, ca fiind „soluția numărul unu de erbicidare în toamnă, soluția cea mai completă din piață”.

De asemenea, a remarcat fungicidul Verben™ , „care după acest an a devenit soluția cu indicația de performanță cea mai ridicată în primul tratament sau al doilea tratament la cereale păioase”. De altfel, și Claudiu Iliuță, gazda evenimentului, spunea că este încântat de acest produs. „Cel mai bun fungicid, Verben™. Îl recomand. Acesta a fost primul an în care l-am folosit, dar vreau să vă spun că, deși este puțin mai scump, își face treaba cu desăvârșire.”

La Corteva a început viitorul

Un produs-vedetă al prezentării, pe care Corteva îl va oferi spre vânzare începând cu anul viitor, este Utrisha™ N, un biostimulator cu rol în eficientizarea nutriției, ajutând la asimilarea azotului necesar din atmosferă. Este bio pentru că este de fapt o bacterie, Metylobacterium symbioticum, despre care Jean Ionescu spune că „va învăța planta de cultură să-și asigure cea mai mare parte de azot din atmosferă. Este practic bacteria care va intra în partea de fine-tuning a agriculturii mondiale și prima bacterie stabilizată, microîncapsulată, utilizată de fermieri pe scară largă”. Așadar, caracteristica principală a acestui produs este faptul că bacteria respectivă este stabilizată și încapsulată. „O bacterie în mod normal trebuie păstrată în frigider, în condiții excepționale de păstrare. Practic, ce a făcut Corteva? A reușit să stabilizeze o bacterie, pentru a fi ținută într-un ambalaj obișnuit și depozitată în spațiul obișnuit în care fermierul, distribuitorul păstrează produsele de uz fitosanitar, practic n-are nevoie de alte condiții”, ne explică Jean Ionescu.  

Evident că această bacterie nu este venită din neant, ea este prezentă în natură, în sol, ea interacționa în mod normal cu planta și până acum. Ceea ce reprezintă un plus în folosirea acestui produs este numărul mai mare de bacterii pe care planta îl va avea la dispoziție pentru a coabita. Bacteria se hrănește cu etanolul pe care planta îl produce și, la rândul ei, ajută planta să fixeze azotul din atmosferă. Așa cum spune domnul Ionescu, spre deosebire de alte soluții la care este nevoie de o grijă mare la dozaj, bacteria Metylobacterium symbioticum nu afectează planta în mod negativ dacă se află într-un număr mai mare decât este necesar. „Chiar dacă, prin absurd, supradozezi, cantitatea folosită este întotdeauna autoreglată de plantă. Adică, în niciun caz nu se intră în partea de «mai mult decât este nevoie». Sunt soluții care nu se găsesc în amprenta identificată în plantă, adică sunt soluții biologice sută la sută.”

Dacă nu e nevoie să ne facem probleme asupra dozajului, trebuie însă avut grijă la aplicarea lui. „Produsul trebuie aplicat într-un interval de temperatură între 10 și 27°, este ideal să nu fie amestecat cu alte produse, pentru că este viu și, bineînțeles, de exemplu apa cu clor omoară bacteria, alte produse de uz fitosanitar omoară bacteria, adică produsul trebuie aplicat singur. Pentru că dacă este aplicat corect, reușita este garantată, dar dacă facem greșeli intrăm în partea în care nu vedem efectul așteptat”, spune Jean Ionescu și ne asigură că „prin echipa de agronomi Corteva, dăm toate indicațiile fermierilor și în toate cataloagele, materialele informaționale pe care le oferim dăm detaliile de la A la Z, pentru că ne interesează foarte tare ca acest produs să fie aplicat corect.”

Se așteaptă omologarea acestui produs în perioada octombrie-noiembrie a acestui an, pentru ca de la anul să poată fi pus în vânzare.   

Această categorie a produselor biologice este una de viitor pentru Corteva, pentru că, se știe, încă de anul trecut au fost achiziționate două mari companii, Stoller din SUA și Symborg din Europa.  

Doar ce a fost prezentat noul produs, că a și stârnit interes din partea fermierilor. Gurlui Gheorghe, administratorul societății Agrisol, din Belciugatele, spune că merge la astfel de prezentări pentru că este atras de tot ce este nou și acest produs i-a stârnit interesul. „Am mai citit ceva despre bacteria asta, dar faptul că este un produs pe care noi îl administrăm pe cultură, foliar, și reușește să fixeze azotul e ceva extraordinar. N-o să mai cheltui atâția bani pe îngrășămintele astea sintetice și-și face treaba bacteria fixând azotul atmosferic. Economie de bani, în primul rând, și mai multă siguranță.”  

Reguli de aplicare Utrisha™ N

• Pentru a obține maximumul de eficacitate, aplicați Utrisha™ N culturilor care nu se află în stres biotic sau abiotic.

• Utrisha™ N trebuie aplicată în prima parte a zilei, pentru a beneficia de marea majoritate a stomatelor deschise.

• Utilizați cu apă care să aibă un conținut de cloruri sub 1 ppm și pH 5-8.

• Utrisha™ N trebuie aplicată când procesele fotosintetice sunt la un nivel optim, iar temperatura mediului ambiant este de peste 10⁰ C în încălzire.

• Aplicarea este recomandată când 50% din plante au acoperit terenul sau au ajuns la jumătate din biomasa normală.

Revista Fermierului a găzduit, în mai multe rânduri, adevărate foiletoane despre pajiști, în care un drag colaborator, experimentat și învățat – l-am numit pe dr. Teodor Marușca, care acum este director adjunct tehnic al Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pajiști Brașov –, ne-a explicat ce este bine și ce nu în domeniu. E vremea să îl invităm să ne mai reamintească, pentru că este nevoie, iar și iar, că lucrurile nu stau deloc bine și că e important să punem un început bun.

Așa cum ne atrage atenția invitatul nostru, dr. Teodor Marușca, România s-a angajat cu ocazia intrării în Uniunea Europeană, adică în urmă cu 15 ani, ca acele 4,8 milioane de hectare de pajiști să fie menținute, ca suprafață, dar și să fie îmbunătățite calitativ. Din păcate, nu s-a făcut nimic în această direcție, dimpotrivă, au fost lăsate pradă degradării. „Cauzele degradării, pentru care suntem atât de neliniștiți, sunt multiple. În primul și în primul rând este faptul că numărul de animale care valorificau această bogăție, acest patrimoniu național, a scăzut la mai bine de jumătate din efectivul de dinainte de 1990. Pajiștile au fost, în bună parte, abandonate – în totalitate, în unele cazuri – și la altele s-a redus încărcarea cu animale sub limita posibilă. La un calcul al nostru, față de efectivele actuale de pajiști, unități vită mare, abia dacă se acoperă la nivelul țării 0,3 unități vită mare la hectar. Apoi, calitatea lor, pe lângă abandon, este foarte slabă și din cauza faptului că nu se întrețin. Adică lucrările anuale de curățire a lor nu se mai efectuează, de asemenea nu se fertilizează cu îngrășăminte chimice sau organice, târlirea care se face cu animale este și aceea făcută necorespunzător, în sensul că animalele staționează în târlă sau în stână în același loc și nu se face o târlire rațională. Sunt foarte multe alte aspecte negative.”

Domnia sa spune că s-au luat totuși niște măsuri, la nivel național, prin apariția Legii pajiștilor și a Ordonanței de Urgență a Guvernului 34, amândouă din 2013, prin care se prevede întocmirea unor amenajamente pentru ca aceste pajiști să fie îmbunătățite. De altfel, chiar instituția pe care o reprezintă a întocmit un Ghid pentru amenajamentele pastorale, care se află sau ar trebui să se afle pe masa tuturor celor care fac astfel de lucrări de amenajare. Zice că toate UAT-urile din România trebuiau, conform legii, încă din 2004, să aibă aceste amenajamente întocmite, dar de atunci, în fiecare an, au apărut noi și noi legi de amânare a amenajamentelor pastorale, a termenelor de depunere.

„În 8 ani, pe care i-am avut la dispoziție din 2014 până în 2021, suprafața pe țară care are amenajamente pastorale este de abia de 54,5%, la care se adaugă 16,6% în lucru, deci în total puțin peste 71%. Ele trebuiau să fie încheiate, cum s-a propus încă din 2014 – cei care au propus această dată n-aveau cunoștințe de cât de complicat este să faci un amenajament pastoral. Silvicii mi-au spus, ei fiind principalii executanți ai acestor amenajări pastorale, că este mult mai complicat să faci amenajamentul unei pajiști decât amenajamentul lor din silvicultură. Și mergând mai departe la situația pe țară, singurul județ care a întocmit și este de 100% realizare este județul Harghita, urmat de Prahova, Hunedoara, Alba, Sibiu, Argeș, care au spre 70%. Județe rămase foarte în urmă sunt Mureș, Arad, Cluj, Gorj, Suceava și Buzău, care au abia între 20-35% realizări.”

Nu ne pricepem sau nu ne pasă?

Ceea ce ne întristează foarte mult, dar nu ne surprinde, pentru că sunt circumstanțe pentru o astfel de stare de lucruri, este următorul argument pe care ni-l dă domnul Marușca vorbind despre proasta calitate a pajiștilor: „Acum care sunt cauzele? În primul rând, în echipele care întocmesc amenajamentele nu sunt oameni suficient de bine pregătiți pentru a întocmi amenajamentele. Calitatea amenajamentelor noastre lasă mult de dorit. Și am să vă spun și de ce. Eu am urmărit în multe părți din țară, eu lucrez cu amenajiștii și am mai și verificat unele dintre lucrările lor, și am găsit lucruri incredibile. Adică, unii n-au făcut decât să copieze de la vecin proiectul, uitând să șteargă și de la cine a copiat. Și am fost surprins să găsesc amenajament în care era scrisă, pe coperțile amenajamentului, o comună, iar în interior am găsit scrisă altă comună. Erau schimbate doar suprafețele. Pe principiul copy-paste. Și foarte mult copy-paste din Ghidul de întocmire a amenajamentelor pastorale întocmit de Institutul nostru. Ar trebui să existe la nivel național un organism care să instruiască pe cei care fac amenajamente – Institutul nostru s-ar putea angaja –, ca să nu facă oricine aceste amenajamente, ci doar cei abilitați să le facă, să aibă cunoștințe minime de botanică, de vegetație a pajiștilor”.

Trebuie să recunoaștem în această descriere și un aspect pe care domnul Marușca, din delicatețe, nu l-a exprimat. Este vorba și de multă nepăsare. Recunosc aici atitudinea elevilor chiulangii, care, neavând vreo atracție către carte, copiază tema sau extemporalul altuia cu tot cu numele aceluia. Și atunci, despre ce instruire să vorbim? Instruiești pe cel care se vrea instruit. Poate ar trebui să vorbim și de niște mecanisme de cointeresare a celor implicați. De ce nu, și de unele constrângeri legislative.

Cine-i învață pe verificatori?

Mai mult, nici cei care ar trebui să verifice se pare că nu prea o fac. Se pare că tot din nepricepere. „O altă problemă este verificarea aplicării amenajamentelor. Aici suntem complet… Agenția Națională pentru Zootehnie este chemată să facă aceste verificări. Acolo nu știu exact care este structura de specialiști, dar sunt mai mulți zootehniști, sunt mai mulți medici veterinari care n-au făcut nici botanică, nici amenajarea teritoriului, nu au făcut decât pasager probabil, cei de la zootehnie, cultura pajiștilor. Au un curs de producere a furajelor, dar este insuficient pentru a cuprinde complexitatea verificării. Acolo sunt formule de amestecuri de ierburi pentru înființarea unor pajiști semănate.”

Domnul Marușca își răspunde astfel negativ la doleanța exprimată de a se face, la nivel județean, o sinteză a tuturor amenajamentelor executate până acum, asupra cărora să se facă o analiză critică, pentru a se ști cât de bine sunt întocmite, pentru că e greu de presupus că fără o pregătire prealabilă cei care verifică pot să înțeleagă ceva. Oare cine ar trebui totuși să verifice? Domnia sa ne spune că există specialiști, absolvenți ai facultății de agricultură care activează în cadrul UAT-urilor și care ar putea fi consultați de către cei care întocmesc proiectele. „Ar trebui să vină și să-i întrebe, în condițiile UAT-ului, ce amestec e mai potrivit. Nu putem generaliza de la Institut, să spunem, pentru cele vreo 3.200 de UAT-uri, cât are România la ora asta, ce amestecuri să facă. Fiecare proiect trebuie să conțină aceste combinații. Și, pe lângă acestea, suprafețele care trebuie amendate cu amendamente calcaroase – vorbim de solurile acide – și rețetele de fertilizare cu îngrășăminte chimice, și altele. Local trebuie adaptate aceste soluții. Nu poți să generalizezi.” Dacă pot să consilieze, poate ar fi util să și verifice, în condiții legale, firește. Dacă nu, atunci cei care ar trebui să verifice ar trebui instruiți. Dr. Teodor Marușca spune că există o carte care ar putea sta la baza acestei instruiri pe care a publicat-o în colaborare chiar cu editura noastră, în 2016, după ce în prealabil a făcut obiectul unui serial ce s-a întins pe parcursul a 33 de numere din Revista Fermierului. Este vorba de cartea „Praticultura pe înțelesul tuturor”.

Nostalgia trecutului și admirația Vestului

Se pare că în trecut existau oameni mult mai bine pregătiți, cel puțin așa susține domnul Marușca: „Încă din 1933, după apariția legii din 1928, s-a prevăzut întocmirea amenajamentelor. Deci nu e o noutate ceea ce vă spun acum, în sensul că amenajamente s-au făcut și înainte de Al Doilea Război Mondial, ba chiar și în epoca noastră, după război, s-au făcut proiecte de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor, care erau executate de întreprinderi specializate, și cunosc bine situația. La nivelul fiecărui județ, exista o astfel de întreprindere de îmbunătățire și exploatare a pajiștilor. Ele au dispărut după anii 1990 și este o mare pierdere, pentru că oamenii de atunci erau foarte bine pregătiți să le execute, la fiecare județ exista o întreprindere de îmbunătățiri funciare, dar și la nivel central. Întocmeau amenajamente pastorale, proiecte de îmbunătățire. Ele au dispărut și au fost lăsate în seama unor direcții agricole județene, a direcțiilor silvice și a altor organisme și instituții care nu sunt «de meserie»”.

Este în firea noastră să facem comparații cu alte țări, unde lucrurile stau vizibil mai bine, pentru că se vede din viteza mașinii, parcurgând drumurile europene. Această dispoziție a noastră de a face comparații nu este un aspect pe care să-l apreciez, considerând că ar trebui să luăm aminte la ce este bine pentru noi și să acționăm în consecință, dar nu putem să ignorăm experiența altora, reinventând roata. Din păcate, noi doar ne comparăm cu cei bine organizați, căinându-ne de cât de rău stăm, fără să preluăm absolut nimic din experiența lor sau a celor dintre noi care au învățat de la aceia. Este și cazul domnului Marușca. Domnia sa și-a petrecut mulți ani și a cules învățături de la cei cu rezultate remarcabile în domeniul culturii pajiștilor și, venind să le aplice la noi, s-a lovit de multă ignoranță și nepăsare. Zic cultura pajiștilor, dar la noi nici măcar nu se poate vorbi despre așa ceva, pentru că după cum ne spune chiar dr. Marușca, pajiștile nici măcar nu au fost luate în cultură. Ele sunt niște pârloage. „Dacă o pajiște n-o iei în cultură, n-o cosești în fiecare an, n-o cureți în fiecare an, nu-i dai îngrășăminte, nu îi dai o încărcătură normală cu animale, ea se degradează. Pentru că… ce e pajiștea? Un spațiu pe care omul l-a făcut, a defrișat pădurea ca să facă loc ierbii și să crească mai multe animale. De aceea au apărut aceste pajiști. Din păcate, la noi nu sunt întreținute pentru că avem impresia că este suficient să te duci cu animalele și să paști, atât. Peste tot, în vestul Europei, există mașinării care le întrețin, oameni care le-au luat în cultură, numai noi nu le-am luat încă în cultură. Noi suntem la stadiul de păstorit, fără să mai facem nimic. Ați văzut dvs. un crescător de animale care să aibă mașini de curățat pajiștile sau mașini de fertilizat? Nu găsiți așa ceva. Din păcate. Deci noi trebuie să creăm această civilizație pastorală și să întreținem pajiștile așa cum se cuvine.”

