ASAS - REVISTA FERMIERULUI

Având în vedere că România se confruntă cu focare emergente de pestă porcină africană (PPA), Academia de Știinţe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu – Şișesti” (ASAS), prin Secţia de Medicină Veterinară, a inițiat o dezbatere on-line împreună cu reprezentanţi ai ANSVSA, IDSA, ICPBMV, IISPV, DSVSA judeţene, precum și ai organizaţiilor profesionale din domeniul creșterii porcilor, ca urmare a situaţiei epidemiologice unice privind creșterea suinelor din țara noastră.

Situaţia României este unică în Uniunea Europeană. În timp ce toate celelalte state membre UE raportează doar cazuri de infecţie la porcii mistreți, în România, focarele sunt distribuite în toate sectoarele de creștere.

Faţă de această situaţie, ASAS, prin Secţia de Medicină Veterinară, a considerat necesară consultarea tuturor celor implicați în domeniul creșterii suinelor, pentru a identifica acţiuni imperative în situaţia epidemiologică de facto.

Astfel, în urma discuţiilor, concluziile transmise de ASAS sunt următoarele:

  • Epidemia de PPA în România nu poate fi controlată exclusiv prin măsuri de biosecuritate, dată fiind structura polimorfă a sectorului de creștere a porcului;

  • Finanţarea cercetării medical-veterinare pe acest subiect este o problemă de securitate alimentară, socială și naţională;

  • Utilizarea unui vaccin ca instrument pentru controlul acestei situaţii epidemiologice particulare este o necesitate majoră, dar în UE nu este produs și autorizat niciun vaccin pentru pesta porcină africană;

  • În cadrul programului de cercetare ADER (2023-2026) există proiectul nr. 10.1.1 inițiat de ASAS și coordonat de IDSA în parteneriat cu toţi furnizorii de cercetare veterinară din ţară, care își propune o abordare de ansamblu a epidemiei de PPA, inclusiv realizarea unui vaccin;

  • Trebuie precizat însă, că instituţiile publice cu atribuţii în medicina veterinară - IDSA, ICPMB, IISPV - deţin infrastructură care permite realizarea cercetărilor/testărilor numai la nivel de laborator;

  • În România nu există facilităţi (biobaze cu nivel de biosecuritate 3) pentru testarea clinică a produselor imunologice veterinare/vaccinurilor veterinare, fie că sunt din import sau produse în țară, în vederea omologării acestora conform cerinţelor ştiințifice și legale în domeniu, cerințe care impun inclusiv realizarea unor infecţii de control cu tulpini virale patogene în cazul PPA. Realizarea unei astfel de facilităţi reprezintă o urgenţă majoră;

  • România este printre puţinele țări europene care nu are un institut public de cercetare pentru domeniul medical veterinar;

  • Faţă de această realitate epidemiologică și instituțională, se consideră că rezolvarea subiectului necesită includerea acestuia pe ordinea de zi a unei întruniri de urgenţă a CSAT.

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Publicat în Zootehnie

Scriu aceste rânduri în Ajun de Crăciun, aruncând din când în când privirea pe geamul casei natale de la munte. Zăpada căzută peste noapte îmi oferă o stare de liniște și melancolie, care mi-a dat imboldul de a scrie textul care urmează și unde încerc să prezint cât mai fără implicare observațiile referitoare la unul dintre subiectele cele mai disputate în mediul agricol – noile tehnici genomice (NGT). Cred și sper că de fapt actorii implicați în acest proces ar fi trebuit ca fiecare, fără patimă și fundamentalism, să își prezinte poziția și argumentele, iar apoi decidenții să își asume răspunderea deciziilor.

Subiectul arzător, la care mă refer în rândurile ce urmează, îl reprezintă încercarea Comisiei Europene și a președinției spaniole de a trece un proiect de regulament privind noile tehnici genomice (NGT), încercare nereușită la acest moment, datorită opoziției unor țări (printre care România, Polonia, Ungaria, Croația și altele) sau a abținerii altora (cum ar fi Germania și Belgia).

O mențiune care este importantă pentru a avea o înțelegere cât mai clară, NGT-urile sunt tehnici de ameliorare, dar așa cum este formulat proiectul de regulament, dar și discuțiile purtate, bine sau rău, numele de NGT a fost transferat și asupra produselor care se vor obține în urma aplicării acestor tehnici, deci în concluzie așa cum avem formularea de reglementare la acest moment, NGT înseamnă tehnicile, însă și produsele obținute în urma aplicării acestor tehnici.

În general (mai puțin organizațiile ecologiste), peste tot în spațiul comunitar, aproape toată lumea este de acord cu faptul că NGT-urile trebuie acceptate, deoarece UE are o problemă de competitivitate din ce în ce mai mare cu restul zonelor agricole mondiale, cum ar fi America de Sud și de Nord, dar cu câteva observații care au generat apariția a două tabere beligerante.

 

Combatanții

 

Prima poziție ar fi cea a celor care consideră că piața NGT-urilor trebuie lăsată liberă, să fie permisă brevetarea (patentarea) procedeelor, dar și a genelor, nefiind necesară trasabilitatea acestor produse mai ales în cazul NGT 1 (care au sub 20 de modificări a unor nucleotide), aici regăsindu-se marile firme de semințe, o parte din fermieri care au opinii de liberalism absolut (adică piața trebuie lăsată liberă la modul absolut), o parte din clasa politică (fără a respecta neapărat doctrina lor) și o parte din cercetători, mai ales cei din structurile private.

A doua poziție consideră necesară implementarea NGT-urilor, dar fără brevetarea tehnicilor și a materialului genetic dincolo de cât asigură brevetele de soi/hibrid obținute prin sistemul UPOV, trasabilitatea NGT 1 și agrearea prealabilă a produselor pe terțele piețe, tabără care este reprezentată de activiștii de mediu, de organizațiile care reprezintă agricultura ecologică, de o parte a structurilor de cercetare, mai ales cele finanțate din fonduri de stat, dar și din mediul privat, cum ar cazul firmelor mici de ameliorare și o parte dintre fermieri, unde se regăsesc mai ales cei cu orientări care consideră că piața trebuie ferită totuși de libertățile extreme și nu în ultimul rând, o parte din clasa politică.

 

Legislația și problemele acesteia

 

Primul aspect care trebuie reținut ar fi modul cum definește Directiva 2001/18 organismele modificate genetic (OMG): „Orice organism, cu excepția ființelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere și/sau recombinare naturală”.

Actuala legislație solicită o analiză obligatorie de evaluare a riscului, etichetare, trasabilitate și monitorizare a organismelor modificate genetic și a produselor derivate. Legile nu interzic diseminarea OMG în mediul înconjurător și comercializarea produselor derivate din OMG, dar presupun o autorizare. Statele au dreptul, dacă doresc, să interzică cultivarea OMG, chiar dacă este autorizată la nivel european.

