Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

În județul Călărași, la Coslogeni, în ferma Tudor 92 – Alisa Group a avut loc, pe 6 iunie 2024, Ziua Grâului Bărăgan, eveniment ajuns la a patra ediție. Au fost prezenți circa 500 de fermieri.

Ultimele noutăți referitoare la culturile de grâu și orz au putut fi văzute la evenimentul organizat în câmp de Forumul Agricultorilor și Procesatorilor Profesioniști din România (FAPPR) și susținut de partenerul principal Syngenta.

Platforma expozițională a evenimentului Ziua Grâului Bărăgan a fost o adevărată sărbătoare a cerealelor păioase, prezentând 40 de soiuri de grâu și 10 de orz ale partenerilor celei de-a patra ediții: Axereal, Biocrop, ITC Seeds, INCDA Fundulea, KWS, Lidea, RAGT, Roua Semințe.

Întreaga platformă a fost cultivată în sistem de minimum tillage, cultura premergătoare fiind mazărea.

Lucrările solului au presupus trecerea cu un utilaj de tip Tiger, iar semănatul platformei s-a realizat cu Horsch Pronto 8N, ambele utilaje fiind încadrate în tehnologia minimum tillage.

Erbicidarea miriștii a fost realizată cu un sprayer inteligent, unde a fost aplicată tehnologia în spoturi Carbon Bee (Carbon Bee spot spraying system | Nik-ro.com ).

Planul de tratament a fost asigurat de Syngenta, partenerul principal al evenimentului Ziua Grâului Bărăgan 2024.

Plan tratamente

De asemenea, în cadrul platformei din ferma călărășeană, compania Syngenta - partenerul principal al evenimentului Ziua Grâului Bărăgan - a utilizat serviciul de cartografiere a solului, Interra^® Scan, o tehnologie nouă care are la bază detecția de radiații gamma din sol. Aceste date, împreună cu analiza agrochimică a solului asigură o cartografiere de cea mai înaltă rezoluție și precizie a nivelul de macro și microelemente din sol.

Fertilizarea a fost asigurată de YARA România.

Plan fertilizare

Informații meteorologice

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Vineri, 22 septembrie 2023, la Fermele Iliuță din Dragoș Vodă, județul Călărași, IPSO Agricultură a lansat sistemul integrat See & Spray de la John Deere pentru erbicidare. Astfel, tehnologia viitorului pentru eficientizarea costurilor și protecția plantelor este acum disponibilă în Europa și, desigur, în România. Sistemul de la John Deere See & Spray este util și necesar în orice fermă care țintește profitabilitatea.

Economic și sustenabil, folosind viziunea computerizată și tehnologia avansată pentru a detecta buruienile, utilajul John Deere aplică doar inputul necesar, reducând semnificativ utilizarea erbicidului.

Strategia de protecție a plantelor este cea mai costisitoare verigă din lanțul tehnologic. Cu tehnologia integrată See & Spray de la John Deere se pot economisi până la 40% din costurile cu produsele de protecție a plantelor cu „Green on Brown” și până la 77% cu tehnologia „Green on Green”.

Sistemul See & Spray utilizează tehnologia camerelor video pentru a detecta diferențele de culoare pe teren, astfel stropind doar buruienile. Camerele și componentele hardware sunt integrate direct în rampa utilajului. Este montată câte o cameră pe fiecare metru de lățime de lucru, care detectează plantele verzi cu viteză mare. Procesoarele încorporate analizează imaginile, iar duzele sunt declanșate individual pentru tratamentul necesar la fața locului. Detectarea plantelor verzi pe câmp permite aplicarea precisă a erbicidelor direct pe buruieni. De reținut că, toate buruienile care sunt vizibile și cu ochiul liber sunt detectate de camerele utilajului în mișcare.

Procesorul utilajului See & Spray detectează culoarea verde, aplicând erbicid nerezidual doar pe buruieni. Astfel, odată ce buruienile sunt identificate, sunt activate duzele pentru stropire. Numărul de duze activate poate varia în funcție de frecvența buruienilor din acea zonă a câmpului. Atunci când este necesar, sprayerul poate fi comutat de la Pulverizare Direcționată la Pulverizare Difuză, totul prin apăsarea unui buton de pe afișajul din cabină, astfel pulverizând pe o suprafață mai mare de teren.

Un alt avantaj îl reprezintă viteza foarte mare de calcul, procesoarele încorporate putând să analizeze solul cu o viteză de 205 metri pătrați pe secundă la o viteză de deplasare de 20 km/h, iar duzele sunt declanșate individual pentru tratamentul necesar la fața locului.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

„Din pasiune pentru agricultură” este motto-ul sub care AgriPlanta - RomAgroTec reunește cu succes tot ce este mai important în agricultura românească începând cu primăvara anului 2011. În județul Călărași, la Fundulea, de joi până duminică, respectiv în perioada 25 – 28 mai 2023, lumea agricolă își dă întâlnire la cea mai dinamică expoziție din România, AgriPlanta – RomAgroTec.

Desfășurat în câmp, pe o suprafață de aproape 40 de hectare, evenimentul înseamnă expoziţie în câmp, loturi demonstrative, demonstraţii cu mașini agricole, horticultură, zootehnie, un adevărat spectacol dedicat agriculturii românești.

„Agricultorii găsesc nu doar tehnică de calitate, ci și modele de succes de utilizare a mașinilor și utilajelor agricole, a input-urilor sau a soluţiilor pregătite de companiile din domeniu. Fermierii care ajung la târg află noutăți, participă la lansări de produse, văd culturi experimentale, găsesc pe câmpul de la Fundulea toate sectoarele agriculturii. AgriPlanta - RomAgroTec a devenit o platformă de socializare și de comunicare între agricultori și specialiști, dar și factorii de decizie din domeniu. În fiecare an avem alături de noi reprezentanţi din Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, APIA, AFIR, Direcțiile pentru Agricultură din întreaga țară, cercetarea, universitățile agricole etc. Una dintre preocupările noastre este și cea de a fi un model pentru viitorii fermieri. Astfel, AgriKids este o întâlnire amuzantă și educativă cu cei mai mici dintre pasionaţii de agricultură. Aici se joacă, experimentează și învață cum să planteze, ce înseamnă o cultură sănătoasă, cum să respecte mediul și cât de important este să faci totul cu pasiune. Scopul nostru este să rămânem un reper și un suport pentru agricultorii români”, a declarat Corina Mareș, director general DLG Intermarketing, companie care organizează expoziția de la Fundulea – Călărași și pe cea din Transilvania, Agraria, de la Jucu – județul Cluj.

Horti Hub, provocările sectorului horticol

Organizația Națională Interprofesională pentru sectorul de legume - fructe OIPA Prodcom a identificat mare parte dintre nevoile producătorilor și își propune să dezvolte un concept nou de hub horticol: Horti Hub. Astfel, împreună cu DLG Intermarketing - organizatorul expoziției AgriPlanta – RomAgroTec, și cu partenerii tehnici, OIPA Prodcom pune bazele unei platforme independente de discuții și consultare pentru sectorul horticol și îi invită pe cei interesați să contribuie la temele propuse pe toată durata expoziției.

Evenimentele se vor desfășura după următorul program: 25 mai 2023: Finanțarea sectorului horticol, având ca teme finanțarea prin proiecte europene, creditare și asigurări, sprijin legislativ pentru sectorul horticol ca elemente esențiale ale dezvoltării lanțului de valoare sectorial; 26 mai 2023: Expertiza în sectorul horticol, fiind abordate teme ca expertiza tehnică pentru horticultură, cercetare și dezvoltare în sprijinul horticulturii, potențial ridicat versus productivitate scăzută - obstacole versus soluții; 27 mai 2023: Cooperare și Profesionalizare în sectorul horticol, temele fiind cooperarea fermierilor, pregătirea profesională și transferul de know-how ca parte esențială a dezvoltării și diversificării lanțului de valoare.

Zootehnica Show

Vizitatorii AgriPlanta – RomAgroTec au parte și la actuala ediție de un adevărat spectacol al zootehniei autohtone, prezentări de animale în ring, genetică de top din ferme românești, inovație și digitalizare în zootehnie. Pe câmpul de la Fundulea – Călărași, zootehnia este reprezentată de bovine pentru carne şi pentru lapte, ovine şi caprine.

 AgriPlanta – RomAgroTec se poate vizita în perioada 25 – 28 mai 2023, între orele 9.00 – 18.00.

