Condițiile climatice din această primăvară sunt propice fungilor care se dezvoltă în condiții de vreme răcoroasă și umedă. Aceștia sunt: Rhizoctonia cerealis (rizoctonioza), Pseudocercosporella herpotrichoides (pătarea în ochi a bazei tulpinii), Gaummannomyces graminis (îngenuncherea cerealelor păioase), Puccinia striiformis (rugina galbenă). Frigul a încetinit activitatea fungilor foliari, aceștia fiind prezenți în culturile de cereale, fără a pune probleme deosebite. Prin culturile din Banat am observat la această dată simptome produse de fungii Septoria tritici, Drechslera tritici repentis, Pyrenophora teres, Blumeria graminis. În funcție de zonele climatice, starea fitosanitară a culturilor poate fi diferită. Acolo unde a plouat, Septoria tritici este prezentă cu intensitate de atac mai ridicată.

Vremea umedă și răcoroasă a favorizat dezvoltarea fungului Rhizoctonia spp., iar primele infecții au apărut în culturile de grâu verificate. De aceea vă îndrum să începeți verificarea culturilor. Controlați plantele în zona bazală pentru a descoperi simptomele. Dacă vremea va fi favorabilă acestui patogen, daunele vor apărea în timp scurt (vetre căzute). Vă reamintesc că anul trecut am avut astfel de situații în Banat și la grâu și la orz. Pagubele în producție au fost evidente în solele bolnave.

Pentru a gestiona acest patogen, Rhizoctonia spp., readuc în atenția dumneavoastră aspecte despre biologia, epidemiologia și combaterea rizoctoniozei.

Importanța economică și recunoașterea simptomelor

Rizoctonioza este o boală a bazei tulpinii cerealelor păioase ce apare frecvent în regiunile temperate [Lemanczyk, 2010]. După Cromey et al. (2002), producțiile putând fi afectate în procent de 5% în cazul infecțiilor moderate și până la 26% când infecțiile sunt severe. Cerealele de primăvară sunt mai predispuse la infecția cu Rhizoctonia cerealis decât cele de toamnă. Orzul este mai atacat decât grâul [Smiley et al., 2012; Lemańczyk et Kwaśna, 2013]. În Banat, boala apare în anii favorabili, cu frecvențe mai mari de atac la orz și mai mici la grâu.

Simptomele bolii pot apărea încă din toamnă dacă sunt condiții favorabile. Sunt atacate rădăcinile, tulpinile și tecile frunzelor.

Principalele simptome produse sunt:

• Inițial, pe rădăcini apar pete de culoare deschisă care mai târziu capătă culoare brună. Țesuturile necrozate se rup cu ușurință lăsând descoperit cilindrul central. După Popescu (2005), tinerele plante au tendința de a forma alte rădăcini. Astfel, o plantă bolnavă va avea rădăcini mai multe dar scurte;

• Pe tulpini și teci apar pete de formă ovală, alungite. Culoarea petelor este albicioasă – cenușie, iar de jur împrejur se formează o margine de culoare brun - închis. De multe ori aceste pete pot fi confundate cu ușurință cu cele produse de Pseudocercosporella herpotrichoides și Fusarium sp. [Murray et al., 2009]. Adesea, leziunile produse de patogen sunt superficiale;

• Rareori, în condiții de vreme rece și umiditate mare în zona bazei tulpinilor, miceliul ciupercii străpunge teaca și infectează tulpina. Enzimele secretate produc necroza țesuturilor, căderea plantelor sub acțiunea ploilor și vântului, albirea prematură a spicelor, șiștăvirea cariopselor [Cromey et al., 2005];

• Toamnele și primăverile reci sunt favorabile infecțiilor cu Rhizoctonia cerealis.

Supraviețuirea patogenului

Peste anotimpul de iarnă, fungul supraviețuiește sub formă de miceliu sau scleroți (pseudoscleroți) în sol și materialul vegetal infectat. Acest patogen nu formează spori asexuați, iar stadiul telomorf este foarte rar întâlnit în natură [Carling et Sumner, 1992; Popescu, 2005; Lemańczyk et Kwaśna, 2013].

Supraviețuirea patogenului pe resturile vegetale constituie o sursă importantă de inocul pentru culturile de cereale, care în condiții climatice favorabile patogeniei pot fi infectate [Sneh et al., 1996].

Plantele bolnave au tendința să dezvolte noi rădăcini, mai multe și mai scurte. Sunt vizibile la suprafața solului

Realizarea infecțiilor, răspândire

Rhizoctonia este o ciupercă de sol cu creștere vegetativă mai mult sau mai puțin continuă, sub formă de miceliu ramificat, de culoare albă sau brună. Ciuperca se dezvoltă bine în condiții de sol cald și umed. Hifele miceliene cresc în sol și în materialul vegetal mort. În solurile uscate ciuperca devine latentă, formând un miceliu gros, cu pereți îngroșați sau produce microscleroți (cu diametrul de cel puțin 0,5 - 1,0 mm, uneori până la 5 mm), care îi permit să supraviețuiască timp de mulți ani, chiar în lipsa unei gazde [Papavizas et al., 1975]. Scleroții și/sau miceliul din sol sau de pe resturile vegetale descompuse infectează cerealele prin intermediul hifelor care pătrund în rădăcini, tulpini și teci [Naito, 2006].

Când se realizează infecția, hifele fungice cresc la suprafața organului atacat, formând manșoane miceliene care înconjoară de jur împrejur și permit ciupercii să pătrundă în țesuturile plantelor și să preia substanțele nutritive pentru creșterea și dezvoltarea fungică continuă. Ciuperca este atrasă de stimulenții chimici eliberați de celulele vegetale în creștere activă și/sau reziduurile vegetale descompuse. Pe măsură ce procesul de atracție continuă, hifa fungică va intra în contact cu planta și se va atașa de suprafața sa externă. După atașare, ciuperca continuă să crească pe suprafața externă a plantei și va provoca boala prin producerea unei structuri specializate de infecție (appresorium) care pătrunde în celula plantei.

Procesul de infecție este susținut de producerea multor enzime extracelulare diferite care degradează diferite componente ale pereților celulari ai plantelor (de exemplu, celuloză, cutină și pectină). Pe măsură ce ciuperca ucide celulele plantei, hifele continuă să crească și să colonizeze țesutul mort, formând adesea scleroți. Inoculul nou este produs pe sau în țesutul gazdă și un nou ciclu se repetă atunci când sunt disponibile noi substraturi [Naito, 2006].

După Popescu (2005), spațiul dintre teacă și tulpină reprezintă o zonă în care miceliul ciupercii se poate dezvolta foarte bine iar prin enzimele secretate produce necroza țesuturilor tulpinii în condiții de umiditate ridicată și vreme răcoroasă.

Rhizoctonia nu produce conidii (spori fungici asexuali) și rareori produce bazidiospori (spori sexuali). Cu toate acestea, de multe ori boala este produsă prin intermediul basidiosporilor.

Factorii care concură la instalarea infecțiilor la cereale sunt: virulența agentului patogen, sensibilitatea gazdei și condițiile favorabile de mediu [Francl, 2001].

Factorii climatici care susțin infecțiile:

• Temperatura și umiditatea joacă un rol important în realizarea infecțiilor și supraviețuirea patogenului [Otten et al., 2004]. Temperatura din zona rădăcinilor este importantă în realizarea infecțiilor. La temperaturi cuprinse între 6 - 19⁰C sau când există variații de la 16 la 27⁰C pot apărea pagube semnificative [Gill et al., 2001]. Wiese (1987) arată că Rhizoctonia la cereale este favorizată îndeosebi de temperaturile cuprinse între 9 - 10⁰C;

• După Ogoshi (1996), tinerele plante de grâu pot fi atacate în condiții de vreme răcoroasă de izolate de Rhizoctonia care se dezvoltă în astfel de condiții;

• Alte izolate ale fungului preferă vremea mai caldă;

• Optimul termic pentru dezvoltarea ciupercii are loc în intervalul 16 - 20⁰C [Sneh et al., 1996]. Canicula și lipsa umidității opresc subit patogenia [Popescu, 2005];

• Boala este favorizată de resturile vegetale infectate din anul anterior, de solurile acide, densitatea mare a plantelor, solurile slab drenate, irigarea excesivă, umiditatea ridicată în zona bazei tulpinii asociată cu temperaturi ale solului între 17 - 23⁰C [Pitt, 1966; Popescu, 2005].