Ca o paranteză, cu toate barierele birocratice introduse în UE, se cultivă și la acest moment circa 150.000 ha de porumb MON 810, din care vreo 100.000 ha în Spania și 50.000 ha în Portugalia, și cred că experiența acestor state în ceea ce privește modul de coexistență și trasabilitate al produselor ar fi fost bine de analizat de cât mai multe țări, dar asta este.

Această definiție și legislație a stat la baza deciziei CJUE din 2018 care a considerat că propunerea noilor NGT ar constitui procedee și produse care ar trebui supuse legislației OMG, ceea ce a blocat pentru o perioadă procesul de cercetare în UE, iar clasa politică bruxelleză a luat în considerare necesitatea unei propuneri legislative care să reglementeze în mod distinct (unii îi spun dereglementare) noile tehnici genomice, astfel că în iulie 2023 au venit cu o propunere de regulament, dar discuții privind necesitatea acestuia existând de mai mult timp.

 

Analize, probleme, concluzii, dar cine se apleacă asupra lor?

 

În general, când sunt astfel de situații încerc să mă uit ce fac țările cele mai dezvoltate în domeniul agricol din spațiul UE și aici am în vedere în special Franța, dar și Belgia, Germania sau altele.

Astfel, Franța în anul 2021, înainte cu un an de a apărea propunerea de regulament a Comisiei Europene, a organizat în cadrul Comisiei de evaluare a deciziilor științifice și tehnice din cadrul Adunării Naționale (Parlamentul francez) o dezbatere și analiză amplă privitoare la noile tehnici genomice și unde au invitat reprezentanții industriei de semințe, ai institutelor de cercetare unde locul central l-a ocupat INRAE, apoi reprezentanți ai fermierilor ,,convenționali”, dar și cei reprezentând agricultura biologică, plus mulți alți invitați din diverse domenii, inclusiv din comitetul de etică privind cercetările.

Aici se impun câteva mici observații, dintre care prima este reprezentată de faptul că aceste consultări ar fi fost benefice dacă ar fi fost organizate și în România de către Comisiile de agricultură din Parlament, care ar fi putut să asigure un cadru de dezbatere, dar și acces la numeroase informații, inclusiv sau mai ales cele din partea autorităților.

Cred că în acest sens ar fi benefic ca pe viitor astfel de propuneri ale unor regulamente comunitare sa fie analizate în cadrul unor astfel de dezbateri, iar la final cum este firesc și normal decizia să aparțină autorităților desemnate prin lege, chiar dacă convin sau nu prin soluția adoptată. Nu trebuie uitat că în primăvară ministrul Daea a decis să meargă pe anumite formule din cadrul PNS agreate de anumite organizații profesionale și asta a fost. Că ulterior s-au dovedit un dezastru pentru fermieri, mai ales celebrele GAEC-uri, asta este altă discuție, dar în final asta este democrația.

Dar, mergem mai departe și trebuie reținut că Ministerul Agriculturii francez a cerut și un raport propriu (chiar dacă EFSA a făcut o analiză la nivel comunitar) către CTPS, unde între concluzii se arată și faptul că ,,Raportul evidențiază dificultățile de coexistență pe piață a soiurilor derivate din NGT și a soiurilor nederivate din NGT, din cauza în special a limitelor legate de detecție”.

O altă concluzie se referă la ,,acceptabilitatea societății care trebuie luată în considerare și trebuie să conducă la gândirea caracteristicilor a căror publicare ar oferi un beneficiu împărtășit pe scară largă de diferiții actori ai filierelor”. Astfel ar trebui să avem în vedere că obținerea unor varietăți de plante cu calități nutriționale deosebite pot convinge consumatorii să accepte aceste noi tehnici genomice.

Raportul subliniază că dezvoltarea NGT-urilor și a brevetelor ,,privind trăsăturile editate va duce la o consolidare a problemelor legate de proprietatea intelectuală. Problemele se referă în special la accesul la informațiile privind brevetele atașate soiurilor și accesul la aceste soiuri pentru programele de ameliorare”.

Ar fi meritat ridicată observația legată de faptul că în cadrul dezbaterilor europene, statele membre ar fi putut cere lămuriri Comisiei Europene legate de faptul că pe de-o parte introducem restricții și condiționalități din ce în ce mai numeroase (interzicere molecule pesticide, procent de pârloagă, procent de leguminoase, altele) care în ansamblul lor duc la reducerea randamentelor de producție și competitivității fermierilor europeni, dar pe de altă parte argumentăm prin recomandarea adoptării NGT necesitatea creșterii randamentelor pentru a asigura hrană țărilor sărace și a adaptabilității culturilor la schimbările climatice.

Însă, până la acest moment creșterea randamentelor culturilor prin folosirea NGT-urilor este invocată doar de anumiți politicieni, fără a fi susținută și de cercetători.

 

Principiile INRAE Franța pot fi o bază de discuție?

 

Întorcându-ne la subiect, o să prezint pentru început cele șase principii considerate de bază de către INRAE Franța și înscrise în viziunea oficială a institutului, prezentate în cadrul comisiei parlamentare de către doamna Carole Caranda, director adjunct cu cercetarea.

Primul principiu se referă la menținerea unei capacități de expertiză în concordanță cu misiunea de cercetare publică al INRAE. ,,Considerăm că se încadrează în misiunile noastre de cercetare publică și este responsabilitatea noastră socială de a explora beneficiile și limitele, dar și posibilele riscuri ale produselor derivate și utilizarea acestora”.

În continuare, trecând la al doilea principiu se arăta că ,, … acesta este evident, dar trebuie reafirmat. Aceste tehnologii sunt esențiale pentru dobândirea cunoștințelor. Editarea genomului permite pentru a explora variabilitatea genetică, funcția de studiu, reglarea și evoluția genelor. Această cercetare este esențială pentru îmbunătățire cunoașterii și înțelegerea vieții”.

Al treilea principiu se referă la utilizarea tehnologiilor de editare ale genomului în ameliorarea plantelor și unde sublinia că: ,,Evaluarea posibilităților oferite de această tehnologie este perfect legitimă și complementară instrumentelor tradiționale de ameliorare a plantelor”.

Celelalte trei principii se referă la desfășurarea experimentelor în conformitate cu reglementările europene și naționale, apoi principiul de deschidere a cercetării de realizare a unor proiecte în cadrul cercetării multidisciplinare și, dacă este posibil, multi-sectoriale.

Al șaselea principiu tratează problema proprietății intelectuale. Doamna Caranda arăta că: ,,INRAE ​​își reiterează atașarea la existența certificatul de soi de plante și la nebrevetabilitatea plantelor rezultate din editarea genomului”.