Revista Fermierului vă așteaptă în mijlocul expoziției, la standul (cort) E 99.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

În luna august am publicat în Revista Fermierului – ediția print (dar și aici: https://revistafermierului.ro/din-revista/cultura-mare/item/5484-soiuri-de-grau-adaptate-pentru-sud-estul-romaniei.html) despre două soiuri de grâu adaptate pentru sud-estul României, grâu pe care l-am văzut în ferma Agromec Vlad Țepeș, județul Călărași. Ne-am întors în câmp, la exploatația administrată de Constantin Mihalache la recoltat, pentru a vedea producțiile date de RGT Borsalino și RGT Accroc, soiuri de grâu ce aparțin companiei franceze RAGT, testate, apoi semănate pe suprafețe mari în ferma călărășeană, care pe anumite suprafețe produce și sămânță, categorie biologică C1.

Am ajuns la Agromec Vlad Țepeș în momentul în care sămânța era însăcuită, pregătită de livrare. Pe Constantin Mihalache l-am găsit optimist, cu toate că, la fel ca toți fermierii, s-a confruntat anul acesta cu condiţii climatice extreme, lipsa precipitaţiilor şi temperaturile crescute având mari repercusiuni asupra culturilor înfiinţate şi în toamna trecută, şi în primăvară. „Noi am înfiinţat în premieră în România un soi de grâu, RGT Borsalino, anumite suprafeţe pentru producerea de sămânţă, categorie biologică C1. Cele două soiuri de grâu despre care eu spun că sunt adaptate pentru sud-estul țării noastre sunt RGT Accroc şi Borsalino. Accroc este un soi de grâu extratimpuriu, care în trecut a mai fost cultivat în România, iar fermierii din Constanţa, Tulcea îl cunosc, pe zonele aride a avut nişte producţii spectaculoase, un soi de grâu aristat, cu pruină, ceea ce-l face rezistent la secetă şi chiar la atacul de dăunători. Şi în condiţii vitrege dă producţii extraordinar de bune. De pildă, noi ne-am bucurat de producţii, avându-l pe un areal extins, între 6,5 tone/ha până la 8 tone/ha, producându-ne mari satisfacţii. Un grâu cu talie scurtă, care rezistă la cădere şi cu calităţi foarte bune pentru morărit şi panificaţie. Ambele soiuri sunt aristate, ceea ce înseamnă că sunt mai rezistente la secetă”, arată Constantin Mihalache.

Soiurile de grâu Accroc şi Borsalino au fost însămânțate după data de 5 octombrie 2021. Distanţa între rânduri a fost de 12,5 cm şi s-a folosit o densitate de 340 boabe germinabile pe metru pătrat. Ceea ce a însemnat o cantitate de sămânţă de 150 kg la hectar. „O cantitate mică, care a însemnat un raport sămânţă/producţie foarte bun. A înfrăţit foarte bine, şi-a menţinut fraţii până la recoltare, spicele au fost uniforme şi foarte bine repartizate, nu prea a suferit de secetă şi arşiţă şi la dozele de azot folosite de noi, aproximativ 160 kg substanţă activă la hectar, grâul a rămas practic în picioare, iar recoltatul s-a făcut cu uşurinţă”, menționează fermierul din județul Călărași.

Accroc și Borsalino, soiuri extratimpurii cu calități deosebite

Constantin Mihalache ne-a însoțit în vizita din ferma Agromec Vlad Țepeș și ne-a oferit detalii despre cele două culturi de grâu care i-au adus satisfacții în acest an agricol dificil.

RGT Accroc este un soi extratimpuriu, ceea ce îl face să treacă peste perioada de arşiţă şi secetă din luna mai, cu uşurinţă. „Frunzele acoperite cu pruină, un soi aristat, cu talie scurtă, rezistent la spectrul de boli, inclusiv cel mai rezistent la rugini, galbenă şi brună, şi bine rezistent, tolerant la Fusarium. Calităţi de panificaţie extraordinar de bune, 14,5-15% proteină în condiţiile anului ăstuia, masă hectolitrică foarte bună. Îl recomand cu prisosinţă tuturor fermierilor din zonele aride, secetoase, unde se pot obţine producţii bune şi i-ar scoate din impas în momente precum cele pe care le-am traversat până acum”, precizează fermierul.

De la soiul RGT Borsalino nu a obţinut producţii la fel de mari ca la Accroc, însă rezultatele chiar și așa aduc profit. De reținut că acest soi poate fi cultivat de la sfârşitul perioadei optime până în luna decembrie. Constantin Mihalache îl recomandă fermierilor care seamănă mai târziu, în afara epocii optime. „Înfrățirea a fost extraordinară. Borsalino este un soi umblător, care se poate cultiva, şi recomandarea mea este, pentru că acum am văzut potenţialul lui foarte mare de înfrăţire, că se poate cultiva la sfârşitul perioadei optime până în luna decembrie, deoarece el este poate printre puţinele soiuri din România care nu are nevoie de vernalizare, de perioada de frig pentru a stimula primordiile florale. După cum ştiţi, grâul secretă un hormon nedetectat până acum, dar se bănuieşte vernalină, care-l face să stimuleze procesul de înflorire, de a asigura producţiile cât mai multe şi constante. Acest soi de grâu îl recomand fermierilor care seamănă mai târziu, în afara epocii optime, care din diferite cauze nu pot pregăti terenul, întârzie mai mult la semănat sau îşi doresc să mărească suprafeţele de semănat. La fel, este un grâu aristat, principala calitate a lui este faptul că înfrăţeşte foarte puternic, producţii foarte bune, la fel calităţi deosebite pentru morărit şi panificaţie. Un grâu cu talie scurtă, extratimpuriu, se recoltează cu două-trei zile, chiar mai devreme decât toate soiurile de grâu din România, ceea ce-l face un competitor important chiar şi pentru cultura de orz, care ne aduce primii bani în buzunar fermierilor din România.”

Potenţial genetic cuprins între 10-12 tone/ha

Ambele soiuri se bucură de genetică extraordinar de bună, punctează Constantin Mihalache, fiind introduse în România de RAGT Franţa. „O genetică extraordinară pe culturile de păioase. Ambele soiuri sunt rezistente la rugini, la septoria şi tolerante cu fusarium, ceea ce face ca Accroc și Borsalino să devină o opţiune serioasă pentru fermieri, acolo unde impactul acestor boli este foarte mare. De asemenea, îl recomand tuturor fermierilor, pentru că ambele sunt soiuri extratimpurii, cu înflorire timpurie, ceea ce face ca înflorirea să fie devreme şi să treacă uşor peste perioada de arşiţă şi secetă despre care ştim bine că se manifestă în țara noastră în a doua şi a treia decadă a lunii mai. Sunt soiuri cu talie scurtă, suportă foarte bine dozele superioare de azot, până la 160 kg de substanţă activă la hectar, potenţialul genetic este cuprins între 10 și 12 tone la hectar, foarte rezistente la o serie de boli şi, fiind soiuri cu talie scurtă, rezistente la cădere.”

Agromec Vlad Țepeș se află la început de drum în producerea de sămânță, însă fermieri din întreaga țară caută să cumpere sămânță de la societatea din județul Călărași, având încredere și văzând lucrurile bune care se întâmplă aici de ani buni. „Le recomand cu tărie să cultive aceste două soiuri, Accroc și Borsalino, pentru că aşteptările nu le vor fi înşelate”, a conchis fermierul Constantin Mihalache.

Articol scris de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

Orice lucru bine făcut trebuie să țină cont de mai multe aspecte care să se potrivească între ele. Așa se face că pentru o cultură bună, în cazul nostru vorbim despre grâu, trebuie să potrivim foarte bine genetica, tehnologia de cultură și condițiile pedo-climatice, pentru a avea atât calitate, cât și cantitate. Vă propunem să cunoașteți în articolul de față două soiuri de grâu potrivite condițiilor din sud-estul țării noastre, acolo unde au fost testate. Cel care s-a preocupat îndeaproape a fost chiar gazda noastră, Constantin Mihalache, administratorul societății Agromec Vlad Ţepeş, din județul Călărași. 

