Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni (SCDCPN), împreună cu autoritățile locale, intenționează să facă din pepenele de Dăbuleni un produs cu indicație geografică protejată (IGP). De menționat că stațiunea nu comercializează pepeni, ci se ocupă doar de cercetare, de ameliorare și de producere de sămânţă.

Pepenii de Dăbuleni sunt renumiți în întreaga țară, dar renumele lor ascunde, la acest moment, ani de trudă, uneori fără o remunerație pe măsura muncii. Însă, fermierii din zonă au fost scoși de multe ori din necaz cu această cultură care de-a lungul timpului a evoluat datorită muncii asidue a cercetătorilor. Tehnologia a dus şi producţia, şi calitatea pe alte trepte. Odată cu introducerea altoirii şi a soiurilor din ce în ce mai performante, producţiile au crescut constant.

Potrivit cercetătorilor de la SCDCPN Dăbuleni, 2023 a fost un an delicat, până acum, cu temperaturi foarte scăzute, precipitaţii foarte multe, ceea ce este pe de o parte bine, dar pe de altă parte anumite culturi au fost afectate de aceste condiții climatice. „În ceea ce privește cultura pepenilor verzi, condiţiile climatice ale acestui an au făcut ca primele fructe coapte, primii pepeni care s-au copt la Dăbuleni să fie cu circa zece zile mai târziu decât în media ultimilor ani. Aceleaşi condiţii de climă, de temperatură, de precipitaţii fac ca nici gustul pepenilor să nu mai fie cel pe care ni-l dorim. Sunt uşor mai puţin dulci decât normal, decât potenţialul hibridului. Pentru că, repet, am avut o perioadă mare cu temperaturi mult sub media acestei perioade”, ne-a spus dr. ing. Ștefan Nanu, director științific SCDCPN Dăbuleni.

În arealul arid al Olteniei, în opinia cercetătorilor, ideal ar fi ca fiecare să își păstreze și să-și modernizeze tehnologia în care s-a specialiazat, referindu-ne la producătorii de răsaduri, cultivatori și cei care valorifică producția.

Pepenii se cultivă prin răsad altoit. „Această tehnologie deja în mare parte a fost preluată de o altă categorie de oameni, oameni care produc plante altoite. Cultivatorul din Dăbuleni şi din zonă se ocupă de producerea pepenilor, achiziţionând răsadurile produse de cei cu dotarea şi pregătirea necesară”, a precizat dr. ing. Ștefan Nanu.

Cu mulţi ani în urmă, pepenii se cultivau prin semănat direct, folosindu-se sămânţă oprită de fiecare cultivator. Tehnologia de cultivare a evoluat, s-a trecut la folosirea hibrizilor, care sunt superiori în special din punct de vedere productiv, din punctul de vedere al rezistenţei la boli şi dăunători. Apoi s-a trecut la altoirea pepenilor, pe portaltoi care rezistă la renumita ciupercă Fusarium oxysporum.

„În goana după preţuri mai bune, tehnologia s-a actualizat prin mulcirea solului cu folie de polietilenă pentru a scăpa şi de buruieni, apoi cultivarea în tunel pentru timpurietate. Deci, tehnologia a evoluat cu fiecare an, în această evoluţie staţiunea având un rol aş putea spune dominant, sigur, nu se putea face această evoluţie fără dorinţa şi ambiţia cultivatorilor de a avea culturi bune şi de a putea să trăiască din aceste culturi. S-a ajuns în acest moment la un vârf al tehnologiei în cultura pepenilor verzi, dar suntem oarecum deficitari în continuare la capitolul valorificare”, arătat directorul științific al stațiunii, dr. ing. Ștefan Nanu.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Costel Iancu nu este doar preşedinte al Asociaţiei Producătorilor Agricoli din judeţul Dolj, ci, înainte de toate, fermier. L-am găsit vorbind la telefon ca un adevărat om de afaceri, despre producții, depozitare și desfacere, în curtea societăţii sale, Centrotrans, din satul Padea, comuna Drănic. Evident că tot despre aceste lucruri am stat de vorbă, discuție din care am și decupat câteva opinii.