 

Despre principiul privind brevetarea, mai pe larg

 

Legat de ultimul principiu este de menționat că la nivel european pozițiile s-au mai schimbat de-a lungul timpului sau poate au fost greșit interpretate de unii comentatori (timpul va decide), dar cert este că în 2019 Copa Cogeca, cea mai mare organizație profesională a fermierilor și cooperativelor din Europa, afirma prin intermediul secretarului general Pekka Pesonen că: Ne opunem oricărei forme de brevetare pentru gene de la plante și animale și trăsături genetice care pot fi găsite în natură sau obținute prin mutageneză. Depunerea de brevete pentru produse, trăsături sau gene derivate din tehnici de inginerie genetică ar trebui să fie posibilă numai pentru produsele care conțin ADN care nu poate fi găsit în natură și care nu pot fi obținute prin metode convenționale de ameliorare, obținere sau prin tehnici de mutageneză”. Motivul acestei opuneri îl reprezenta riscul definit ca fiind ,,…. catastrofal atât pentru fermieri, cât și pentru micii crescători și ar duce la o reducere a numărului de soiuri disponibile pe piață”.

Temerea este dată de faptul că din ce în ce mai mulți cercetători de pe diverse continente, dar și specialiști în domeniu, consideră că sistemul de brevete încurajează concentrarea pe piața semințelor în mâinile câtorva mari corporații, fiind poate principalul motor care stă la baza concentrării pieței de semințe certificate pentru agricultură.

În același spirit evaluează situația și CTPS (Comitetul Tehnic Permanent de Selecție a Plantelor de Cultivat) care consideră că ,,Pentru a elimina frâna brevetabilității trăsăturilor editate, care se pare că va prelungi munca amelioratorului pentru a se asigura că acesta nu se găsește în postura de contravenient, comisia consideră că ar fi oportun ca toți operatorii să decidă să nu solicite brevete asupra caracteristicilor editate”.

Doamna Catherine Regnault-Roger, profesor la Universitatea din Pau și membră a Academiei agricole franceze arată într-un material realizat în cadrul institutului Sapiens că, la acest moment, 80% din brevetele privind NGT-urile sunt deținute de americani și chinezi, iar europenii au sub 10%. Mai mult, dacă analizăm brevetele depuse în anul 2020 la WIPO (Organizația mondială privind drepturile de proprietate), 10.624 de brevete sunt depuse de China, urmată cu 8.800 de brevete de către SUA, 1.027 de brevete de către Franța și 2.048 de brevete de către Germania. De menționat că, aici sunt incluse și brevetele privind cercetările medicale pentru oameni și animale care sunt cele mai numeroase.

În schimb, este de menționat, așa cum afirma în cadrul dezbaterilor parlamentare din Adunarea Națională franceză, domnul Fabien Nogue, director de cercetare în cadrul INRAE, ,,cvasi totalitatea brevetelor privind NGT la plante în Europa sunt brevetate de Corteva”, care de altfel a depus o activitate susținută de prezentare a acestor tehnologii atât către delegațiile tuturor statelor membre de la Bruxelles, dar și în fiecare țară prin intermediul tuturor organizațiilor unde este parte sau în mod direct în vederea adoptării regulamentului privind NGT.

La cele menționate mai sus se impune a se prezenta și o probabilă contradicție în cazul propunerii de regulament care pe de-o parte asimila varietățile NGT 1 cu varietățile convenționale, care la acest moment nu pot fi brevetate decât ca varietăți (soiuri sau hibrizi) în sistemul UPOV și pot fi folosite în ameliorare fără a se putea invoca brevetabilitatea.

În același timp tehnologiile folosite pentru obținerea NGT 1 sunt folosite și în cazul NGT 2 și pot fi folosite și în cadrul obținerii unei noi generații de OMG, doar că în cazul celor două grupe din urmă brevetarea tehnologiilor este posibilă conform legislației actuale din UE.

Având în vedere cele de mai sus, apare contradicția următoare, o tehnică folosită la NGT 1 care nu poate fi patentată, dar care se folosește ulterior pentru obținerea unui NGT 2 se mai poate patenta, în condițiile în care un patent are în vedere inovativitatea și specificitatea, adică mai simplu spus nu trebuie folosit în alte situații?

Sau, în situația în care o tehnică folosită la NGT 2 sau OMG și care ulterior este folosită la NGT 1 mai este sau nu sub patent, cât timp la NGT 1 nu se permite brevetarea nici unei tehnologii?

Din păcate Comisia Europeană a complicat și mai mult lucrurile, intenționat sau nu, greu de spus, lăsând reglementarea modului de patentare inclusiv din aplicarea NGT-urilor pentru anul 2026, iar până atunci să ne descurcăm cu legislația existentă. Doar că în 2026 ce s-a patentat nu se mai poate anula, fiindcă legislația nu se aplică retroactiv.

 

Trasabilitatea între necesitate și oportunitate

 

Comisia Europeană în proiectul de regulament privind NGT-urile a inserat obligația ca în cadrul culturilor ecologice să nu se folosească nici un fel de varietate NGT, iar un al doilea aspect de reținut este dat că prin noile strategii Farm to Fork și Green Deal dorește să ducă suprafețele ecologice la 25% din suprafața agricolă a UE. Ori așa cum vom vedea în continuare, lucrurile sunt un pic antagoniste dacă nu se va interveni pentru clarificarea aspectelor neclare

Așa cum rezultă atât din studiul făcut de CTPS pentru Ministerul Agriculturii francez, cât și din intervențiile făcute de specialiștii de la INRAE, dar și din luările de poziție ale altor specialiști din alte țări, varietățile obținute din aplicarea noilor tehnici genomice nu pot fi detectate la acest moment în laboratoare, deci cum mai putem verifica marfa cu origine din producția ecologică, care așa cum știm cu toții este verificată pentru pesticide, dar ce facem cu NGT-urile?

Aici se ridică două aspecte, primul fiind cel datorat impurificării accidentale cu polen, lucru demonstrat în cazul unora din culturile OMG, situație care a impus existența unor distanțe de izolare (a se vedea acest aspect și în cazul suprafețelor de floarea-soarelui high oleic unde este aceeași problemă), iar a doua poate fi datorată unor impurificări voite cu NGT care pot conferi anumite rezistențe la boli și/sau dăunători, dar care neputând fi detectate, duc la încălcarea însăși a obiectivului de bază al agriculturii ecologice.

Normal că fermierii, mai ales cei din sistemul convențional, inclusiv eu, nu ne dorim trasabilitate, fiindcă înseamnă obligații birocratice suplimentare, dar întrebarea există privitor la garantarea calității produselor ecologice și așa cum am arătat este cauzată de un articol propus de Comisie în cadrul proiectului de regulament și trebuie rezolvat într-un fel sau altul, deoarece apoi ne vom trezi cu fel de fel de decizii ale CJUE care mai mult vor încurca decât ajuta. Doar că CJUE judecă în conformitate cu legislația existentă, bună sau rea.

Poate ar fi trebuit Comisia Europeană să reflecteze un pic dacă în loc să încerce o așa zisă de reglementare a NGT-urilor printr-un regulament separat, nu ar fi trebuit mai bine să schimbe definiția OMG din Directiva 2001/18 și să se aplice principiul din SUA unde definirea acestora se referă la produsul obținut și nu la tehnicile folosite.