RGT Borsalino, un soi care promite mult

Primul soi de grâu despre care vom vorbi este cultivat în exclusivitate în cadrul fermei de la Vlad Țepeș, pentru producerea de sămânță, fiind testat și omologat abia anul trecut. Este vorba despre RGT Borsalino, produs de RAGT în Franța, fiind omologat acolo în cursul anului 2019, deci este un soi relativ tânăr. Fermierul care ne-a prezentat soiul de grâu, Constantin Mihalache, spune că în condițiile destul de grele de anul acesta,  se comportă bine, spre foarte bine. „Date fiind condiţiile greu de îndeplinit pentru o cultură de grâu de anul acesta, având, practic, din decembrie până la sfârşit de mai 190 de litri de apă pe metru pătrat şi, după cum vedeţi, starea lui fitosanitară este bună, dar stindardul ne arată că a suferit enorm tocmai atunci când avea nevoie mai mult de un regim hidric bun.”

Caracteristicile lui ne-au fost prezentate tot de domnul Constantin Mihalache: „Este un soi de grâu extratimpuriu, de talie medie, ceea ce-i conferă o rezistenţă foarte bună la cădere şi frângere, rezistent la ruginit, atât brună-galbenă, cât şi la fuzarium, cu o foarte mare putere de înfrăţire, aici am semănat în jur de 320-340 de boabe germinabile pe metru pătrat, a înfrăţit foarte bine, şi cu calităţi foarte bune atât de producţie, cât şi de panificație. În condiții normale pedoclimatice, producătorul ne spune că acest soi de grâu poate produce o cantitate extrem de bună, undeva la 11-12 tone, şi calităţi foarte bune de panificație. Categoria biologică a fost bază și va fi spre vânzare ca şi categorie biologică C1. După condiționare și însăcuit, va fi pus la dispoziţia fermierilor începând, probabil, cel mai devreme, cu 10 septembrie. Cu specificaţia că, dacă există un pat germinativ foarte bine pregătit şi avem o bonitate a solului bună spre foarte bună, densitatea să nu fie mai mare de 340 de boabe la momentul optim, ceea ce ar însemna probabil maximum 170 kg de sămânţă la hectar. Asta înseamnă economie atât pe logistică, cât şi la preţul pe hectar la înfiinţat. Sperăm să aducă rezultate bune spre foarte bune fermierilor din România, exemplificând de altfel că acest soi este aflat în exclusivitate la SC Agromec Vlad Ţepeş, pentru primul an de producere de sămânţă în România”.

În ceea ce privește condițiile de cultivare, gazda noastră ne explică: „Anul trecut, cultura premergătoare a fost cultura de rapiţă, unde am obţinut producţii foarte bune, în jur de 4.200 kg la hectar în această tarla. Sistemul de pregătire este minim-till, am făcut o singură trecere pentru o dezmiriştire uşoară, după care, la 30 de zile, am făcut o trecere cu un subsolier, în aşa fel încât să încorporez şi samursala de rapiţă care mi-a adus un plus de materie organică în sol. S-a fertilizat cu 200 kg de 18-46 şi, conform tehnologiei de administrat îngrăşăminte prescrise, aici fiind un sol acid, s-a mers pe nitrocalcar, s-a administrat mai mult nitrocalcar, în trei faze, ajungându-se până la cantitatea comercială de aproximativ 350 kg. S-au folosit trei aplicări de fungicid, erbicidat din toamnă, n-a mai fost nevoie de erbicidat de corecţie în primăvară, pentru că n-am avut infestări cu buruieni termofile gen volbură sau polygonum, şi atunci erbicidarea din toamnă a fost suficientă, deci aplicarea de trei fungicide. Insecticid la spic, pentru că am avut un atac din cauza secetei foarte pronunţate atât de afide, cât şi de tripşi, şi sperăm la o producţie foarte bună. Anticipăm o producţie de 6,5-7 tone la hectar, în condiţii extreme din cauza schimbărilor climatice la care suntem martori şi, din păcate, suntem obligaţi să le înfruntăm”.

„Principala calitate la Borsalina: este un grâu extratimpuriu, iar asta îl face ca momentul apariţiei spicului şi a înfloritului să fie foarte devreme şi să treacă peste arşiţa din mai, şi atunci producţia este cât de cât asigurată, numai anul acesta a fost, din păcate, caniculă şi secetă în săptămâna a doua din luna mai şi a treia, ceea ce l-a afectat foarte mult, dar, după cum se vede, a trecut cu bine peste această problemă, talia mică spre medie, ceea ce-l face foarte rezistent la cădere, şi nu avem probleme cu dozele suficient de bune pentru azot, şi atunci n-o să fie cădere, şi greutatea hectolitrică o să fie cea care trebuie; rezistenţa la rugini, atât galbenă, cât şi brună, şi la fuzarium. Ceea ce-l face un grâu – şi sperăm să fie – de o calitate, atât a producţiei, cât şi a panificaţiei, deosebită.”

Am reținut și un sfat din partea lui Constantin Mihalache, administratorul societății Agromec Vlad Ţepeş: „Vreau să remarc şi să sfătuiesc sau să dau sugestia fermierilor ca aplicarea îngrăşămintelor să se facă în perioada în care există posibilitatea căderii de precipitaţii, în aşa fel încât cultura să folosească într-un procent cât mai mare aceste îngrăşăminte chimice. La fel, pe fenofaze de dezvoltare aplicarea de fungicide să se facă pe tipurile de boli care apar în anumite fenofaze ale dezvoltării grâului. Şi avem în primă fază dezvoltare pe oidium sau pe făinare şi pseudocercosporella, pătarea în ochi, după care ne confruntăm cu rugini şi septorioze şi bineînţeles tratament la spic pentru fuzarium, care, aşa cum ne sfătuiesc specialiştii, trebuie aplicat în maximum 24 de ore de la apariţia spicului din burduf”.

RGT Accroc, în revenire spectaculoasă 

Un alt soi pe care cei de la Agromec Vlad Țepeș îl au în producție pentru sămânță este RGT Accroc, un soi deja cunoscut în România, „este soiul care practic a revoluţionat cultura de grâu din zona Tulcea-Constanţa, un soi de grâu care s-a adaptat foarte bine în România, în cea mai secetoasă zonă, Constanța-Tulcea. Fermierii de acolo îl cunosc foarte bine. De altfel, în urma publicităţii făcute de firma mea pe Facebook, foarte mulţi fermieri din zona Constanţa-Tulcea m-au contactat pentru a contracta această sămânţă de grâu, Accroc, grâu care a făcut în anii 2005-2006-2007, până prin 2015, recorduri în Constanţa, dar, din păcate, firma care l-a adus nu l-a mai promovat şi s-a cam pierdut sămânţa de la acest soi”.

„Accroc este un grâu timpuriu care s-a adaptat extraordinar de bine la condiţiile de secetă şi arşiţă din România, la fel apariţia spicului şi înfloritului se face timpuriu, ceea ce-l face să treacă foarte bine peste condiţiile severe din luna mai, cu arşiţă şi lipsă de precipitaţii, producţiile sunt foarte bune, am înţeles că în anumite zone din zona Constanţa a depăşit 10-11 tone la hectar. Deci e un grâu foarte dorit şi cultivat în zona Constanţa-Tulcea, pe locuri nisipoase, aride, secetoase.”

Aşa cum am procedat și cu celălalt soi, vom da cuvântul fermierului Constantin Mihalache, pentru a ne prezenta, pe scurt, caracteristicile soiului. „E un soi de grâu de talie medie, cu o calitate nu atât de bună de înfrăţire, dar spectaculos, foarte tolerant la secetă, la cădere. La fel, un grâu aristat, cu pruină – acolo n-am avut deloc probleme, cu soiul respectiv, pentru afide şi tripşi, foarte economicos la pesticide, deci ne încadrăm practic în cerinţele Comisiei Europene de reducere a pesticidelor, şi, la fel, aşteptăm rezultate spectaculoase şi acolo, tot undeva la 7 tone la hectar, în condiţii extreme pedoclimatice.”

Articol scris de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Asociația Producătorilor de Porumb din România (APPR) continuă seria evenimentelor organizate toamna cu „Ziua Culturilor Fixatoare de Azot”. Partener principal este Corteva Agriscience, iar gazda acestei manifestări aflată la prima ediție este ferma Agro Chirnogi din județul Călărași. Genetica de top așteaptă să fie descoperită de fermieri pe 29 septembrie 2022.

„Ziua Culturilor Fixatoare de Azot” aduce împreună în câmp cultivatorii de soia și lucernă, precum și furnizorii de inputuri.