La munte e mai rău

Toate aceste probleme capătă accente dramatice dacă vorbim despre zona montană.

E de la sine înțeles că pajiștile cele mai multe se află în acea zonă. Verdictul specialistului preumblat prin acele locuri este cel care ne întristează. „Acestea sunt cele mai degradate!” Și ne explică de ce: „Pentru că sunt mai greu accesibile. Dacă înainte omul obișnuia să meargă pe munte cu samarul, punea pe măgăruș cât nu putea el duce, pe cai, cu căruța, acum, mai nou, folosește mașinile astea performante 4x4, iar unde nu ajunge mașina de acest tip, off-road, nu se mai instalează stâne. Asta înseamnă că multe din suprafețele de pajiști sunt abandonate”.

Am putea spune că multe s-au și împădurit. Ba chiar și unele zone accesibile cu acele off-road-uri. Asta, pentru că a scăzut dramatic și numărul de animale. Trebuie să îi dăm însă dreptate specialistului, care ne spune că fără aceste pajiști nu există viață pe munte. Viață economică, trebuie să precizăm și să reiterăm credința că dacă ne dorim ca munții să aibă în continuare viață, oamenii aceia ar trebui plătiți pentru că există. Teodor Marușca ne împărtășește iarăși din experiența sa de prin alți munți ai Europei. „În zona montană, pajiștile, care reprezintă peste 75-80-85% din suprafață, sunt motorul întregii activități de acolo. De aceea, unele țări din Europa dau foarte mare importanță acestui fapt. Recent, francezii au aniversat o jumătate de secol de la promulgarea legii pastorale la ei. Legea se referă, cea franceză zic, pentru că, vrem - nu vrem, din punct de vedere agricol și pastoral, Franța are niște priorități și este locomotiva Europei pentru agricultură. Și primul domeniu la care se referă legea pastorală franceză este favorizarea organizării crescătorilor de animale. Deci statul se interesează ca toți crescătorii de animale să fie organizați în asociații, federații etc., ca să creeze aceste grupuri pastorale care sunt autorizate de către stat. Al doilea domeniu, care la noi lipsește cu desăvârșire, este organizarea funciară a proprietarilor de teren cu destinație pastorală. Deci toți cei care dețin suprafețe de pajiști din zona montană sunt organizați în aceste asociații ale proprietarilor. La noi nu știu dacă există așa ceva, pentru că nu se cunoaște ale cui sunt pajiștile. Se cunoaște oarecum, dar nu în totalitate. Sunt unii care au obținut suprafețe imense din pajiștile românești, cu schimb de teren din câmpie. De ce? Ca să primească subvențiile care se dau pe pajiști. Ăsta e adevărul… Cel de-al treilea domeniu al legii franceze este facilitarea convențiilor plurianuale de păscut, adică îi adună pe crescătorii de animale cu asociațiile funciare ale proprietarilor de teren și fac convenții plurianuale între ei, astfel încât să se valorifice în integralitate iarba, dată de Cel de Sus sau făcută de ei. Și-și pun probleme și ei, în continuare, să perfecționeze această metodologie. Și mai spun ceva despre Franța: are un organism, se cheamă Cemegref, adică un centru de mecanizare a agriculturii, e și silvicultura aici, e și organizarea teritoriului, au un număr de 970 de agenți, din care 420 sunt cercetători științifici, și sunt organizați în 10 colective. Nimic nu se face în spațiul rural francez fără acest Cemegref, care deține în totalitate toate pârghiile. El știe unde-s conductele, care-i terenul; el face proiectele.”

Cemagref este un institut public de cercetare a cărui activitate se concentrează pe dezvoltarea durabilă în zonele non-urbane. Contribuie la conservarea și gestionarea acceptabilă a sistemelor de teren și apă, prevenirea riscurilor asociate și dezvoltarea activității economice durabile.

Evident că la noi sunt mai multe probleme decât soluții. De organizare, ce putem spune, lipsește cam de peste tot, de ce ne-am mira că lipsește de aici? Iar despre stimulare, nu doar că nu-i plătim, cum ziceam, ca să existe, dar le mai și facem viața grea punându-i într-o concurență total neloială cu crescătorii de animale de la șes. Iată cum ne spune domnia sa că rezolvă această problemă alte state cu zone montane: „Intervine ceva ce noi n-am reușit până acum să rezolvăm, respectiv preț diferențiat pe altitudine al producției animaliere. Nu este posibil ca laptele produs la câmpie sau la deal să aibă același preț ca acela produs la munte. Și am să vă spun că în Elveția, unde am făcut o specializare de 8 luni, în urmă cu 52 de ani, atunci, cu fiecare 250 m de altitudine, confederația plătea în plus producătorului de lapte 10%. Deci, dacă era un producător la 1.800 m altitudine și făcea 3.000 de litri de lapte de la vacile lui de-acolo, putea să concureze cu cel care era la altitudinea de 400-500 m din platoul elvețian, care făcea la vremea respectivă cam 5.500 de litri de lapte. La noi nu se întâmplă asta nici acum, deși eu am scris, după venirea din Elveția, în cărți și la reviste, de necesitatea prețului diferențiat pe altitudine, cel puțin al laptelui. Ajunsesem la concluzia că la noi ar trebui să fie o creștere de cel puțin 10% cu fiecare sută de metri altitudine în plus, ca să poată fi rentabil. Domnul academician Otiman a făcut un studiu, foarte interesant, pe baza datelor din zona montană, că la peste 700 de metri laptele trebuie stimulat ca preț, că altfel nu mai devine rentabil. Vă dați seama cum poate lupta un om în zona montană să supraviețuiască, dacă laptele lui, de la văcuța lui, de acolo, prețul este același cu al aceluia unde are condiții mult mai bune de lucru”.

Ecologia, un deziderat îndepărtat

Foarte interesantă este viziunea domnului dr. Teodor Marușca în privința modului cum ar trebui să evolueze acreditarea de agricultură ecologică. „Se vorbește acum că România ar trebui să ajungă la 25% din suprafață cu agricultură ecologică. Singura țară din Europa care a depășit acest cuantum de 25% este Austria. Dar vă pun întrebarea: pe ce anume se bazează Austria, de a făcut peste 25% agricultură ecologică? Pe pajiști, dragii mei! Și atunci, Institutul nostru, în cadrul unui proiect, a întocmit un Îndrumar de bune practici pentru agricultura ecologică montană, și mai departe, pajiști permanente și pastoralism. În această carte, ajunsă, la fel, în toate județele României, la minister, în sute de exemplare, care a fost prezentată, sunt toate legile apărute legat de agricultura ecologică și cum trebuie ea aplicată.” Cu toate acestea, nu crede că doar din pix se poate face asta, deși pășunile noastre probabil nu s-au întâlnit vreodată cu substanțele chimice de fertilizare. Dimpotrivă, crede că e nevoie de o etapă intermediară, de o cultivare convențională. „În primul și în primul rând, ideea pe care au lansat-o unii că e suficient că nu s-au dat pe pajiștile României, de secole, de zeci de ani, îngrășăminte și să le declarăm ecologice este o greșeală impardonabilă. Adică acestea nu sunt pajiști ecologice în bunul sens al cuvântului, pentru că au covorul ierbos degradat. Animalele nu consumă iarba, randamentul animalelor care pasc pe aceste pajiști degradate este extrem de scăzut, și atunci cum să te mai lupți cu agricultura convențională? În primul și în primul rând, trebuie să îmbunătățim pajiștile. Doi-trei ani, să le dăm îngrășăminte, să le refacem total, să semănăm alte specii mai valoroase prin reînsămânțare, să le folosim rațional și, după doi ani, de trecere, de conversie la agricultura ecologică, facem ecologic. Nu am găsit nicăieri pajiști degradate, când am umblat în Franța la specializare, toate au un covor extraordinar de bun. Nu. Nu se poate fără a trece printr-o fază de îmbunătățire. Sunt unele voci din România care nu sunt suficient de bine pregătite sau informate, și care sunt adeptele falsei idei că se poate face agricultură ecologică pe pajiști degradate. Se zice că avem îngrășăminte organice destule, târlim cu animalele. Nu e suficient. Din experiențele noastre, și vreau să spun că am experiență de 25 de ani în platoul Bucegilor la 1.800 de metri altitudine și am făcut experiențe, cât se poate târli cu animalele. Adică, țin animalele în mod corespunzător ca să se fertilizeze pajiștea, nu mai mult de 10-15%. Și ce fac cu restul suprafeței? O las tot așa? Deci ideea unilaterală că vom fertiliza organic e greșită. Fertilizăm organic după ce ducem mai multe animale sus, la conversie. Am făcut conversia, am animale mai multe, că au ce mânca, și atunci pot să fac și târlire cu animalele și să acopăr cât de cât necesarul de fertilizanți pentru iarba respectivă. Deci toate acestea se fac cu judecată și cu organizare.”

***

Așadar, am stat de vorbă cu unul dintre cei mai importanți specialiști în domeniul pajiștilor de pe la noi, despre trei aspecte foarte importante. În primul rând, e nevoie de o nouă abordare a pajiștilor, pe care nu putem să le mai privim ca niște nomazi care vin cu animalele, le satură și pleacă mai departe pe alte plaiuri. Au trecut mii de ani de când se întâmpla asta. Trebuie să venim în actualitate, să devenim cultivatori ai pășunilor. E foarte frumos cum apreciază chiar interlocutorul nostru această chestiune: „Dacă noi nu aplicăm ce este nou în domeniu, pierim. Degeaba ne uităm că-i verde peste graniţă, dincolo, pentru că alea sunt făcute pentru că au luat în cultură pajiştile. Ei sunt deja în civilizaţia europeană a pajiştilor. Haideţi să intrăm şi noi în ea!”. Într-adevăr, să intrăm în acea civilizație care are grijă de oamenii greu încercați ai muntelui, sprijinindu-i, ca să punctăm și a doua temă pe care am dezbătut-o aici. Cea de-a treia a fost transformarea pajiștilor în acea pondere ecologică pe care ne-o impune noua politică europeană. Dar nu oricum, ci în modul în care cercetătorii, precum cel cu care am vorbit, ne învață.

Articol scris de: Adrian Nedelcu; Documentare: Alexandru Băgescu

În cadrul Academiei de Științe Agricole și Silvice a avut loc o masă rotundă cu tema „Agricultura digitală - rezultate ale cercetărilor în domeniul tehnicii agricole din perioada 2018-2021”, organizată de Secția de Mecanizare a ASAS. Au fost prezentate rezultatele obținute de Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Mașini și Instalații destinate Agriculturii și Industriei Alimentare, INMA București, în domeniul acesta al digitalizării. Ne-au vorbit despre conceptul în sine și despre rezultatele prezentate președintele ASAS, prof. univ. dr. Valeriu Tabără; președintele Secției de Mecanizare, dr. ing. Ion Pirnă și prof. dr. ing. Mihai Nicolescu.

Vorbim despre anumite lucruri abia după ce ele devin foarte cunoscute, abia după ce se impun, ca popularitate. Primii pași aproape că sunt ignorați, aflăm despre ei când cei foarte implicați ne povestesc istoria respectivei chestiuni. Surpriza este foarte mare să descoperim că începuturile sunt undeva departe în timp, comparativ cu ceea ce ni se părea nouă. Cam așa se întâmplă și cu agricultura de precizie, care e pe buzele tuturor de vreo câțiva ani, dar drumul către digitalizare a început cu mulți ani în urmă. Așa se întâmplă că am rămas surprinși când domnul profesor universitar dr. Valeriu Tabără, care este președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești”, ne-a spus că lumea academică și cercetarea în acest domeniu își au originea prin anii ‘60. „Suntem într-un domeniu care n-a început acum, e început de câțiva ani buni problema aceasta a digitalizării și, sigur, partea cealaltă a agriculturii de precizie. Aș îndrăzni să spun că problema agriculturii de precizie a început odată cu aducerea în România a semănătorii SPC6, la porumb, și nu numai, la sfeclă de zahăr, soia și la toate plantele prășitoare. Cred că erau anii ’60. Este un prototip adus, după câte știu eu, din Statele Unite, concomitent cu ceea ce a însemnat modernizarea tehnologiei culturii porumbului, odată cu înființarea Institutului Porumbului de la Fundulea.”

Pentru noi, care suntem atât de obișnuiți cu ideea că pe la noi cercetarea este inexistentă, poate și faptul că sunt rezultate concrete ale cercetării este deja un motiv de surprindere. Cei care ne-au vorbit însă dau dovadă de atâta competență încât, nu încape vorbă, domeniul este bine acoperit de către cercetătorii noștri, fapt care nu poate decât să ne bucure. De altfel, chiar domnul președinte al ASAS a ținut să puncteze acest lucru: „Evenimentul de azi a fost produs de secția noastră de mecanizare și pe mine m-a surprins într-un fel extrem de plăcut profesorul Pirnă, care a prezentat referatul, cât de bine este pus la punct cu această problemă, și eu cred că noi, la nivelul sistemului agricol, dar nu numai la nivelul sistemului agricol, ci la nivelul sistemului tehnic care deservește agricultura, nu profităm de astfel de oameni. Pentru că, pe lângă dânsul, mai sunt: directorul de la INMA, colegii care lucrează în învățământul superior la discipline de mecanizare și care practic sunt cei care trebuie să ducă această consultație către agricultori”.

Digitalizarea se va impune în toată lumea

Evenimentul despre care vorbește domnul profesor Tabără a fost, în esență, o prezentare a rezultatelor cercetărilor în domeniul tehnicii agricole din perioada 2018-2021, fiind expusă sub forma unei dezbateri numite generic „Agricultura digitală”. De altfel, domnul profesor ne și face o scurtă descriere a conceptului: „În primul rând, agricultura este un sistem complex. În al doilea rând, iată, se înmulțesc problemele cadrului în care se obține producția agricolă, și aici mă refer la ceea ce înseamnă strategii la nivel global, cum sunt cele ale UE, dar sunt și celelalte de dincolo de UE, în frunte cu Statele Unite și cu alte mari țări din domeniul agricol. Pe de altă parte, problemele legate de mediu, de o anumită planificare a producției, de dirijarea factorilor – pentru că această digitalizare și mai ales elementele de precizie ne pun în situația de a doza cu mai mare responsabilitate dozele de îngrășăminte, dozele de pesticide pe care le aplicăm, tratamente. De ce nu, iată că digitalizarea și sistemele automate intră mult mai în profunzime: însușirile solului, gradul de aprovizionare a solului cu apă, evoluția plantelor în timp – există sisteme americane care sunt aduse de universități americane până la nivel de frunză, la porumb, de pildă. Și ai factorii sau parametrii fiziologici de funcționare a plantei până la aceste niveluri, pe întreaga perioadă de vegetație, cu colectarea datelor în anumite sisteme. Este o precizie, nu numai o operațiune care este cu mai mult spor, nu-ți cere atât de mult timp, adică: luarea probelor, uscarea, analizele și așa mai departe. Sigur că rămâne metoda clasică una de verificare, oricât de automate ar fi anumite date, mai ales când e vorba de factorii naturali, și aici este vorba de sol – respectiv apă, plantă și așa mai departe – e nevoie uneori să verifici, dar pentru operativitate, pentru ceea ce înseamnă producția agricolă de astăzi și mai ales a factorilor și a elementelor de tehnologie, faptul că există acest sistem de determinare automată a conținutului solului în humus, în elemente fertilizante, chiar multe elemente legate de apă, de activitatea microbiologică din sol, este un foarte mare plus pentru întregul sector agricol. Și sigur el va fi extins poate la nivel mondial, începând cu țările care dispun de tehnologie, dar sunt convins că în câțiva ani el va cuprinde aproape toată suprafața agricolă a globului. Pe de altă parte, noi discutăm astăzi și despre amprenta de carbon, discutăm despre reacția plantei nu neapărat numai la apa din sol, ci și la umiditatea relativă a aerului de care în mare parte sunt legate plantele, deși în România discutăm mai puțin; dar uscarea porumbului în Bărăgan, și nu numai a porumbului, faptul că avem o câmpie de sud uscată în luna iunie sunt date și de acest tip de necunoaștere poate a cerințelor plantelor în relația directă nu cu solul, ci cu umiditatea relativă a aerului. Problema GPS-ului nu mai e o problemă astăzi. Se folosește în extrem de multe locuri, dar faptul că există mașini agricole, tractoare, combine și toate celelalte cu sistemele acestea de automatizare, de… n-aș spune numai automatizare, că ele sunt aproape robotizate, reproduc mișcările omului, adică îl înlocuiesc pe om aproape în totalitate. Un tractor – și am văzut în străinătate – care era fără tractorist. Deci la această dată mașinile și utilajele agricole – dar mașinile, că nu e același lucru –, dar se discuta și, cu ani în urmă, mă uitam la o propunere de cercetare, de pildă senzori la patinele semănătoarei sau la brăzdarele semănătoarei. La vremea aceea și noi, cei mai tineri, ne minunam de o astfel de tehnică, cunoscând semănătoarea. Dar iată, acum, tractoristul sus pe un tablou în interiorul cabinei tractorului vede modul cum funcționează fiecare brăzdar al semănătorii, care este distribuția seminței, respectă regulile?, inclusiv calculul distanței. Și cred că pentru asta vine partea cealaltă, de automatizare a selectării și a calibrării semințelor, pentru că nu orice sămânță poți s-o duci în astfel de utilaje. Și sigur că de toate sunt legate elemente de productivitate, densitate și este vorba de elemente de productivitate – spic, știulete și toate celelalte”.