Anul agricol 2019-2020 a fost, după cum se știe, unul de care foarte puțini și-ar dori să își amintească. Seceta este o situație pe care nici măcar cei mai școliți fermieri nu ar fi în stare să o gestioneze cu prea mult succes. Nu zicem că pregătirea de specialitate nu ar conta, din contră, credem că ar trebui, ba chiar ar fi necesar ca toți fermierii să aibă o astfel de pregătire. Cu siguranță, un agronom este capabil, mai bine decât alții, să facă față unor ani dificili, precum cel despre care vorbim. 

În Dolj seceta nu a calamitat culturile la același nivel ca în Constanța, dar a fost destul de persistentă. „La grâu s-au obţinut producţii care pentru noi, aş putea spune, sunt aproape pe jumătate, aproximativ 4.000 kg pe hectar, eram obişnuiţi în mod normal cu 7.800-8.500 kg/ha, deci aproape de jumătate, iar la floarea-soarelui, în mod normal făceam 3.800-4.000 kg/ha, am reuşit să scoatem o producţie medie de 2.900 kg pe hectar”, zice Costel Iancu despre productivitatea obținută la hectar, considerând că la cele două culturi a obţinut un profit frumuşel, dar nu pe măsura investiţiilor pe care le-a făcut şi pe măsura aşteptărilor.

Cultura cea mai profitabilă pentru societatea sa este cea a porumbului, întrucât aproape 85% din suprafaţă este în sistem irigat. „Am început să recoltăm suprafeţele care au fost la neirigat, unde producţia a fost sub aşteptări, au fost sole în care am scos o producţie de 1.500 kg pe hectar, ceea ce nu-mi aduc aminte vreodată, de când fac agricultură, să fi obţinut atât de puțin.”

Explicația este dată, în opinia sa, și de temperaturile foarte mari, pe lângă absența apei. „În perioada de polenizare a porumbului au fost temperaturi de peste 41-42° la sol, ceea ce a dus la o scădere drastică a polenizării porumbului şi iată rezultatele.”

Producția de peste 12 tone porumb boabe STAS la hectar obținută pe suprafața irigată a mai acoperit pierderile suferite sau nerealizările de la celelalte culturi. Nici în acest caz producția nu a fost la standardele obișnuite, de 13-15 tone la hectar, tot ca urmare a temperaturilor ridicate. 

Și cu toate astea, interlocutorul nostru este mulțumit. „Până la urmă trebuie să ne mulţumim şi aşa, pentru că putem să ne reluăm activitatea, chiar putem să ne dezvoltăm şi să mai cumpărăm, să mai facem ceva investiţii. Deci, per ansamblu, a fost un an bun.”

Noi proiecte pentru irigații

Norocul, dacă se poate numi așa, știind că se spune că și-l mai face și omul cu mâna lui, este că are terenul într-o zonă în care se poate iriga. Dar asta pentru că s-a străduit, alături de ceilalți fermieri din zonă, să protejeze pe cât s-a putut canalele, iar acum le reabilitează și construiește și altele noi. „Am accesat trei proiecte pentru trei staţii de irigat, două staţii de punere sub presiune şi o staţie de aducţiune, suntem la final cu toate aceste trei proiecte, începând cu primăvara anului viitor vor fi funcţionale atât staţia care aduce apă pe canal, cât şi staţiile de punere sub presiune.”

Îl nemulțumește faptul că firmele care realizează obiectivele despre care spunea mai sus nu fac lucrări chiar bune. El pune pe seama lipsei de personal specific oricărui domeniu din țara asta. „Este o situaţie destul de neplăcută, deşi bani sunt, au fost alocaţi bani de Ministerul Agriculturii, sume consistente, aş putea să spun, firmele câştigă licitaţii şi, când să treacă la execuţie, se trezesc că nu au personal specializat, că nu au ce le trebuie şi, din păcate, lucrările, de cele mai multe ori, lasă de dorit.”

Dar este mulțumit de faptul că proiectele începute de precedentul guvern sunt duse mai departe de cel actual, satisfacție justificată de faptul că este mai uzuală practica inversă, de a dărâma tot ce clădesc cei dinainte.

El speră ca și decizia de a pune la dispoziția fermierilor apă pe canale în mod gratuit să fie menținută pe mai departe, pentru că se dovedește stimulantă pentru fermieri în a-și achiziționa instalații de irigat. „Sunt convins că din ce în ce mai mulţi fermieri, când văd apa pe canal, doresc să-şi achiziţioneze instalaţii şi să poată să irige şi iată că începe să se încline balanţa în favoarea agriculturii moderne, a agriculturii de precizie, aşa cum facem noi.”

