Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Multe localități din județul Hunedoara au avut de suferit odată cu închiderea minelor de exploatare, iar înfățișarea acestora s-a degradat treptat. În aceeași situație s-a aflat o vreme și comuna Crișcior, așezată în nord-vestul Munților Metaliferi, de-o parte și de alta a Crișului Alb. În prezent însă, situația s-a schimbat. Autoritățile locale au depus, de-a lungul timpului, 30 de proiecte pentru finanțare din fonduri europene, o parte a acestora fiind finalizată deja.

Comuna Crișcior se întinde pe o suprafață totală de 4019 ha, cu o populație de peste 3.800 locuitori și este alcătuită din patru sate: Crișcior (atestat documentar din anul 1439), Valea Arsului (atestat documentar din anul 1825), Zdrapți (atestat documentar din anul 1441) și Barza (atestat documentar din anul 1909).

Am ajuns la Primăria comunei Crișcior unde am discutat cu primarul Ovidiu Furdui despre realitățile cu care se confruntă, stadiul proiectelor derulate cu finanțare europeană și guvernamentală, precum și care sunt planurile de viitor pentru binele localnicilor. „Funcţiona la un moment dat mina Barza, mină de aur, unde se producea 1% din aurul la nivel mondial. Dar, ştiţi cum e. Sunt perioade de tranziție, acum nu mai este mineritul şi încercăm, prin toate mijloacele, să schimbăm cumva zona. Am traversat o perioadă cu o pandemie, pe care am gestionat-o zic eu destul de bine, văzând ce s-a întâmplat şi la nivel mondial. Din punctul de vedere al proiectelor, eu zic că a fost una dintre cele mai benefice perioade. Chiar făceam un calcul recent şi erau undeva la peste 30 de proiecte pe fonduri europene, şi nu numai. Pe fonduri guvernamentale era acel Program Național de Investiții Anghel Saligny, restul sunt toate pe PNNR. Deci, din punct de vedere al proiectelor, cred că a fost de departe cea mai benefică perioadă și începem încet-încet să şi terminăm câteva dintre ele”, ne-a declarat Ovidiu Furdui.

Primăria, școala, dispensarul și căminul cultural sunt prioritare pentru comunitate

Comuna beneficiază în prezent de un sediu nou pentru primărie, un dispensar nou, un cămin cultural în finalizare pe componenta C10 - Fondul Local, din PNRR, o sală de sport realizată prin Compania Naţională de Investiţii.

Dar proiectele implementate la Crișcior vizează mai multe componente ale comunității „La liceu se lucrează un corp, sper să-l finalizăm în luna septembrie, urmând să putem disloca copiii ca apoi să ne apucăm şi de celelalte corpuri. Vom da drumul şi la camere de supraveghere video, pentru a avea o comună monitorizată video. Acum suntem în faza de licitaţie la acel CAV, la centrele de colectare selectivă pentru deşeurile din construcţii. Sunt foarte multe proiecte și urmăresc în continuare fiecare linie de finanţare. Am spus că nu există linie de finanţare la care să nu mă gândesc sau să nu depunem proiecte”, a completat primarul comunei din județul Hunedoara.

Însă cel mai important proiect din punctul dumnealui de vedere, proiect care urma să înceapă la scurt timp după realizarea interviului, îl reprezintă reţeaua de gaz, cu o investiție de aproximativ opt milioane de euro, cu peste 40 km de reţea. „Sunt multe alte proiecte. Unul mult aşteptat care va începe cât de curând este reţeaua de apă. Mai există un sat unde nu este apă, satul Zdrapţi, dar şi acolo depunem proiect. Sper ca în maximum două-trei luni să înceapă şi această lucrare”, precizează Ovidiu Furdui.