Digitalizarea în vederea cercetării românești

Chiar dacă, așa cum spuneam mai devreme, putem vorbi despre începuturile mai vechi ale conceptului de digitalizare a agriculturii, problema este altfel privită acum. Și doar recent s-au coordonat cercetările în această direcție cu mai multă intensitate. Așa spune și domnul prof. dr. ing. Mihai Nicolescu: „În cadrul Secției de mecanizare, noi coordonăm activitatea științifică a Institutului de mecanizare, INMA București (Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Mașini și Instalații destinate Agriculturii și Industriei Alimentare, n.r.), și de acum doi ani am reușit să introducem în planul de cercetare aceste preocupări pentru introducerea digitalizării în agricultură. În acest context, institutul chiar prezintă ultimele realizări și tendințele pe plan mondial”.

După cum spune președintele Secției de Mecanizare a Academiei de Științe Agricole și Silvice, dr. ing. Ion Pirnă, această masă rotundă s-a impus ca o necesitate, pentru că s-au adunat niște rezultate care trebuiau aduse la cunoștința celor interesați. „A fost o masă rotundă de aducere la cunoștință a unor elemente de noutate, pentru că perioada aceasta de pandemie cumva ne-a făcut să colaborăm mai puțin vizibil. Și atunci, având în vedere că a existat posibilitatea aceasta de a putea veni cu niște rezultate, știind faptul că toată activitatea de cercetare trebuie să dureze o serie de etape, și mă refer aici la tematicile care au început în 2018, s-au maturizat, au ajuns unele cu rezultatele de la model experimental, model funcțional și, evident, la prototip.”

Ceea ce au în vedere cercetătorii, atunci când încearcă să ofere soluții tehnice, este, evident, ceea ce se preconizează a fi necesar pe viitor. Iar domnul dr. ing. Pirnă prevede o presiune mare care va fi pusă pe fermieri de cerințele noi politici a Uniunii Europene. „Desigur că acest concept de agricultură digitală este, în primul rând, unul dintre modalitățile prin care tendințele și obiectivele următoarei perioade a UE, de a ajunge la maturitate, sunt realizabile, într-un context în care obligațiile fermierilor, ale producătorilor, trebuie, la un moment dat, să fie triplate. Evident că toate aceste lucruri se pot face în agricultura digitală urmărind elementele de eficientizare a procesului tehnologic, și aici mă refer la inputuri. Adică tipurile de semințe, cantitatea lor, problemele de îngrășăminte chimice, îngrășăminte foliare; probleme de tratamente cu pesticide.”

Sunt lucruri pe care fermierii le resimt încă de pe acum, iar cei mai mulți realizează că vor fi afectați financiar, mai ales că și prețul lor a crescut. Și atunci se impune ceea ce sugerează cercetătorii, prin vocea domnului Pirnă: „Trebuie să aibă o țintă fixă asupra elementelor concrete, dacă sunt elemente de tip boli, să fie aplicate pe plantele bolnave, dacă e nevoie de plante care trebuie irigate, nu trebuie să se aplice aceeași rată de irigare, sistemele astea de digitalizare vin și eficientizează atât cantitatea de apă la irigații, cât și cantitatea de fertilizanți sau cantitatea de pesticide. Lucrurile astea făcute diferențiat nu se pot face decât cu combinația care înseamnă instrumente de agricultură de precizie, combinate cu elementele de decizie ale agriculturii inteligente. Deci cele două elemente dau în mod fericit acest concept de agricultură digitală”.

Agricultura digitală în lume

Concret, la ce rezultate se referă președintele Comisiei de Mecanizare a ASAS? Păi, la unele care vin în contextul celor de pe plan european și mondial, pe care tot domnia sa le trece în revistă: „În conceptul de aplicare directă v-aș spune că dacă la nivel european au apărut primele prototipuri care sunt focalizate pe elementele de înființare a culturilor, referitor la culturile de precizie, și m-aș referi aici la porumb, floarea-soarelui, toate aceste elemente s-au realizat cu motoare termice de puteri mai mici, cu elemente de noutate privind capacitatea de a utiliza și alte surse de energie. Și aici vreau să vă povestesc de noutățile care au apărut: sunt utilaje pentru înființarea culturilor – o semănătoare poate să fie purtată de un tractor clasic ca până acum sau vine cu un sistem de robotizare care nu are cabină sau altceva care costă în plus, și el se alimentează cu energie solară sau cu energie electrică care este acumulată în baterii și utilizată cum trebuie. Dar pe noua viziune a acestor utilaje sunt prevăzute o serie de elemente inteligente, care înseamnă alinierea, care înseamnă de fapt protecția față de obstacolele respective, fie că-s mașini, fie că-s animale, fie că-s obstacole gen clădiri, garduri, stâlpi sau altceva. Aceste instrumente pot să gestioneze foarte bine parcursul utilajelor, asta înseamnă consum de carburanți mic. Dacă vorbim de ultima generație care înseamnă să utilizezi energie electrică direct de la sursa soare, prin panouri fotovoltaice sau să mergi cu elemente de încărcare, sigur că sunt foarte multe noțiuni noi. M-aș referi aici la roți directoare sau roți motoare care sunt total înglobate, fie cu acționare hidrostatică la presiuni mari de la 315 bari până la 720 de bari, fie electrice, și atunci în roata motoare vom găsi un motor electric care va fi alimentat dintr-un acumulator, și bineînțeles că sunt celelalte elemente de conducere și de informare, care pur și simplu înseamnă o conexiune directă între activitatea acestui dispozitiv și fermierul respectiv, care oricând este informat asupra nivelului de cultură, carburantului, cantității de carburant, nivelului de dezvoltare și creștere ale culturilor respective”.

Tractorul electric românesc

Așadar, în câteva cuvinte este vorba de cinci proiecte pe care Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Mașini și Instalații destinate Agriculturii și Industriei Alimentare, coordonat de ASAS, le-a realizat în această perioadă și care vor ajuta fermierii să își eficientizeze munca. Acestea sunt prezentate tot de dr. ing. Ion Pirnă. Cel mai spectaculos pare a fi un tractor electric: „Vreau să vă spun că putem vorbi de tractorul electric românesc, este un tractor care are o putere instalată de 20 cp, iar la vârf are o putere de furnizare instalată până la 25 cp. Acest tractor agricol este în teste și probe, sigur că aici trebuie și un sistem de mașini agricole specifice acestei puteri, dar este destinat pentru lucrurile care se pot face în seră, solarii și așa mai departe”.

Celelalte proiecte sunt legate de conservarea solului, potențialul acestuia, identificarea parcelei și analiza eficienței de cultivare: „O altă tematică finalizată a fost cea despre echipamentele tehnice care pot gestiona lucrările de conservare a solului. Și aici putem vorbi de o serie de utilaje care sunt realizate chiar de furnizorii de tehnică agricolă din România. Este o noutate indispensabilă, dacă vrem într-adevăr să aplicăm un management corect și dacă vrem să privim fermierul ca un om care muncește cu eficiență. Sigur că este nevoie să știm foarte multe despre parcela agricolă, despre partea pe care fermierul trebuie să o lucreze într-un ciclu și asta înseamnă să fim informați asupra potențialului solului respectiv. Asta înseamnă că măcar prin câteva lucrări să se poată evalua până la urmă proprietățile care sunt de tip fizico-mecanic, dar și proprietățile chimice (care e conținutul de humus?, unde este?). Și atunci, prin noile sisteme – care înseamnă, pe de o parte GPS-ul, identificarea parcelei – să pot vedea care sunt variațiile respective de elemente chimice (în ce cantitate sunt? unde sunt zonele sărace? ce ar trebui?). Lucrarea nu este complicată, la o simplă trecere pe o distanță, spre exemplu, de 3 m, cu patru astfel de elemente, se poate evalua din punct de vedere agro-chimic tot potențialul respectiv al parcelei. După această analiză, sigur că fermierul poate identifica ce cultură este cea mai pretabilă acolo. Nu putem merge doar pe intuiție sau pe tradiție, că aici și alții, și bunicu’ – străbunicu’, aici tot cultura asta au pus-o. Nu, e o mare greșeală! Noi trebuie să vedem, în primul rând, potențialul adevărat, care este afinitatea culturilor și, astfel, să vedem ce culturi ar trebui plantate”. Într-adevăr, e nevoie de o astfel de abordare, pentru o mai mare eficiență a producției, dar nu putem uita, din păcate, nici de aspectul necesității unei culturi. Nu putem produce doar de dragul eficienței și apoi să ne întrebăm unde și cui vindem marea noastră recoltă. Dar o analiză a alternativelor de cultură ar trebui să și-o facă orice fermier.

Atunci când vorbim despre astfel de tehnologii de ultimă generație, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu va fi o creștere a prețului de producție. Domnul dr. ing. Pirnă spune că, pe de o parte, folosirea acestora va diminua anumite cheltuieli și va scădea incidența unor riscuri inerente, și, pe de altă parte, dacă interesul fermierilor va fi mare, cu siguranță, prețul acestor tehnologii va scădea. „Trebuie spus că această tehnologie 5G, care înseamnă de fapt semnalele pe mobil, va fi, până la urmă, construită și în România, și atunci conceptul acesta, care este mult vehiculat, de IoT (Internet of Things), adică internetul obiectelor, va juca rolul de comunicare între tractor și mașina agricolă, între tractor și fermier și între caracteristice tehnice de lucru ale mașinilor și cele ale sistemelor respective. Va fi o analiză foarte succintă, pentru a evita pierderile, timpii morți și evident să crească beneficiile respective. Deci dacă fermierii sunt foarte interesați să beneficieze de astfel de instrumente, să fie eficienți, să aibă cheltuielile corecte și fără riscuri extraordinare, cu cât mai mulți fermieri accesează aceste lucruri, cu atât, noi spunem, nivelul va fi acceptabil.”

Cât de mare va fi amploarea cercetării de pe la noi în acest domeniu rămâne de văzut. Nu sunt nici prea optimist, pentru că avem o destul de mare dispoziție în a risipi oportunități, dar nici prea pesimist, pentru că așa cum în zona informaticii se pare că sunt realizări de frunte ale unor compatrioți, ne putem aștepta ca un alt domeniu din avangarda științei contemporane să ofere satisfacții similare. De ce nu? 

Se zice despre cartof că ar fi a doua pâine a românului. Sunt mulți cei care susțin asta, inclusiv cei cu care am stat de vorbă, Romulus Oprea, președintele Federației Naționale „Cartoful” din România și dr. ing. László Becsek, președintele în exercițiu al Clubului Fermierilor Români. Importanța cartofului este mare, ținând cont de cererea foarte mare de pe piața românească.

Nu am idee care ar fi originea vorbei cu „a doua pâine a românului”, se poate presupune că anumite conjuncturi ar fi impus cartoful ca alternativă mai ieftină la pâine, într-o anumită perioadă istorică. Oricum, vorba nu poate fi mai veche de secolul 19, când a pătruns în spațiul locuit de români această cultură și probabil a venit chiar însoțită de sintagma amintită. Pare mai degrabă un import cultural decât o tradiție locală. Sunt azi foarte mulți români care nici măcar nu o aplică întocmai, deoarece în loc să consume cele două alimente alternativ, ei le consumă împreună. Ori vorba a rămas și obiceiul a dispărut, ori nici nu a fost mai mult decât o vorbă. E ca și cum ai mânca pâine cu pâine. Până la urmă, din sărăcie poți face și asta. La acest motiv de îndoială aș adăuga faptul că România nu se află în arealul cel mai propice cultivării cartofului, după cum ne explică Romulus Oprea, președintele Federației Naționale „Cartoful” din România, citându-l pe cel supranumit „părintele cartofului” în România, regretatul profesor Matei Berindei: „Dumnezeu, când a creat lumea, a făcut o fâșie de 100 de kilometri în nordul Europei, începând din Oceanul Atlantic, Bretania, Franța, Belgia, Olanda, Danemarca, Germania și până în Polonia cu niște condiții pedoclimatice ideale pentru cultura cartofului”. Cu toate acestea, statistic, românii chiar sunt mari consumatori de cartofi, ocupând locuri fruntașe în clasamentele ce se fac la nivel european. Așadar, cerere mare, însă producție...  

De zece ori mai mică

Producția este de foarte multă vreme într-o continuă scădere. Comparația cea mai „spectaculoasă” este cu perioada regimului comunist, când suprafața cultivată cu cartofi era de zece ori mai mare decât cea de acum. Acele cifre sunt greu de luat în considerare ca atare, știindu-se modul cum erau umflate, dar chiar și așa tot este gigantică scăderea. „Se vorbea de 350.000, chiar 400.000 de hectare de cartof cultivate în România în sistem extensiv, adică inclusiv în zonele care nu erau cele mai favorabile producerii cartofului. Astăzi am ajuns «cu succes» la 30.000 de hectare de cartof pentru consum, încă vreo 500-600 de hectare de cartof pentru sămânță și vreo 3.500 de hectare de cartof pentru industrializare. Cartoful pentru sămânță se producea, la acea vreme, pe vreo 10.000-15.000 de hectare, în unii ani chiar pe 30.000. Era sistemul de producere de cartof pentru sămânță foarte bine pus la punct în România. Eram autosuficienți, la momentul respectiv. Institutele, stațiunile de cercetări le produceau”, ne conturează în cifre dimensiunea regresului Romulus Oprea, dar ne și precizează că sunt și alte cifre care indică o stare a culturilor de cartof de pe la noi, dar pe care nu le consideră credibile, deși vin din partea unei instituții oficiale, Institutul Național de Statistică. „Nu vorbim despre datele înregistrate și comunicate de INS care, din punctul nostru de vedere, n-au nicio legătură cu realitatea. Se vorbește la INS, și noi zicem că «se vorbește» pentru că este numai o vorbă, realitatea ne contrazice, se vorbește de 165.000-170.000 de hectare. Este enorm! Unde poate să fie diferența între 30.000 și 170.000? Cifrele APIA pe care noi le considerăm cele mai apropiate de realitate sunt fermierii care produc pentru piață, sunt fermierii care produc pentru noi, pentru toți.”  Cu alte cuvinte, probabil că institutul de statistică pomenit ia în considerare și micile suprafețe din grădinile personale ale țăranilor. Același Romulus Oprea ne dă și o primă explicație a acestei stări: „Involuția culturii cartofului a început tot în anul 1989-1990, când pur și simplu a fost lăsată la voia întâmplării. Dar declinul cel mai accentuat a început odată cu – ne pare rău să spunem, dar asta e realitatea – aderarea României la UE, în 2007, când aveam totuși vreo 70.000 de hectare, iar astăzi am ajuns la vreo 30.000, suprafață înregistrată la APIA”. Romulus Oprea nu vrea să spună prin asta că liberul comerț cu statele Uniunii ar fi dăunător producătorilor interni, ci slaba dotare a acestora. Aderarea i-a prins nepregătiți, așa cum suntem prinși noi toți, cam de fiecare dată, în toate domeniile. De parcă niciodată nu  știm ce ne așteaptă. „De fapt, am intrat în competiție directă cu cei mai mari producători de cartofi din lume și noi n-am fost suficient de bine puși la punct cu tehnologia, avem acel decalaj tehnologic. Vorbim apoi de toate posibilitățile de a accesa un credit, de a te capitaliza, de a avea cele mai moderne utilaje și așa mai departe. Este o cultură foarte mare consumatoare de inputuri. Intrând în directă competiție, am ieșit în pierdere. La ora asta, noi avem o producție medie de 20.000-25.000 de tone pe hectar, dar dacă ne raportăm la producțiile medii din UE, la cei cinci mari, Franța, Germania, Belgia, Olanda și a fost Marea Britanie – care acum e în afară, dar tot mare producător trebuie considerată, în schimb s-a alăturat Polonia cu succes –, sunt cu producții undeva în jurul cifrei de 40-42 de tone la hectar, în anii excepționali, 50 de tone.”