În acest caz, simpla analiză și constatare ulterioară că tehnicile NGT nu duc la obținerea de OMG dădea drumul la aplicarea acestora (atât NGT 1 cât și 2) conform varietăților convenționale fără probleme și nu ar mai fi fost necesară o altă reglementare, dar este de menționat că s-ar fi aplicat restricții privind patentarea, care poate și asta ar fi încurcat.

 

Rețineri privind folosirea NGT?

 

În 2016, într-un interviu, domnul Arlo Thompson, directorul de cercetare al firmei Pioneer pentru Europa spunea Folosirea CRISPR-Cas este ușoară, problema este identificarea locului exact unde se taie secvența de ADN. Putem să tăiem și să eliminăm acea secvență şi apoi să lăsăm planta să activeze procesele de reparare şi refacere a catenelor de ADN. Se pot face modificări, scoate, adăuga segmente, dar mai important este să știm foarte precis locul în care vrem să facem aceste modificări”.

Aceleași observații au rezultat și din raportul CTPS, care pornind de la acest fapt a enunțat o serie de rezerve potențiale, cum ar fi faptul că lipsa acurateței locului de tăiere a secvențelor de ADN poate duce și la apariția unor mutații nedorite și cu impact ulterior în expresia proprietățile plantelor respective, că este vorba de toxicitate nutrițională, sau asupra microbiotei din sol prin exudatele radiculare.

Mai mult, o altă rezervă potențială este despre pericolul diseminării în mediu a unor însușiri care se pot transfera natural la plante compatibile sexuat dar care sunt în același timp buruieni, astfel conferindu-le însușiri nedorite a exista la acestea.

 

Concentrarea și globalizarea industriei de semințe, între riscuri și oportunități

 

Într-o lucrare publicată de Phil Howard și Amos Stromberg se prezintă evoluția concentrării industriei de semințe între 1996 -2022, unde vorbim la acest moment de patru mari companii globale (care dețin și activități de pesticide) pe piața semințelor, acestea fiind Bayer (care deține printre altele Monsanto), Corteva (care are în portofoliu Pioneer), Sinochem care deține prin intermediul ChemChina compania elvețiană Syngenta și BASF care are și ea activități în domeniul semințelor în curs de dezvoltare și nu ar fi o surpriză dacă în viitor se va anunța o eventuală achiziție a unei firme de semințe. La acestea se mai adaugă firme specializate doar în semințe, precum germanii de la KWS, francezii de la Limagrain, japonezii de la Sakata și danezii de la DLF, firme care au în general cifre de afaceri între 0,5 și 1,4 de miliarde euro.

Imagine3

Mecanismul avut în vedere că a contribuit la stimularea concentrării activității este dat de situația în care un start-up înregistrează un brevet pentru un nou proces de inginerie genetică sau pentru o nouă plantă modificată genetic și nu o poate exploata fără să devină dependentă de una sau mai multe brevete deja deținute de companiile de semințe. Condițiile pentru obținerea dreptului de licență în general obligă micile companii să fie absorbite sau să semneze contracte de exclusivitate, dezvoltând corporațiile multinaționale încă și mai mult.

În același material invocat mai sus, doamna Catherine Regnault-Roger profesor la Universitatea din Pau arăta că datorită costurilor extrem de mari, doar giganții care au afaceri în domeniul pesticidelor și al semințelor gen BASF, Corteva, Bayer, Sinochem-Syngenta își pot permite să susțină financiar dosarele de reglementare în vederea obținerii brevetelor globale.

Aceste afirmații sunt susținute și de graficele de mai jos unde se observă că primele patru companii dețin circa 52% din piața globală de semințe și circa 62% din piața globală de agrochimicale (semințe și pesticide).

Imagine4

 

În loc de concluzii avem întrebări

 

Acest articol a încercat prezentarea și dezvoltarea pe scurt a observațiilor ridicate de diverse organizații sau guverne în raport cu propunerea de regulament, iar în opinia mea răspunsul trebuie să și-l dea fiecare fermier sau persoană interesată, iar ca întotdeauna politicul decide, că ne place sau nu. Dar în esență, întrebările care necesită soluționare ar fi următoarele:

Prima întrebare se referă la modul prin care se poate garanta coexistența între varietățile convenționale și cele NGT, mai ales în cazul agriculturii ecologice, unde fermierii intenționat sau nu, pot folosi NGT-urile, dar acestea nefiind detectabile, cum le vom identifica? Cum vom garanta consumatorului final care crede în aceste valori ale agriculturii ecologice că nu este înșelat?

Principiul bunei credințe există ce-i drept, dar în practică este dublat de metode de control care pot permite aplicarea după caz a justiției. Deci, dacă nu există până la acest moment metode de detectare a varietăților NGT, cum protejăm sectorul de agricultură ecologică, care în viziunea Comisiei ar trebui să ajungă la minimum 25% din suprafața agricolă comunitară? Este drept că nici trasabilitatea nu poate garanta 100% acest lucru, dar oare fără cât se poate garanta?

A doua întrebare, este pregătită agricultura europeană și nu numai, pentru rămânerea pe piață a doar 6-8 firme de semințe și cum poate fi protejat atât fermierul, cât și consumatorul final de abuzurile de poziție dominantă sau de cartel, așa cum constatăm și în alte domenii (cum ar fi domeniul cipurilor sau cazul petrolului)?

Acceptarea brevetelor în cadrul varietăților obținute prin metode convenționale, așa cum se doresc a fi asimilate și NGT 1, foarte posibil va duce la accelerarea concentrării firmelor de semințe.

Nu există nici un dubiu că toate aceste costuri care sunt percepute de fiecare autoritate implicată în aprobarea dosarului de reglementare, de fapt sunt niște impozite indirecte colectate de la populație în final. Doar că ulterior marja de profitabilitate a acestor firme poate deveni expresia unui abuz, în condițiile în care nimeni nu poate renunța la mâncare, deci va plăti cât se cere. Autoritățile au avut în vedere aceste aspecte și care pot fi soluțiile de contracarare a unor astfel de situații?

Poate ar trebui să ne aducem aminte de un exemplu recent din UE, când fabricile de îngrășăminte chimice datorită unor decizii greșite privitoare la aprovizionarea cu gaze și-au încetat activitatea, ceea ce a creat oportunitatea pe fondul războiului din Ucraina, ca toți furnizorii de îngrășăminte nord africani să își crească prețurile de circa trei ori în condițiile în care nu le-au crescut costurile, fără ca fermierii europeni să poată fi protejați.

Mai mult, trebuie să avem în vedere mai ales în cazul unor turbulențe geostrategice cum sunt acum în Ucraina sau Orientul Mijlociu, dar mâine pot fi în orice altă regiune, ce vom face dacă vom rămâne fără furnizori de astfel de produse, datorită poate blocări a lanțurilor de aprovizionare sau din orice alte motive? Oare experiența pandemiei nu ne-a învățat nimic?