Economii prin agricultura de precizie

Este, după cum se vede, adeptul noilor tehnologii în agricultură. Ceea ce i s-a părut oportun să facă din acest domeniu a fost cartarea agrochimică, astfel putând să eficientizeze aplicarea de îngrășăminte, economisind prin faptul că a completat cu elemente nutritive doar suprafețele cu lipsuri, fără să mai dea și pe cele care aveau surplus. Tot din această perspectivă a agriculturii de precizie a făcut și semănatul. A semănat cu densități variabile, în funcție de resursele de nutrienți și de apă (instalații de irigat). „Acolo unde am găsit terenul mai sărac în elemente nutritive, am semănat plante mai puţine, unde terenul era mai bine aprovizionat, am semănat plante mai multe, iar acum vine etapa finală, de mapare şi de creare a hărţilor de producţie, pentru ca să vedem producţia obţinută în urma corecţiei, să vedem dacă am reuşit să uniformizăm şi să maximizăm potenţialul de producţie a terenului. Aşa vom face și în următorii ani şi sper ca în câţiva ani terenurile să fie uniforme şi atunci potenţialul de producţie să fie maxim.” 

Consideră că agricultura de precizie este foarte importantă pentru viitorul agriculturii în România, pentru că reduce costurile de producție. „Dacă nici la costuri nu suntem atenţi şi nu încercăm să le micşorăm, atunci n-o să putem să obţinem un profit de niciunde. Acesta este viitorul României şi din ce în ce mai mulţi fermieri ar trebui să aplice această agricultură de precizie, pentru a putea băga ceva în buzunar. Altfel, cu costuri foarte mari şi inutile, nu mai putem să facem faţă.”

O piață inegală

Am fost curios să știu ce părere are despre Pactul Verde European, despre strategia de a reduce produsele de protecție a plantelor, pentru a crește suprafața destinată agriculturii bio, ca până în 2030 să ocupe un sfert din suprafața agricolă a Uniunii Europene. Ceea ce îl intrigă mai mult legat de restricțiile care se tot impun este că nu poate fi vorba de egalitate pe o piață liberă, atâta timp cât sunt subvenții diferențiate și îi avantajează tot pe cei care au condiții mai bune climatice. „Seceta îşi pune amprenta asupra culturilor noastre în fiecare an. Poate că prin Franţa, prin Germania, unde plouă de trei ori pe săptămână, agricultura ecologică este o soluţie. La noi nu. Gândiţi-vă, dacă ar fi să lucrez într-o agricultură ecologică şi să scot o tonă sau o tonă jumătate de grâu pe hectar, dacă o scot, cu probabil aceleaşi costuri, cine-mi plăteşte mie diferenţa? De unde iau acei bani? Mai ales în contextul în care nici până la ora actuală subvenţia nu este comună, aşa cum ar trebui să fie Politica Agricolă Comună pentru toate statele, iată că suntem în continuare discriminaţi.”

Nu putem spune că există o conspirație, ar trebui să o probăm, dar conjunctura relațiilor economice ne defavorizează în momentul ăsta și impresia pe care Costel Iancu o are este justificată: „Inputurile – noi le cumpărăm din străinătate, de la firme mari din străinătate. Sunt convins că preţurile cu care companiile multinaţionale vin în întâmpinarea noastră, a fermierilor, sunt mai mari decât cele din ţările-mamă, pentru că intervin costuri de transport, intervin costuri de distribuţie, deci inputurile le cumpărăm la un preţ mai mare; utilajele pe care le avem le cumpărăm la un preţ mai mare; deci costurile noastre de intrare pentru producţie sunt mai mari. Dacă costurile sunt mai mari şi vindem pe aceeaşi piaţă – o spun cu toată tăria – controlată de aceleaşi multinaţionale care ne furnizează inputurile, n-avem cum să-i depăşim pe colegii din ţările vechi, membre. Şi din acest motiv nu putem nici să prelucrăm – că toată lumea ne spune: de ce nu prelucraţi? De ce vindeţi materia brută? – Pentru că nu sunt rentabile! Materia pe care o obţin eu aici o obţin cu costuri mai mari decât colegul din Austria sau din Germania, în condiţiile în care el are şi subvenţia mai mare. Deci atât timp cât subvenţia aceasta va fi diferenţiată pentru noi, nu vom putea să procesăm produsele la noi în ţară şi va trebui să apelăm la această soluţie disperată, spun eu, să vindem producţia brută. Dacă subvenţia ar fi egală, vă asigur că în toate sectoarele, fie că e vorba de creştere de porci, de vaci, de găini, abatoare, toate se vor dezvolta. Pentru că trăim într-o piaţă liberă şi toţi vindem pe aceeaşi piaţă, iar dacă avem costurile comune şi piaţa este aceeaşi, putem să facem ceva. Dar atâta timp cât subvenţia este diferenţiată, aşa vom păţi: în orice sector vom vinde numai materie brută.”