Depozitarea, cheia către redresare

Dr. ing. László Becsek, președinte al Clubului Fermierilor Români, administrator și asociat unic al firmei BIOFARM SRL din Târgu Secuiesc, accentuează o altă cauză a regresului: „Sunt motive multiple. Trebuie să încep puțin mai dinainte. În anii ’80-’90, România cultiva 400.000 de hectare. Acum 7-8 ani, mai aveam aproape 60.000 de hectare și în ultimii 20 de ani a scăzut la 28.000, și anul trecut, până la 21.000 de hectare. Ce s-a întâmplat acum 7-8 ani? O treabă interesantă, în sensul că a început să se mute piața cartofului din piețele agroalimentare în supermarketuri. Ce a însemnat asta pentru producător? Dacă acum 10 ani un producător putea să-și valorifice întreaga cantitate de marfă, sau cel puțin 90%, în perioada de recoltare, acest lucru astăzi nu mai este posibil. Dacă acum 10 ani consumatorii cumpărau 300-400 kg și le duceau acasă, le puneau în beci, în cămară și foloseau de acolo, acum merge fiecare și-și cumpără un săculeț de 2-3 kg, având marfă proaspătă continuu la supermarketuri. Nu este un lucru rău pentru consumator, că fără grijă are marfă proaspătă și de bună calitate tot timpul la îndemână. Deci s-a schimbat comportamentul consumatorului și i-a prins pe producătorii foarte nepregătiți cu depozitele. 80% din cultivatorii de cartof care au mai rămas nu au depozite specializate. Asta este problema cea mai mare, care influențează și prețul și influențează, până la urmă, dezvoltarea fermelor de cartof”.

De altfel, domnul Becsek consideră depozitarea ca fiind cheia deblocării acestei probleme a cartofului. „Dacă producătorul român nu are posibilitatea să depoziteze și să valorifice pe parcursul întregului an, el este nevoit să vândă în perioada de recoltare, oferind pieței o cantitate mare de marfă într-o perioadă scurtă, atunci prețul este mic. După aceea ce se întâmplă? După 2-3 luni, marfa care nu este ținută în condiții de climă controlată începe să-și piardă din calitate, producătorii trebuie să scape de această marfă cu calitate mai mică și astfel prețul se menține mic. De aceea, un depozit înseamnă să poți ține marfa pe tot parcursul anului, înseamnă să livrezi continuu către beneficiar, în cazul meu, de exemplu, către supermarketuri; un depozit dotat cu aparatură și cu climatizare specifică pentru cartof înseamnă calitate și tot un depozit înseamnă preț mediu ridicat. Când nu ești constrâns de necesitatea de a vinde pentru că se strică marfa și nu ai unde să pui, altfel arată financiarul după un an. Asta nu înseamnă că atunci când prețurile pe piață sunt mici eu nu livrez, livrez și în septembrie, când e dumping, și în octombrie, și în noiembrie, dar livrez și în aprilie-mai, când prețurile au crescut pentru că nu mai este marfă pe piață. Și dacă trag linie și fac o medie, văd că este în regulă. Deci de asta cheia ar fi ca toată lumea să fie dotată cu depozite, trebuie să se găsească soluții de finanțare, scheme de finanțare, acces la finanțări și pentru producătorii de cartof medii, care poate nu au indicatori financiari suficient de buni ca să acceseze un credit atât de mare cât necesită construirea unui depozit de cartof. Vorbim aici de 350 de euro pe metru pătrat depozit. Și vă pot spune exact – pentru că noi intenționăm să mai construim, tot din credit, un depozit de 1.500 de tone –, costă aproape 500.000 de euro. Și asta numai pentru 1.500 de tone, care este un depozit pentru un producător de 40 de hectare de cartof.”

Și președintele Federației Naționale „Cartoful” din România consideră că depozitarea este unul dintre factorii care au dus la starea de azi a culturii. Mai ales că sunt puține depozite care au standardele necesare. „Suntem deficitari în capacități adevărate de depozitare, cu climat controlat și așa mai departe. Noi nu putem să concurăm, din nou, cu prietenii noștri din Vest, care au depozite specializate, cu agregate frigorifice și cu perioadă de păstrare practic 10-11 luni pe an. Ei foloseau întotdeauna, cel puțin până acum, inhibitori de încolțire, care abia au apărut pe piața românească – la noi nu au fost omologați din cauza, să zicem, a cantităților mici folosite –, așa că în martie sau aprilie cartoful românesc nu mai arată atât de bine, este mai deshidratat, nu este precum cartoful importat, și atunci, cel puțin vizual, cartoful românesc are de pierdut și nu poate concura cu un cartof păstrat într-un depozit specializat și tratat cu inhibitori de încolțire. Mai departe, nu avem nici produse specializate de control al bolilor de depozitare, al putregaiurilor și așa mai departe, lucruri care în Vest sunt de la sine înțeles”, adaugă Romulus Oprea.

Chiar dacă mulți dintre fermieri reușesc să își valorifice marfa prin intermediul supermarketurilor, poziția lor în raport cu acestea nu este deloc una fericită. Romulus Oprea spune că aceștia sunt oarecum discriminați în raport cu furnizorii din alte țări: „Mulți producători, membri ai federației noastre, au acces la supermarketuri, dar în unele cazuri sunt ușor discriminați față de marfa adusă din import. La marfă de calitate egală, nu primești preț egal și nu primești condiții egale. Fermierul român întotdeauna va avea retururi de marfă, fermierul de afară nu va avea niciodată retururi. Promoțiile în supermarketuri se fac întotdeauna, invariabil numai cu marfă românească, iar marfa românească de obicei se termină la sfârșitul lui decembrie, după care consumăm cu succes și la prețuri foarte mari cartof adus din import. Deci, cu alte cuvinte, prin acele mari prețuri noi contribuim la bunăstarea fermierilor din alte țări. Să nu mai vorbim de faptul că un fermier român, de exemplu, în momentul de față livrează cartoful din fermă cu 1 leu sau 1,10 lei, iar dvs.,  consumator final, îl cumpărați la 2,5 – 3 lei. Repartizarea profitului pe filiera produsului este profund inechitabilă, aș spune. Ăsta e alt aspect, dar nu este aplicabil numai cartofului. Este aplicabil tuturor produselor agricole din România. Va trebui să lucrăm un pic și la treaba asta, pentru că în fond și la urma urmei fermierul este cel care are parte de aproape toate riscurile”.

O cultură foarte scumpă

Prețul de producție a unui hectar de cartofi este destul de mare, asta în condițiile în care nu discutăm de scumpirile din ultima perioadă, când vom lua în calcul și îngrășămintele triplate sau cvatruplate, după cum se așteaptă Romulus Oprea, care ne spune la ce valoare se ridica această investiție până acum: „Dacă vorbim despre cartoful pentru consum astăzi, putem vorbi de 25.000-33.000 de lei pe hectar, la cartof pentru consum. Dacă vorbim despre cartof pentru sămânță, deja vorbim de niște cifre enorme, 45.000-50.000 de lei pe hectar pentru o cultură de sămânță specializată, autorizată, din categorii biologice, nu neapărat superioare, pentru că nu mai suntem capabili, producem din elită importată clasă A și clasă B, cam asta facem. Nu se mai numește producție de sămânță, se numește multiplicare, de fapt. Asta facem noi astăzi cu acele prăpădite 500-600 de hectare și asigurăm undeva între 8-12% din necesarul de cartofi pentru sămânță pentru cele 30.000 de hectare de care vorbeam. Așa că una este să bagi 3.000-4000 de lei într-un hectar de grâu, porumb, rapiță sau ce vreți dumneavoastră și alta e să bagi 33.000 sau 50.000, în cazul cartofului pentru sămânță. Trebuie să fii nebun să-ți riști practic în fiecare an afacerea. Este mult mai simplu până la urmă să te orientezi către alte culturi mai puțin riscante, produci cultură mare și cel puțin stai liniștit”. Așadar, un cost de producție foarte mare, cum plastic se exprima domnul Becsek, „investim ca și cum am planta un hectar de viță-de-vie în fiecare an”.

La prețul mare de producție trebuie să adăugăm valoarea foarte mare a utilajelor pe care nu le poți folosi la alte culturi. „Trebuie să amintim faptul că toate utilajele folosite în cultura cartofului sunt specifice. Deci o combină sau un plantator nu poți să folosești la alte culturi decât la cartof. Și atunci, dacă vorbim de un plantator la 40.000 de euro, în fața lui trebuie să ai un tractor de 150-160 cp, care cu o dotare bună ajunge la 100.000 de euro, o combină începe de la 150.000 de euro, iar peste avem o mașină de tratamente fitosanitare de 300.000 de euro, deci ajungem la investiții de milioane de euro și care trebuie să aibă un anumit număr de hectare. Iar dacă trecem la ambalare, doar cântarul care face pachețele de 2,5 kg costă 80.000 de euro. Nu mai vorbesc de celelalte utilaje”, ne explică dr. ing. László Becsek, președinte al Clubului Fermierilor Români.

Nevoia de irigații

Remarcăm, așadar, din cele spuse până acum, că prețul mare de producție și desfacerea deficitară sunt factori limitativi importanți. La aceștia se adaugă lipsa apei. Nici măcar în arealul tradițional nu se mai poate face producție decentă fără aport de apă, adică fără irigații, ne explică președintele FNCR, Romulus Oprea: „Din 2000, putem vorbi deja statistic, nu se mai poate face nicăieri în România cartof fără irigații. Deci apa a devenit un factor limitativ și în Covasna, Harghita, Brașov, Bacău, Suceava și așa mai departe, zonele tradiționale. Și cea mai mare problemă a producătorilor, legată de apă, este că noi nu suntem situați în perimetrele acelor sisteme vechi de irigații. În zonă, la momentul respectiv, acum 40-50 de ani, nefiind nevoie, nu s-au făcut sisteme de irigații și, deci, n-avem ce reabilita. Noi trebuie s-o luăm de la zero. Este destul de greu, în condițiile în care lucrăm parcele mici, fragmentate și așa mai departe, e destul de greu de conceput un sistem care să asigure apa pentru toți fermierii. Trebuie făcute microsisteme. Stăm foarte prost și cu sursele de apă. Având în vedere că sunt condiționări legate de foraje subterane și așa mai departe, rămân apele de suprafață care se duc «pe apa Sâmbetei», în primăvară ne inundă culturile, iar când avem nevoie nu sunt debite pentru irigat. Asta este o problemă majoră și văd că devine un factor real, limitativ”.

Plan pentru redresarea cartofului

Ce e de făcut? Un prim pas l-au făcut cei implicați și interesați, Federația Națională „Cartoful” din România și Clubul Fermierilor Români, care au pus cap la cap problemele și au tras semnalul de alarmă, dar au și elaborat un plan de redresare.  „Clubul Fermierilor Români și Federația Națională «Cartoful» din România au făcut un Plan Național Strategic de redresare a cartofului, în care au semnalat câteva aspecte și măsuri care ar trebui luate ca acești producători care încă sunt în sectorul cartofului să continue producția cartofului, să crească suprafețele, să investească să producă mai mult pe suprafață și chiar să se întoarcă în sector acei producători care au cultivat cândva cartof, dar care, din cauza acestor lipsuri, s-au lăsat de cultura cartofului.”

Așadar, în primul rând, să facem în așa fel încât cei rămași în activitate să nu plece și ei, apoi să încercăm să creștem suprafețele, pentru că acestea, după cum s-a spus, nu sunt suficiente. Romulus Oprea spune că am putea să ne asigurăm necesarul intern și chiar să creștem la export, dacă s-ar dubla suprafața cultivată. Este de remarcat că deși nu ne acoperim necesarul de cartofi, avem de-a face și cu export. Pare un paradox, dar nu este, pentru că exportul se realizează în zona de producere a cartofului timpuriu, care nu poate fi păstrat și este nevoie de vânzare rapidă. „Noi ar trebui să creștem suprafața la 60.000 de hectare și să tindem către o producție medie de 30 de tone, ceea ce ar fi realizabil. Și cu 60.000 de hectare am asigura necesarul de consum și am avea și disponibil pentru export. Export care deja se face, foarte timid, mai ales în zona cartofului timpuriu. Am reînnoda o tradiție, pentru că înainte de ’90 se exporta foarte mult cartof timpuriu, din sud în principal, zona Lungulețu, Brezoaie, zona Dolj, Teleorman, și astăzi acești producători vând în Polonia, dar au dat și în Grecia…”.

Așadar potențial există, dar așa cum spuneam, până la creșterea aceasta utilă și necesară, întâi ar trebui oprit regresul. Despre acest aspect al chestiunii dar și despre altele în partea a doua a articolului ce va fi publicat în Revista Fermierului ediția print din luna mai.

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU și documentat de: ȘTEFAN RANCU ȘI VICTOR MIHALACHE

Agricultura este un domeniu de activitate despre care se spune că este foarte riscant. Știi ce pui, nu și ce culegi. Sunt atâtea situații în care se poate diminua recolta la care sperai, încât niciun fermier nu are curajul să spună hop, până n-a văzut-o în..., fiecare unde dorește, în hambar, în siloz, în contul de la bancă, dacă alege să o vândă degrabă. Ceea ce îndulcește o eventuală astfel de nefericire este asigurarea, la care, din păcate, nu mulți apelează. Dacă s-a întâmplat, ai cu ce să acoperi gaura. Grija pe care ar trebui să o aibă fiecare pentru prevenție ține de un management modern, în care riscul se calculează. Cel puțin așa am înțeles de la doamna Georgiana Rusu, director executiv al Clubului Fermierilor Români Broker de Asigurare.

Reporter: Cum decurge la această oră procesul de asigurare în România?

Georgiana Rusu: În acest moment sunt fermieri care nu şi-au asigurat toţi suprafeţele. Noi facem oferte, discutăm cu fermierii, comunicăm direct, suntem la ei în fermă, le răspundem la întrebări și îi informăm despre noutățile din piață și le semnalăm acele aspecte care sunt în avantajul lor ca fermieri.

Reporter: Pentru că tot amintiţi de acest dialog pe care dumneavoastră îl aveţi cu fermierii, companiile de asigurări au început să-i înţeleagă, să înţeleagă nevoile fermierilor, să-i asculte şi să aibă un dialog mai bun cu ei?

Georgiana Rusu: Noi suntem broker de asigurare, adică intermediem toate companiile de asigurări. În momentul în care mergem la fermier, mergem cu o paletă largă de produse. Avem protocoale cu toţi asigurătorii care au această linie de business de culturi agricole, de fapt de asigurări agricole în care intră nu numai culturile agricole, vorbim de asigurări de utilaje, vorbim de asigurare de stocuri, vorbim de asigurarea fermelor, pentru că, Doamne fereşte, se întâmplă ceva la o fermă, asta înseamnă că din punct de vedere financiar fermierul este dezechilibrat, dar, mai ales, importante sunt culturile agricole.

Ce pot să vă spun despre asigurători este că se fac oferte, suntem într-o comunicare activă, transparentă şi constructivă cu fermierii, aducem feedback către asigurători, asigurătorii au dezvoltat paleta de riscuri mai ales datorită submăsurii 17.1, la care prima sesiune a fost în 2019, şi au venit şi cu alte riscuri. Şi aici pot să vă dau exemplu: au venit cu riscul de uragan şi de tornadă, care nu era până în acel moment asigurat, dar care s-a întâmplat, ştiţi că am avut o tornadă în Ialomiţa în 2019; au venit cu riscul de secetă pedologică, cu pachete prin care fermierul poate să-şi asigure nu numai seceta pedologică de toamnă, în cazul în care nu există precipitaţii şi trebuie să întoarcă cultura, seceta de iarnă, din cauză că planta nu are destulă umiditate, seceta pentru culturile de primăvară; au venit cu pachete de dăunători, deci da, asigurătorii au venit către fermieri cu mai multe riscuri.