Răspândirea ciupercii pe distanțe mari se realizează prin intermediul sporilor sexuați (basidiosporii) în condiții de umiditate ridicată (peste 90%) și vreme caldă (temperaturi mai mari sau egale cu 20⁰C) - Naito, 1996; Agrios, 2005. Basidiosporii ajunși pe frunze pot produce infecții foliare. Rolul acestor spori nu este încă cunoscut în totalitate [Naito, 2006].

Combaterea integrată a rizoctoniozei cerealelor

Odată instalat, patogenul este greu de combătut. Adesea el este observat când este prea târziu și plantele sunt căzute la sol. Cel mai ușor poate fi identificat atacul la stadiul de creștere GS 39 (frunza stindard vizibilă) - Zadocks et al., 1974.

Măsurile profilactice

Profilaxia este deosebit de importantă în managementul acestei boli. Amintesc: utilizarea soiurilor rezistente; eliminarea sursei de inocul (resturi vegetale); eliminarea gazdelor voluntare; rotații corecte; efectuarea lucrărilor solului (arături sau măcar lucrarea solului până la adâncimea de 8 - 10 cm) - Cook et al., 2002; Fletcher et al., 2010.

De reținut că, rotația, lucrările solului și data semănatului influențează instalarea patogenului [Colbach et al., 1997].

La cerealele cultivate în sistem „no tillage” sau „minimum tillage”, rizoctonioza se poate instala, deoarece solul este bogat în materii organice pe care ciuperca supraviețuiște [Oros et al., 2013].

Măsurile chimice

Tratamentele chimice au eficacitate variabilă, între 0 și 80%. De regulă, tratamentul semințelor și tratamentele aplicate la cereale în perioada de vegetație ar trebui să protejeze plantele de infecție [Popescu, 2005].

Dintre fungicidele utilizate în combaterea patogenilor cerealelor păioase, fludioxonilul este menționat în unele studii ca fiind eficient în combaterea rizoctoniozei [Smiley et al., 2012].

În România sunt omologate următoarele substanțe doar pentru tratarea semințelor:

fludioxonil cu sedaxan - Sedaxanul este o substanță din grupa „pirazolecarboxamide” cu spectru larg de acțiune, recomandată pentru controlul rizoctoniozelor. În combinații cu alte fungicide, rezultatele sunt mai bune; Difenoconazol + fludioxonil + sedaxan [după Aplicația PESTICIDE 2.25.2.2, 2025].

Controlul biologic

De interes sunt bacteriile din genul Pseudomonas și fungii antagoniști din genul Trichoderma [Budge et al., 2009].

Articol scris de: dr. ing. OTILIA COTUNA, șef lucrări Facultatea de Agricultură USV „Regele Mihai I” Timișoara, Departamentul de Biologie și Protecția Plantelor

Foto: Otilia Cotuna

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În Ședința de Guvern de joi, 27 martie 2025, a fost aprobată Hotărârea pentru modificarea art. 8 din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 844/2023 privind aprobarea procedurii de implementare a Programului național de dezvoltare și susținere a industriei alimentare INVESTALIM aferent perioadei 2023-2026, a modalităţilor de acordare, a indicatorilor cantitativi şi calitativi ai investiţiei, precum şi a criteriilor de stabilire a punctajului pentru întreprinderile solicitante.

Principala modificare vizează extinderea termenului de demarare a investiției și de prezentare a sursei de finanțare de la 6 la 7 luni de la emiterea acordului pentru finanțare. Amendamentul vine în sprijinul întreprinderilor beneficiare, oferindu-le mai mult timp pentru îndeplinirea obligațiilor financiare și evitarea riscului de a pierde finanțarea.

„Antreprenorii din industria alimentară au mai multă flexibilitate și siguranță în accesarea finanțărilor. INVESTALIM rămâne un pilon esențial pentru dezvoltarea sectorului agroalimentar, și susținerea producătorilor români”, a declarat Florin Barbu, ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

Programul INVESTALIM are ca obiectiv sprijinirea industriei alimentare, dezvoltarea zonelor agricole și menținerea competitivității producătorilor români pe piața internă și internațională. „Totodată, programul contribuie la asigurarea securității alimentare, evitarea blocajelor în aprovizionarea cu alimente și protejarea locurilor de muncă din sectorul agroalimentar”, transmite MADR.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) Cluj-Napoca anunță o realizare importantă a unui specialist din cadrul Facultății de Medicină Veterinară: obținerea de către conf. dr. Alexandra Nicoleta Mureșan a titulaturii de Diplomat al Colegiului European de Medicină Internă Ecvină (ECEIM - European College of Equine Internal Medicine). Este o premieră pentru medicina veterinară din România.

Conf. dr. Alexandra Nicoleta Mureșan a promovat examenele de certificare ale ECEIM și a devenit specialist EBVS (European Board of Veterinary Specialisation) în Medicina internă a ecvinelor (EBVS Specialist in Equine Internal Medicine), cu competențe în diagnosticul clinic, imagistic și de laborator a unei vaste palete de patologii (cardiologie, neurologie, endocrinologie, neonatologie, boli infecțioase etc).

„Facultatea noastră investește permanent în perfecționarea cadrelor didactice prin această formă de pregătire postuniversitară, de excelență profesională. Dezvoltarea facultății se bazează în primul rând pe perfecționarea internațională a cadrelor și dezvoltarea bazei materiale, proces care s-a dezvoltat vizibil în ultimii zece ani. La ora actuală, facultatea se mândrește cu existența a trei centre internaționale de pregătire a rezidenților europeni/americani, șapte diplomați internaționali și 16 rezidenți în pregătire. Mai menționăm că unii colegi deveniți diplomați europeni au obținut titlurile în premieră pentru Europa de Est, un motiv în plus pentru noi să punem accentul pe excelență în educație”, a precizat prof. dr. Nicodim Fiț, decanul Facultății de Medicină Veterinară (FMV) din cadrul USAMV Cluj-Napoca.

Diploma de specialist recunoscută la nivel european a fost obținută de către conf. dr. Alexandra Nicoleta Mureșan în urma completării unui program de rezidențiat la VetMed Uni Viena (Austria), cu stagii în Nottingham (Marea Britanie), Koret Veterinary School (Israel), Vetsuisse Berna (Elveția), a îndeplinirii unor credențiale obligatorii legate de activitatea de cercetare, publicare și diseminare, precum și în urma unor examene riguroase.

Conf. dr. Alexandra Nicoleta Mureșan este pasionată de bolile infecțioase, în special patologia virală hepatică, și conduce o echipă de cercetare în domeniul medicinei măgarilor. „Am învățat enorm de la oameni al căror nume îl citeam cu admirație prin jurnale și manuale de căpătâi, am căpătat o viziune holistică asupra ceea ce înseamnă medicina și cercetarea în domeniul Internelor. Am învățat ce înseamnă un mânz prematur care trebuie resuscitat, responsabilitatea unui pacient de sute de mii de euro cu pneumonie... Și aceeași responsabilite față de viața unui măgăruș salvat din adăpost care suferă de malnutriție. Am consultat boli pe care poate le voi vedea o dată în viață și am fondat împreună cu colegi din mai multe țări o echipă de cercetare care deschide drumuri în domeniul hepatologiei virale. Mi-am îndeplinit visul de a aduce tot ce mi-a lipsit acum 20 de ani în studenție aproape de studenții mei de acum, care sunt de fapt obiectivul meu principal. Ei pot fi expuși unei gândiri europene, care se încadrează în standardele înalte la nivel mondial, pot beneficia de experiența căpătată, de rețeaua de cercetare și clinica pe care am construit-o în întreaga Europă. Mă bucur să pot să împărtășesc cu ei protocoale moderne, gândirea clinică bazată pe dovezi, să îi atrag în cercetare, deși uneori ea înseamnă să ne tăvălim prin noroaie în munți cu măgarii. Îi susțin în a accesa programe de schimb de experiență și vreau să-i ghidez în viitoarea lor carieră, care poate merge mai departe de diploma de medic veterinar. Medicina cailor în România este încă la început, dar a evoluat rapid în ultimii ani și va continua să o facă prin specialiștii formați și la Cluj-Napoca, alături de tehnica și aparaturile moderne. Pe termen lung, sper să pot acredita un Centru de rezidențiat ECEIM în facultatea noastră, pentru a da o șansă la noi acasă celor care doresc să pășească pe o potecă încă puțin bătută”, a declarat conf. dr. Alexandra Nicoleta Mureșan.

La Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul USAMV Cluj-Napoca activează încă șase specialiști care au obținut anterior titulatura de Diplomat: 

• dr. Andrei Daniel Mihalca, Diplomat European College of Zoological Medicine (din 2014), în prezent și președinte al colegiului;

• dr. Marian Aurel Taulescu, Diplomat European College of Veterinary Pathologists (din 2018);

• dr. Alexandru-Flaviu Tăbăran, Diplomat American College of Veterinary Pathologists (din 2018);

• dr. Andras-Laszlo Nagy, Diplomat American Board of Veterinary Toxicology (din 2021);

• dr. Corina-Gina Toma, Diplomat European College of Veterinary Pathologists (din 2023);

• dr. Constantin Cerbu, Diplomat European College of Veterinary Public Health, subspecialitatea Population Medicine (din 2024).

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

CITEȘTE ȘI: Integrarea producției, rețeta succesului

„Stagii de practică pentru studenți – succes în cariera profesională”, un proiect USAMV Cluj-Napoca

Zonele rurale și piața agricolă, pe agenda AgriFish

Într-o eră a schimbărilor climatice și a paradigmelor agricole în evoluție, necesitatea unor abordări sustenabile în producția de culturi și securitatea alimentară a devenit esențială pentru fermierii din întreaga lume. Prin optimizarea disponibilității nutrienților pentru culturi, folosind o abordare holistică în gestionarea protecției culturilor și a practicilor sustenabile, fermierii se pot asigura că plantele primesc elementele esențiale necesare pentru creștere și dezvoltare.

Studii recente arată că utilizarea de nutrienți localizați îmbunătățește randamentul culturilor și rezistența acestora^1,2,3, ducând în cele din urmă la o productivitate agricolă mai ridicată. Factori precum activitatea microorganismelor benefice din sol, care este vitală pentru menținerea sănătății și fertilității solului pe termen lung, trebuie să fie luați în considerare pentru dezvoltarea corespunzătoare a culturilor pe parcursul unui sezon de creștere.

În încercarea de a-și proteja culturile prin practici sustenabile, fermierii pot îmbunătăți dezvoltarea plantelor pentru a rezista mai bine la stres printr-o abordare holistică a soluțiilor inovatoare pentru gestionarea nutrienților⁴, asigurând în același timp o protecție prelungită împotriva dăunătorilor.

Tratamente inovatoare pentru semințe

În căutarea soluțiilor pentru o agricultură sustenabilă, tratamentele inovatoare pentru semințe devin componente esențiale în îmbunătățirea creșterii culturilor și păstrarea sănătății solului. De exemplu, fermierii români care cultivă cereale pot include în strategia de protecție a culturilor Ympact^® Completo, un îngrășământ pentru tratamentul semințelor, dezvoltat de compania internațională de cercetare și dezvoltare agricolă Corteva Agriscience, pentru a îmbunătăți absorbția nutrienților și a sprijini creșterea plantelor în fazele incipiente de dezvoltare.

Ympact^® Completo furnizează tinerelor plăntuțe nutrienții esențiali de care au nevoie încă de la început, ducând la un sistem radicular mai puternic și la plante mai robuste, care primesc elementele esențiale necesare pentru o creștere optimă. În plus, Ympact^® Completo asigură un bun start plantelor într-un mod sustenabil, prin îmbunătățirea activității radiculare benefice și îmbogățirea calității solului din jurul semințelor.

Fermierii pot integra atât gestionarea dăunătorilor, cât și optimizarea nutrienților, folosind îngrășământul pentru tratamentul semințelor Ympact^® Completo împreună cu insecticidul Thrintoba^® pentru semințele de cereale, ca o strategie cuprinzătoare pentru productivitatea culturilor. Thrintoba^® posedă proprietăți repelente, descurajând dăunătorii să se apropie de semințe, iar tehnologia de microîncapsulare oferă o livrare precisă a substanței active, asigurând dezvoltarea unor plante rezistente chiar și în medii predispuse la dăunători.

Prin combinarea unei gestionări eficiente a dăunătorilor cu optimizarea avansată a nutrienților, aceste produse stabilesc noi standarde pentru practicile agricole sustenabile, iar Corteva Agriscience continuă să inoveze soluții eficiente și de ultimă generație care favorizează o creștere puternică și o rezistență sporită la provocările de mediu.

Articol de: ANDREI DORU, Category Marketing Manager Fungicide, Insecticide și SAT Corteva Agriscience RO & MD

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Cercetarea agricolă bănățeană este pe cale să câștige un nou pariu în domeniul ameliorării grâului. Lovrin 9Z este noul cod al performanței la Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare Agricolă din pusta județului Timiș.

Lovrin 9Z este, de fapt, numele provizoriu pentru un nou soi de grâu cu parametri de campion. Echipa de cercetători de la Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin, condusă de dr. ing. Gheorghe Bunta, își propune ca noul soi să aibă o toleranță mare la secetă și să depășească la parametri de calitate și de cantitate tot ceea ce s-a creat până acum la stațiunea timișeană. „Acest viitor nou soi de grâu caută să se plieze mai bine pe ceea ce a fost o excepție până în urmă cu câțiva ani, dar care astăzi vedem că a devenit realitate: ierni foarte blânde, toamnă prelungită până pe final de lună decembrie, desprimăvărare timpurie, în februarie încep deja lucrările de primăvară etc.”, precizează dr. ing. Gheorghe Bunta.

Noul soi de grâu al SCDA Lovrin își propune să valorifice aprovizionarea cu apă din sol ce se adună totuși în perioada de toamnă-iarnă, destul de precară, și să evite perioadele târzii de secetă din luna mai. „Anul acesta, am avut deja secetă încă din luna aprilie. Dacă ne uităm la cât de puțină apă s-a acumulat până acum, nu ne vine să credem, în condițiile în care, de regulă, în Banat și Crișana aveam suficientă apă pentru cultura grâului. În principiu, va fi un soi cu o talie mai înaltă, ceea ce presupune că în anumite condiții ar trebui să se aplice stabilizatori de creștere. Este recomandat în special atunci când se aplică o fertilizare abundentă, mai ales pe bază de azot. Contează foarte mult aparatul foliar, fotosinteza, bucătăria plantei. Noi zicem că și dacă nu se aplică regulatori de creștere, dacă nu survin furtuni mai ales după perioada de umplere a bobului, va rezista foarte bine la cădere”, explică dr. ing. Gheorghe Bunta.

Calitate, cantitate, stabilitate

Cercetătorii de la SCDA Lovrin se așteaptă ca noul soi de grâu, botezat provizoriu Lovrin 9Z, să aibă producții atât calitative, cât și cantitative, dar și stabile. „Progresul în domeniul calității grâului se obține mai greu, dar rămâne la același nivel, adică grâu panificabil. Cumularea de proteină variază foarte mult, de la 12% la 16%, în funcție de condițiile climatice, de fertilizare, de controlul bolilor și, bineînțeles, de factorul genetic. Are potențialul de a realiza producții mari și stabile, dar și de calitate corespunzătoare. Sper să depășim șase tone la hectar la nivel de întreaga Românie, dacă vorbim despre o medie de producție, obținută în condiții foarte variate de sol, de climă, de aprovizionare cu apă și elemente nutritive, ceea ce este foarte bine. Noul soi va depăși tot ce am obținut până acum în domeniul ameliorării grâului”, arată Gheorghe Bunta.

În 2024, noul soi de grâu este testat în peste 20 de stațiuni de cercetare din întreaga țară, urmând ca din toamnă să fie lansat în rețeaua Institutului de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor (ISTIS). „Anul acesta, obținem rezultate din rețeaua de stațiuni la nivel de țară și mizăm că vom obține producții foarte bune. Este o selecție, o preselecție înainte de a fi lansat în rețeaua de testare a ISTIS. Mai mult ca sigur că din toamnă îi dăm drumul la testare în această rețea, unde obligatoriu trebuie să fie testat în condiții diferite, timp de trei ani. În momentul în care lansăm un soi în producție, trebuie să oferim și o tehnologie specifică a acelui soi, ceea ce se referă la epoca de semănat, la densități, la fertilizare, la anumite tratamente sau sensibilități. De exemplu, virusul piticirii grâului este o problemă în ultimii ani. Acesta este vehiculat de cicade și de afide, care zboară atât toamna, cât și primăvara devreme, și atunci sigur că este important să avem un soi care să tolereze atacul acestor cicade, care să evite răspândirea masivă a virusului. Este un aspect pe care-l avem în vedere, în contextul schimbărilor climatice”, subliniază Gheorghe Bunta.