În condițiile în care susținerea unor dosare de reglementare depășește posibilitățile unor firme de ameliorare mici și medii, dar se acceptă brevetarea, să se înțeleagă că viitorul acestor firme dar și al fermierilor mici nu mai există? Autoritățile sunt pregătite să-și asume aceste decizii?

Să înțeleagă firmele mici și mijlocii că viitorul lor este sumbru, iar toate afirmațiile legate de dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc sunt doar lozinci electorale pentru anumite momente, dar de fapt nu contează?

În încheiere, este foarte adevărat că decizia finală este luată de politic pe baza unor interese care pot fi sau nu aceleași cu ale interesului național, doar că activitatea de supraveghere a acestor decizii politice poate fi asigurată de toți factorii implicați, doar prin dezbateri largi, serioase, fără patimă și egoism și ce este mai important fără interese ascunse.

În rest numai de bine.

 

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Publicat în Gânduri de fermier

Am ajuns, ușor, ușor, la cel de-al treilea articol dedicat unor aspecte de strategie pentru agricultura românească, primul subiect abordat fiind problematica apei și a lipsei de gestionare sustenabilă, apoi am continuat cu analiza învățământului agricol care de mult nu își mai poate duce la îndeplinire misiunea pentru care a fost creat, iar astăzi ne vom opri asupra cercetării agricole românești sau, mai bine zis, asupra a ce a mai rămas din ea.

Rolul „ideologic și ipotetic” al acestor articole este de a atrage atenția clasei politice, dar și societății civile, asupra viitorului sumbru al agriculturii românești și cu implicații, greu de cuantificat acum, asupra securității alimentare, dar și modul cum o clasă politică mult prea nepregătită și lipsită de responsabilitate politică și civică a distrus atât cât mai exista bun în acest sector.

Când vrei să analizezi și să compari un sector economic, o faci întotdeauna în raport cu liderul din zona ta de activitate, și aici aș avea în vedere Franța, care, ne place sau nu, domină în prezent agricultura și industria alimentară europene.

Este drept că avem și politicieni de ,,top” în această țară, care consideră că trebuie să ne comparăm mai mult și mai frecvent cu țări precum Tanzania și Senegal, dar nu-i așa, câteodată și râsul, chiar și cel amar, are rolul lui.

Revenind, este important de precizat că în Franța cercetarea are mai multe paliere, dar noi ne vom opri doar la cercetarea agricolă sau la cea care are legătură cu acest sector. Astfel, primul nivel este reprezentat de Centrul Național de Cercetare Științifică, care este un organism public de cercetare pluridisciplinară fundamentală și activează sub tutela Ministerului Educației, Cercetării și Inovației.

Aici regăsim printre multele domenii și cercetările fundamentale de biologie (care cuprinde genetica și fiziologia), mediu, climă, sol și multe altele, care au tangențe multiple cu sectorul agricol.

Dar pentru a face cercetare la nivelul cel mai înalt este nevoie de un buget, iar acest ,,hub de cercetare” este susținut anual cu nici mai mult, nici mai puțin decât 3,8 miliarde de euro, adică, da, ați auzit bine, 3.800 de milioane de euro.

Ce fac francezii cu fondurile astea pentru cercetare fundamentală? Păi finanțează 1.100 de laboratoare de cercetare în Franța și în lume, plătesc 33.000 de angajați pentru acest sector, din care 29.000 sunt cercetători cu diverse grade.

Dar credeți că asta ar fi tot? Nici pe departe, aici am vorbit doar de cercetarea fundamentală la științele de bază, care au impact asupra întregii societăți franceze, dar apoi fiecare sector economic are propria cercetare.

Astfel, voi vorbi în continuare despre cercetarea la nivelul sectorului agricol, unde și aici avem o cercetare fundamentală, adică mă refer la domenii de bază cum ar fi știința solului, agrotehnică, fitotehnie, ameliorarea plantelor și animalelor și multe altele, care în Franța sunt domeniile de activitate în special ale INRAE (în traducere - Institutul Național de Cercetare Agricolă și de Mediu), institut aflat în grija Ministerului Educației, Cercetării și Inovației, dar și ale Ministerului Agriculturii și Securității Alimentare.

Franța astfel deține principala organizație de cercetare agricolă din lume, asta ducând la realitatea că una din patru citări științifice pe probleme agricole în lume face referire la lucrări ale cercetătorilor de la INRAE.

Pentru a avea un astfel de institut, statul francez a băgat din nou mâna adânc în buzunar și participă anual cu circa 80% la bugetul acestui institut, adică cu vreo 800 de milioane de euro, la care se adaugă veniturile proprii ale INRAE de vreo 230 de milioane de euro, adică în total, an de an, se alocă peste un miliard de euro pentru cercetarea fundamentală agricolă.

Veniturile private ale INRAE sunt reprezentate de contractele private de cercetare, activități economice proprii (drepturi de redevență, vânzări de produse, vânzări de brevete etc.) și  diseminarea informațiilor. Pentru a se ajunge la acest rezultat, pe lângă bani cu nemiluita, dar foarte atent administrați, se investește și în resursa umană și astfel institutul are peste 8.000 de angajați, dintre care peste 2.000 de cercetători (care au doctoratul), peste 3.000 de ingineri și asistenți și peste 3.000 de tehnicieni, adică o instituție ,,îmbibată de materie cenușie” .

Cercetarea fundamentală este urmată de cercetarea specializată și aplicată, iar aici mă refer la mai multe institute, cum ar fi Arvalis, înființat de fermieri și autorități în 2002, care se ocupă de stabilirea tehnologiilor de cultură pentru principalele culturi agricole, cum ar fi cerealele, porumbul, sorgul, cartoful, inul, tutunul și ceva plante furajere. Doar că acest institut este ,,mult mai sărac”, adică are un buget anual de doar vreo 55 de milioane de euro anual, din care susținerea statului francez se ridică la peste 20 de milioane de euro, având 450 de angajați, dintre care 215 cercetători și ingineri și 165 de tehnicieni.

Pentru culturile oleaginoase și proteaginoase (floarea-soarelui, soia, mazăre, lupin, bob și altele), s-a înființat în 2015 un alt institut, numit TERRES INOVIA, rezultat prin transformarea fostei structuri CETIOM, la care s-au adăugat și alte structuri, institut care beneficiază și el de un buget de circa 35 de milioane de euro, la care se adaugă resursa umană formată din cercetători și tehnicieni necesari.

Pe lângă aceste institute prezentate mai sus mai sunt și altele, cum ar fi cel privind cultura sfeclei, pentru agricultură organică și altele, care se adaugă la efortul comun al societății franceze, incluzând aici sigur și statul, care dorește să se dezvolte în acest domeniu.