Soia este o cultură rentabilă prin cantitatea mare de azot lăsată în sol, prin urmare nu poate fi neglijată având în vedere suprafețele cultivate în țara noastră. Județele cu cele mai mari suprafețe de soia sunt: Timiș – 20.663 ha în 2021 (17.674 ha în 2020); Botoșani – 20.548 ha în 2021 (17.481 ha în 2020); Călărași – 16.454 ha (13.211 ha în 2020); Brăila – 15.835 ha în 2021 (14.651 ha în 2020).

„Scopul organizării acestei manifestări este promovarea și dezvoltarea pieței de soia și lucernă în România. Ştim că informaţiile tehnice sunt valoroase pentru fermierii români, mai ales atunci când vorbim despre productivitate”, spune Alina Crețu, director executiv APPR.

Soia, vestită pentru conţinutul ridicat de proteine , este o cultură care face parte din familia leguminose. Anul trecut a dat o producţie medie de 2.489 kg/ha.

Lucerna este recunoscută drept una dintre cele mai valoroase plante de nutreţ, cu o bună capacitate de regenerare, anul trecut dând o producţie medie de 14.697 kg/ha masă verde.

Ferma care găzduiește evenimentul s-a înființat în urmă cu 31 de ani. Agro Chirnogi a pornit de la cultivarea cerealelor și a ajuns astăzi să activeze și în industria alimentară, deținând o moară perfomantă și având propiul brand de făină și mălai: Măriuca, dedicat pieței interne de retail.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Agenția Națională de Îmbunătățiri Funciare (ANIF) anunță finalizarea lucrărilor de întreținere și reparații la stații de pompare de bază din județul Constanța, precum și demararea irigatului în județul Călărași.

Vineri, 13 mai 2022, ANIF finalizează lucrările de punere în funcțiune a stațiilor de transformare de 110 kV care nu au mai asigurat de 20 de ani alimentarea cu energie electrică a stațiilor SPB Poarta Albă, din Amenajarea Carasu Poarta Albă, și SPA Aducțiune Poarta Albă și SP Basarabi Pădure, din Amenajarea Carasu Movilița, județul Constanța. „La aceste stații de pompare au fost efectuate lucrări de întreținere și reparații”, transmite ANIF.

De asemenea, s-a demarat irigatul în Amenajarea Terasa Călărași, județul Călărași, care pune la dispoziție fermierilor apa necesară irigării terenurilor agricole pe o suprafață de 6.000 ha.

Totodată, în județul Călărași, prin stația de bază SPA Pietroiu se asigură apa necesară irigatului în județele Călărași și Ialomița pentru o suprafață totală de 36.000 ha, din amenajarea Pietroiu Ștefan cel Mare. Până în prezent, fermierii au irigat 3.200 ha în cele două județe.

„Pe Amenajarea Pietroiu Ștefan cel Mare sunt în execuție lucrări de reabilitare prin Programul Național de Reabilitare a Infrastructurii Principale de Irigații. La momentul actual, Stația SPA Pietroiu beneficiază de finalizarea reabilitării unui agregat și a conductei de refulare”, precizează ANIF.

Foto: ANIF

Abonamente Revista Fermierului, ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Societatea Agricolă Agrozootehnica, din comuna Independența, este cea mai veche exploatație agricolă din județul Călărași. Are fermă vegetală – circa 2.000 ha, dar și fermă zootehnică care îi asigură supraviețuirea în ani dificili, precum cel pe care îl traversăm acum. Despre ce pot face guvernul, banca sau chiar fermierii ca să nu îngropăm agricultura ne-a vorbit Constantin Anghel, cel care a înființat și conduce afacerea agricolă de pe meleagurile călărășene, unde am ajuns și noi recent.

„De ce am mai ținut ferma de taurine? În 2007 a fost o secetă ca și în 2020. În anul 2007 am putut să ieșim pe profit cu ferma de vaci de lapte și cu ferma de legume. Cel mai bine este să putem să avem bani în fiecare lună. De multe ori prețul porumbului la recoltare nu este atractiv, și atunci depozitez și stochez niște porumb pe care-l folosesc în hrana animalelor.”

De mai bine de 30 de ani, Constantin Anghel are în grijă, pe lângă ferma vegetală, și ferma de vaci cu lapte pe care a ținut-o deoarece a vizat integrarea producției vegetale cu zootehnia. De ce? Simplu: vaca de lapte era cea mai rentabilă din sector, la acea vreme. Mai mult, avantajul lui era că „moștenea” de la fosta CAP niște grajduri pe care le putea moderniza.

Nu s-a gândit la o fermă de porci sau de păsări pentru că ar fi trebuit să ia totul de la zero. „De ce am mai ținut ferma de taurine? În 2007, a fost o secetă ca și în 2020. În anul 2007, am putut să ieșim pe profit cu ferma de vaci de lapte și cu ferma de legume – acum mai cultiv zece hectare, dar atunci aveam în jur de 80 ha cu ceapă, arpagic, roșii, vinete, ardei, în suprafețe mult mai mari comparativ cu ce mai cultiv acum. Și atunci am zis: cel mai bine este să putem să avem bani în fiecare lună. De multe ori prețul porumbului la recoltare nu este atractiv, și atunci depozitez și stochez niște porumb pe care-l folosesc în hrana animalelor. Nu mai pun că aproape 15-16 oameni sunt salariați la această fermă, ceea ce înseamnă foarte mult pentru o localitate cum este Independența: mecanizatorii, cu cei de la zootehnie și cu TESA înseamnă 44 de salariați”, ne-a spus Constantin Anghel, care crede că dacă această schemă s-ar replica la toate localitățile, nu ne-am mai plânge că numărul pensionarilor este egal cu cel al salariaților.

Foarte important i s-a părut și să producă lapte de bună calitate, pe care să îl dea spre consum. La automatul din sat vinde în prezent 300 de litri pe zi, o cantitate destul de mare, având în vedere populația din Independența și împrejurimi.

Numărul de vaci a scăzut în toate localitățile județului Călărași, nu doar în aceasta, și din cauza normelor impuse de UE ce trebuie respectate de fiecare gospodar care crește o vacă. „Noi, la societate, ne permitem să avem ferma împrejmuită, filtru sanitar-veterinar, teren pe care putem face furaje. Altfel, dacă vei cumpăra și furajele, nu cred că poți să ieși pe profit. Prețul laptelui a crescut, a scăzut, însă noi ne-am menținut”, spune fermierul călărășean.

„Am vrut să mă asigur de secetă. Știți cât mi s-a solicitat la hectar? Mă costau 500 de hectare de porumb trei miliarde jumătate de lei, din care, atenție, franciza 30%. Practic, eu nu mai luam nimic!”

Crescătorii se așteaptă la susținere din partea autorităților

Au fost și ani în care au dus-o bine, dar anul acesta crescătorii de animale se așteptau ca, din cauza pandemiei, Guvernul României să le ofere un ajutor, măcar 30 de bani pe litru, așa cum s-a mai întâmplat în trecut. „A scăzut prețul la lapte, nu se mai desface atât de mult pentru că programul «Cornul și laptele» a înghețat, școlile n-au mai funcționat. Nici HoReCa nu mai funcționează, deci se consumă mai puțin și atunci și vânzarea laptelui și a produselor din lapte este mult mai greoaie”, afirmă fermierul, căruia, de multe ori anul ăsta, i-a trecut prin cap să vândă animalele, mai ales și cu seceta extremă manifestată acum, în 2020.

Dar, se întreabă unde ar putea vinde în altă parte decât la abator? Iar urmarea? Peste 2-3 ani să cumpere alte animale. În plus, a investit foarte mult în reproducție, în genetică, de aproape 15 ani face însămânțări artificiale numai cu material seminal de la tauri de top. A făcut și transfer de embrioni, pentru că vorbim de vaci Holstein Friză, rasă cunoscută ca o adevărată fabrică de lapte.

Seceta a scăzut producția, dar nu și prețurile input-urilor

Provocarea este că dincolo de secetă, prețurile la input-uri au crescut, forța de muncă necesită susținere, ca să nu mai vorbim de mentenanța instalațiilor de muls, de eliminare a dejecțiilor, care sunt automatizate. „Suntem puțini cei care ne chinuim să ținem vacile, chiar dacă poate nu este recunoscută valoarea muncii de aici. Totdeauna când s-au dat subvenții au zis: hai să dăm la toți și acum 10-15 ani se dădeau și la cei cu o vacă. A fost o mare greșeală pe care nu puteai să o spui, că toată lumea-ți sărea în cap. Ideal era să pompezi în ferme și să ai ferme de elită, să poți să-ți asiguri toată cantitatea de lapte de care ai nevoie în țară fără să imporți măcar un litru de lapte”, crede Constantin Anghel.