Așteptările de la noul soi sunt mari și la nivelul conducerii SCDA Lovrin. Conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga ne-a spus că pe linii de grâu va fi continuitate în următorii ani. „Va veni un nou soi cu calități mult mai bune decât ce avem în momentul de față. Urmează alte două linii, la care mai avem de lucru doi-trei ani, până când le vom lansa în rețeaua națională de testare. De altfel, misiunea noastră este să creăm soiuri și hibrizi noi, perfect aclimatizați la condițiile pedoclimatice din zona noastră, care să vină atât cu cantitate, cât și cu calitate, și, până la urmă, cu profit pentru fermieri, iar soiul Biharia este deja o certitudine în multe ferme din țară”, a punctat directorul SCDA Lovrin, Marinel Horablaga.

Biharia bate Glosa

În numai doi ani, cel mai recent soi de grâu creat la SCDA Lovrin, Biharia, a confirmat în piață, având vârfuri de producție de peste 9.000 kg/ha atinse la Combinatul Agroindustrial de la Curtici, județul Arad. „Am luat în cultură soiul Biharia și cu satisfacție spun, pentru că sunt din vestul țării, că soiul Biharia a bătut Glosa, soiul creat la Institutul de la Fundulea, care la un moment dat ajunsese la 65% din suprafața de grâu a României. Există potențial. De la soiul Biharia, eu am obținut 9.020 kg/ha cu indici de calitate foarte buni, am avut 16% proteină. L-am păstrat în cultură și anul acesta. Am avut discuții cu cei de la Fundulea, dar astea sunt rezultatele. Le-am avut puse brazdă-n brazdă și am aplicat aceeași tehnologie. Astea-s rezultatele, Biharia bate Glosa”, concluzionează fermierul Dimitrie Muscă, director general CAI Curtici.

Pentru a obține rezultatele dorite, în cercetare nu este suficientă priceperea. Răbdarea se dovedește a fi determinantă. Munca la crearea acestui nou soi de grâu a început încă din anul 2010 și, dacă în cei trei ani de testare în rețeaua ISTIS, Lovrin 9Z va da rezultatele scontate, urmează ca el să fie botezat, omologat și lansat în piață în 2028.

Pe Valeriu Tabără, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, l-am mai avut invitat în paginile revistei noastre, de mai multe ori, dar personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne determină să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni pe care le întâlnim azi în agricultură, de aceea ne bucurăm ori de câte ori va fi de acord să stea de vorbă cu noi. 

Reporter: Ce reprezintă astăzi cercetarea agricolă? Sunt 63 de institute și stațiuni de cercetare, care au mai rămas, urmează reorganizare?

Valeriu Tabără: Nu. Deocamdată, rămân așa. Sperăm să le putem păstra, pentru că numărul pe care-l avem, și, mai ales, locația lor sunt absolut necesare pentru a răspunde problemelor specifice pentru fiecare zonă, aș spune chiar microzonă, în parte. Sistemul de cercetare în agricultură a fost construit cu acest scop acum aproape o sută de ani, de-a lungul cărora s-a făcut simțit în evoluția agriculturii și a spațiului rural românesc, dar și în evoluția României în general, ca țară cu o economie în care agricultura joacă un rol determinant. Pe cele nouă secții pe care le avem noi, care sunt, de fapt, domenii de activitate ale agriculturii și cercetării științifice, avem institute și stațiuni și sunt formate colective de cercetare, cu preluarea unor problematici din generație în generație.

Așa se face că România dispune la această dată, cred că printre puținele din Europa, de experiențe de lungă durată, în special cele care privesc fertilizarea și evoluția însușirilor solului, dar și a unor însușiri de producție ale solului și nu numai, de peste 70 de ani. Doar Marea Britanie și Germania mai au ceva asemănător, dar nu la aceeași extindere. Nu mai vorbesc de restul băncii de date experimentale, adunate de-a lungul anilor, care sunt un adevărat patrimoniu pentru România, greu de găsit în alte părți.

„Dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță.”

Reporter: Ați vorbit de bănci de date și mi-a fugit gândul la băncile de gene. Avem la Suceava, parcă ceva, și mult-trâmbițata, discutata, de la Buzău.

Valeriu Tabără: Este o bancă de gene în toată regula la Suceava, sigur, nu la mărimea la care există în alte zone ale globului, dar este o bancă de gene care, prin efortul unei echipe excepționale și prin extrem de multe greutăți, începând cu activitatea dr. Mihai Cristea, pentru că el i-a pus bazele, și continuând cu actuala conducere, se încadrează în rețeaua internațională, este recunoscută de FAO și participă la absolut toate activitățile legate de ceea ce înseamnă specificul băncilor de gene la nivel mondial. Ceea ce este la Buzău este mai mult un depozit de semințe, pentru că o bancă de gene implică multe alte lucruri, o activitate specifică. Mai ales că nici n-am putea să ținem două bănci de gene cam pe același domeniu, pentru că și colecțiile de tomate și de legume, și de fasole, plante medicinale, plante furajere, nu mai vorbesc de cereale, se găsesc în Banca de gene de la Suceava. Sunt vreo 24.000 de astfel de forme și mai sunt în locație până la 50.000. Dacă se va pune problema, ne vom concentra atenția și susținerea astfel încât banca de gene de la Suceava să poată să continue cu succes procesul de colectare și de gestionare a genelor care se găsesc în România.

Sigur că avem probleme importante în alte două domenii, și anume în viticultură și pomicultură, unde, din păcate, n-am reușit să facem prea multe, deși avem colecțiile constituite, însă până la gestiunea corectă și conform regulilor unor bănci de gene mai este puțin timp. Facem demersuri, se pare că există receptivitate și la nivelul de conducere: a Guvernului, a Ministerului Agriculturii, la Parlament, în așa fel încât în perioada următoare să putem constitui și organiza banca de gene și în aceste două domenii, mai ales că a fost antamată o colaborare și cu colegii din Republica Moldova, să facem această bancă de gene pentru întregul spațiu românesc. Însă problema este că nu trebuie să întârziem prea mult. Dar una dintre problemele cele mai mari este Banca de gene din zootehnie. Și aici există anumite preocupări, se pare că foarte mulți n-au înțeles ce înseamnă o astfel de bancă de gene și faptul că în aceste schimbări climatice și în ce se întâmplă la această dată la nivel, și regional, dar și mondial, partea cea mai în pericol este zootehnia și, practic, animalele. Ele sunt cele care pot dispărea la un moment dat și să nu le mai poți reface.

Ucraina a avut un model de bancă de gene pe zootehnie. Din păcate, se pare că atunci, în prima perioadă a atacului rusesc, printre instituțiile distruse a fost și banca de gene de zootehnie de la Harkov. Noi am intrat imediat în contact cu ei, pentru că în cadrul Asociației Academiilor Europene suntem într-o relație bună cu ei, dar, din păcate, nu s a mai putut transporta nimic pentru a putea să aducem și să gestionăm la Suceava parte din ce aveau ei. Ceea ce este important acum este că Banca de gene de la Suceava este solicitată în câteva țări din fostul spațiu sovietic de a participa la organizarea unor bănci de gene – cazul Georgiei, de pildă.

„Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi.”

Reporter: Să discutăm în continuare despre provocările cercetării agricole românești, având în vedere ultimele evoluții în ceea ce privește cercetarea, realizarea de soiuri și hibrizi pe plan european și mondial, biotehnologii, tehnici genomice.

Valeriu Tabără: În primul rând, vreau să spun ce am mai spus și altă dată: în orice economie, dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță. De ce? Pentru că rezultatele de cercetare, din orice domeniu, încep să fie din ce în ce mai scumpe. Urmărind multe dintre discuțiile internaționale, și nu de acum, sunt de foarte mult timp în ele, pot spune că cercetarea agricolă va fi fundamentul pentru ceea ce înseamnă viața pe pământ. Nu cred că e o problemă că populația crește, ci cum produci hrană pentru acești noi locuitori ai Terrei.