Succesul se datorează echipei

Nimic nu se poate realiza fără oameni bine pregătiți în spate. „Dacă nu ai o echipă performantă e destul de greu. Dar noi, din fericire, avem cam tot. Am o echipă extrem de tânără, extrem de ambiţioasă, pentru că tu ca primar poţi să fii zero, atâta timp cât n-ai o echipă puternică în spate”, a subliniat primarul. În cei 20 de ani de când ocupă această funcție spune că a avut timp să formeze o echipă sudată și performantă, cu care lucrează pentru atragerea fondurilor. „Le spun de fiecare dată că nu trebuie ratat niciun proiect, chiar dacă n-avem bani de cofinanţări – aici este o provocare extrem de mare, când nu ai bani pentru acele cofinanţări, şi eram cumva certat că: „de ce faci dacă  n-ai bani de cofinanţări?”. Aici consider că trebuie să intervină guvernul. Că, atunci, haideţi să nu mai facem niciunul niciun proiect, pentru că n-avem bani de cofinanţare. Eu cred că rolul primarului şi al echipei primarului e să facă cât mai multe. De aceea voi continua să cred că trebuie făcute, indiferent că mai prelungim din ele, nu le putem face pe toate sau nu mai putem încheia toate anul acesta sau anul viitor. Dar avem patru ani şi e extrem de important că în aceşti patru ani care vor urma, vor fi proiecte.”

Importantă este și continuitatea, dar și curajul de a accesa fondurile dedicate mediului local. „Unii chiar cred că astea-s poveşti. Numai că, am încheiat șapte proiecte extrem de mari până acum, numai într-un mandat – grădiniţă cu program prelungit, sală de sport modernă, primărie nouă, dispensar nou, o curte a primăriei modernă așa cum puţine primării au. Cred că n-am stat degeaba şi lumea vede şi conştientizează că dacă spunem că avem proiecte, acelea şi sunt. Pentru că ar fi jenant să vin să spun că am reţeaua de gaz, dacă n-aş avea proiectul cu reţea de gaz. E complicat în ziua de astăzi să spui minciuni sau prostii, mai ales, numai de dragul de a-ţi face o imagine”, spune edilul care înclină să creadă că a fi primar poate fi o meserie.

Omul sfințește locul

Licențiat în administrație publică la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Ovidiu Furdui a lucrat tot în administrația locală, timp de șase ani, ca inspector de taxe și impozite. „De 26 de ani lucrez la o singură instituţie, pe cartea de muncă e doar Primăria Crişcior. Cumva aş putea spune că asta e o meserie, chiar dacă meseria mea era de inspector impozite şi taxe. Dar, în acest timp, eu cred că doar realizările te pot ţine într-o anumită funcţie. Nu altceva.”

Continuarea proiectelor și munca depusă în folosul comunității îl fac pe Ovidiu Furdui să meargă mai departe. Iar provocările sunt doar o motivație în plus. „Nu ştim ce se va întâmpla pe viitor, nu ştim ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană. A fost acea pandemie, nu ştim ce se întâmplă. Dar, de aceea e şi frumos, că sunt multe provocări şi eu sper în continuare să facem faţă.”

Uitându-se în urmă cu 20 de ani pe când Crișcior era doar o altă comună fără străzi asfaltate, fără apă sau canalizare, spune că a fost motivat să fie primar de posibilitatea de schimbare. Auzise de programul SAPARD, deşi Primăria din Crişcior nu depusese vreun proiect, și a înțeles că aceasta este calea. „Exact asta a şi fost motivaţia: vreau să depun. Nu se poate să stăm. Ştiam că e singura soluţie. N-am ratat niciun proiect. Tot ce au fost măsuri – 3.2.2., 7.2. pe infrastructură – noi am depus şi, din fericire, am şi câştigat. Aşa că, în continuare, eu sunt ferm convins că vor apărea provocări și vom încerca să depunem proiecte pe orice măsură avem la dispoziţie, chiar dacă şi eu sunt nemulţumit de multe ori că acele măsuri care ar fi poate de un interes mult mai mare pentru cetăţeni nu le găsim sau n-au apărut deocamdată. Dar ştiţi cum e: dacă eşti pregătit, cu siguranţă vor apărea şi noi încercăm să ne aliniem, indiferent ce e: dacă e centru de colectare – am depus; platformă de gunoi -  avem releveele făcute la toate, doar să le depunem proiecte. Vrem orice credem că e o plusvaloare pentru comunitatea noastră... În momentul în care ai o echipă care a lucrat atâtea proiecte, deja e uşor să le duci la bun sfârşit, chiar și cu acea provocare legată de cofinanţare. Dar am făcut credit şi pentru gaz, ne descurcăm şi cu siguranţă că lucrurile vor intra pe un făgaş normal”, a conchis Ovidiu Furdui, primarul comunei Crișcior din județul Hunedoara.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