Reporter: Pentru că ştiu că dumneavoastră ajutaţi şi fermierii mici, şi fermierii mari, aş vrea în cele ce urmează să facem o simulare. Eu sunt un fermier. Aflu că situaţia meteo se va înrăutăţi peste o lună, două, trei. Cum procedez în acest caz? Care sunt paşii de urmat?

Georgiana Rusu: Primul pas este să ne căutați, toate contactele noastre sunt pe site-ul Clubul Fermierilor Români Broker de Asigurare. Intrați în legătură cu un coleg, urmează apoi să ne daţi mai multe detalii, pentru că orice ofertă are mai multe caracteristici: trebuie să ştim structura de cultură, în structură intră specia pe care dumneavoastră doriţi să o însămânţaţi, câte hectare doriţi să însămânţaţi pe fiecare specie, care este producţia eligibilă – pentru că poliţa poate fi eligibilă, asta înseamnă să primiţi din partea AFIR-ului printr-o cerere de finanţare 70% dintr-o primă eligibilă. Şi aici vreau puţin să dezvoltăm împreună ca să înţeleagă fermierul ce înseamnă „primă eligibilă”. Submăsura 17.1, care înseamnă o valoare nerambursată pentru fermier, spune în felul următor: în cazul în care asiguraţi toată specia, deci structura existentă în declaraţia APIA la nivel de specie, trebuie să ai o producţie eligibilă. Această „producţie eligibilă” este făcută ca o medie, ultimii 5 ani, din care scoatem minimul producţiei, maximul producţiei şi rămân 3 ani, la care facem o medie. Aceasta este o producţie eligibilă. Tot această bucată de eligibilitate din care AFIR-ul, repet, întoarce către fermier 70% mai înseamnă o franşiză atinsă de 20%, dar această franşiză atinsă nu este în avantajul fermierului, pentru că franşiza atinsă spune în felul următor: dacă eu am 100 de hectare asigurate şi am daună pe 20 de hectare, asta înseamnă 20% din structura pe care o am asigurată. Pentru aceste 20 de hectare asigurătorul nu-mi dă niciun leu despăgubire. Dacă daunalitatea depăşeşte acest prag şi am 21%, asigurătorul îmi dă daună de la zero. Problema este în felul următor: dacă avem o grindină pe 100 de hectare şi eu am o daună pe 15 hectare, nu primesc despăgubire – pentru că ştim că grindina vine în rafale, nu vine pe toată structura asigurată –, pentru că eu pot avea 100 de hectare, dar am 3 blocuri fizice în localităţi diferite, ca localizare. Şi atunci înseamnă că fermierul trebuie să-şi răscumpere această franşiză de 20% atinsă la o franşiză care este neeligibilă de 10%. Asta înseamnă că această răscumpărare nu mai intră în această bucată de eligibilitate. Dar dacă am daună pe 15 hectare, doar pe 15 hectare, mie mi se dă daună, pentru că franşiza deductibilă înseamnă franşiză pe suprafaţa dăunată, nu pe toată suprafaţa poliţei. Şi atunci eligibilitatea, cum spuneam, înseamnă asigurare pe toată specia, înseamnă o franşiză atinsă, înseamnă o producţie eligibilă şi înseamnă nişte riscuri. Aceasta este bucata de eligibilitate.

Mai există bucata de neeligibilitate, pe care o plăteşte doar fermierul. În această bucată de neeligibilitate intră două riscuri: incendiu din orice cauză şi alunecări de teren, care nu sunt eligibile. Restul riscurilor sunt eligibile, care sunt acum în piaţă. Deci bucata neeligibilă înseamnă alunecări de teren, incendiu din orice cauză şi răscumpărarea de franşiză. Dintr-o primă totală, pe care fermierul o plăteşte, 80% înseamnă primă eligibilă. Din 80%, fermierul primeşte 70%. Ca să fac un total la ceea ce am spus până acum, înseamnă că dintr-o primă totală plătită de fermier, 50-60% se întoarce înapoi către fermier de la AFIR; printr-o cerere de finanţare, în funcţie de asigurători.

Reporter: Din ce spuneţi dumneavoastră este foarte important ca fermierul să aibă un consultant lângă el atunci când încheie o poliţă de asigurare.

Georgiana Rusu: E foarte important. Acum ştim cu toţii că riscurile în agricultură sunt riscuri naturale, viitoare, posibile, dar incerte. Şi atunci fermierul trebuie să înţeleagă foarte bine ce înseamnă un risc asigurat. Sunt foarte multe cazuri în care fermierii sunt supăraţi că nu şi-au primit despăgubirea, dar era foarte important să ştie ce riscuri au avut asigurate. Pentru că dacă fermierul are secetă şi nu-şi face producţia, cum a fost în 2020 în care am avut 2,4 milioane de hectare afectate de secetă şi asigurate doar 150.000 de hectare la nivel de România, deci foarte puţin, fermierul este normal să nu-şi primească despăgubirea pentru că acel risc nu îl are asigurat. În momentul în care mergem cu o ofertă la fermier, trebuie să-i explicăm şi avantajele, şi dezavantajele, şi riscurile care sunt asigurate, şi producţia pe care o are asigurată, pentru că şi aici e o discuţie foarte amplă în legătură cu producţia asigurată. Vă spuneam de producţia eligibilă, pe care putem să o asigurăm, acea medie pe 5 ani, scoatem minimul şi maximul şi facem o producţie medie. Vă dau un exemplu: la grâu să spunem că producţia eligibilă a unui fermier este 4500 kg/ha. Fermierul are un an bun în momentul în care-şi face asigurarea şi nu scoate 4500, scoate 7000, cum a fost cazul anul acesta – ştiţi că anul acesta am avut o producţie-record, de patru ori mai mult decât momentul când am intrat în Uniunea Europeană, vorbim de 34 de milioane de tone, foarte mult, deci o producţie foarte bună anul acesta. Eu asigur 4500, fermierul scoate 7000 în câmp, are o ploaie torenţială pe o suprafaţă asigurată, nu mai scoate 7000, scoate 5000. Credeţi că primeşte vreo despăgubire?

Reporter: Este evident.

Georgiana Rusu: Nu primește despăgubire pentru că el şi-a asigurat 4500 şi a scos 5000, dar pierderea lui este de 2000 kg pe hectar. Şi atunci fermierul trebuie să înţeleagă că trebuie să-şi asigure valoarea corectă a producţiei, nu numai producţia eligibilă, trebuie să înţeleagă riscurile pe care le are asigurate, pentru că dacă nu îşi asigură o secetă, iar pe zona pe care el are cultura localizată a fost secetă şi există riscul să aibă secetă, trebuie să înţeleagă condiţiile de asigurare şi cel mai important este că trebuie să înţeleagă ce se întâmplă la daune.

Reporter: Asta era şi următoarea întrebare: câţi producători, câţi fermieri şi-au asigurat plantaţiile? Câţi dintre ei înţeleg acest mecanism de asigurare?

Georgiana Rusu: Cred că ştiţi că la nivel de România sunt 8,6 milioane hectare arabile. Din cele 8,6 milioane, 5,6 milioane sunt cu o tehnologie avansată, în 2019 au fost asigurate 2,3 milioane, deci nici jumătate din suprafaţa care ar trebui asigurată; în 2020 au fost asigurate 2,26 milioane – asta vă spun din informaţiile din piaţă, pentru că noi ne facem o cotă de piaţă anuală, iar până în acest moment sunt cam 1,8 milioane de hectare. Ce preconizăm noi anul acesta (2021) este o creştere de 10% a pieţei, şi noi am crescut împreună cu piaţa, adică în 2019 am avut o cotă de piaţă de 13%, în 2020 o cotă de piaţă de 15%, în momentul acesta suntem la 17%. Eu nu spun „trebuie să educăm fermierii”, pentru că fermierii ştiu ce trebuie şi ce riscuri au în agricultură. Trebuie să informăm fermierii. Nu an de an sunt aceiaşi fermieri asiguraţi, şi atunci mergem în fermă, comunicăm foarte mult cu ei, le explicăm, mergem cu acea paletă de oferte de la toţi asigurătorii, le explicăm fiecare produs de asigurare, pentru că în piaţă sunt mai multe produse de asigurare, nu este numai produsul – sunt foarte mulţi fermieri care ştiu că-şi asigură cheltuiala. În momentul în care-ţi asiguri cheltuiala, asta înseamnă că la despăgubire vei primi doar cheltuiala până în momentul daunei. În momentul în care-ţi asiguri valoarea producţiei, vii cu asigurare la valoarea producţiei, care într-adevăr este o sumă de asigurare mai mare pe hectar, asta înseamnă că şi costul este puţin mai mare. Există şi un produs care îţi garantează o sumă asigurată pe hectar. Noi, Clubul Fermierilor Români Broker de Asigurare mergem către fermieri, le explicăm toate produsele din piaţă, discutăm cu ei şi vedem care este nevoia şi problema lor. Şi încercăm să mergem pe nevoile fiecărui fermier. Ştiţi cât e o asigurare?

Reporter: Chiar nu ştiu…

Georgiana Rusu: Dacă facem un calcul, 40 kg pe hectar, de grâu. Grâul e un leu acum, 40 de lei. Pentru că diferenţa de 60 de lei o dă AFIR. 40 de lei, în cazul în care la grâu acum se scot 7000 de kilograme. 

Reporter: Ce se întâmplă, cum se gestionează situaţia atunci când fermierul are o aşteptare de la o poliţă, poliţa respectivă pe care a încheiat-o, dar se pare că acea poliţă nu-i acoperă tot ceea ce dânsul credea? Cum se gestionează acel moment?

Georgiana Rusu: Sincer să vă spun, nu ştiu cum s-ar putea gestiona, pentru că eu am încredere foarte mare în colegii mei şi avem o expertiză foarte mare în piaţă, din 2011, pe partea de culturi agricole, şi în general fermierii noştri ştiu ce au în asigurare. Tocmai vă spuneam că mergem şi convenim cu ei şi le spunem exact ce riscuri au asigurate. În momentul în care un fermier vede că nu are asigurat un risc şi are daună, aici cred că vorbim de o etică profesională a noastră, a vânzătorilor. Întotdeauna când discutăm cu un fermier, chiar dacă este sau nu este clientul nostru, pentru că noi consiliem şi fermieri care nu sunt clienţii noştri, nu ştiu dacă la partea de daune sau la ceea ce înseamnă cererea de finanţare AFIR, îi sfătuim să se uite foarte bine pe poliţa pe care-o semnează, pentru că, ştiţi, e vorba aceea: dacă semnăm ca „primarul” şi nu ştim ce am semnat e o mare problemă. Colegii mei vin către dânşii şi le spun exact riscurile pe care le-au asigurat, deci fermierul trebuie să fie conştient în momentul în care semnează şi vă spuneam de despăgubire: trebuie să ştie şi ce produs a semnat, ca să ştie în caz de despăgubire ce se întâmplă. E un punct sensibil. În momentul în care fermierul are o daună, este momentul în care eu le spun colegilor mei aşa: gândiţi-vă că în acel moment fermierul are senzaţia că se duce toată munca lui, că nu mai există nimic, ce o să facă? Suntem foarte aproape de el, fermierul are impresia că se năruiesc pământul şi cerul şi că nu mai există nimic de făcut.

Fermierul trebuie informat. Nu poți să îi vinzi o asigurare fără să îi spui fermierului „vezi că dacă ai daună totală vei fi despăgubit în funcție de cheltuielile efectuate până la momentul daunei”.

Reporter: Ce alte riscuri se pot acoperi prin asigurarea agricolă, în afară de cele meteo? Aţi amintit dumneavoastră: incendii…

Georgiana Rusu: În afară de cele meteo ar fi grindină, ploi torenţiale, furtună; noi avem şi un produs pentru secetă, se numeşte „produs parametric”, care se raportează la date furnizate de către satelit, folosind un indice de umiditate din sol pe suprafața asigurată a fermierului, este un produs furnizat de către asigurătorii externi. Incendiu din orice cauză și dăunatorii sunt riscuri care nu sunt produse de fenomene meteo.

Reporter: Pentru anul agricol 2021-2022, pentru ce tipuri de asigurări pot opta fermierii?

Georgiana Rusu: Toate tipurile de asigurări, noi avem şi produse furnizate de asigurători externi, şi asigurare la cheltuială pe care nu o recomand, din cauză că despăgubirea este pe măsură, e doar cheltuială şi nu acoperă fermierului profitul; asigurare la valoarea producţiei, asigurare la suma asigurată, deci sunt mai multe tipuri de asigurări pe care noi le oferim fermierilor.

Reporter: Toate culturile sunt asigurabile?

Georgiana Rusu: Da, toate culturile sunt asigurabile în afară de în afară de culturile de inverzire.

Reporter: Să vorbim şi despre un alt subiect de actualitate, şi anume submăsura 17.1.

Georgiana Rusu: Submăsura 17.1, când s-a lansat în 2019, a fost pentru a sprijini fermierii, pentru a-i încuraja să aibă încredere în sistemul de asigurări private; în acelaşi timp, pentru a determina asigurătorii să vină cu o sferă mai largă de riscuri, eu zic că îi ajută foarte mult pe fermieri, ţinând cont că în 2019 au fost poliţe care au fost subvenţionate în valoare de 1,3 milioane de euro, în 2020 13 milioane de euro, iar acum sunt depuse deja aproape 13,5 milioane, fondul fiind de 31,2 milioane. Aici aş vrea să subliniez că împreună cu Clubul Fermierilor Români, care susţine foarte mult fermierii, am făcut foarte multe demersuri, începând cu 2019. Mergând în grupuri consultative împreună cu fermierii, am avut susţinere şi deschidere şi de la minister, şi de la AFIR şi am reuşit în 2020 să reducem numărul de documente pe care le depuneau fermierii. Şi s-a şi văzut. În 2019 au fost 1,3 milioane, în 2020 – 13 milioane de euro. În 2020 la fel, am avut deschidere, am reuşit tot împreună cu fermierii să discutăm şi să mărim acea producţie eligibilă de care vă spuneam, pentru că fermierii în 2020 nu aveau posibilitatea să îşi mărească pe o poliţă de asigurare producţia eligibilă şi să vină cu producţie optenabilă (care poate fi obținută, n.r.). Şi atunci am reuşit să venim cu această schimbare a ghidului AFIR. Am mai reuşit în 2021, şi subliniez că am fost singurii care am venit cu această prelungire a sesiunii, pentru că sesiunea a început în iunie târziu în 2021 şi era până la 31 octombrie. Fermierii nu au reuşit şi nu au avut timp să depună documentele, iar atunci am făcut demersuri şi am reuşit să prelungim sesiunea până pe 16 decembrie. Am mai reuşit să mărim fondurile, bugetul, pentru că era pentru 2021 doar un buget de 10 milioane de euro, foarte puţin pentru ce preconizam în piaţă, fondul acum este de 31,2 milioane şi suntem tot timpul în legătură şi cu ministerul, şi cu AFIR şi venim cu problemele fermierilor către ei.

Reporter: Cum a fost 2021? Dacă puteţi să faceţi şi o comparaţie cu 2020, un an – aşa cum aţi amintit şi dumneavoastră – cu multe surprize neplăcute.

Georgiana Rusu: Să ştiţi că în 2020 au fost într-adevăr suprafeţe foarte mari în daună cu secetă. În 2019 am avut aproape 100.000 de hectare afectate de grindină şi ploi torenţiale. Sunt asigurători care încă lucrează la dosare şi la instrumentarea lor, au fost destul de mulţi fermieri afectaţi şi în anul 2021.

Reporter: Şi atunci în viitor cum vă vedeţi rolul şi care sunt priorităţile pentru 2022?

Georgiana Rusu: Clubul Fermierilor Români Broker de Asigurare este primul broker din România gestionat de fermieri, pentru că 49% din acţiunile brokerului sunt deţinute de către Clubul Fermierilor Români, deci de către fermieri. Asta înseamnă că fermierii au venit în sprijinul fermierilor, de fapt fermierii sunt cei care ne supraveghează, fermierii prin noi negociază pentru fermieri, reprezintă fermierii, îi ajută şi, bineînţeles, încercăm să mergem către fermier cu nişte condiţii de asigurare pe nevoile lor. Acesta este rostul nostru, de fapt lucrăm pentru fermieri, lucrăm în avantajul lor, lucrăm şi ne dorim ca anul acesta să informăm, exact cum spuneaţi dumneavoastră, cât mai mulţi fermieri şi să convingem cât mai mulţi fermieri că o asigurare îi ajută foarte mult şi că nu-i dezechilibrează din punct de vedere financiar.