Părerea mea este că prin cercetarea care este la această dată, prin potențialul exploatat la nivel mondial, lumea are extrem de multe rezerve. Am pe masă, în lucru, activitatea lui Norman Borlaug, el fiind primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace pentru realizări extraordinare în agricultură. A fost pentru prima dată în istoria lumii când un om, prin perseverență și aplicând rezultate de cercetare, a reușit să blocheze extinderea foametei în lume. Și nu numai atât, a făcut din țări, care erau de obicei abonate la foamete – India, Mexicul, țările din sudul Asiei, parte din țările latino-americane, țările africane –, chiar exportatoare de cereale – cazul Indiei, care este exportatoare de grâu și de orez azi; Mexicul este exportator de grâu. Ce s-a întâmplat atunci, în anii ’60-’70? Descoperirile din genetica moleculară, începute încă din prima parte a secolului 20, care au culminat cu descoperirea ADN-ului, au dus la două domenii de revoluție în lumea științei: în medicină și în agricultură. Realizarea unor soiuri de grâu mai pitice, cu capacitatea de a valorifica îngrășămintele, reducerea taliei la orez și creșterea cantităților de îngrășăminte, îmbunătățirea tehnologiilor, introducerea irigațiilor, a sistemelor de protecție, toate sunt elemente ale revoluției verzi.

Dar la această dată, problema numărul unu a țărilor care au potențial agricol este nu să se bazeze pe import de cercetare, ci să-și poată produce singure cercetarea. Și, mai ales, să producă cercetare care să aibă rezultate care să răspundă condițiilor climatice particulare fiecărei țări, dar și fiecărei microzone. Că aici este marea problemă a României, care nu este o țară oarecare la nivel european. Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi. De exemplu, la porumb noi avem de obicei în fiecare an, cu tot Green Dealul european, la 1 iulie începe uscarea porumbului și a florii-soarelui în Bărăgan. Prin 15 august, de multe ori începem să recoltăm floarea-soarelui. La porumb aproape nu mai avem ce recolta. Problema nu este seceta pedologică, ci arșița atmosferică, indicele de ariditate — acel raport dintre temperatura aerului și umiditatea relativă a aerului, când umiditatea relativă a aerului se apropie de 30% planta de porumb nu mai are cum să reziste — și temperaturi foarte înalte — dacă patru zile stomatele la porumb nu se deschid, rămân închise, și așa rămân dacă temperatura se menține în aceste patru zile la valori peste 20°C, cum sunt în iulie-august, practic planta nu-și mai revine niciodată. Și asta e marea provocare, de a crea plante care să tolereze astfel de șocuri termice și de umiditate. De pildă porumbul, eu l-am asemănat întotdeauna cu sorgul, la care închiderea stomatelor începe la 38-40°, în timp ce la porumb începe la 28-30°. Această diferență de 10°C s-ar putea foarte ușor transfera printr-un schimb de gene sau anumite fracțiuni de genom, care să scoată porumbul de sub raza aceasta a secetei atmosferice. E un exemplu, sunt și altele, pentru că din păcate zona noastră, Bărăgan, Dobrogea, supusă deșertificării, nu este legată numai de porumb. Afectează pășunile. Ne punem problema: ce fel de zootehnie vom face în viitor?

„În lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare cărora le dă drumul pe piața UE.”

Reporter: Deci ar trebui să vorbim despre biotehnologii, de noile tehnici genomice.

Valeriu Tabără: Noi nu prea vorbim în România, pentru că și aici intrăm cu zonele acestea de politică, de politizare, de decizii administrative, uneori e de neînțeles cum putem accepta așa ceva. Dar la nivel mondial, la această dată, sunt două tipuri de agricultură. Noi vorbim de agricultura Uniunii Europene, e adevărat, o agricultură care a fost și este în continuare o agricultură performantă, dar să nu uităm că în lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare la care se dă drumul pe piața UE.

Reporter: Vă referiți la legislația care constrânge fermierul să utilizeze anumite tehnologii.

Valeriu Tabără: Din păcate, această legislație se duce prea mult pe constrângerea elementului de bază, care este producătorul și care este direct legat de natură. În restul lumii este o agricultură care se face pe mai mult de 300 de milioane de hectare. Și nu vreau să încep cu SUA ca performanță, sau cu Canada. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat în Brazilia și Argentina, Brazilia devenind în ultimii 20 de ani cea mai mare producătoare de proteine din lume, și proteină vegetală, și proteină animală, și performanță în agricultură – carne. Argentina, la fel. Nu mai vorbesc de Australia, Africa de Sud, încep țările asiatice unele dintre ele, inclusiv Bangladesh, despre care nu prea a vorbit nimeni. Nu se spune că acolo există niște institute de biotehnologie excepționale, prezente la toate manifestările de anvergură mondială. În timp ce în Europa se pune un fel de restricție artificială, poate o cenzură mai dură decât cea care a fost în timpul Inchiziției, față de ceea ce înseamnă dezvoltarea – nu e vorba de a crea forme sau organisme noi care să fie împotriva naturii sau împotriva a ceea ce înseamnă preceptele de alimentație și așa mai departe, sau să fie în contradicție cu mediul. Pentru că venim cu două exemple. Soia zisă „modificată genetic”, obținută prin biotehnologii. În primul rând, soia nu are corespondent în natură, în zonele noastre, iar în al doilea rând, ea se polenizează cu floarea închisă, este o plantă cleistogamă, ca și alunele de pământ. Avem cartoful – cartoful modificat genetic. N-are corespondent în natură, n-are cu cine se încrucișa, deci se înmulțește vegetativ. Cum să-i impurifici?

Problema aceasta cu biotehnologia a început în 1996. Practic, atunci a fost generalizată în lume și a început extinderea culturilor de OMG-uri, în primul rând cu soia, porumbul, a urmat sfecla de zahăr, este o modificare excepțională la bumbac împotriva atacului de Helicoverpa armigera, de omida capsulelor; apoi este acea realizare senzațională pentru populația asiatică, orezul galben. 

O altă problemă: noi discutăm despre mediu, eliminarea pesticidelor. Păi nu le poți face în condițiile în care ai schimbări climatice, în care numărul și agresivitatea agenților patogeni și a dăunătorilor crește și tu să nu ai rezistență naturală. Nu mai poți apăra producția decât intervenind cu substanțe de combatere. Or, prin astfel de biotehnologii poți crea forme cu toleranță și cu rezistență artificială. Și am dat un exemplu existent în România: de pildă, Portulaca oleracea, iarba aceea grasă, este o buruiană căreia nu-i dai prea mare importanță. În Dobrogea, de pildă, o întâlnești exact în perioadele de secetă, pe terenuri foarte bătătorite, pe cărări chiar. Se face de un diametru până la un metru. Dacă o iei și o strângi, culegi un pahar de apă din ea, care este apă de băut. Cum Dumnezeu face această plantă să acumuleze, pe seceta aceea cumplită, unde la nivelul solului se ajunge până aproape de 60°C, ea acumulează apă și rămâne verde? Gena aceea, pe mine, ca ameliorator, cercetător, mă interesează s-o iau și s-o transfer, de pildă, la sfecla de zahăr sau la oricare altă plantă. Nu este nicio problemă, nu-mi aduce un lucru rău, ci unul bun. 

Și mai dau un exemplu, pentru că și noi, fitotehnicienii și botaniștii, spunem că sistemul radicular la cânepă e dezvoltat și dă rezistență la secetă. Nu e așa! Și frunza contribuie fundamental în reglajele acestea la metabolismul apei. Și vă dau cazul cânepei sălbatice, pe care o întâlnim în Dobrogea, în Bărăgan, în toate zonele unde este tăpșanul foarte călduros, pe marginea drumului. Rădăcina la cânepă este 8-12% din întreaga plantă – de ce rezistă la secetă? Pentru că frunza are mecanismele fiziologice diferite în a valorifica și a echilibra metabolismul apei și al celorlalte substanțe care intră în ea. Or, acest mecanism mă interesează. 

Uniunea Europeană prea se joacă și se joacă de mult. Ne-ați auzit aici, că ați fost mereu alături de noi. Prima dată în ultimii patru ani, când a apărut programul dnei Ursula von der Leyen cu Green Deal, aici stând și analizându-l cu creionul în mână, am spus că el nu va reuși. 

„Începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor.”

Reporter: El a apărut fără să aibă în spate vreo analiză asupra impactului.