România este o țară cu un procent ridicat al populației rurale, comparativ cu celelalte țări ale Uniunii Europene, unde media este de 28,5%. Recensământul Populației și Locuințelor la nivelul anului 2021 a arătat că, din totalul de 19.053.815 persoane, majoritatea populației rezidente trăiește în mediul urban (9.941,2 mii, reprezentând 52,2%), ponderea populației rurale a țării fiind de 47,8%, cu 9.245,5 mii persoane.

Aflat într-un continuu proces de transformare, adeseori abandonat de tineri, satul românesc rămâne vatra în care neamul nostru s-a creat și spre care își îndreaptă atenția mulți dintre fiii sau fiicele sale. Un astfel de loc este comuna Băița, din județul Hunedoara, unde dr. Florica Zaharia s-a întors și a deschis Muzeul Textilelor, după pensionarea sa de la Metropolitan Museum of Art din New York (The MET).  

Dr. Florica Zaharia este Conservator Emerita al The MET și directorul și coproprietarul Muzeului Textilelor, iar timp de 28 de ani a fost membră a Department of Textile Conservation (DTC), din care 13 ani a fost Conservator in Charge al DTC, coordonând un grup de conservatori de textile de renume mondial.

Muzeul Textilelor este un muzeu privat de textile cu o colecție de aproximativ 12.000 de piese, colectate din țară și de peste hotare, împreună cu familia, de-a lungul ultimelor patru decade. „Perindarea prin lume și experiențele pe care le-am avut lucrând în cultură și, din fericire, la unul dintre cele mai mari muzee ale lumii, Metropolitan Museum of Art din New York, în domeniul textilelor, crescând într-o familie din această zonă în care textilele au avut o importanță foarte mare – cel puțin până la un anumit moment, atunci când produsele industriale au cucerit piața și oamenii și s-a produs mai puțin acasă, dar chiar și așa tehnologia tradițională textilă încă era existentă și am avut parte de ea –, desigur și educația academică pe care am urmat-o, toate la un loc, plus pasiunea pentru materialul textil, ne-au adus aici... la o continuare și o folosire a materialului pe care l-am colecționat ani la rând, fără a avea în minte neapărat momentul acesta final. Muzeul textilelor nu este un muzeu obișnuit, nu expunem colecția în totalitate, ținem mult la proiectele de cercetare, ținem foarte mult la integrarea sau plasarea culturii românești în culturile universale”, ne-a explicat Florica Zaharia.

O colecție unică

Colecția muzeului, realizată cu pasiune pentru textile, determinare și expertiză profesională de către Florica și Romulus Nicolae Zaharia și a fiicei lor Ana Teodora Drăguș, cuprinde piese textile bidimensionale, costume, accesorii și instrumentar textil din România, estul și centrul Europei, vestul Europei, Orientul Apropiat, India, Asia Centrală, Japonia, China, sud-estul Asiei, Africa, Oceania și America. Unicitatea colecţiei este asigurată de faptul că a fost formată cu atenție la aspectele tehnice ale textilelor.