Reporter: Singura soluţie în sensul pe care dumneavoastră l-aţi amintit este aceea de a merge pe teren acolo, la fermier, „în câmp” cum se spune…

Georgiana Rusu: Da, avem colegi în teren, ne vom dezvolta, la anul vom avea mult mai mulţi colegi, vă spuneam că estimăm anul acesta (2021) o creştere de 10%, deja noi am crescut şi credem că fermierii au încredere în noi. Şi au încredere în noi la daună, pentru că îi asistăm de la avizarea daunei până în momentul în care fermierul îşi primeşte despăgubirea.

Reporter: Cum vă pot găsi fermierii care încă nu colaborează cu dumneavoastră?

Georgiana Rusu: Ne găsesc prin tot ce înseamnă site-ul nostru, ne găsesc pe facebook, ne găsesc peste tot. Dacă fermierii doresc să lucreze cu noi, ne găsesc pe tot ce înseamnă canale de informare şi de comunicare. Plus colegii noştri din teren.

Articol scris de: VICTOR MIHALACHE & ADRIAN NEDELCU

La Șăulia, în județul Mureș, membri ai Federației Crescătorilor de Bovine din România s-au întâlnit pentru a discuta despre problemele sectorului, dintre care cea mai gravă era cea legată de sprijinul care ar trebui să vină din partea autorităților. Am fost prezenți la întâlnire și am reținut câteva opinii legate de acest lucru, dar și despre alte probleme conexe.

Situația acestui sprijin este, după cum se știe, controversată. Pe de o parte, cuantumul a scăzut continuu, iar pe de altă parte, modul de atribuire a determinat o situație nefirească, adică, primesc bani cei care au avut animale la un moment dat, în condițiile în care ei nu le mai au, iar cei care le au acum nu primesc nimic. Profitându-se de conjunctura creată de alocarea unor fonduri pentru cei afectați de criza economică provocată de pandemia de Covid-19, s-a stabilit, de comun acord cu fermierii, ca subvenția pe cap de animal să fie minimizată, iar ajutorul să fie primit în mod real pe calea ajutorului de covid. Numai că acesta nu vine sau vine destul de greu. În momentul discuției, se punea încă problema cui se va acorda acest ajutor, ce dimensiune trebuie să aibă ferma care să primească ajutor și pe ce criterii să se stabilească această valoare. În federație sunt și fermieri care au animale de ordinul sutelor de capete, dar și dintre cei care nu depășesc 10, 15 capete sau chiar mai puțin.

Fermieri mici, fermieri mari

De altfel, există o polemică la nivelul agricultorilor, care împarte societatea acestora în fermieri care au performat peste un anumit prag, susținând piața cu produsele lor, numindu-i fermieri mari, și cei care nu reușesc să participe la piață cu mare lucru, având un randament mai scăzut, numiți, evident, fermieri mici. Unii susțin că cei dintâi ar trebui ajutați, pentru că ei generează progres și pentru restul societății, realizând, pe lângă producția propriu-zisă, locuri de muncă și resurse financiare la buget, prin plata de taxe și circulația TVA-ului. Aceiași susțin că direcționarea fondurilor către susținerea celor mici reprezintă o risipă și că nu ar trebui să se facă asta. De cealaltă parte, argumentele sunt legate de procentul foarte mare reprezentat de fermierii mici care, dacă nu ar fi susținuți, ar determina o diminuare majoră a producției în sine, dar și o presiune accentuată pe susținerea socială, pentru că aceștia vor rămâne fără nicio sursă de venit.

Aceste două abordări sunt, putem spune, cele radicale. Fermierii, între ei, mici și mari, au perspective mai puțin dure. Fiecare înțelege că și celălalt trebuie să trăiască, dar este afectat în primul rând de propria situație. Iată câteva opinii ale unor crescători de vaci de lapte, participanți la dezbatere.

Iako Tibor, crescător de vaci din Bodoc, județul Covasna, care are un efectiv de 97 de animale, jumătate din ele, de carne, Angus, și jumătate de lapte, Bălțată Românească și Holstein, care este și președintele Asociației județene a crescătorilor de bovine din județul Covasna, o asociație cu 1300 de membri, crescători și mici, și mari, ne explică motivul venirii la Șăulia: „Astăzi am venit pentru ca să vorbim despre subvenții. Cea mai mare problemă este că ajutorul de stat nu l-am primit pentru Registre și asociații, n-am mai primit bani din noiembrie și nu mai putem să dăm salariile la oameni. Cu ANT-ul (Ajutorul Național Tranzitoriu, n.r.), iar nu știm ce vor. Am primit cei 5 lei pe bovină și ne-au promis că o să ne dea în loc de ANT un ajutor de covid, de 140 de lei pe bovină și 235 lei pe tona de lapte. Dar n-au aprobare, oamenii așteaptă. După câte am înțeles, au zis că n-o să le dea celor care au datorii la stat, dar datorii la stat din ce cauză au? Tot din cauza asta au datoriile, că nu și-au primit banii la timp”.

El susține că în interiorul asociației nu sunt discuții legate de cine să primească și cine nu subvenții. „La noi nu sunt probleme cu fermierii mici sau mari, problema e că nu primim subvențiile la timp, nu primim subvenții care să ne scoată din impas, prețul laptelui este mic, pe lângă asta mai avem probleme cu urșii, acum pentru cei care au ieșit la pășune sunt foarte multe probleme: le omoară câinii, în primul rând, după aceea animalele”, ne aduce Iako Tibor în atenție o problemă despre care nu se prea discută și continuă puțin malițios la adresa unor presupuse directive de protejare a urșilor venite de la Bruxelles: „Stăm foarte bine cu urșii. Ar trebui să dăm și la ceilalți, adică în Uniune, pentru că nimeni din Uniune nu vrea să primească urși. Ar trebui să primească și ei, să vadă cum e să ții animalele pe pășune și să vină ursul să le mănânce. Avem probleme mari și la porumbul siloz, și la porumbul normal. Intră urșii și ne strică, intră și pe sub „păstorul electric”, își face groapă și intră pe sub el și n-are nicio treabă”.

Un lucru bun pe care îl remarcă este faptul că pot să negocieze puțin mai bine prețul de vânzare al laptelui. „Avem un centru de colectarea a laptelui, unde strângem laptele numai din comuna Bodoc, avem în jur de 3000 de litri de lapte pe zi. Asta este bine, că avem o cantitate destul de mare și putem negocia mai ușor cu procesatorul. Sunt mulți fermieri care primesc și acum 90 de bani, dar nu la noi la Bodoc, în alte comune. Cu banii ăștia nu este plătită munca omului... eu sper să mai reziste, dar nu cred.”

Practic, nu se mai face profit

Ovidiu Onișor are un efectiv de 700 de capete de vaci din rasa Holstein și lucrează o suprafață de 1600 de hectare, având 35 de angajați. Nu pare mulțumit de productivitatea pe care o are, de 8000 de litri pe cap de vacă, spunând că mai este mult până va ajunge la producțiile omologilor săi de pe continentul american, care au vaci care produc 12000 de litri. Sigur că această nemulțumire este legată și de conjunctura creșterii prețurilor la inputuri pe fondul stagnării prețului de vânzare a laptelui. „La ora aceasta, suntem la limită vizavi de profitabilitate, nu vreau să spun că acum suntem pe pierdere și că am fost pe pierdere și că tralala, dar afacerea nu mai devine rentabilă. Având în vedere că prețul cerealelor a crescut cu cel puțin 50-60%, pot să dau și niște exemple și cei care mă ascultă să-mi dea sau nu dreptate: porumbul de la 60 de bani a ajuns la 96 de bani, șrotul de rapiță a ajuns de la 1,12 la 1,65, tot ce înseamnă input – grâu, orz, triticale, orzul de la 60 la peste 90 de bani, toate s-au scumpit cu cel puțin 50%. Cerealele reprezintă cam 70% din prețul de cost. În momentul acesta, noi practic nu mai facem profit. Prețul laptelui, că despre asta poate fi vorba, a rămas fix sau nu s-a majorat de peste doi ani. Deci eu cu procesatorul cu care am contract nu mi-a mărit prețul de 2 ani și 8 luni. Nu vreau să dau numele procesatorului, ei spun: au fost probleme, HoReCa s-a închis, nu mai există desfacerea care exista în trecut, dar bun – și noi putem să mergem pe zero profit? Cât vom putea să rezistăm? Lucrurile sunt destul de grave, sincer. Eu nu sunt tipul care să se plângă, să spună că vine și face agricultura de hobby, că e un mod de viață – nu e niciun mod de viață! Agricultura trebuie s-o faci ca să-ți asigure un profit familiei și angajaților tăi, fiindcă de asta te duci dimineața la lucru, să faci bani, nu să pierzi bani. Dacă pierzi bani, mai bine stai acasă, vinzi și-ți vezi de treabă. Activitatea nu mai e sustenabilă în momentul de față la prețul acesta al laptelui, care rămâne constant foarte jos – că nu vreau să dau cifre fiindcă e vorba de cantități, eu produc peste 6500 de litri pe zi – nu mai e sustenabilă afacerea, în condițiile în care prețul cerealelor urcă, energia urcă, gazul urcă, salariile urcă, toate urcă, prețul nostru de vânzare al laptelui rămâne de trei ani fix.”

În permanență e nevoie de investiții

Făcând parte dintre fermierii cu performanțe și cu o viziune modernă asupra producției, calculul pe care îl face Ovidiu Onișor are în obiectiv investiția în dezvoltare, un proces care dacă lipsește este egal cu regresul. „Noi am făcut o socoteală, pe preț de cost față de 2019, fermierul român crescător de vacă de lapte pierde undeva la 400 de euro. Asta înseamnă că la 300 de vaci eu pierd 120.000 de euro. Până la urmă, suma era undeva la 450, dar hai să zicem cu ce or să mai dea, am ajustat-o la 400. Deci undeva sunt sume pe care n-ai de unde să le scoți din buzunar și în capitalismul ăsta sălbatic investiția e esențială. Nu investești – ieși din piață.”

Este de acord și cu investițiile pe fonduri europene, la care a recurs de multe ori, dar experiența l-a transformat pe Ovidiu Onișor într-un critic al acestor investiții: „Dacă vorbim de investiții de AFIR și din astea, păi astea le faci peste cinci ani! E ceva de neimaginat! Tu vrei să-ți faci un proiect prin care să-ți cumperi nu știu ce, să construiești nu știu ce și implementezi proiectul acesta de astăzi peste cinci ani. Cine mai are răbdarea asta? Se schimbă tehnologiile, până peste cinci ani! Până ți-l avizează, până ți-l autorizează, până faci licitația, până începi, până deschizi-închizi – eu nici nu mă mai simt în stare! Eu am făcut trei proiecte AFIR, unul a durat vreo 5 ani, unul vreo 3, unul vreo 2 – alea pe construcții te termină. Acolo n-ai nicio șansă. V-am spus, construcțiile gratis să mi le dea, că nu îmi mai trebuie. E foarte complicată povestea asta, birocrația asta. Și nu știu ce atâta frică? Că dacă nu folosește banul acolo, că-l folosește dincolo – și dacă chiar nu l-ar folos pentru grajdul ăla, ci pentru celălalt grajd, care-i problema? Că nu-și ia Jeep, nu-și ia barcă cu motor! Îl folosește tot în fermă, tot acolo se vor regăsi banii. Dă-i un plafon, «fă ce vrei cu ei, dar demonstrează că ai mărit producția de lapte, că ai creat locuri de muncă, că plătești mai multe impozite la stat și treaba ta ce faci cu ei!»”.

Subvenția, între eficiență și fairplay

Este printre criticii subvenționării fermierilor mici, care, consideră, ar trebui să fie ajutați altfel. „Se dau niște bani care nu se regăsesc în piață, să zici: «Domnule, la ce e bună subvenția asta?», «Simplu, ca prețul cerealelor, prețul mâncării – ca să nu discut pe toată filiera – să fie foarte mic». Cred că ăsta a fost scopul pentru care s-au creat subvențiile acestea. Și care-i rezultatul? Nu știu cât e de ieftină mâncarea, probabil că e ieftină, dar dă la cel care produce mâncare ieftină, dă la cel care creează locuri de muncă, dă la cel care asigură un trai mai bun, la care vezi că rămâne ceva după el. Vorba aia, că până la urmă și asta e o chestie, să rămână ceva după tine. Și asta e o satisfacție. Deci povestea asta că dă-i la cine are teren în proprietate n-are nicio relevanță. E o pierdere de vreme, bani pierduți, e ca și cum ai lua o cisternă de motorină și-i dai drumul aici pe lacul ăsta în jos. Și poluează, și folosește la nimic. Nu rămâne nimic după el, rămân doar bani aruncați. Plătiți de cine? Tot de noi! Sunt bani aruncați. Cel care – ca și colegul – face 4000 de litri pe cap de vacă, la ce să-i dai bani celui care face 4000 de litri pe cap de vacă? La ăla care face 3 tone de grâu? Bun, încurajează-l să facă mai mult, încurajează-l să ia credite cu dobânzi mici, încurajează-l să facă o școală, educă-l, fă ceva cu el! Și dă-i de la Agenția Statului teren, fă-i ceva, ridică-l și pune-l, aliniază-l cu ce se întâmplă în Europa, să concureze de la egal la egal cu fermierul străin. Nu poți să concurezi cu fermierul străin cu trei vaci și două hectare de teren!, că n-o să poți niciodată să faci o investiție să-ți iei un tractor, să-ți iei o combină, să-ți faci un grajd, oricum ți-ai face calculele”, explică Ovidiu Onișor.

În replică, Nicolae Stângă, care reprezintă asociația județeană din Sibiu, o asociație care are membri care dețin efective de la 5 capete în sus, este foarte nemulțumit, după cum și spune, de felul cum este privită majoritatea fermierilor pe care îi reprezintă: „Avem peste 80% care se încadrează între 20 și 40 de capete. Deci nu putem să venim să avem neplăcerea să-i dăm deoparte pe cei 80% și să mergem pentru 10-15-20% dintre fermieri care au sute, mii de capete, or, asta nu ne-ar face să fim fairplay față de ceilalți fermieri ai noștri. Sunt familii, și tinere, și mai puțin tinere, la care ăsta e venitul lor: 10, 20, 30 de capete, de pe urma cărora câștigă, se gospodăresc, își trăiesc viața, or, nu pot să fiu de acord ca ei să dispară și să reziste numai cei cu sute sau mii de capete. Asta este nemulțumirea mea”.

La aceasta se adaugă faptul că rasa pe care o cresc ei este una mixtă și nu atinge performanțele celor specializate, fapt care îi dezavantajează, în condițiile în care valorile respective devin parametrii luați în calcul la calculul subvenției. „Dorim să se plătească și performanța, dar să nu-i uităm pe cei mici. Nu dorim ca totul să se impună de la 7.000-8.000 de litri, mai ales că noi avem majoritatea animalelor Bălțată care nu se ridică la această cantitate mare de lapte, de 8000 de litri. Noi nu avem nimic cu cei care au și altă rasă, dar noi avem în zonă, și eu reprezint o zonă în care 80% sunt Bălțată românească, și atunci Bălțata românească, fiind o rasă mixtă, automat nu are caracteristicile unei Holstein sau ale unei Bălțate negre românești care să aibă 7.000-8.000 de litri de lapte. Și atunci a noastră începe de undeva de la 4500 și poate să ducă la 5000, 6000, 7000 care-s cele mai bune, dar majoritatea se încadrează la plus 4500 de litri de lapte”, arată Nicolae Stângă.

Crede că fermierii mici și mijlocii ar trebui să se asocieze în cooperative, pentru a putea să facă investiții comune, și chiar are intenția de a pune bazele unei astfel de cooperative în zona sa. „Urmează să punem bazele unor cooperative, sperăm să-i convingem pe fermierii noștri, pentru că le e și frică, dar cu timpul și văzând că unele au succes, sper să-i putem convinge, pentru că cooperativele pot să facă investiții, pot face în felul acesta și o mică procesare, pot să și primească fonduri, pot să primească din partea băncilor mai bine creditele, pot să acceseze și creditele care sunt pentru IMM-uri și pentru investiții, eu zic că e benefică”, punctează Nicolae Stângă.