Valeriu Tabără: N-a avut suportul științific. Inclusiv chestiunea aceasta cu dioxidul de carbon este o chestiune discutabilă. Nu așa trebuie pusă problema. Pentru că de-a lungul secolelor, dacă ne uităm la proporția de dioxid de carbon din atmosferă, nu s-a modificat. Apoi, dioxidul de carbon este component de viață. El este primul care intră în crearea substanțelor organice. S-ar putea crea viață fără dioxid de carbon? Cum să se creeze? În procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este la fel de important ca oxigenul. Și aici sunt chestiuni de discutat, și ar trebui mult mai multă atenție dată științei – sigur, științei care nu intră în sistemul speculativ, pentru că și știința speculează. Dar eu vă dau un exemplu ca argument: începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor. Schimbarea moleculelor sintetice din medicamente cu formule naturale. Vrem-nu vrem, ne va duce spre ceea ce înseamnă biotehnologie ca să pot să cresc substanța activă acolo. Dar de ce n-aș crește, de pildă, calitatea în grăsimile produse de soia? Aminoacizii. Sau structura uleiurilor din plantele vegetale. De ce nu am merge mai departe, pentru că biotehnologiile se pot aplica foarte bine și la animale. Noi vorbim prea puțin de problema aceasta a animalelor. A apărut doar „oaia Dolly”, dar am văzut astfel de realizări în China, de pildă. Pentru că acolo cercetarea nu stă pe loc. Sunt extensii, sunt dotări tehnice acum noi, sunt formări în universități pe specializări aproape de domeniul visului sau SF-ului. 

Mi-a mai scăpat o chestiune: fiziologie, genetică, ameliorare, dar nu facem microbiologie, într-o lume în care problema aceasta a microvieții este una de o importanță colosală. Inclusiv pentru sol, pentru plante.

Iată numai în domeniul brânzeturilor sau în domeniul vinurilor câte tipuri de fermenți și de microorganisme trebuie să ai ca să poți să dai calitate.

Reporter: Ce are cercetarea agricolă românească acum de valoare, astfel încât să ne batem de la egal la egal? Spre exemplu, soiurile de cereale românești au fost cele care au rămas la sufletul producătorului nostru și au avut procent bun de vânzare, peste 50%-70%, până în ultimii ani. 

Valeriu Tabără: Cel mai bun lucru pe care-l are România este că are un sistem organizat de cercetare în agricultură. Mai bine spus, în biologie aplicată. Care nu-i trebuie foarte mult ca să poată să se ducă spre zona de performanță. Apoi, încă are oameni formați din generațiile anterioare și care mai au capacitatea de a forma noi oameni, fără costuri foarte mari. Are, de asemenea, o oarecare dotare tehnică, o organizare a cercetării pe care nu foarte multă lume o are, pe sistemele moderne și pe cele care dau certitudine că se pot obține rezultate.

Ce nu are cercetarea? În primul rând, nu are prioritate în decizia politică și administrativă. Cercetarea, din păcate, în România, nu e vorba doar de cea agricolă, este pe ultimul loc în continuare, ca finanțare, ca atenție; uitați-vă și acum la sistemul de salarizare, este sub orice critică, când acest sistem de cercetare ar putea să fie nu colectorul, ci beneficiarul, odată cu întreaga economie, al vârfurilor produse de învățământul românesc, în principal. Șefii de promoție – unde s-au angajat în ultimii ani șefii de promoție? A interesat pe cineva? S-au dus afară. Unii nici măcar nu lucrează pe domeniile lor. Un realizator, un șef de promoție care-mi produce soiuri, care-mi produce tehnologii noi, care-mi produce un element nou este la fel de important, dacă nu mai important decât un sportiv care câștigă două-trei medalii de aur la olimpiadă. Pentru că acest om produce o viață întreagă într-un sistem. Noi am îndepărtat acești oameni. Asta nu are acum sistemul românesc: nu are oameni, resursa umană la nivelul la care ar putea să aibă. Dar revin: România are structura, are organizarea, are băncile de date, nu începe de la zero, are o bază materială care, chiar dacă nu este performantă, ea poate fi… și, sigur, lipsește o dotare tehnică la vârf și resursa umană care să fie stimulată să vină să fie formată pentru așa ceva. România nu ar trebui să fie importatoare de materiale de cercetare, ea trebuie să fie exportatoare.

Reporter: Care sunt posibilitățile de finanțare astăzi, pe care le are cercetarea, pentru a se dota și a reuși să atingă nivelul de performanță de care ați amintit?

Valeriu Tabără: Vă spun ca să știe multă lume, dar după 1990 finanțarea cercetării agricole a reînceput prin 2016. De prin 1990 până în 2016, practic cercetarea agricolă n-a fost finanțată. A fost lăsată la voia întâmplării, dar nu numai atât, i s-au luat și bazele care produceau surse financiare ca să poată să-și ducă cercetarea. 

„Apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale!”

Reporter: Vreau să discutăm și despre faptul că veniți din agricultură, dintr-o familie de agricultori, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua.

Valeriu Tabără: Da, din zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.

Reporter: Singur la părinți?

Valeriu Tabără: Nu, trei frați. Dintr-o familie de țărani. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran.

Reporter: Deci v-ați născut într-o familie în care n-ați fost deloc menajat, ați fost introdus direct la treabă împreună cu frații.

Valeriu Tabără: Da, de la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe.

Reporter: Și asta ați făcut-o tot timpul cât ați fost…

Valeriu Tabără: Da, până eram student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții când eram student, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.

Reporter: Credeți că perioada asta, comparând-o cu aceea, în care părinții își oblojesc copiii, nu-i mai duc la muncă, îi cocoloșesc, face bine?

Valeriu Tabără: Nu știu dacă-i cocoloșesc. Cred că le îngreunează viața. Pentru moment, pare că este o favorizare pentru copii, dar, pentru ceea ce înseamnă viitorul, nu cred. Pentru că eu cred sincer că un copil – și eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Ei se obișnuiesc prima dată și vin în contact cu ceea ce înseamnă rosturile vieții. Toate elementele vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural. 

De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.

Reporter: Să mai facem un pas, apropo de pasiunea pe care ați avut-o întreaga viață și o aveți în continuare pentru agricultură. De la liceul din Baia de Arieș ați ajuns la agronomie. Cum? De ce a fost așa?

Valeriu Tabără: Eu n-aș spune că a fost o pasiune, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.

Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.

Reporter: Deci primul loc de muncă, Stațiunea de la Lovrin, în 1973. Tânăr cercetător. Deci ați bătut la porțile cercetării…

Valeriu Tabără: N-am bătut eu, cât mi-au deschis alții porțile și m-au împins pe ușă înainte. Eu zic că m-au împins, efectiv. Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa…

Reporter: Soția bănățeancă sau tot din zonă? 

Valeriu Tabără: Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit… adică nu ne căsătorisem încă, dar eram…

Reporter: Era studentă tot la agronomie?

Valeriu Tabără: Nu, era funcționară. Am plecat la Lovrin, la Lovrin în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Giosan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Josan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Giosan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Giosan…

Reporter: Cu care, povesteați mai devreme, ați avut conflict.

Valeriu Tabără: În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Giosan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Giosan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Giosan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Josan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Giosan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Giosan. Dar la 24 de ani Giosan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Giosan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.

Reporter: Din 1968 până în 1975 sau mai încoace, foarte mulți conducători de IAS-uri, ingineri agronomi au mers la studii în America, în fiecare an.

Valeriu Tabără: Păi când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre. 

Reporter: „Pulpele americane”.

Valeriu Tabără: Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.

Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa... cum se spune de către unii... în mod speculativ sau politic.

Reporter: Domnule profesor, noi vă mulțumim, avem încă multe de discutat, mai ales despre perioada de după ’90, când vom vorbi despre Valeriu Tabără și ca om politic, și ca om care a condus Ministerul Agriculturii, și apoi acum este la al doilea mandat de președinte al ASAS. Vă mulțumim încă o dată foarte mult că am reușit să stăm de vorbă…

Valeriu Tabără: Am zis că am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber; a doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată; și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

Readuc în atenția fermierilor Macrophomina phaseolina, patogenul care și în acest an a produs pagube în culturile de floarea-soarelui. Seceta a fost favorabilă dezvoltării acestui fung (iubește căldura).

În 2024, seceta, arșița și fungul Macrophomina phaseolina au distrus multe culturi de floarea-soarelui, mai ales în sudul României. De asemenea, și în Banat fungul este prezent în culturile de floarea-soarelui. În această perioadă putem observa plantele complet uscate și căzute la sol. Există zone în țară unde plantele de floarea-soarelui sunt încă verzi și aparent sănătoase. În Timiș am observat culturi care sunt înflorite și au toate frunzele verzi. Este vorba de acele culturi care au fost semănate la sfârșitul lunii mai și au scăpat de arșiță. Macrophomina phaseolina este prezentă și în aceste sole (observații realizate la data de 6 august 2024). De ce acest fung câștigă teren tot mai mult în România? La răspuns trebuie să ne gândim cu toții. Care sunt cauzele? Le veți afla parcurgând acest material.