Oricum acum subvenția este pusă sub semnul întrebării, poate absența ei, de peste tot, ar face puțină egalitate.

„Ne-am păcălit cu contractele futures”

Vânzarea este mai mereu o piatră de poticnire. Prețul nu este satisfăcător, indiferent cum o dai. Dar așa e comerțul, e greu să prevezi evoluția pieței. „Din păcate, tot mai mulţi fermieri au început să intre în acest joc de a vinde producţia înainte de a o realiza, de a o vedea băgată în hambar. Şi iată că în anul ăsta, pentru prima oară, preţurile în campanie de recoltat au fost foarte mari, or, noi am crezut că dacă facem contracte futures, sunt mai bune. Iată că ne-am cam păcălit. Şi odată contractul semnat, trebuie să te ţii de el, pentru că aşa este frumos, să te ţii de contract ca să poţi să ai continuitate şi în anii următori. Cred că seceta şi-a pus amprenta şi aici, neexistând producţie sau producţia fiind diminuată cu aproape jumătate din ceea ce se preconiza, a dus la această creştere care vine, zic eu, în sprijinul, cel puţin, dacă nu al nostru, al fermierilor mari, care am făcut contracte şi am vândut, al celor mai mici, care au fost inspiraţi să vândă producţia mai târziu, sau al celor care deţin spaţii de depozitare, care au cules-o şi au băgat-o în silozuri sau în magazii şi o vor vinde atunci când consideră ei că preţul este bun.”

Lipsa forței de muncă, o mare problemă

Remarca pe care a făcut-o legat de forța de muncă specializată de care duc lipsă firmele venite să le reabiliteze sistemul de irigații era provocată și de propria experiență cu o astfel de lipsă. Mijloacele de muncă sunt din ce în ce mai sofisticate, calificarea celor care sunt chemați să lucreze pe ele trebuie să fie din ce în ce mai bună. Iar la asta se adaugă lipsa școlilor, dar și a celor care ar trebui școliți. „Vedeţi că nu mai sunt şcoli profesionale care să mai pregătească mecanizatori, au dispărut pur şi simplu. Acum încercăm să ne cârpim, ăsta este cuvântul cel mai potrivit, să ne cârpim, să mă urc eu, să urc copilul, să urc unul pe care să-l iau de la oraş, deci în satele din România nu se mai găsesc tineri care să fie interesaţi de aceste meserii. Deşi salariile sunt din ce în ce mai atractive în sectorul agricol, nu mai vine din păcate nimeni să se urce pe un tractor, deşi, aşa cum aţi văzut şi dvs. şi cunoaşteţi situaţia, utilajele sunt dotate cu absolut toate facilităţile: cu scaun cu pernă de aer, să nu-l mai zguduie, cu calculator, deci totul este digital. Operatorul de pe combină ar trebui să fie, în opinia mea, un inginer IT. Şi un inginer IT niciodată n-o să vină să lucreze pe combină, pentru că salariile pe care le oferă sectorul IT sunt mult mai mari. Deci suntem prinși  între ciocan şi nicovală şi credeţi-mă că abia supravieţuim, nu ştiu în următorii ani ce o să ne facem, când personalul pe care-l avem acum se va duce şi se va pensiona. Avem oameni care au ajuns în pragul pensiilor şi trebuie să plece, nu mai vor să stea, s-au săturat oamenii de muncă. Deci chiar mă gândesc cu groază la viitor, din perspectiva forţei de muncă.”