Nu trebuie uitată nici activitatea de cercetare aplicată a camerelor agricole franceze, care fiecare în departamentul unde activează își face treaba la modul cel mai serios, astfel fiind puțini fermieri francezi care aleg un soi de grâu sau un hibrid de porumb fără să analizeze rezultatele multianuale ale acestor structuri.

Acum, ca o mică paranteză, o să mă refer și la modul de diseminare a informațiilor tehnice rezultate în urma cercetărilor. Astfel, ca un exemplu, pentru cei care poate se uită dezaprobator la prețurile cărților tehnice de la noi și spun că este prohibitiv (și este, dacă ne referim la veniturile cercetătorilor sau profesorilor), trebuie știut că un pliant de buzunar care prezintă pesticidele ce se pot aplica la o cultură agricolă realizat de Arvalis costă 7-10 euro, apoi o cărticică privind tehnologia unei culturi care are în jur de 70 de pagini în format A5 costă vreo 25-35 de euro, iar o carte cu problematica pe larg prezentată se duce spre 80-100 de euro, asta în condițiile în care Franța are printre prețurile cele mai scăzute la cărțile tehnice pentru domeniul agricol.

În schimb în Marea Britanie o carte de profil tehnic și tehnologie agricolă se duce ușor la peste 200 de lire sterline, iar în Germania la peste 200 de euro, iar prețuri de 250-300 de euro sunt destul de frecvente, mai ales ale autorilor cercetători recunoscuți la nivel global.

Astfel, ca exemplu, cartea unui cercetător rus, fundamental în studiul proceselor de formare a humusului pe nume D.S Orlov, a fost publicată doar în Marea Britanie (dar distribuită și în lume) în trei ediții, cu un tiraj total de peste 30.000 de exemplare și un preț de vânzare per bucată în jur de 270 de lire sterline, venituri pe care nu le realizează primele 20 de titluri vândute într-un an din toate domeniile (inclusiv beletristică) în România.

În Franța, institutul Arvalis nu prea publică nimic sub 5.000 de exemplare/ediție, iar lucrările de bază au frecvent două-trei ediții revizuite și adăugite, adică depășesc peste 10.000 de exemplare, în total.

Culmea este că aceste cărți se vând, se citesc, se analizează, se discută și se aplică, asta fiindcă cei care au nevoie de informații înțeleg să aprecieze și să răsplătească inclusiv financiar activitatea unor profesioniști, alții decât cei de pe rețelele de socializare care, cu bidonul de pesticid în mână, întreabă la ce folosește.

Trebuie înțeles că diseminarea informațiilor din cercetarea fundamentală și din cea aplicată se face într-o filieră clar stabilită și reglementată, în sensul că institutele de cercetare diseminează rezultatele prin cărți, în special către alți cercetători, apoi pentru consultanții (care nu sunt puțini) din Camerele agricole și cei din firmele private, plus specialiștii din firmele de inputuri agricole și nu în ultimul rând către fermieri.

Consultanții preiau această informație de bază (pentru care plătesc), o adaptează la situații concrete și o diseminează la rândul lor prin intermediul revistelor de specialitate, al publicațiilor camerelor agricole și prin prezentări directe cu public către fermieri.

 

Ce rezultate aduce tot acest efort de cercetare pentru sectorul agroalimentar francez?

 

Păi, să ne referim la câteva cifre simple, de exemplu la valoarea totală a producției agroalimentare franceze, care se ridică la peste 135 miliarde euro/an, din care 46,6 miliarde euro sunt reprezentate de exporturi. O fi mult, o fi puțin?

Pentru comparație, Franța, din veniturile turiștilor străini care vizitează țara, încasează în fiecare an peste 56,3 miliarde de euro, apoi din exporturile de avioane, elicoptere și alte produse aerospațiale (rachete, piese etc.) încasează aproape aceeași sumă ca din turism, adică 56 de miliarde de euro, iar agricultura vine să participe și ea la export cu cele 46,6 miliarde de euro. Este că deja altfel percepem forța sectorului agricol francez?

Dar, ca să înțelegem și mai bine valoarea sectorului agroalimentar francez, trebuie să înțelegem că doar acesta înseamnă circa 60% din PIB-ul României de circa 290 de miliarde euro sau reprezintă 120% din valoarea cheltuielilor bugetare ale țării noastre care sunt, anual, la vreo 110 miliarde de euro.

Să ne oprim și la câteva exemple de sectoare agricole franceze care merg foarte bine (fiindcă bine merg toate). În primul rând, viticultura și producția de vin aduc 25% din exporturile agroalimentare franceze, adică peste 10 miliarde de euro anual, sau producția de semințe certificate aduce venituri de 1,8 miliarde, dar și vânzările de cartofi proaspeți, cu peste 500 de milioane de euro.

Franța colectează, așa, de ,,amuzament”, peste 500 de milioane de litri de lapte de capră pe an, asta fiindcă producția de lapte de vacă nu intră pe ecranul calculatorului, adică discutăm de peste 16 mld kg lapte anual, având o producție medie pe vacă de peste 8.800 kg și producând ,,doar” circa 1,9 milioane tone de brânză anual.

În plus, este cel mai mare producător european de carne de vită, cel mai mare la vin, cel mai mare la semințe certificate, cel mai mare la zahăr, la cartofi, al doilea la lapte, al treilea la brânză și tot așa, până ne plictisim.

Despre cereale, rapiță, porumb, nu are rost să comentăm, fiindcă majoritatea fermierilor români simte concurența franceză pe terțe piețe.

 

Ce-i lipsește României? Bani și strategie!

 

România, la rândul ei, produce doar puțin peste 90.000 de tone de brânză, adică circa 5% din producția Franței, produce circa 19 miliarde de euro valoarea tuturor produselor agroalimentare, adică circa 13% comparativ cu agricultura franceză, dar asta în condițiile în care noi avem aproape 50% din suprafața lor agricolă, adică teoretic noi ar fi trebuit să producem produse agroalimentare de vreo 60-70 de miliarde de euro, la condițiile pe care le avem. De ce doar atât?

Explicații sunt multe și am tot scris despre asta, dar în mod clar unul dintre motive este și subiectul de astăzi, adică criza cercetării românești. Așa cum am văzut, Franța alocă doar specific pentru agricultură peste 1,4 miliarde de euro anual, iar noi??...

Institutul-fanion al României, adică INCDA Fundulea, are un buget de aproximativ 5,3 milioane de euro, adică 0,4% din bugetul INRAE (așa cum am arătat, institutul francez beneficiază de peste 1,1 miliarde de euro), din care efortul direct al statului prin subvenții directe este puțin peste un milion de euro (RUȘINE!!!), apoi încă circa 1,2 milioane de euro din contracte de cercetare, inclusiv cele finanțate de MADR (la fel, RUȘINE!!!), iar diferența de venituri de circa trei milioane de euro vine din producția agricolă, dar care, așa cum știm cu toții, aceasta are costuri pe măsură, deci efectul asupra cercetării poate fi eventual reprezentat doar de profit și acela nu prea există. Așadar, cercetarea la INCDA Fundulea are vreo 2,3 milioane de euro și ne dorim să fim ce…???  Din acești bănuți, INCDA Fundulea se chinuie să plătească 241 de angajați, din care cercetători și ingineri mai sunt doar vreo 40 de persoane, în timp ce INRAE Franța are peste 5.000.