Care sunt factorii care au condus la creșterea sursei de inocul a fungului Macrophomina phaseolina în solurile din România? Am identificat acest patogen în Banat prin anul 2021 la cererea unui fermier care nu știa cu ce se confruntă. În acel an, fungul a pus la pământ mai multe hectare de floarea-soarelui în ferma de unde proveneau probele. De atunci și până în prezent am observat că fungul continuă să producă pagube în fiecare vară, iar incidența și intensitatea atacului sunt tot mai ridicate.

Factorii de risc

Factorii care contribuie la extinderea acestui patogen în România sunt:

• Lipsa apei din sol - predispune plantele de floarea-soarelui la atacul agenților patogeni sistemici care distrug și blochează vasele [Vear, 2016; Debaeke et al., 2017].

• Creșterea temperaturilor peste 28⁰C. Vremea caldă și secetoasă stimulează patogenul Macrophomina phaseolina. După Sarova et al. (2003), condițiile de vreme caldă și uscată (temperaturi cuprinse între 28 - 30⁰C și lipsa apei din sol) favorizează instalarea fungului. Temperatura, umiditatea atmosferică și cea disponibilă sunt foarte importante în realizarea infecțiilor cu Macrophomina phaseolina. După Marquez et al. (2021), microscleroții germinează la temperaturi cuprinse între 30 - 35⁰C.

• Caracterul invaziv al patogenului phaseolina (reiese din cele mai multe studii analizate). Pe lângă asta, numărul mare de plante gazdă, distribuția la nivel global, schimbările climatice arată că fungul prezintă importanță deosebită pentru viitorul culturii de floarea-soarelui și nu numai [Cotuna et al., 2022].

• Condițiile de sol, înrădăcinarea defectuoasă a plantelor, carențele de bor (patogenul se instalează cu ușurință pe plantele afectate de fiziopatii) - Popescu, 2005. Același autor arată că fungul infectează în general plantele cu afecțiuni fiziopatice, la care creșterea rădăcinii principale este stopată, iar rădăcinile secundare încep să îmbătrânească. La aceste plante, sistemul radicular va fi ocupat de Fusarium sp., dar și de alte ciuperci care pregătesc astfel țesuturile radiculare pentru infecția cu Macrophomina phaseolina. Aproape întotdeauna, pe rădăcinile atacate de fung se observă micelii albe - rozii specifice fungului Fusarium sp.

• Densitatea ridicată, rănile mecanice, atacul insectelor favorizează instalarea patogenului [Shiekh & Ghaffar, 1984; Ahmed et al., 1991].

• Prezența microscleroților în sol în cantitate mare. Macrophomina phaseolina rezistă în sol sub formă de microscleroți, pe resturile vegetale, dar și în masa de semințe [EPPO, 2000; Csüllög et al., 2020; Popescu, 2005; Docea & Severin, 1990]. Microscleroții pot supraviețui în sol de la doi până la 15 ani [Baird et al., 2003; Gupta et al., 2012; Csüllög et al., 2020].

• Lucrările minimale ale solului.

• Rotațiile scurte.

Analizând factorii de risc, cu ușurință ne dăm seama că, creșterea temperaturilor în zonele cu climat temperat, însoțită de lipsa precipitațiilor ar putea crea probleme deosebite în culturile de floarea-soarelui în viitor, făcându-le vulnerabile la atacul patogenului M. phaseolina [Debaeke et al., 2017].

Cum putem lupta cu acest patogen?

Deoarece prin metode chimice nu putem controla patogenul, pierderile pot fi evitate dacă ținem cont de câteva măsuri profilactice:

• Cultivarea hibrizilor rezistenți sau toleranți la boală.

• Irigarea culturilor în condiții de secetă și temperaturi ridicate.

• Distrugerea resturilor vegetale infectate (sunt pline de microscleroți).

• Înființarea culturilor în soluri cu textură corespunzătoare.

• Respectarea rotației culturilor. Cu privire la rotație, nu întotdeauna rezultatele sunt cele scontate din cauza polifagiei ciupercii, care are capacitatea de a infecta peste 300 de plante cultivate și buruieni [Francl et al., 1988; Hafeez & Ahmad, 1997; EPPO, 2000; Popescu, 2005].

• Utilizarea la semănat de sămânță liberă de microscleroți, lucrări ale solului de calitate superioară, igiena culturală [Docea & Severin, 1990].

Mai multe informații cu privire la recunoașterea simptomelor, biologia și managementul integrat al fungului Macrophomina phaseolina găsiți în articolele pe care le-am documentat, scris și publicat de-a lungul timpului:

• https://revistafermierului.ro/din-revista/protectia-plantelor/item/5972-un-patogen-periculos-ameninta-culturile-de-floarea-soarelui-si-nu-numai.html;

• https://revistafermierului.ro/din-revista/protectia-plantelor/item/5111-putrezirea-carbunoasa-a-radacinilor-si-tulpinilor-de-floarea-soarelui.html.

Articol scris de: dr. ing. OTILIA COTUNA, șef lucrări Facultatea de Agricultură USV „Regele Mihai I” Timișoara, Departamentul de Biologie și Protecția Plantelor

Foto: Otilia Cotuna

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Mă voi referi la unele restricții stabilite de Comisia Europeană pentru a evita lucrările solului în vară, în perioada iunie-septembrie. O fac pe baza unei experiențe însușite de-a lungul întregii vieți de peste 90 de ani, trăind în agricultură și lucrând în toate formele de activitate agricolă. Experiența însușită pe acest parcurs mă obligă să fac unele observații la restricțiile respective. Prin urmare, cam așa trebuie judecate lucrurile, ca în rândurile de mai jos.

De la început afirm că sunt pentru agricultura conservativă și agricultura de precizie cu extinderea digitalizării, dar când sunt condiții corespunzătoare. Menționez că la Institutul Fundulea sunt experiențe cu lucrări minime și cu semănatul direct în teren nelucrat încă din anii `60. Până atunci însă să se aplice corect tehnologia clasică. Cel puțin pentru condițiile din România, restricțiile respective nu sunt cele adecvate.

Solurile din țara noastră au un conținut mai ridicat de argilă, fiind expuse fenomenelor de tasare-compactare, și au un grad de îmburuienare foarte ridicat, solicitând mai mult lucrările solului.

Unele afirmații, că prin efectuarea arăturii în timpul verii sunt distruse microorganismele din sol, în parte sunt adevărate. Dar sunt distruse numai cele din stratul superficial care vin direct în contact cu razele solare. Prin arătură se afânează solul, se oxigenează, se încorporează materia organică creându-se condiții optime pentru înmulțirea microorganismelor care depășesc cu mult nivelul dinainte de arătură, dovadă stau rezultatele de mai jos.

În România se efectuează arături în peste 90% din suprafața arabilă. Și dacă tot se execută arături, de ce să nu fie făcute în timpul optim?

Pentru înființarea culturilor de toamnă se acordă două-trei săptămâni în octombrie. Însă, rapița și lucerna se însămânțează în timpul verii. Semănatul de calitate are loc într-o arătură efectuată din timp, cu terenul așezat, cu densitatea aparentă de cel puțin 1,3 g/cm³, cu capilaritatea refăcută pentru a asigura aportul capilar al apei la nivelul seminței.

În țara noastră, în majoritatea anilor, toamnele sunt secetoase. Se ară pe teren uscat, se scot bolovani, pentru a căror mărunțire sunt necesare treceri repetate cu utilaje grele, se prăfuiește, praful astupă porii solului, precipitațiile nu se mai infiltrează, se scurg, produc eroziune, băltește, apa se evaporă, se formează crustă care împiedică eliminarea CO₂ toxic din sol și împiedică aerisirea foarte necesară.

Ca să se execute arături de calitate, trebuie prins momentul optim, pe care numai specialistul din fiecare unitate îl stabilește, cunoscând fiecare parcelă.

Sunt situații când chiar la nivelul unei comune plouă într-o parte 25-30 mm, iar alături nu dă nicio picătură.