Organizarea, motorul dezvoltării

Ionel Chirilă este un fermier care se autodefinește din „clasa celor mijlocii, pentru că ferma noastră este destul de măricică, aproximativ 150 de capete”. Spune că totul depinde de organizare. „Absolut totul depinde de cum ne organizăm, cum punem problema furajării animalelor, cum punem problema vânzării animalelor și în principal a producției pe care o obținem după ele. Din punctul meu de vedere, putem să zicem că devine profitabilă cu pași mărunți, dar este o chestie de viitor, o chestie care dă viață mai departe gândului tău. Asta, când ai investiții și investițiile sunt făcute în principal cu gânduri de dezvoltare, cu tehnologie nouă, cu tot ce se poate mai modern, pentru a ne ușura munca și a ușura tot ce există în fermă, atât munca ta în sine, cât și a angajaților. Atunci începi să devii profitabil și poți să-ți faci planuri de viitor”, precizează Ionel Chirilă.

Crede că se poate dezvolta și din resurse proprii, dar foarte încet. „Totuși, ar trebui apelat la un împrumut sau, în baza fondurilor, acestea trebuie investite cu foarte multă grijă și investite exact acolo unde trebuie, pentru a-ți optimiza lucrarea, pentru a-ți menaja sănătatea, pentru a face un plan de viitor viabil.”

Cel mai important e prețul de vânzare

Legat de dimensiunea fermei, Ionel Chirilă nu trece pe primul plan, ca importanță în profitabilitatea unei ferme, efectivul de animale, ci prețul laptelui, apoi pe cel al inputurilor. „Cel mai important și mai important este prețul de vânzare al laptelui, că de acolo pleacă toate. Dacă ai un preț bun de vânzare al laptelui, atunci poți să te gândești și la celelalte investiții. Un fermier care ține foarte mult la partea contabilă, partea economică, își face calculele atât pentru prețul de cost al laptelui pe care-l are în fermă, cât și pentru celelalte costuri. Iar atunci când ai un preț bun de vânzare al laptelui îți permiți ca să faci și achiziții, să-ți cumperi utilaje, să-ți modernizezi ferma, să-ți faci viața mai ușoară, cu alte cuvinte. Deci importanța majoră, vreau să menționez, o are în primul și-n primul rând prețul de vânzare al laptelui, pe care fiecare ar trebui să și-l negocieze cu procesatorul”. Fermierul susține că în ciuda atitudinii destul de rigide a procesatorilor care nu prea negociază cu producătorii, sunt și dintre aceia care țin cont de unele aspecte. „Unii procesatori țin cont și de evoluția fermei și atunci ei analizează: văd o fermă care are un viitor, o fermă viabilă, o fermă cu un pic de istorie, dacă putem spune așa, pentru că dacă te muți de la un procesator la altul, începi să pierzi din credibilitate, începi să pierzi...”

Ioan Pălășan are o fermă în comuna Saschiz, satul Cloașterf, de 300 de vaci, dar lucrează și aproape 500 de hectare de teren. El pune accent pe faptul că scumpirea inputurilor a dus la creșterea prețului de producție cu aproape 50 la sută. „Creșterea prețului de cost al laptelui din cauza scumpirii foarte mari, aproximativ cu 50%, a tuturor produselor pe care le achiziționăm noi; într-adevăr, cu ce producem noi ne mai ajută faptul că prețul de cost al produselor noastre n-a fost foarte, foarte mare anul trecut, și asta ne ajută să supraviețuim. Dar dacă ar fi să ne raportăm numai la prețurile la care au ajuns inputurile în agricultură anul acesta, cu greu am face față concurenței și cu greu am realiza profituri. Noi facem parte integrantă din Uniunea Europeană, cu toate avantajele și dezavantajele, că dacă primești niște bani trebuie să ai și niște obligații, nu numai drepturi, și practic suntem concurenții fermierilor foarte performanți din Occident, pentru că circulația e foarte rapidă a laptelui, a diferitelor cereale... și dacă nu vom reuși să ne modernizăm și să devenim performanți, în ceea ce privește cultura mare și respectiv laptele, nu vom mai putea face față și va trebui să ne lăsăm. Impresia mea e că foarte mulți așteaptă situația asta a noastră viitoare dificilă din punct de vedere financiar, tocmai ca să ne achiziționeze, să cumpere la prețuri de nimic.”

Grija pentru programele viitoare de dezvoltare

Petre Bordean este președintele asociației județene Brașov, fiind fermier în comuna Bod, cu o suprafață de vreo 30 de hectare și vreo 75 de bovine. Susține că ar trebui să se pună accent pe negocierea cu guvernanții în ceea ce privește situația programului următor de dezvoltare. „Am sugerat colegilor să punem problema și Programului național PNDR 2023-2027 sau 2028, care va fi, și-n acești doi ani pe care-i avem, de tranziție, eu am propus ca acești bani să fie foarte ușor accesați de fermierii mijlocii și mici, chiar de fermele de familie, fiindcă noi din producție nu putem face investiții în fermă, deci nu ne putem utila ferma, nu putem achiziționa furaje de bună calitate și altceva, fără să avem această posibilitate de a accesa proiecte. Și asta a fost ideea mea, să facem propunerea ca pentru sectorul bovin, acum având în vedere faptul că bovina nu e chiar ca porcul și pasărea, e un sector foarte greu, și noi dacă-l distrugem acum, anul ăsta, nouă ne trebuie 5-6 ani să revenim, fiindcă bovina devine productivă după trei ani, nu e ca pasărea și porcul. Deci trebuie să ținem cont de treaba asta. Foarte mulți fermieri acum încearcă să renunțe. Până acum n-au apărut în media vânzări de ferme – uitați-vă pe toate canalele media, găsim ferme la cheie de vânzare.”

Crescătorul este de părere că există o categorie de așa-ziși fermieri care fac proiecte doar ca să încaseze fonduri și subvenții fără a produce ceva, îi numește vânători de subvenții, pentru că, spune el, orice proiect vine și cu subvenții. „Să înlăturăm vânătorii de subvenții și de proiecte – că indirect sunt și vânători de subvenții, fiindcă ei, dacă accesează proiecte, acolo vin cu subvenții: fiecare proiect, în agricultură, implicit aduce și subvenții. Deci, una la mână, fură banii din proiect, fură banii și din subvenții și, doi la mână, ne dezavantajează pe noi, fermierii care muncim și ne chinuim. Noi avem mari probleme: avem probleme cu muncitorii. Dacă noi nu utilăm fermele, nu băgăm roboți de muls, nu ne facem săli de muls, nu achiziționăm utilaje – pentru că se pune problema forței de muncă, extraordinar de greu se găsește și nu e calificată, nu găsim personal calificat –, foarte mulți o să renunțăm”, arată Petre Bordean.

În loc de concluzii

Președintele interimar al Federației Crescătorilor de Bovine, Iacob Boca, cel care a fost și gazda de la Șăulia, concluzionează că întâlnirea a fost una echilibrată, între profesioniști. „Pot să spun că a fost o întâlnire în care fiecare și-a spus ce are mai greu pe suflet la ora asta, sperăm că o sinteză făcută cum trebuie o să fie un material serios pentru guvern, chiar pentru România și pentru viitorul colegilor mei, crescători de vaci cu lapte. Colegii s-au exprimat până la urmă corect, cinstit, fiecare n-a venit să întindă mâna, n-a venit să ceară, să se milogească, a venit să-și spună necazul care-i paște, pentru că sunt oameni conștienți care judecă că într-un viitor apropiat, dacă nu ne organizăm și statul nu vine cu măsuri, vor fi în poziția de a se destrăma, de a închide fermele.”

Iar reprezentantul ministrului Oros, la rându-i fermier, care a fost și primul președinte al federației organizatoare, Dorel Secară, spune că înțelege toate problemele ridicate și că le va susține mai departe: „Problemele pe care le-au ridicat fermierii le înțeleg foarte bine, în calitatea mea de fermier mă confrunt și eu cu aceste probleme, problemele pe care le-au ridicat colegii fermieri sunt probleme obiective, probleme reale, perioada pe care o traversăm acum este o perioadă dificilă pentru sectorul creșterii bovinelor din România, din mai multe considerente. Și aș vrea să vă spun faptul că majoritatea colegilor au explicat foarte clar, cu date clare, că prețul de cost a laptelui pe care-l produc, sau al kilogramului de carne pe care-l produc colegii care produc carne, prețul de cost a crescut foarte mult, iar prețul de vânzare al materiei prime, respectiv lapte, carne, stagnează de vreo trei ani, ceea ce le diminuează profitul până la dispariție. Și avem aici colegi care au exploatații performante, dotate tehnologic, unde fac tehnologie adevărată și nu fac amatorism. Eu mi-am permis să notez aici câteva probleme, doar le punctez foarte scurt:

•       sunt îngrijorați fermierii noștri de creșterea prețului la gaz, la motorină, la electricitate, ar dori aici niște compensații;

•       forța de muncă – pe modelul din construcții – sprijinită;

•       acciza la motorină este o problemă, ar fi de dorit chiar eliminarea sa;

•       subvențiile să fie legate, oarecum, și de producție;

•       cei care iau subvenții și nu lucrează pământul să fie eliminați;

•       facilități la proiecte – pentru că sunt interesați și de dezvoltarea fermelor, la rectificarea bugetară, foarte important, și aici colegii vor întreprinde               măsuri concrete;

•       revenirea la ANT-ul care a fost și sprijin covid pentru toate speciile, nu numai pentru bovine;

•       măsuri legislative legate de protecția produsului românesc și alte probleme”.

Paradoxul pe care nu reușim să îl elucidăm de atâta amar de vreme este: dacă înțelegem că problemele cu care ne confruntăm au cauze obiective și soluții rezonabile, oare de ce trebuie să așteptăm al doisprezecelea ceas pentru a căuta să înlăturăm acțiunile care le-au provocat sau să punem în aplicare acele măsuri capabile să le rezolve? Să fie rea-voință? Nu putem concepe. Nepăsare? Greu de spus. Neștiință? Puțin probabil, pentru că soluții se tot vehiculează. Oare ce ne scapă?

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU și ȘTEFAN RANCU

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - august 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Se tot vorbește despre rase de animale, despre calitățile acestora, despre cât de potrivite sunt acestea spre a fie crescute într-un anumit areal, despre tot felul de calități și caracteristici ale acestora. Dar pentru a putea să ajungi la respectivele performanțe, rasele trebuie să fie bine definite și stabile în ceea ce privește continuitatea generațiilor. Nu îți folosește să ai azi un exemplar foarte bun, iar urmașii lui să nu ajungă măcar la jumătatea performanțelor sale. Iată motivul pentru care animalele trebuie trecute în registre, elaborate pentru fiecare rasă, și controlate de specialiști, pentru ca acele caracteristici specifice rasei să fie îndeplinite pe mai multe generații. 

Pentru a înțelege mai bine cum stau lucrurile, am apelat la un specialist. Este vorba despre Ioan Dorin Vulc, secretarul comisiei tehnice a Registrului Genealogic al rasei Țurcană, responsabil cu organizarea și planificarea activității de control al producțiilor la această rasă, în cadrul Asociației Crescătorilor de Ovine Dacia - Hunedoara, asociație care s-a afiliat la Registrul Genealogic din 2015, când a înființat Registrul Genealogic al rasei Țurcană, alături de Asociația Crescătorilor de Ovine „Păstorul Crișana” Arad. 

Este important ca acele caracteristici specifice raselor să fie supuse unui control făcut de specialiști. El se face în baza unor valori de referință. Prin procesul de ameliorare se urmărește creșterea acelor valori care sunt de interes economic, cum ar fi cele legate creșterea în greutate. „În cazul producției de carne, performanța de referință e sporul mediu zilnic. Sporul mediu zilnic se realizează la masculi și femele până la vârsta de 5 luni, fii și fiice ale berbecilor de rasă pură, deci înscriși în secțiunea principală a Registrului genealogic, fie cu femele acceptate în planul de selecție, fie cu oi la fel, de rasă pură din secțiunea principală a registrului”, explică domnul Vulc și adaugă, legat de evoluția așteptată a acestor performanțe: „Dacă standardul de rasă presupune 30 kg, noi avem la 60 kg femela la bonitare, deci au potențial. Astă vară arătam mioare de 80-90 kg, miori peste 100 kg, în fermă la dl Dumitru Andreșoi, la Călan, deci potențial productiv este, numai trebuie să fie îngrijit și furajat corespunzător. Acum eu v-am spus vârfurile, dar nu toată lumea realizează. Și aici e problema, cerințele Registrului sunt ceva mai mari decât standardul de rasă.”

COP implică costuri suplimentare

Trebuie spus că afilierea la Controlul Oficial al Producției implică niște costuri pe care în mod logic nu ți le-ai dori. Trebuie să ai și un motiv stimulator: „Multă lume a intrat în Controlul oficial pentru subvenții; cei care realizează importanța controlului nu-și pun în primul rând problema de maniera asta. Faptul că se monitorizează performanțele animalului, se înregistrează și se eliberează un certificat, la comercializare; dacă ai efectivul cuprins în registru, poți să faci ferme de elită, ferme de multiplicare, ai alte posibilități de valorificare a animalelor. Animalul, dacă e și frumos, e însoțit și de documente, de certificat zootehnic, sigur că e mult mai valoros”.

Așa cum spuneam, este nevoie de un efort financiar suplimentar din partea celor care se ocupă de ameliorare. Un efort pe care și l-ar dori compensat oarecum. „Ameliorarea se face pe populații de animale. În cadrul acestora, conform piramidei ameliorării, trebuie să funcționeze exploatații sau ferme de elită, de multiplicare și comerciale, fiecare având obiective foarte bine stabilite. Nu este reglementată încă problema fermelor de elită sau de multiplicare. Noi am făcut propuneri și la ANZ, și la Ministerul Agriculturii, așteptăm să se materializeze acest lucru, întrucât sunt cheltuieli suplimentare. Într-o fermă de elită trebuie să se facă toate lucrările de selecție cu rigoare și cu precizie cât mai mare, într-un termen cât mai scurt, ca intervalul dintre generații să fie cât mai mic. Și atunci, aceste ferme trebuie sprijinite material, fiindcă pentru a face montă naturală – că la ăștia se face paternitate – trebuie să faci montă naturală autorizată în harem, iar asta presupune să izolezi efectivul de animale cu reproducătorul respectiv, lucru care costă, în primul rând furaje –, în loc să le ducă pe câmp trebuie să le furajeze la grajd ca să poată să rezolve problema –, apoi volumul de muncă – acolo va trebui să existe un om care să le adape, să le hrănească, să le plimbe.”

Profesionalizarea controlorilor este prioritară

Procesul de control are nevoie și de oameni specializați care să poată urmări fiecare element. Nu este o activitate complicată, dar este specializată și asta necesită cunoștințe bine definite. Majoritatea controlorilor este tânără, dar provine din medii de pregătire diversă de la studii superioare, la medii, având, sau nu, cunoștințe din domeniul zootehnic, de aceea fiecare controlor va absolvi, ulterior, un curs de perfecționare, în urma căruia va primi un atestat de controlor, iar anual, cu asociațiile afiliate, se realizează alte cursuri. Cursul principal este, atât teoretic, cât și practic. „Practica se realizează în fermă, pe ateliere. De exemplu, noi am avut atelierul la tuns. Acolo ai cântarul de lână, ai rigla cu care măsuri lungimea șuviței. Pe urmă faci bonitarea, aveam buletinele de control, buletinul 11 pentru control adulte, buletinul 19 pentru bonitare; de acolo am trecut la atelier la lapte. Acolo am avut cântarul pentru lapte, am avut cupele pentru măsurat, buletinul 17 de control; pe urmă la carne sigur că e cântărirea. Partea teoretică se referă la în jur de 35 de întrebări, pentru fiecare se punctează cu mai multe răspunsuri. De exemplu: care sunt atribuțiunile controlorului? Sau ale crescătorului? Controlorul trebuie să știe și atribuțiile, sarcinile crescătorului, dar și drepturile acestuia, să poată să le respecte. Și erau întrebări cu mai multe răspunsuri.” Ne-a precizat că nu este un curs pentru angajare, dar toți cei angajați trebuie ulterior să îl urmeze. „Nu toți sunt de specialitate. Le recomandăm noi, aveți normele de apreciere la ovine, găsiți pe site-ul Asociației sau al ANZ-ului sau... așa mai departe, dar nu toți înțeleg termenii.”