În majoritatea proiectelor de aici există un dialog cultural între cultura românească și o altă cultură din jurul lumii. Expoziția prezentată acum este o paralelă între cultura românească și cea japoneză, vernisată în 2023 și continuată și anul acesta, însă cu înlocuirea unor piese și cu publicarea catalogului expoziției. „Culturi total diferite prin mediul în care au crescut, prin condițiile naturale, prin necesitățile mediului și așa mai departe. Întotdeauna ne uităm din această perspectivă la ceea ce se întâmplă în materialul textil. Avem și proiecte de cercetare a culturilor care ne înconjoară, și am avut deja expoziții pe această temă, a ceea ce se întâmplă în Carpați, în Balcani, în nord, în sud și așa mai departe”, ne-a spus dr. Florica Zaharia despre muzeul care beneficiază de trei spații, două în Băiţa și unul în satul Hărţăgani. „Avem în suportul acestei acțiuni, la 4 km de aici, în satul Hărțăgani, o gospodărie tradițională unde, de fapt, publicul și cercetătorii, colegii din mediul profesional, pot să înțeleagă materialul textil. Dacă aici expunem materialul textil ca obiect de artă – multă lume se așteaptă să vadă un muzeu etnografic în care elementele se împletesc – și atenția publicului vine spre obiect, cu informația necesară, la Hărțăgani avem instrumentarul textil, avem cultura materialelor textile, avem plante tinctoriale, războiul de țesut, toate elementele care pot apropia oamenii, și vorbim de tineri, pentru că avem mulți vizitatori care au venit de la o vârstă fragedă. Sunt foarte interesați de ceea ce se întâmplă, mai ales că această expunere a procesului tehnologic este într-o gospodărie tradițională de la 1902, deci automat reflectă și sfârșitul secolului al XIX-lea și ce se întâmpla în perioada respectivă”, a continuat aceasta.

Emigrată înainte de 1990, Florica Zaharia a reușit să facă și peste hotare ceea ce consideră și astăzi o pasiune și nu o meserie. Întoarsă acasă, a adus cu sine, dincolo de experiență, contacte și proiecte comune cu colegii domniei sale de peste hotare. „Asta este și partea frumoasă, pentru că avem colaborări cu colegi și cu prieteni de peste tot. De exemplu această expoziție, am gândit-o împreună cu una dintre prietenele și colegele de la Metropolitan, Mido Isato, de origine japoneză, cu care am lucrat cot la cot ani de zile și cred că am început să gândim despre identitățile noastre culturale mai bine de 30 de ani”, a arătat dr. Florica Zaharia.

Valorizarea patrimoniului, motor de dezvoltare

Întrebată adeseori de ce s-a întors acasă, răspunde simplu „toată viața m-am dus eu spre alții, acum vreau ca alții să vină spre mine, în locul în care îmi place să fiu. Sigur, mi-a plăcut să fiu oriunde, îmi place să călătoresc foarte mult, dar aici îmi sunt rădăcinile și, într-adevăr, vin oameni din România, dar vin oameni din SUA, din Australia, de peste tot, oameni care știu de ce vin. Este un public anume. Rar vin în Băița turiști care vin doar din curiozitate. De obicei vin să învețe și avem un dialog cu ei, ceea ce este extraordinar de interesant”.

Iar comuna Băița are și potențial turistic datorită amplasării geografice, dar și ospitalității locuitorilor săi. Cei care ajung aici trebuie să știe de aria protejată Calcarele Crăciuneștiului sau Măgurile Băiței, cu 13 peșteri, de bisericile vechi, din 1600 și chiar dinainte, traseele alpine etc. Fiind una dintre cele mai mari comune ale județului, cu 11 sate, peste 3.800 de locuitori, se întinde pe 11.140 ha, la poalele Munților Metaliferi.

Însă turismul nu poate exista în lipsa infrastructurii. „La această oră drumurile în comuna Băița, drumul județean, datorită sprijinului președintelui Consiliului Județean și al întregului Consiliu Județean, este un drum foarte bun și marea majoritate a drumurilor din comună este modernizată. Dar având o rețea foarte mare în comună, de 215 km, sigur că încă mai sunt drumuri care mai au nevoie de modernizare”, ne-a declarat primarul localității, Damian Diniș.

Preocuparea autorităților s-a îndreptat în această direcție, fiind realizate investiții pe Măsura 322 „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale”, conform declarațiilor edilului: „La această oră, prioritatea este apa, beneficiarul lucrării fiind Apa Prod Deva. S-au adus 237 de milioane de euro pentru introducerea apei în județul Hunedoara, fonduri nerambursabile. Se desfășoară licitațiile pentru punctele de lucru de unde o să înceapă lucrările. Gazul a fost o problemă, l-am depus în două rânduri, l-am pierdut din diverse motive de două ori. Sperăm ca la următoarea, a treia oară, să fie cu noroc, iar prin AFM o să depunem în următoarea perioadă și canalizarea”.