Un alt institut important al agriculturii românești este ICPA (Institutul pentru Pedologie și Agrochimie), care are un buget anual de puțin peste 2,2 milioane de euro și din care își ,,permite” să mai țină 76 de angajați, iar salariul mediu brut al unui cercetător este de 5.900 lei/lună (atenție, cu taxe incluse), față de un angajat ,,special” prin regii, agenții, ministere, care dă banii aceștia pe un ,,city-break”.

De menționat că ambele institute sunt subordonate doar Ministerului Cercetării, fiindcă MADR se mulțumește să arunce în fiecare an doar niște firimituri ca la ,,milogi”, în loc să se implice și să își asume scoaterea din mocirlă a acestui sector fără de care nu vom putea avansa.

Mai avem și ASAS (Academia de Științe Agricole și Silvice), ultimul bastion care mai încearcă să se lupte cu ,,șerpăria politică”, care și-ar mai dori câteva părți din patrimoniul ASAS sau al stațiunilor subordonate.

Nu vreau să se înțeleagă că aceia din conducerea cercetării sau a ASAS nu ar fi putut sau nu ar fi trebuit să facă mai mult, fiindcă totul este perfectibil, iar greșeli s-au făcut destule, dar când tu ești ținut sub limita sărăciei ca sector vital pentru agricultură este greu să mai poți gândi strategii, tehnologii și soluții.  

Poate o soluție complementară ar fi mult discutata și îngropata Lege a contribuției voluntar obligatorii, din care s-ar putea aloca bani pentru asociațiile profesionale, Camerele Agricole, dar și pentru cercetare. Cred, de pildă, că o taxă anuală pentru cercetare de 1-2 euro/ha de teren agricol sau pe cap de UVM (unitate vită mare) nu ar fi o catastrofă pentru niciun fermier, din contră, poate permite strângerea a circa 30 de milioane de euro anual, bani care pot da o gură de oxigen și un viitor sectorului agricol românesc, dar asta doar prin cheltuirea chibzuită și transparentă a acestor fonduri.

Aici poate ar trebui gândit ca, în schimbul acestor fonduri, fermierii să participe prin reprezentanți (veritabili și fără sânge de căpușă) la administrarea instituțiilor de cercetare, astfel încât să existe chiar și o protecție față de imixtiunile politice.

În mod clar ar trebui gândită o nouă structură a cercetării, pe sectoare ale agriculturii, că vorbim de zootehnie, cultură vegetală sau viticultură, unde poate stațiunile să devină părți componente ale institutelor centrale de profil, iar ASAS și MADR să conlucreze pe alte baze pentru revigorarea sectorului agricol.

Ar fi multe de discutat și de rezolvat, dar cred că dacă am avea șansa unor oameni cu viziune, cu pricepere și aplecare, capabili să asculte și să accepte argumente mai bune decât ale lor, am putea renaște ca sector.

Dar de unde să începem? Revin cu propunerea făcută de mai multe ori, prin care ASAS ar trebui să devină gazda și forumul de dezbateri ale unor grupuri de lucru tematice, formate din toți actorii sectorului, care să se apuce de treabă. Dar cine să vrea să muncească degeaba dintre politicieni și demnitari, fiindcă oricum cercetătorii muncesc mai pe degeaba??!

În rest, numai de bine.

 

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2023
Abonamente, AICI!
Publicat în Gânduri de fermier

Începutul anului 2023. Agricultura din România a avut problemele ei de acum obișnuite, cum ar fi influența cerealelor ucrainene, costul îngrășămintelor chimice și al inputurilor în general, lipsa politicilor agricole, aplicarea PNS-ului cu lacunele și erorile lui, dar și seceta mai mereu prezentă pe zona de est și sud a țării.

Dar vine și un an 2024, care va aduce patru rânduri de alegeri, cu promisiuni care mai de care mai frumoase, îndrăznețe și mai nevăzute, care să convingă încă o dată electoratul pentru a introduce în urnă biletul norocos al unei funcții de demnitate publică, pentru cei care sunt mai carismatici și lipsiți de inhibiții în a păcăli opinia publică, după 34 de ani de experiențe negative.

Mereu în agricultură am dus lipsa unor subiecte (câte au fost, au fost prea puține) care să creeze cu adevărat baza unei strategii naționale pentru agricultură, care să fie asumată la modul general de clasa politică și care să rezulte din analiza argumentată a nevoilor agriculturii în raport cu modul de economie pe care dorim să o dezvoltăm, pentru a putea reprezenta și deveni un sector profitabil al economiei românești.

În acest sens, fără a avea pretenția unor adevăruri absolute, voi încerca în următoarea serie de articole ale rubricii ,,Gânduri de fermier”, să lansez sau să relansez câteva teme pe care le consider de mare importanță pentru agricultura românească, dar nu numai, cumva ca o provocare și pentru alți colegi din agricultură, dar și pentru specialiști din institute de cercetare, mediul asociativ, presa agricolă și mulții alții care se doresc implicați, de a participa cu argumente la astfel de discuții, dar și de a continua astfel de dezbateri și în alte direcții unde eu personal nu mă pricep.

Poate mulți crescători de animale, legumicultori, apicultori sau viticultori care vor citi vor fi nemulțumiți de alegerile mele, dar eu nu sunt specialist în zootehnie, vie sau pomi, legumicultură sau apicultură, însă îi invit pe cei care activează în aceste sectoare să aleagă teme, să sintetizeze o serie de argumente și, dacă se consideră că este nevoie, mă pot contacta pentru a le găsi o formă de a le face publice în paginile revistei.

 

Seceta la alții

 

Legat de subiectele articolelor următoare pe care o să le propun cititorilor, am încercat să aleg o serie de teme care să implice și să aibă relevanță pentru mai multe sectoare și pentru mai mulți fermieri din agricultură, dar în același timp să reprezinte o minimă platformă de discuții în perioada următoare de campanie electorală, inclusiv pentru cei care visează să conducă destinele agriculturii românești.

Revenind la subiectul propus pentru acest articol, ne reîntoarcem în timp în primăvara acestui an, când au apărut o serie de informații pe fluxurile de știri, legate de seceta gravă care se abătuse asupra agriculturii spaniole.

Trebuie menționat că Spania are în mod obișnuit probleme cu seceta, dar la începutul anului 2023 se confrunta cu o secetă cum nu mai existase în agricultura spaniolă în ultimii circa 80-100 de ani, mai ales că aceasta era o continuare a anului 2022, la fel foarte secetos, deci efectele amplificându-se la un nivel extrem de mare și grav.