Forma de organizare, de societate agricolă, nu îi permite să vândă când vrea. Mai întâi trebuie să ridice problema aceasta într-o adunare generală. Mai mult, își pune întrebarea de unde vor cumpăra laptele clienții săi fidelizați.

E nevoie de soluții pentru ca subvenția să fie mai mare pentru cei care fac producții de lapte crescute.

Despăgubiri prea mici?

2020 comparativ cu 2007 e mult mai dificil pentru fermierul din Călărași. În urmă cu 13 ani, intraserăm în UE și nu avea atât de multe proiecte sau leasinguri. Având în vedere că societatea agricolă Agrozootehnica Independența are două proiecte cu fonduri europene, nu mai întrunea punctajul necesar pentru a accesa și alte fonduri. Dar din 2007 până în 2020 sunt 13 ani și nu poți să folosești aceleași utilaje, așa că au fost schimbate din fonduri proprii sau leasinguri.

Aceste rate pot fi o problemă mai ales că societatea a investit în pământ pentru a securiza afacerea: degeaba ai animale, dacă nu ai cu ce le hrăni. „Nu mai spunem că una era valoarea input-urilor în 2007 și tehnologia în 2007 și alta e în 2020. Deci, cheltuielile, de la 13-14 milioane (lei vechi, n.r.) cât erau pe hectarul de grâu s-au dus la 30. La fel și la orz, la fel și la floarea-soarelui, la fel și la porumb. Curios că, în momentul în care s-au încheiat procesele-verbale de calamitate la orz-grâu, s-au luat de referință costurile de la Institutul de Economie Agrară. Spre nedumerirea mea, erau aproape egale cu cele din 2007. Interesant este că în momentul în care s-au făcut procesele-verbale de calamitate pentru floarea-soarelui și porumb, ele sunt mult mai mari. Un fapt curios, la floarea-soarelui avem costul de producție mai mare decât la porumb, dar sunt niște costuri, într-adevăr, reale? Cele de la grâu, orz, rapiță n-au fost reale, au fost foarte mici”, a mai spus agricultorul.

Constantin Anghel ne-a zis că anul acesta producția la grâu s-a situat în jurul a 1.000 kg/ha, chiar dacă tehnologiile aplicate solului și culturii au fost de top.

„Nu mai aplicăm produse de protecția plantelor, dar cine ne suportă costurile alea, că n-o să mai faci atâta producție? Că dacă vor fi dăunători sau boli, ți se diminuează producția!”

Investiții în energie verde și sisteme de irigații

Constantin Anghel a încheiat un contract pentru panouri fotovoltaice pe care le-a pus pe grajd pentru a fi independenți energetic. A mai cumpărat o remorcă tehnologică nouă, pentru că, în luna aprilie, grâul și orzul arătau extraordinar. „Dacă de vreo 7-8 ani totul era bine, se derula frumos, nu era nicio problemă, ne achitam toate leasingurile, toate ratele, am crezut că așa va fi și în 2020. La un moment dat, am zis: hai, că poate-i numai la grâu, la orz și rapiță, dar nu credeam că ne lovește și la porumb, și la floarea-soarelui”, precizează fermierul. În plus, seceta l-a determinat să nu semene rapița, mai ales că în sud nu a căzut apă mai deloc.

Mai mult, în zonă, canalele de irigații deschise au fost distruse, mai ales că de la un moment dat nu s-a mai subvenționat energia electrică. Acum se investește în sistemele de irigații, dar insuficient. Și nici apă nu se mai găsește. „Irig o mică suprafață, am făcut un puț forat, anul acesta – iată încă o investiție mare, m-a costat un miliard și ceva – și ud la grâu unde am 100 de hectare, unde pot să trag apă din lac fără niciun fel de probleme. Dar este foarte puțin”, ne-a mai povestit agricultorul.

Până anul acesta nu a investit în irigații, deoarece nu era proprietarul pământului și teama era să nu piardă investiția.

Constantin Anghel face parte din mai multe asociații de udători: datorită modului în care sunt amplasate terenul și canalele, terenurile sale se află între asociații, așa că a depus proiecte pe două asociații. Canalele sunt preluate pe organizații, mai există doar o singură stație și planul e să facă încă o stație, mai ales că discuțiile se poartă în jurul dării către o societate, chiar dacă nu va intra în proprietatea ei. „Și mi se pare normal să nu fie, dar trebuie văzut ce fac cu canalele din interiorul solelor, care sunt de două feluri. Canalele secundare C1 nu sunt ale noastre. Nu e ca la fostul IAS, unde la cei care au luat teren lucrurile sunt clare, sigure și precise. Aici s-au dat terenurile și, fiind pe Legea 18, s-a uitat să se dea sau să rămână la societatea-mamă... Sunt rămase în aer, nici la ANIF, nici la noi”, a explicat fermierul.

Proiectul se face doar pentru stație, fără canal, eventual prin conducte. E cea mai ieftină soluție și scopul e de a iriga în orice formă. Legat de proprietarii care se împotrivesc ca o conductă să le traverseze solele, trebuie găsite soluții.

Asigurarea la secetă, prea scumpă și prea impredictibilă

Seceta a dus la suprafețe calamitate în multe județe, mai ales în sud-estul țării, Tulcea sau Constanța fiind, de exemplu, printre cele mai afectate.

Susținerea guvernului a venit greu și le-a creat nemulțumiri fermierilor, care și-ar fi dorit sume mai consistente la hectar, mai ales că asigurarea pentru secetă e scumpă și mulți nu și-o permit. „Am vrut să mă asigur de secetă. Știți cât mi s-a solicitat la hectar? Mă costau 500 de hectare de porumb trei miliarde jumătate de lei, din care, atenție, franșiza 30%. Practic, eu nu mai luam nimic! Apoi, mă asiguram, dădeam banii ăștia, dar dacă asigurătorul nu-mi mai dădea nimic, încotro o luam? Asta era asigurare la producție”, ne-a explicat Constantin Anghel, subliniind că dacă o cultură nu e răsărită, nu ți-o asigură nimeni. „Dacă nu-i răsărită, se anulează asigurarea, subliniez, franșiza 30% și m-a dat peste cap... venea la 500 de hectare cam 60 de milioane pe hectar – niște sume colosale! Vreo 3 miliarde pe care trebuia să le dai atunci ca să poți să beneficiezi de banii europeni din Submăsura 17.1 (Prime de asigurare a culturilor, a animalelor și a plantelor, n.r.)”, a mai spus acesta, subliniind că e un risc prea mare.

Mai mult, fermierii care vor să se asigure cu ajutorul banilor europeni derulați prin AFIR pot avea ghinionul ca până depun dosarul să se epuizeze suma, deoarece există o anumită sumă și se asigură primii veniți până la acoperirea plafonului.

Green Deal... dar cum?

Strategia Comisiei Europene, Green Deal, aduce niște restricții, în contextul folosirii excesive la nivel european a produselor de protecție a plantelor (PPP). Deocamdată, nu se știe cum se va implementa, e doar un bumerang pentru a testa reacția fermierilor. Unii s-au declarat entuziasmați chiar și în România care, din motive economice, are un nivel mult mai mic de PPP.

Până în 2030, se urmărește realizarea a ceea ce nu s-a făcut în 30-40 de ani, la nivel de UE.

Dar provocarea e cu atât mai mare cu cât anul acesta, din cauza secetei, au apărut noi dăunători. „Și nu ici-colo, ci roiuri, de te și speriai. Alea decimează totul. Deci trebuie văzut că avem condiții diferite de la o zonă la alta, de la o țară la alta și nu putem dintr-odată să zicem: noi putem să reducem. Va trebui să facem, probabil, treptat-treptat. Să vedem care este și efectul administrării acestora. Dacă ar apărea aceste substanțe care ajută agricultura biologică, am face, dar va fi greu pentru noi”, a explicat fermierul.