Poate ar trebui să înțelegem cu toții importanța acestei probleme. Să stăm bine și să socotim cum de este așa de mare lipsa de forță de muncă, în condițiile în care încă este mare șomajul. Ceva nu este în regulă în educația pentru muncă, începută în familie, accentuată de media, care proliferează personalitățile de carton, ce se afișează cu opulență și care nu dovedesc prin nimic onestitatea prin care au obținut averea, apoi școala, care nu pune accent pe pregătirea practică, ci mai mult teoretică, și, nu în ultimul rând, mecanismele legislative care nu favorizează munca, ci asistarea socială. Cine să caute soluții pentru această problemă, care îl îngrozește pe fermierul Costel Iancu, mai mult decât seceta, subvențiile inegale sau restricțiile Uniunii Europene? O problemă care îl face să se gândească cu groază la viitor, pe el și pe mulți ca el care au biruit multe piedici pentru a ajunge la nivelul de azi. Aceasta chiar este o problemă serioasă, mai serioasă și decât crede Costel Iancu.  

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - noiembrie 2020

Pentru abonamente, accesați link-ul: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Pe 17 iunie este marcată „Ziua mondială pentru combaterea deșertificării și a secetei”, aceasta fiind hotărâtă de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 1994, cu scopul de a promova eforturile internaționale de combatere a deșertificării și pentru conștientizarea publică. Marcarea acestei zile este un prilej de a reaminti tuturor că neutralizarea degradării terenurilor este realizabilă prin rezolvarea problemelor, implicarea puternică a comunității și cooperarea la toate nivelurile.

Liga Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR) atrage atenția asupra acestor fenomene periculoase care afectează grav agricultura autohtonă, țara noastră fiind una dintre cele mai afectate din Uniunea Europeană. „Cele mai lovite de deșertificare sunt sudul Câmpiei Române, Dobrogea și sudul Moldovei. Numai în județul Dolj, solurile nisipoase reprezintă mai mult de 100.000 de hectare, iar în fiecare an suprafața acoperită de nisipuri crește cu mai mult de o mie de hectare, după constatările fermierilor și specialiștilor. Iar acest lucru este întărit de cercetările experților Uniunii Europene, care arată că în România situația este critică la granița cu Bulgaria”, arată președintele LAPAR, Nicu Vasile.

Uniunea Europeană nu are la ora actuală o strategie comună pentru combaterea deșertificării, deși fenomenul afectează grav și Spania, Portugalia, Italia, Cipru, Grecia și Bulgaria. „Cercetări de ultimă oră arată că, în comparație cu datele din 2008, deșertificarea s-a accentuat în aceste țări, inclusiv în România, cu pagube economice considerabile și probleme pentru mediu. Atragem din nou atenția asupra situației dezastruoase din așa-numita zonă cuprinsă între Corabia, Calafat și Craiova, provocată de tăierea perdelelor de pădure, care opreau aridizarea solului. Amintim că acum 50 de ani pădurile reprezentau 12% din suprafața județului Dolj, iar la ora actuală putem vorbi de numai șapte procente, mai grav fiind că această suprafață este în constantă scădere”, punctează Nicu Vasile.

LAPAR solicită intervenția statului, prin instituțiile sale specializate, alături de acțiuni concrete ale fermierilor, în vederea stopării extinderii deșertificării în România. Soluțiile pentru combaterea acestui fenomen sunt puține, dar există, între acestea numărându-se înființarea de perdele de protecție și împăduriri în zonele afectate. „Este nevoie și de susținerea financiară a fermierilor, acestea fiind acțiuni posibile în plan național”, spune președintele Ligii agricultorilor. De asemenea, LAPAR consideră că este nevoie de eforturi susținute din partea României pentru a determina, la nivel european, inițierea unei dezbateri reale care să permită punerea la punct a unui plan comun de combatere a deșertificării, inclusiv alocarea de fonduri pentru acest domeniu. „Inițiativa vine în întâmpinarea dorinței Uniunii Europene de a pune în practică o agricultură mai prietenoasă cu mediul și de combatere a efectelor negative ale activităților umane. LAPAR își arată disponibilitatea de a fi parte a acestor demersuri și dezbateri, punând la dispoziție inclusiv experiența membrilor săi din zonele afectate de deșertificare. Așa cum amintesc experții Organizației Națiunilor Unite, este nevoie de conștientizarea publică, iar oprirea degradării terenurilor este realizabilă prin rezolvarea problemelor, implicarea puternică a comunității și cooperarea la toate nivelurile”, a încheiat Nicu Vasile, președintele LAPAR.