Etapele controlului

Activitatea pe care o are un controlor este în funcție de sezon, ne explică domnul Vulc, „de exemplu, în campania de montă, prin deplasările pe care le face la crescătorii pentru care e arondat, urmărește ca berbecul și oile care fac obiectul reproducției montei să fie corect individualizate. Mai urmărește ca Registrul de montă și fătări, care e în sarcina crescătorului, să fie deschis pentru anul de control. Noi am pretins să se înceapă cu mioarele. Urmărim mioarele să vedem dacă fată, să vedem dacă au lapte să-și întrețină mielul, dacă duce lactația până la capăt, ca să putem face selecția. Evident că se pleacă de la premisa că fiecare crescător cunoaște istoricul oilor sale. Mai urmărește ca animalul să se regăsească și în evidențe. Deci el face o verificare administrativă, urmărește să vadă: berbecul ăsta care execută monta e autorizat de autoritatea competentă în zootehnie pentru montă sau nu. Colectează datele – deci vine în 20 sau 25 septembrie la mine în fermă și eu am început monta la 1 septembrie – și le predă asociației, notifică asociația. Totodată, introduce datele în aplicația Registrului, unde e și Registrul de montă”. În principiu, și crescătorul ar putea să introducă datele în aplicație, dar nu sunt mulți care să se priceapă, de aceea se ocupă controlorul și de acest lucru, mai ales că, ne-a asigurat specialistul, urmează verificări, aprobări, supracontrol, abia după aceea se aprobă, în aplicație, montele.

Următorul sezon este cel al fătărilor. „Acum trebuie să urmărească dacă mieii fătați sunt corect individualizați, dacă părinții sunt corect nominalizați, controlorul stabilește, pe baza Registrului de montă și fătări, originea. Aceasta se stabilește după numărul matricol al părinților. Identificarea se face prin crotaliere, după sex, data nașterii – despre rasă nu mai discutăm, că e Țurcana. În programul de ameliorare avem prevăzut 20-25% rată de înlocuire la femelele matcă dintr-o exploatație, ocazie cu care se face și controlul producției de carne și vă spuneam că are referință sporul mediu zilnic, pentru fiice și fii ale berbecilor de rasă pură, care pot fi împerecheați cu femele din planul de selecție sau cu femele tot de rasă pură, înscrise în secțiunea principală.” 

După fătări și cântăririle respective, controlul producției de carne, vine controlul producției de lână. „Controlul producției de lână are în vedere, la Țurcană, greutatea cojocului imediat după tuns, fără codină și fără pământ, și lungimea șuviței. Cu ocazia tunsului se face și bonitarea, care constă în examinarea extinderii lânii, a conformației și a constituției, și, totodată, dizolvarea corporală. Deci, după ce e tuns animalul, se cântărește și se vede dezvoltarea corporală. Imediat după tuns, se face și constituția, conformația corporală, atunci vedem animalul, cum e constituit corpul, cum e conformația – robustă, fină, pentru lapte, pentru carne și așa mai departe – ca să putem să-l apreciem.” După cum ne-a explicat domnia sa, bonitarea se face o singură dată în viața animalului, la primul tuns. Am continuat cu următoarea etapă, care uneori se întrepătrunde cu cea dinainte, este vorba despre lapte. „Controlul producției de lapte începe la sfârșitul lui aprilie – începutul lui mai. Pe urmă avem o perioadă în care se finalizează controlul producției, se finalizează prin 15 august, ca să dăm posibilitatea oilor și berbecilor să fie pregătiți pentru montă, care începe la 1 septembrie. Deci vedeți ciclul, apoi iar o luăm așa ciclic cu campania de montă, campania de fătări și așa mai departe. Alături de control începe la 1 septembrie declanșarea campaniei de montă și se termină la 15 august – 1 septembrie.”

Este nemulțumit de faptul că legislația nu este bine pusă la punct „Legea zootehniei, apărută din 2019, nici acum nu are norme de aplicare. Se spune că statul sprijină fermele de elită, păi, cum le sprijină? Noi am făcut propuneri. Chiar acum am avut întâlniri cu președinții de asociații, cu responsabilii de COP și am făcut propunerile respective. Numai că trebuie să le ia și cineva în considerare. De exemplu, la ajutorul de stat: se dă ajutor de stat conform hotărârii 1179, dar e diferența foarte mare între carne și lapte. Dacă vii și dai 5 lei pe cap și pe an, la lapte dai 15 lei! Și nu mi se pare... rasa Țurcană e o rasă mixtă. Noi, în programul de ameliorare am pus în criteriile de evaluare a animalului 40% pentru lapte, 40% pentru carne și 20% doar pentru lână grosieră, pentru care nu se dă niciun ajutor. Deci ăsta trebuie reglementat. Noi nu putem să nu facem control la lână, fiindcă lâna e un caracter de selecție. Dacă ea nu-i îmbrăcată, n-are o extindere ca lumea, n-o să poată să trăiască în condițiile în care trăiește Țurcana; e o rasă și rustică, merge pe munte și așa mai departe. Deci noi trebuie să ținem cont și de lână. Dacă ne referim la carne, cum vă spunea dl președinte, deci veniturile crescătorilor sunt cam 60% din carne.”

Activitatea de control la AJCO Dacia

Și pentru că e potrivit să încheiem cu o privire spre viitor, iată ce ne-a spus Vulc despre activitatea care urmează: „Acum suntem în faza în care organizăm și planificăm activitatea. Deci până în 15 martie toți controlorii, toate asociațiile arondate vor întocmi graficul, deci vor discuta cu fiecare crescător în parte: când facem tunsul, când începem controlul producției de lapte. Controlul producției de lapte are performanțe de referință doar laptele muls, nu laptele supt, și atunci stăm de vorbă cu oamenii și stabilim data. La carne, în funcție de fătări trebuie să stabilim loturile; dacă fătările sunt lăbărțate, cum se spune, nu respectă cele 60 de zile, practic două cicluri ar fi trebuit, nu 60 de zile, dar, mă rog, extremele n-or să fie prinse fiindcă depășesc cinci luni. Așa se întâmplă și cu Controlul producției de lapte. Aici trebuie făcute turme: la un crescător poți să faci o turmă sau mai multe turme, în funcție de efectivul pe care-l are; dar în cadrul turmei trebuie să ai animale, să ai ovinele care să nu depășească diferența dintre data alăptării, perioada de alăptare, plus 52 de zile. Ce sunt cele 52 de zile? În primul rând, sunt 35 de zile în care ai separat complet oaia de mielul sau mieii pe care-i are, plus o toleranță de 17 zile. E foarte clar, dar asta trebuie făcut cu creionul pe hârtie, că pe urmă te trezești că „nu ia programul!”.... Nu programul e de vină, sunt normele ICAR și normele care reglementează activitatea de control a producției de lapte. Ca obiectiv ăsta e, ameliorarea populației. Ne luptăm cu crescătorii, cu autoritățile să ducem la îndeplinire programul de ameliorare.”

Nu pot să nu remarc un aspect spiritual în toată această zbatere. Este un fel de continuare a creației divine, în care omul, din dorința de a-și face o viață mai bună, modelează, alături de Dumnezeu, natura. Este o capacitate pe care omul o are, ca ființă ce poartă în sine creativitatea, ca parte a Chipului lui Dumnezeu. 

Ce înseamnă Controlul oficial al producției 

Se urmărește cunoașterea potențialului productiv al animalelor, pe baza căruia se face selecția celor mai valoroase exemplare care se vor folosi pentru îmbunătățirii potențialului productiv al întregii populații de animale supuse acestui control.

Sunt extrase date despre originea, conformația și constituția, dezvoltarea corporală, tipul productiv pe baza cărora se realizează mai multe operațiuni de selecție: bonitarea, clasarea, testarea performanțelor proprii și a descendenței, pentru a fi înscrise în Registrul Genealogic. Tot pe baza acestor date se poate face profilul genetic al unei populații conform cu parametri genetici rezultați, se poate stabili un plan de ameliorare, precum și valoarea comercială a animalelor. 

Scopul final este creșterea profitabilității fermierilor înscriși în programul de control oficial al producției prin emiterea de documente oficiale care atestă valoarea animalelor, spre o mai bună promovare, dar și îmbunătățirea managementului fermei prin utilizarea datelor obținute în urma controlului.

Definiții 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - mai 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Sunt anumite chestiuni pe care poți foarte greu să le abordezi, pentru că nu știi de partea cui să te situezi. Dreptatea este în firea noastră, în natura fizică a lucrurilor, este independentă de deciziile noastre, se împlinește și ne surprinde, lăsându-ne de multe ori o stare de nemulțumire profundă. În acele clipe ne simțim nedreptățiți, deși la o analiză atentă și sinceră am putea observa că totul s-a petrecut firesc, un efect cu valoare de dreptate al unei oarecare acțiuni, la rândul ei, poate, un corect efect al unei alte cauze, și așa mai departe, într-o înlănțuire aleatorie, cu un început posibil neagresiv. 

Îmi cer scuze celor care nu agreează astfel de speculații filozofice, dar pentru mine este o mărturisire de credință și un mod de a privi evenimentele din jurul nostru. Cred că este potrivit să nu ne grăbim să împărțim vina unor întâmplări care nu sunt produse neapărat cu rea-credință de către cineva anume. Sunt lucruri cu care ne trezim că apar doar pentru că ne-am schimbat modul de trai, pentru că avem alt model cultural, care produce schimbări la nivelul percepției și al comportamentului, care nu se mai potrivesc cu cele din alt timp pe care ni-l amintim și, nostalgici, îl regretăm. 

Motivul pentru  care am scris aceste rânduri de până acum provine din polemica iscată recent asupra „legii mirosului”. Primul gând care mi-a venit în minte în clipa în care am luat contact cu problema a fost legat de modul relativ în care un om este capabil să perceapă mediul. Prin simțuri percepem mai degrabă schimbarea realității din jurul nostru, decât realitatea însăși. Dacă vom zăbovi vreme îndelungată într-un spațiu cu un anumit miros, de exemplu – căci despre el e vorba, nu? –, frumos sau urât, vom sfârși prin a ne obișnui cu el. Evident, dacă acesta nu este provocat de un gaz nociv, care ne-ar putea afecta sănătatea. De aceea am fost surprins de faptul că s-a pus problema că mirosul ar putea fi dăunător, din moment ce nu el ne afectează, ci posibila nocivitate a ceea ce-l provoacă. Mirosul îl percepem pentru a ne semnala prezența posibilă a unor astfel de substanțe. De exemplu, gazele naturale sunt amprentate cu acel miros urât pentru a ne feri la timp de intoxicația letală sau de declanșarea vreunei explozii. E adevărat că sunt persoane cu o labilitate psihică la diverse mirosuri, dar, ca orice astfel de problemă medicală, se tratează punctual, nu faci o lege cu efect asupra mai multor oameni. 

Spuneam că acesta a fost primul gând. Dar am stat puțin și am socotit, și mi-am dat seama că aceia care au generat o astfel de lege au fost determinați de presiunea celor care și-au sensibilizat simțurile prin creșterea nivelului de trai. Nu ne mai suportăm azi nici măcar propria transpirație, darămite mirosul provocat de excrementele unui animal. Asta, în condițiile în care din ce în ce mai mulți sunt cei care văd un animal doar la televizor. Și nici măcar mediul rural nu face excepție. Nu spun aceste lucruri cu pretenția că ceea ce se întâmplă ar fi un lucru rău, cum nu pretind nici că ar fi bun. Pur și simplu, așa evoluează lucrurile. Crescătorii profesioniști de animale pretind, cu argumente de dreptate, ca populația care obișnuia să crească animale în curte să își restrângă această obișnuință. Drept urmare, va crește numărul celor care nu vor suporta alt miros decât cel din propria bucătărie. 

Până una, alta, părerile sunt echilibrate. Cei afectați, producători de miros deranjant pentru alții, nu înțeleg cum poate fi cuantificată „nocivitatea” acestuia, atâta timp cât gusturile asupra mirosurilor sunt foarte variate. De exemplu, mie, născut fiind în Ploiești, de câte ori trec prin orașul natal și simt mirosul de păcură, mi se umple sufletul de bucurie. Chiar și parfumul preferat are note olfactive asemănătoare cu al păcurii. Iar când povestesc prietenilor despre aceste senzații, sunt întâmpinat cu un „bleah”. Pot să mă supăr pe ei? Ca să nu mai spun că mi se face rău când simt mirosul anumitor detergenți degajat din hainele unor concetățeni. Să îi dau în judecată? De cealaltă parte, îi înțeleg și pe cei care sunt afectați de mirosul provenit de la vreun combinat zootehnic, care vine în valuri, după cum adie vântul, și cu care nici măcar nu te poți obișnui.  

Criza probabil că este mai degrabă de bunăvoință, și din partea unora, și din partea celorlalți. Disponibilitatea de a accepta neputințele și limitările celuilalt ar atenua conflictele. Sunt convins că atâta timp cât există mijloace tehnice prin care se atenuează emisiile de gaze nocive, se vor găsi și unele care să reducă mirosurile. Poate nu ar fi fost bine să punem căruța înaintea boilor, amenințând cu închiderea surselor de miros, mai degrabă trebuia solicitat celor care produc mirosuri în procesul de producție să caute soluții de atenuare a lor, eventual să li se ofere și aceste soluții, în măsura în care există. 

Și pentru că am amintit de profesioniștii din zootehnie, care au un „război” cu gospodăriile populației, nu vreau să trec cu vederea această chestiune. Situația este justificată din punctul lor de vedere. Creșterea animalelor în gospodării se face fără prea multă grijă pentru igienă, nu știe nimeni câte animale sunt într-o curte, ce se întâmplă cu ele, unde și în ce condiții sunt sacrificate, toate acestea contribuie la răspândirea bolilor, iar pesta porcină africană, odată identificată într-o zonă, îi afectează și pe cei care cresc animale într-un mod organizat. Și totuși, situația asta nu este una nouă. Așa se cresc animale în gospodăriile țărănești de când e lumea. Ce s-a schimbat? Cred că același lucru ca și în situația comentată mai sus, creșterea nivelului de confort duce la un nivel superior pretențiile consumatorilor, mai ales în context concurențial. Asta, într-o oarecare măsură. Pe urmă, standardele impuse de comunitatea europeană, care sunt concepute în condiții specifice, diferite de cele de la noi, determină un efort de adaptare social greu de făcut și de către cetățeni, și de către politicieni. Liderii asociației crescătorilor de porci spuneau că au solicitat în nenumărate rânduri impunerea unor reglementări pentru creșterea animalelor în gospodăriile populației, iar politicienii au răspuns că este an electoral. De ce le este frică? De nemulțumirea celor foarte mulți care ar fi afectați. De ce ar fi afectați? Sunt reglementări corecte, cu scopul de a diminua un vector de transmitere a pestei porcine africane. Cine nu și-ar dori asta? Asta este, însă, doar teoretic, așa. Cine este dispus să își schimbe niște obiceiuri statornicite de generații? Orice reglementare ar fi de fapt o formă de interzicere a creșterii animalelor, ca urmare a nerespectării condițiilor cerute, asta în cazul în care ar exista un corp de control atât de amplu, încât să verifice aplicarea lor. S-ar reacționa doar la reclamații. Or, în astfel de condiții, efectul de combatere a vectorului de răspândire a pestei ar fi compromis. Schimbarea de comportament cred că ar trebui mai degrabă stimulată prin avantaje oferite gospodarilor. Drumul către ceea ce își doresc cu toții ar fi mai scurt, oricum nici acesta de azi pe mâine. 

Evident că nu putem exclude educația, fie locală prin afișe, discuții cu oamenii, fie pe calea mijloacelor media, precum cea prin care suntem determinați să purtăm mască. Convingerea este mai eficientă în procesul de schimbare a obiceiurilor decât constrângerea. 

Închei prin a repeta un lucru în care cred: criza de bunăvoință, de bunătate este cea care determină cele mai multe probleme în societate. Restul crizelor sunt consecințe.

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html