În România, se știe statistic că nu avem atât de multe pesticide aplicate, iar mai mult de cinci sau șase tratamente la grâu nu se fac. Cei din sud dacă fac două, mai multe realizându-se în Banat, de exemplu, unde sunt mai multe ploi și e necesar să previi bolile. „Noi suntem în beznă. Ce se vrea, cum facem? Nimeni nu spune nimic și te trezești că «De mâine faceți așa!» sau «Nu mai aplicați voi din astea!». Bun, nu mai aplicăm, dar cine ne suportă costurile alea, că n-o să mai faci atâta producție? Că dacă vor fi dăunători sau boli, ți se diminuează producția! Nimeni n-o să facă asta...”, crede Constantin Anghel, adăugând dezamăgit că totul va cădea tot pe umerii fermierilor.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - decembrie 2020

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Am stat de vorbă cu fermierul Alexandru Baciu, printre vaci, în adăpostul construit anul trecut, spre toamnă, cu fonduri proprii, pentru că de cele europene, veți vedea în continuare, zice că s-a lecuit. Veți putea citi aici câteva dintre opiniile sale cu privire la creșterea taurinelor pentru producția de carne, la subvenții, asocierea producătorilor agricoli, viitoarele strategii europene, valorificarea producției agricole. Alexandru Baciu are, în județul Călărași, comuna Grădiștea, sat Cunești, o fermă mixtă – circa 3.000 ha de teren agricol și aproximativ 1.200 bovine. Totodată, sub brandul „Ferma Baciu”, fermierul călărășean, ajutat de fiul său – George, valorifică în propriile magazine produsele obținute în fermă.

Hrana pe care o oferă animalelor degaja un miros așa de frumos, că aproape mi se făcuse poftă, de aceea am și început dialogul cu această temă, hrana. Alexandru Baciu o consideră esențială, determinantă (au fost cuvintele lui) pentru a obține o carne de vită de calitate. Silozul reprezintă hrana de bază în fermă, silozul de porumb. „Are calități deosebite, porumbul a fost la irigat, a fost luat în timp optim, amestecat cu paie și ceva lucernă, concentrate. Dacă nu mănâncă o hrană de calitate în adăpost, pășunile, cel puțin din România, nu satisfac în totalitate necesitățile unui animal de carne. Cine spune că face animalul numai pe pășune și are nu știu ce calități e poveste, e pentru PR sau pentru reclamă. Dacă nu-i dai furaj concentrat, dacă nu-i dai lucernă, dacă nu-i dai siloz..., pe pășune... Care-s calitățile pășunilor din România? Pășunile din România sunt ținute numai pentru subvenție, de către unii...”

Și așa cum îi pasă cu ce își hrănește animalele, la fel se îngrijește și de un adăpost bun. Zice, argumentând observația pe care am făcut-o despre înălțimea acestuia ca fiind mai mare decât celelalte mai vechi, mai precis de 8,5 m la coamă, că vitele au nevoie de foarte mult aer „«Doctorul» unei ferme de vaci le reprezintă aerul și viteza vântului. Am ajuns la concluzia, având experiența celor făcute pe fonduri europene, volumul de aer nu este suficient de mare să asigure confortul animalelor.” Iată dovada că experiența contează, te ajută să vezi ce merge și ce nu. Ca și faptul că te costă mai mult și ai mai multă bătaie de cap dacă folosești fondurile europene, care, după opinia sa, nu sunt atât de avantajoase. „În himera asta cu fondurile europene, vreau să vă spun că ne amăgim prin faptul că, într-adevăr primim 50%, dar acel 50%, când tragi linia, de fapt nu mai este 50%. Eu am și renunțat să mai fac proiect pe fonduri europene, am făcut unul, când am tras linia în loc să luăm 50% am luat 32%. Atâta a rămas, din hârtii, contabilicește, atât a rămas, și diferența a trebuit s-o punem noi. Și atunci când ne-am extins, și am considerat că mai trebuie să construim un adăpost, am luat decizia să-l construim din surse proprii, în sensul că să cumpărăm toate materialele de construcții din România și am făcut totul în regie proprie, cu personalul propriu, și a ieșit un adăpost destul de ok, din toate punctele de vedere, al confortului pentru animale, îndeplinim toate condițiile de bunăstare”. În acest moment și-a adus aminte că s-ar cuveni ca în următorul PNS să se acorde un bonus pentru bunăstare și pentru crescătorii de vaci, după care a continuat cu prețul mare plătit la construcția primelor adăposturi. „A fost și foarte scump, foarte, foarte scump, fiindcă este o politică acum, a tuturor firmelor care livrează echipamente pe fonduri europene, să-și pună un adaos în preț mai mare, că, vezi Doamne, sunt pe fonduri europene. Dau un exemplu: sandvișul pentru acoperiș l-am luat pe fonduri europene cu 35 euro mp, c-a venit din Italia sau din Franța sau din Germania, iar pe ăsta pe care l-am luat din România l-am luat cu 13 euro mp., Culmea, făcut de aceeași firmă, dar în România, cu muncitori de la noi, cu taxe plătite aici etc. Acest adăpost a costat jumătate din prețul celuilalt grajd pe care l-am făcut pe fonduri, ăla m-a costat 575.000 de euro, iar ăsta m-a costat undeva la 210.000 – 215.000 euro. Adică acea contribuție pe care o aveam și la un proiect cu finanțare europeană. Am scăpat, și de birocrație, și de dureri de cap, și de „uite sandvișul – nu e sandvișul”, că nu e cu trei cute, că e cu cinci cute...”.

Am găsit la ferma lui Alexandru Baciu o rasă pe care nu am mai văzut-o prin alte ferme. Aveam să aflu că este o rasă de taurine pentru producția de carne, care se cheamă Aubrac, este o rasă franțuzească, care în Franța este consumată drept carne de lux, deoarece nu are culoarea roșie la sacrificare, specifică vacilor de carne, ci bate spre alb. Se pare că francezii o consideră carne albă, fiind foarte apreciată în restaurante și în măcelării. „Carnea care provine de la această rasă, este net superioară tuturor raselor de carne care mi-au trecut mie în acești ani prin grajduri și prin abator, în sensul că rata de randament, care este foarte importantă la abatorizare, este foarte mare. Are un volum mare de carne în detrimentul oaselor. Oasele sunt în cantitate foarte mică, randamentul pleacă de la 60% în sus, ceea ce pentru un abator este foarte bine. Eu nu am rasa respectivă ca matcă, cumpăr tăurașii, după ce se înțarcă, de la un coleg fermier din Sibiu, Ciprian Gherghel, de la Bruiu, are o matcă de 400 de capete numai din această rasă, paradoxul este că a crescut vaci de lapte-carne și a renunțat la ele pentru această rasă, care este mult mai prolifică; este o rasă semisălbatică, ne chinuim să strângem tăurașii de pe pășune, de prin pădure. Cam la 6 luni îi înțarcă, în jur de 200-250 kg. Sunt chiar foarte, foarte mulțumit.” Este mulțumit și pentru că poate să își țină standardul de calitate foarte sus. „Noi având și abatorul propriu, și magazine, și un mic restaurant, suntem interesați să oferim constant aceeași calitate. De aia nici nu fac achiziții de animale de la alte ferme, fiindcă gustul cărnii de vită este dat esențial de hrana pe care o consumă.”

„N-ar trebui să primim nimic de la stat”

Chiar dacă cei mai mulți îl cunoaștem pe Alexandru Baciu ca pe un fermier specializat pe zootehnie nu trebuie să uităm că deține și exploatează și teren agricol pentru a-și produce necesarul de furaje. De aici și perspectiva înțelegătoare pe care o are vizavi de cei care administrează ferme cu profil exclusiv vegetal. Opiniile lui fiind ale cuiva care trece solidar prin aceeași situație, în ciuda faptului că pentru el problema nu este atât de gravă.