Școala de la sat dă roade

Însă dezvoltarea trebuie să îi aibă în vedere și pe viitorii potențiali locuitori ai satelor: copiii. Tot mai multe instituții de învățământ au fost reabilitate sau renovate, asigurându-se un spațiu propice educației generațiilor viitoare.

„Ce este în interior este al nostru, al unității școlare, ce este în exterior, zidurile, terenurile sunt ale Primăriei, care a accesat acum patru ani un proiect și am reușit să modernizăm școala și grădinița. Este o școală modernă, eu zic una dintre cele mai frumoase din județ și din țară. Mai așteptăm dotările pe partea de digitalizare și mobilier, dar în rest totul corespunde cerințelor actuale și cred că este o școală europeană”, a precizat Dorin Crișan, directorul școlii.

După o perioadă cu o scădere a efectivului de elevi, la școala și grădinița din Băița vin, de aproximativ cinci ani, în jur de 180 de copii, cu o tendință de creștere în rândul preșcolarilor. „Ce mă bucură cel mai mult este faptul că numărul copiilor la grădiniță a crescut foarte mult, chiar s-a dublat spre triplat. Astfel am reușit să transformăm grădinița cu program normal în grădiniță cu program prelungit, am venit în întâmpinarea părinților, care nu mai trebuie să ducă copiii la Deva sau la Brad, la grădiniță cu program prelungit, pentru că acolo lucrează cei mai mulți. S-au stabilizat și tinerii, și începând de anul viitor o să avem trei grupe: grupă mică, mijlocie și mare. Ne-am asigurat astfel viitorul școlii cu acești copii care sunt la grădiniță, ei vor veni și la clasa pregătitoare și merg mai departe până în clasa a VIII-a”, a completat directorul școlii.

În prezent, abandonul școlar nu reprezintă o problemă în comuna hunedoreană Băița, iar profesorii reușesc să aducă plusvaloare comunității. „Avem un colectiv de cadre didactice foarte bine pregătite și cu rezultate. La simularea evaluării naționale sunt total nemulțumit de rezultate, dar, oricum, suntem pe primele locuri la școli gimnaziale de la sat. La noi sunt profesori dedicați, fiind o școală căutată și din acest punct de vedere, pentru că au toate condițiile aici. Important este să fie dedicați și să muncească”, a subliniat Dorin Crișan.

Fermierii duc mai departe tradiția, iar turismul prinde contur

Prima menționare documentară a localității Băița este din anul 1472, sub numele german de Pernseyfen, fiind considerată localitate privilegiată, datorită bogățiilor subsolului său care au dus la o dezvoltare accelerată a sa. Săpăturile arheologice au arătat că Mina de Aur de la Băița a fost exploatată încă din epoca romană, dar au adus și dovezi materiale de locuire încă din cele mai vechi timpuri. S-au descoperit un vârf de lance din bronz și fragmente de ceramică din epoca bronzului timpuriu aparținând grupului cultural Șoimuș.

În prezent, despre activitățile economice în comuna Băița am aflat însă că sunt foarte puține, activitatea populației fiind axată pe agricultură. Fabrica de ciment din Șoimuș continuă să exploateze materia primă din carierele de calcar, de aici. „Beneficiem de o treime din impozitul pe care-l datorează nouă. În rest, avem doar mici fermieri, în jur de 300, și fermieri un pic mai mari, care au ferme cu animale, oi și vite, care muncesc și duc mai departe tradiția. Din păcate, zona noastră a fost minieră și, așa cum s-a întâmplat în întreaga țară, în 2006 au fost închise minele... și atunci a rămas o zonă propice crescătorilor de animale. Încet-încet o să trecem pe turism. Dacă acum trei, patru ani nu aveam nicio pensiune, la această oră sunt deja acreditate cinci pensiuni și în construcție încă două. Lucrurile se îndreaptă firesc și normal spre turism și sper să iasă lucruri bune din această activitate”, ne-a declarat primarul Damian Diniș.

Și pentru că turismul se împletește cu gastronomia, localitatea are un Punct Gastronomic Local autorizat, spre deschidere un al doilea. „Avem și producători de virșli, de mezeluri tradiționale, locuitori ai satelor noastre”, a punctat primarul comunei Băița.