Traseul tehnologic corect

Imediat după recoltarea culturilor de vară, în spatele combinei, în aceeași zi sau cel târziu în ziua următoare, se intră cu grapa cu discuri care continuă mărunțirea resturilor vegetale tocate de combină și repartizate uniform pe teren, precum și a miriștei și rădăcinilor pe care le amestecă cu stratul superior al solului, formând un mulci. În mulciul respectiv sunt asigurate condiții pentru germinarea semințelor de buruieni și a samulastrei, contribuind la reducerea gradului de îmburuienare și la evitarea apariției samulastrei în culturile următoare. Se formează un covor vegetal destul de consistent, cu rolul culturilor de acoperire. Apa din precipitații se acumulează și se conservă în sol, covorul vegetal protejează solul de acțiunea mecanică a picăturilor de ploaie, de arșiță, valorifică CO₂ și energia solară, consumă îngrășămintele rămase de la cultura anterioară, precum și nitrați, evitând levigarea acestora și poluarea apei freatice.

În anii cu precipitații normale, din acest covor vegetal am obținut 40-50 t/ha masă verde, pe care am încorporat-o în sol. Important este să se urmărească evoluția covorului pentru a fi tocate înainte de a produce sămânță sau înainte de executarea arăturii.

Pentru rapiță, lucernă, se urmărește efectuarea arăturii la sfârșit de iulie, început de august, după o ploaie mai consistentă, de 20-30 mm.

Pentru însămânțările din octombrie, arătura se va efectua cel târziu în prima decadă a lunii septembrie, pentru ca solul să fie așezat.

Cum ploile de vară sunt rare, în cantități mici și pe suprafețe restrânse, nimeni de la București, și cu atât mai mult de la Bruxelles, nu poate spune când este momentul optim pentru efectuarea arăturii într-o anumită parcelă, ci numai specialistul locului respectiv.

Marele nostru agronom, academician Gh. Ionescu Șișești, spunea: „Lucrarea rațională a solului nu este numai o știință, ci și o artă pe care ajungem să o stăpânim numai dacă iubim obiectul și-l observăm continuu”. Și mai departe: „Trebuie să simțim pământul în toate nesfârșitele lui nuanțe de organism viu. Numai atunci vom putea întrebuința unealta corespunzătoare, la momentul cel mai potrivit, pentru a obține rezultatul cel mai bun”.

De asemenea, mari agronomi ai Bărăganului aveau o vorbă: „Pe teren trebuie să intri când te primește, dar să nu-l faci să te aștepte”.

Procedând în acest fel, rezultatele experimentale demonstrează următoarele:

• Cantitatea de apă în arătura din iunie, determinată toamna, a fost cu 230 m³/ha mai mare față de arătura din septembrie;

• În arătura de vară crește cantitatea de nitrați de 2-5 ori, de fosfor de 3-5 ori, dar și cea de KCa;

• Sporul de producție la grâu a fost: arat în octombrie = 100%, în septembrie = 110%; în august = 138%; în iulie = 151% și în iunie 179%.

În ceea ce privește cantitatea de nitrați acumulată, o experiență riguroasă arată următoarele:

• Arat toamna la 10 cm = 32,4 kg/ha;

• Arat vara la 20 cm și toamna la 10 cm = 120,7 kg/ha;

• Arat toamna la 20 cm = 18,6 kg/ha;

• Arat vara la 10 cm și toamna la 20 cm = 141,7 kg/ha.

Grâul în arătură de vară este mai viguros, bine înfrățit, mai rezistent la ger și secetă, cu producții de mai bună calitate (substanțe proteice, gluten) și cu recolte mai mari.

Articol scris de: PROF. DR. ING. VASILE POPESCU

„Sunt fiu de țărani și până la vârsta de 15 ani am trăit în familie participând la toate treburile gospodărești și activitățile din câmp. În anii `50 am absolvit o școală medie tehnică agricolă cu durată de patru ani, care avea fermă didactică de 150 ha, cu toate sectoarele, și era lucrată numai cu elevii. Apoi am urmat și am absolvit și Facultatea de Agricultură la București, au fost cinci ani cu multă practică, iar anul V numai practică. După absolvirea facultății, am început activitatea în unități CAP, SMT și IAS. Când s-a publicat concurs de admitere la doctorat în cadrul Academiei de Științe Agricole și Silvice, m-am prezentat, am fost admis și timp de patru ani am pregătit teza de doctorat în câmpurile experimentale și laboratoarele ICCPT Fundulea, după care am susținut teza și am fost declarat doctor în agronomie. Am intrat apoi în învățământul agricol preuniversitar timp de 20 de ani, în cea mai mare parte la Liceul agricol Fundulea, și am făcut practică cu elevii în câmpurile și laboratoarele institutului. Ultimii 20 de ani am activat în cercetarea agricolă de la Fundulea și m-am ocupat de cercetări în domeniul mecanizării lucrărilor agricole, având o permanentă colaborare cu Institutul de Mecanizare (INMA) București. După pensionare, am fost solicitat de o societate agricolă privată pentru a organiza și conduce timp de cinci ani această unitate ce cultiva 5.000 ha cu cereale și plante tehnice. În continuare locuiesc în colonia din curtea INNA Fundulea și sunt la curent cu problemele și noutățile din cercetarea agricolă. De peste 50 de ani public în revistele agricole articole cu caracter științific și tehnologic, depășind 1.200 de articole publicate.” – prof. dr. ing. Vasile Popescu

Protecția eficientă a semințelor este esențială pentru recolte de succes, de aceea este fundamentală în etapele timpurii ale culturilor. Prin investirea în semințe tratate cu produse de înaltă calitate, fermierii își pot spori semnificativ șansele de a obține o productivitate optimă.

Tehnologia aplicată semințelor (SAT) oferă fermierilor un avantaj, asigurând semințelor protecția necesară împotriva dăunătorilor și bolilor încă din momentul semănatului. Această tehnologie se aplică direct pe semințe și nu necesită produse suplimentare de protecția plantelor. Datorită cantității minime de substanță activă pe suprafața seminței și a zonei precise de aplicare, sănătatea celor care manipulează semințele este protejată, iar presiunea asupra solului este prevenită. Prin urmare, această protecție este foarte importantă pentru metode durabile precum agricultura fără arătură (no-till) și agricultura cu lucrări reduse (reduced-till), precum și pentru semănatul timpuriu.

SAT reprezintă o abordare precisă pentru fermieri, ajutând la diminuarea impactului asupra mediului și la eficientizarea costurilor de muncă și combustibil, prin alegerea soluției potrivite pentru a face o diferență semnificativă în productivitatea și calitatea culturilor.

Corteva Agriscience, compania internațională de cercetare și dezvoltare în agricultură, reprezintă un reper în direcția dezvoltării tehnologiilor inovatoare aplicate semințelor, care asigură atingerea potențialului genetic optim al culturilor, sprijinind în același timp practicile agricole durabile. Aceste tehnologii nu numai că protejează semințele de boli și dăunători, dar le și sporesc vigoarea și uniformitatea, conducând la culturi mai sănătoase și productivitate mai mare. Tehnologia LumiGEN™, aplicată exclusiv pe semințele Pioneer^®, întărește sistemul radicular, îmbunătățește toleranța la stres și facilitează o creștere mai rapidă. Această tehnologie este deosebit de benefică pentru culturile de floarea-soarelui din România, ajutând fermierii să reducă riscurile de producție și să obțină o dezvoltare sănătoasă a plantelor.

Lumisena™ 200 FS, un fungicid sub umbrela LumiGEN™, exemplifică eficacitatea tehnologiei aplicate semințelor. Oferă protecție culturilor de floarea-soarelui, chiar și în condiții dificile, datorită substanței active oxathiapiprolin, care are un efect fungicid extins. Aceasta asigură protecția culturilor împotriva bolilor, sporind randamentul și reducând sensibilitatea la stresul climatic.

Cosmin Iancu, fermier din județul Ilfov (manager Picmar Prod), a împărtășit experiența sa pozitivă cu tehnologia LumiGEN™: „Utilizarea LumiGEN™ anul trecut pentru culturile de floarea-soarelui de la ferma noastră a asigurat o emergență și o vigoare puternică. Lumisena™ 200 FS a oferit o protecție excelentă în stadiile incipiente și a controlat eficient Plasmopara halstedii, rezultând într-o productivitate mai bună și culturi mai rezistente la stresul climatic.”

Autor: ANDREI DORU, Category Marketing Manager Fungicides, Insecticides and SAT Corteva Agriscience România și Republica Moldova

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!