Situația creată de secetă, dezastrul financiar prin care trec fermierii, care nu primesc un ajutor real de la stat, îl irită foarte mult: „Toți colegii mei care au și zootehnie să înțeleagă că zootehnia nu se poate dezvolta fără vegetal. Dacă nu pot să însămânțez în toamnă, nici grâu, nici orz, în primăvară n-o să am ce să dau, nici la porc, nici la pasăre, nici la vacă. Unul dintre colegii noștri și-a făcut el calculul că lui, dacă-i dă 80% și îi mai dă și 20%, el e mulțumit, îi ajunge. Îi ajunge lui, dar celorlalți colegi nu le ajunge! De ce? Eu am spus așa: am vândut laptele? L-am vândut. Cu preț mai mic, e adevărat, dar l-am vândut. Am vândut carnea? Tot așa. M-am chinuit, dar am vândut, am încasat niște bani. Dar cel care n-a avut ce să recolteze? Nimic a recoltat, nimic a vândut! De unde-și plătește salariații, de unde-și plătește ratele la bănci, leasingurile și ce o mai avea? Normal, dacă ar trebui să plătim cu aceeași monedă statului, ar trebui: „Bă, statule, n-am recoltat nimic, nici nu-ți plătesc nimic! Cum nici tu nu vrei să ai grijă de mine, că sunt cetățeanul tău, până la urmă, nu sunt al Bangladesh-ului, ai grijă de mine, că sunt contribuabilul tău, tu, stat, de pe umerii mei trăiești, din taxele și impozitele pe care le plătesc eu!”. Într-un alt context al discuției, aparent s-a contrazis, susținea că, din contră, statul nici n-ar trebui să îi ajute cu ceva, în mod concret, pretinzând o contribuție organizațională, un cadru legislativ: „Eu îmi plătesc taxele lună de lună, în condițiile în care de la stat nu prea primim nimic. De fapt, nici n-ar trebui, dacă am fi o societate normală, n-ar trebui să primim nimic de la stat. Statul ar trebui să ne creeze pârghiile necesare să ne desfășurăm activitatea în mod civilizat și eficient. Adică, atunci când tragi linia, să nu câștigi 300%, dar măcar acolo, în loc de un leu să ai unu virgulă unu, și atunci ar fi OK.”

Un alt aspect care îl deranjează, legat de modul cum abordează cei care decid în agricultura României, este disputa creată artificial între fermieri. „Eu am spus, și ați văzut că e în piață disputa asta între mici, mari, că-i mic, că-i mare. În primul rând, că este o treabă artificială, impusă de funcționarii statului, au pus în antagonism micul fermier cu «latifundiarii» cum le spune lor să ne zică, în condițiile în care el, stat, nu a definit ferma din România. Tipul fermei. Se pune problema că toată lumea trebuie să primească – sunt de acord, dar să vedem ambele părți ale monedei: cât încasează statul de pe urma tuturor agricultorilor, la buget? Că una este să plătești impozit pe venit și să ai salariați și toată nebunia, și una e să plătești impozit pe normă, pe persoană fizică – n-am nimic cu persoanele fizice, dar spuneți-mi și mie unde în Europa are o mie de hectare pe persoană fizică și încasează subvenție ca ăla care are societate cu o mie de angajați? Sunt persoane fizice în România care au 8.000 de hectare de pășune! Păi să vă fac eu calculul: 8.000 de hectare de pășune montană ori 300 sau 400 de euro, că-i zonă defavorizată, câți bani încasează pe persoană fizică? Și plătește pe normă de venit? Vi se pare corect? Mie nu mi se pare corect.”

Neseriozitate, neîncredere, neasociere

Își dorește să înființeze o asociație în zona sa, pentru a putea să-și desfacă marfa mai eficient, să poată să aibă un statut mai bun în negocierea cu supermarketurile. „Deși la mine afacerea este integrată cap-coadă, am magazinele mele, am abatorul meu, aș putea să zic: eu sunt mulțumit că am desfacerea asigurată, dar nu, n-am renunțat și încă cochetez cu ideea de a ne strânge mai mulți fermieri într-o cooperativă, într-un... ceva prin care să vindem în comun. Fiindcă, dacă suntem mai mulți pe filieră – unul face lapte, unul face carne, unul face roșii... – problema noastră cea mai mare este să găsim un lanț de magazine românești, mie nu-mi trebuie să fac eu șaptezeci de mii de magazine ale mele, că e o bătaie de cap în plus, dar dacă am găsi la capătul celălalt tot așa organizat un lanț de magazine românești care să ne primească cu marfa și să ducem și noi marfă de calitate, nu bălării, atunci ar fi un model de urmat.” Asta, pentru că pune preț pe seriozitate în relațiile de afaceri și crede că se pierde foarte mult atunci când aceasta lipsește, mai ales într-o asociere. Pentru că sunt mai mulți cei care sunt reprezentați într-o relație cu un lanț de magazine. „Faci contract cu ăla cu magazinele și-i spui: nu mai lua din Italia mere sau vinete, că-ți aduc eu, de la data de la data de, și când vine la tine «unde-s vinetele?», «Le-am vândut la marginea șoselei, că mi-a dat ăla un preț mai bun» și am băgat eu banii la teșcherea... deci să fim serioși. De nu suntem serioși, nu se va face nimic, să știți!”

De fapt această chestiune, a seriozității, este, în opinia sa, una din cauzele eșecului asocierii în general în România. Zice că oamenii au, pe de o parte, tentația de a nu fi cinstiți până la capăt și, pe de altă parte, ca o consecință a primeia, că nu au încredere. „Numărul mic de forme asociative vine din neîncrederea care există între noi, vine din egoismul pe care-l avem în noi, din faptul că toată lumea zice «lasă să facă Rancu, că dacă face Rancu poate mă lipesc și eu de el». Dar nu vine niciunul cu inițiativă să spună: «Eu fac pui – dau un exemplu –, tu ce faci?, roșii; celălalt ce faci?, brânză... Bun: brânza, puii și cu roșiile, găsim o formă să le vindem în comun?». Eu zic că am găsi. [...] Eu aș zice că mie nu-mi mai trebuie să mă unesc cu nimeni, dar eu chiar acum am un proiect la care lucrez și mental, și pe hârtie, să strâng câțiva colegi de aici din județ, să facem, chiar să înființăm o cooperativă din asta. Am zis prima dată să o înființăm și în paralel am și discuții cu niște lanțuri de magazine să vedem dacă putem să intrăm, să găsim seriozitate. Pentru că și la lanțul de magazine este o problemă, că el vinde oul meu, vinde laptele meu și este esențial să-mi dea și banul, că dacă aștept 60 de zile n-am făcut nicio afacere, că putem să ne cooperativizăm în 70.000 de cooperative, că înseamnă o decapitalizare a mea și o capitalizare a comerciantului, adică el rulează banii mei 45-50-60 de zile și când mi-i dă mie pe marfă, valoarea nu mai e... de aia vă spun de seriozitate, că trebuie să avem seriozitate. [...] Dacă am fi oameni, să nu ne mai gândim că ce-ar fi să ne șmecherim unul pe altul, ci să spunem că suntem cinci în ciorba asta, fiecare când semnăm acolo că facem cooperativa, dar semnătura poate de multe ori nu contează că ai dat-o pe o foaie de hârtie, semnătura din cap este cea mai importantă și cuvântul pe care-l ai, că dacă facem o cooperativă și eu produc carne de vită nu mă duc peste ăla cu lapte să mă bag peste el, el să-și facă, fiecare să-și facă în dreptul lui.”  

Puterea asociaților vine din finanțare

El consideră mai grav decât asta faptul că federațiile de asociații nu sunt capabile să facă ceva pentru fermieri. Asta, pentru că membrii din asociații nu sunt dispuși să susțină financiar organizația. „Dacă te-ai înscris într-o formă asociativă și vrei să beneficiezi de niște avantaje, trebuie să plătești și o cotizație, pe care noi nu o plătim.”

O problemă pe care o consideră gravă și crede că este o consecință a acestei lipse de finanțare este neputința de a transmite către Bruxelles dorințele lor. Zice că se rupe undeva comunicarea. Că ei transmit către minister ce își doresc, aduc și documentație pentru asta, ca argumente, dar acolo nu mai ajunge. Îl doare că nu pot merge ei, fermierii, prin reprezentanți direcți, acolo. „România, după cum bine știți, nu este prezentă cu nicio formă asociativă la Comisia Europeană la Bruxelles, fiindcă – ne întoarcem la cotizație: suntem nu știu câte asociații profesionale. Ca să fim prezenți, cum sunt polonezii, cehii, italienii, austriecii, nemții la masă, trebuie să contribui cu ceva!”

Nu își dorește să meargă el personal, nu consideră că ar fi de folos să fie reprezentați de unul dintre ei, ci să angajeze pe cineva foarte competent, care să aibă abilități de comunicare și să înțeleagă și agronomia, și economia, și dreptul. „Să meargă cu lecția învățată, cu toate documentele de la A la Z împreună cu funcționarul de la Ministerul Agriculturii. Și dacă vede că ăla o ia pe arătură, să-l tragă de mânecă să-i spună: nu‑i așa.”

Crede că ar fi mai bine dacă această contribuție ar fi obligatorie, impusă prin lege: „Măi, frate, încasezi bani de la stat, dă și ceva la o formă asociativă. Prin stat. Benevol nu va face nimeni, că vorba aia, românească, fă-i ceva românului care se duce de bună voie să plătească, aiurea. Și la urmă vine și mă trage pe mine la răspundere, sau pe tine, și zice: «Măi, n-ați făcut nimic sau nu faceți nimic!». Păi să gândim invers: ce ai făcut tu pentru asociația aia, ca să facă și ea ceva pentru tine?”.

I-am sugerat că poate schimbarea de generație ar produce și o schimbare de mentalitate, el zice că nu. Doar că legislația ar trebui să fie mai clară, mai coerentă și mai vizionară. „Generațiile care vin după noi cam iau năravurile noastre. Nu e nevoie de schimbarea generațiilor. Ar trebui făcut un cadru legislativ simplu, coerent, nu stufos, nu să vii, după ce ai dat o lege de 10 pagini, cu norme metodologice de aplicare de 500 de pagini, de nu mai înțelege nimeni, că până ajungi să citești ultimul alineat, deja primele alineate din norme nu mai au aplicabilitate. Aceste forme asociative – dacă ne referim la formele lucrative, de producție, nu profesionale – ar trebui făcute să coalizeze numai oamenii care nu gândesc pentru ziua de astăzi, care gândesc pentru ziua care va fi peste 10 ani. [...] Ce bine ar fi dacă am avea politici pe 20 de ani pe care le-ar respecta orice guvern, care ar veni și ar spune: ce dacă au dat-o ceilalți, e lege și atunci o respect!”

Și tot despre contribuția financiară, pe care ar vedea-o, de asemenea, obligatorie, ca și cea pentru asociație, mi-a vorbit și în contextul în care am amintit de camerele agricole. „Nu poţi vorbi în România de camere agricole, că nu ai două chestiuni absolut esenţiale, vitale: nu ai partea de finanţare prevăzută, nu scrie nicăieri cum se va face finanţarea camerelor agricole şi nu scrie pe undeva cum se va face înscrierea în aceste camere agricole. Trebuia să scrii tu, legiuitor: o facem voluntar sau obligatoriu, şi atunci era o treabă. Şi dacă scriai voluntar, era cine vrea, şi obligatoriu însemna că-i băgam pe toţi în camerele agricole. Iar partea de finanţare – cum e în Franţa, vă dau un exemplu, am auzit la colegi, eu n-am fost, dar în Franţa este aşa: 45% din impozitul pe terenul agricol pe care-l plătesc fermierii şi proprietarii de terenuri se duc la camerele agricole. La noi se duce la primării. Ce fac primăriile cu aceşti bani? Era o sursă de finanţare. Eu voiam să pună 50% din impozitul pe teren să se ducă către camerele agricole. Şi atunci ne duceam la altă Mărie, cu altă pălărie. Aveam bani pentru fondul de secetă, aveam pentru un fond de inundaţii – că se strâng bani mulţi! 9 milioane ori cât este impozitul pe teren... aduni... se strângeau suficient încât seceta sau o calamitate – o grindină nu este pe areale foarte mari, este zonală, şi atunci putea să-i despăgubească pe fermieri. Acum, dacă aveam camere agricole şi aveau putere financiară, nu trebuia să ne ducem la guvern să cerem un miliard pentru secetă, erau aici. Dar şi așa, ne întoarcem la cine va administra? Că e bătălie mare... cine ar fi administrat aceste camere agricole?”

Uniunea Europeană și noi

Îi e teamă că în noul Program Național Strategic se va întâmpla ca și în vechiul PNDR, nu se va ține cont de doleanțele asociațiilor profesionale și vor rămâne banii tot necheltuiți. „Păi au fost măsuri care n-au avut nicio consonanță cu realitatea economică! Am făcut fabrici de lapte unde n-aveam vacă de lapte, am făcut abatoare unde n-aveam vacă de carne. Iar dacă nu vii cu niște măsuri adecvate, ne paște pericolul non-agricolilor. Eu le spun non-agricoli celor care, deși n-au nimic de-a face cu agricultura, se gândesc că vin niște bani de la Uniunea Europeană, «moca», și zic: dar de ce să nu fac și la Popăuți, în vârf de deal, o fabrică de lapte? Dar n-ai nici măcar pădure de jur-împrejur, darămite vacă!”

Noua viziune pe care o are conducerea Uniunii Europene despre evoluția agriculturii pe termen lung, exprimată în Pactul Verde European, îl îngrijorează foarte mult. Și nu pentru că nu ar vrea să se împlinească obiectivele Comisiei Europene pentru o lume mai curată, mai ecologică, ci pentru că se cere reducerea procentuală a substanțelor, în condițiile în care nu plecăm de la aceeași valoare. Iar aici crede că ar trebui să intervină statul nostru, ca membru al Uniunii. „Eu nu sunt împotriva Uniunii, chiar sunt ferm convins că accederea României la UE ne-a adus foarte multe, dar, dacă luăm Carta Uniunii Europene şi ne uităm acolo, sunt nişte capitole de care România nu prea uzează, de exemplu Comisia Europeană lasă la latitudinea statului membru... Păi, mă, statule membru, dacă UE îţi lasă ţie la latitudine să iei nişte măsuri, ia nişte măsuri favorabile ţie şi du-te şi susţine-le! Spune-le de ce nu poţi să faci înverzirea cum vor ei, spune de ce tu nu poţi să foloseşti doar atâtea substanţe fiindcă tu eşti sub norma UE, suntem cu 0,700 g şi ei sunt cu 2 kg, spune că asolamentul, rotaţia culturilor se face în România de pe timpul lui Șișești! Asta trebuie să spună guvernul!”

E foarte interesantă observația sa în chestiunea asolamentelor versus monocultură. Uniunea solicită practicarea asolamentului în condițiile în care în urma unui studiu recent realizat într-una dintre țările mai vechi ale uniunii s-a constatat că practicarea monoculturii de porumb este bună. Fapt evidențiat și de practica fermierilor americani care fac o singură cultură de generații. Este bună la ei pentru că au folosit vreme îndelungată glifosatul. „Păi toată Europa care nu mai vrea acum glifosat l-a folosit la greu şi au terenurile supercurate, noi îl folosim de câţiva ani şi tocmai noi nu putem să-l mai folosim, unde rezerva de buruieni este fantastică, numai dacă ne referim în Lunca Dunării, terenurile care provin din desecări au rezervă de buruieni fantastică, şi renunţi la glifosat care nu s-a dovedit ştiinţific că este cancerigen, cum spun anumite ONG-uri, n-a murit nimeni de la glifosat, n-am găsit reziduuri în plante, şi nici albine care să moară în România de la glifosat şi nici de la neonicotinoide!”

Calitate versus ambalaj

Ceea ce am observat în dialogul cu Alexandru Baciu este frecvența cu care folosește cuvântul calitate, este un fel de laitmotiv al său. Crede că aceasta este, de multe ori, cea care face diferența, deși i se pare că peste ea mai mare impresie face ambalajul, care, la noi, nu prea e grozav. „Și dacă am găsit rețeaua de magazine – întrucât cea mai importantă este desfacerea, în România, nu producția –, măria-sa cumpărătorul, cum îmi place mie să spun, când vine la raft, marfa trebuie să-i încânte ochiul. Că știi de ce nu se vând mărfurile românești? Fiindcă nu avem întotdeauna un ambalaj corespunzător, fiindcă marfa, ca atare, nu întotdeauna îți încântă ochiul, spre deosebire de cele care vin de afară, frumos ambalate, etichetate... deși gustul și calitatea lor lasă de dorit, că acolo sunt 3-4 ciururi: pe ciurul unu rămâne marfa de cea mai bună calitate, pe al doilea mai puțin, iar pe ultimul ciur e marfa care vine în România, asta să știe consumatorii!” Cu siguranță că ne dorim să nu fie așa, adică să nu fim victimele a ceea ce se numește dublu standard, dar oricum ar fi, îndemnul cu care s-a încheiat dialogul nostru este unul mai presus de orice presupunere, este un apel la responsabilitate. „Asta vreau să vă mai spun: politica noastră așa este, de respect față de consumator 300% și întotdeauna am încheiat spunând că mărfurile puse de mine și, în general, de mulți dintre colegii mei sunt de foarte bună calitate. Consumatorul român să nu se ferească sau să nu ocolească un magazin unde vede produse românești, pentru că dacă alege să cumpere produse românești, ne ajută și pe noi, fermierii, iar banii rămân la noi în țară. Deci să aibă încredere să consume produse românești!” Subscriu și eu și sper că și dumneavoastră. 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html