În aceste condiții, specialistul în agro-climatologie Serge Zaka a descris într-o intervenție pentru presa spaniolă (preluată de EURONEWS) că ,,Spania este într-o situație de megasecetă, suferind cea mai mare parte a efectelor secetei din vara anului 2022 și apoi a iernii uscate care a urmat. Starea [actuală] a solului și a rezervelor de apă corespunde în general cu ceea ce vedem de obicei în august. Acest lucru este total fără precedent”.

Într-o altă intervenție pentru televiziunea spaniolă, expertul Jorge Olcina, șeful laboratorului de climatologie de la Universitatea din Alicante, arăta că „situația este deosebit de alarmantă în regiunile Catalonia și Andaluzia, unde rezervoarele de apă sunt la mai puțin de 25% din capacitatea lor”.

Din această cauză, guvernele regionale ale ambelor regiuni au impus restricții de apă la sfârșitul lunii februarie, ceea ce înseamnă că locuitorii nu au mai avut voie să-și ude grădinile sau să-și umple piscinele. Fermierii au fost rugați, de asemenea, să reducă irigarea.

În continuarea intervenției sale, dl Olcina arăta că ,,nici restul Spaniei nu este în afara pericolului. Starea rezervelor este din ce în ce mai îngrijorătoare în regiunile Valencia, Murcia, Castilia-La Mancha și Extremadura. Stocul de apă disponibil a scăzut sub 40% din capacitatea totală”.

Astfel, se contura la acel moment situația critică a rezervelor de apă ale Spaniei, și aici trebuie să înțelegem că vorbim de rezervele de apă pentru populație, economie, agricultură și orice alt sector care vă mai vine în minte.

Ca o curiozitate, este de menționat că și în Spania mai există obiceiul de a invoca prezența și intervenția divină, dar fără a fi motiv de derâdere și batjocură în societate, și asta deoarece înainte de a emite o concluzie, lumea de acolo (societatea, în general) se apleacă mai serios asupra lucrurilor și dacă constată că oamenii aceia (fermierii, în cazul nostru) nu mai pot face nimic altceva, toate soluțiile fiind deja epuizate, pot înțelege acest gest de natură religioasă și o văd ca ultimă soluție în fața incapacității autorităților de a-i ajuta.

Astfel, presa spaniolă a relatat despre mai multe astfel de procesiuni religioase, precum cele din satul andaluz Jaen, unde pe 1 mai 2023 s-a organizat o astfel de acțiune, denumită ,,El Abuelo”, unde locuitorii s-au rugat pentru ploaie, scoțând statuia lui Hristos pentru a le întări rugăciunile, fapt care se mai întâmplase doar în anul 1949.

Poate este important de știut că în Spania, începând cu anii ‘50, s-au instalat sute de baraje și sisteme de deviere a cursurilor de apă, pentru a răspunde lipsei recurente a acesteia. În total, țara are acum aproximativ 1.200 de baraje și rezervoare artificiale, mai multe decât oricare altă țară din Europa, dar nu numai. Majoritatea acestor baraje se găsesc în jumătatea de sud a Spaniei, furnizând apă în principal zonelor intensiv agricole, dar și fermelor mai mici sau activităților turistice și nevoilor populației.

Întorcându-ne la subiectul nostru, guvernul spaniol, evaluând situația ca fiind extrem de gravă atât pe termen scurt, dar și în perspectivă, a decis în urma unei reuniuni de urgență a cabinetului o primă serie de măsuri, prin alocarea unei sume de circa 2,19 miliarde de euro pentru două componente, prima în valoare de vreo 749 de milioane de euro, ca sume de completare la despăgubirile acordate fermierilor spanioli, și a doua componentă de circa 1,4 miliarde de euro, pentru construirea de noi baraje de colectare a apei.

Nu trebuie uitat că la acest moment sistemul spaniol de asigurări pentru agricultură care funcționează sub forma societății ,,AGROSEGURO” este cel mai performant din Europa, dar în astfel de situații chiar și acesta își atinge limitele, iar statul a fost nevoit să intervină sub diferite forme pentru a salva fermierii de la dispariție, inclusiv prin acordare de despăgubiri financiare, dar și prin exceptarea de la anumite taxe și impozite.

Cu toată reacția rapidă a guvernului spaniol, dată poate și de apropierea la acel moment a alegerilor locale și municipale, specialiștii au tras și alte semnale de alarmă, în sensul că această soluție privind ,,construirea mai multor rezervoare de apă nu mai are sens: nu mai avem apă de pus în rezerve”, a spus Olcina de la Universitatea din Alicante. „În schimb, trebuie să dezvoltăm noi moduri de a folosi apa, cum ar fi reutilizarea apei. Dar, mai presus de toate, trebuie să folosim mai conștient apa”, a adăugat acesta, astfel putând să ne ducem cu gândul că acest program s-ar putea să reprezinte doar bani risipiți în condițiile în care se consideră că în Spania climatul se schimbă, inclusiv în zona montană, ariditatea crește și astfel sursele de apă care să umple rezervoarele și barajele scad, deci programul ar fi inutil.

 

România și necesitatea de apă

 

Plecăm cu gândul la acest moment al povestirii din Spania pentru a veni înapoi pe plaiurile mioritice și să vedem în același context cum stăm cu rezervele și consumul de apă.

La acest moment, Hidroelectrica are o capacitate de stocare, în cele circa 40 de lacuri de acumulare, de vreo patru miliarde de metri cubi, apă care este folosită aproape exclusiv pentru producția de energie electrică, regularizarea unor cursuri de apă împotriva inundațiilor și viiturilor, dar și pentru consumul populației și al industriei, într-o foarte mică măsură.

Consumul de apă al României a cunoscut în ultimii 35-40 de ani o variație extrem de importantă, în sensul că acesta, înainte de Revoluție și în primii ani după aceasta, se ridica la circa 20 de miliarde de metri cubi anuali, cam cât este consumul actual al Germaniei.

Acum, trebuie să înțelegem că acest consum era atât de ridicat și din cauza consumurilor exagerate din industrie, din cauza unor tehnologii energofage sau a risipei, dar și din cauza consumului pentru agricultură, care se ridica la aproape 5,5-6 miliarde de metri cubi pe an, adică cu peste 50% mai mult decât sunt rezervele Hidroelectrica azi.

Datele ultimilor ani arată, conform Apelor Române, că în 2018 cererea era de 6,86 miliarde de metri cubi, iar acum s-a ajuns la 8,6 miliarde, iar cea mai mare creștere s-a înregistrat la cererea de apă în agricultură, de la 1,62 miliarde la 2,8 miliarde în doar cinci ani, asta datorită creșterii suprafeței irigate.

Tot conform acelorași date, consumul casnic a crescut cu doar vreo 0,2 miliarde de metri cubi, de la 1,16 miliarde de metri cubi de apă la 1,35 miliarde. Potrivit datelor INS, apa potabilă distribuită pentru uz casnic a ajuns în 2022 la 597 milioane de metri cubi, o scădere ușoară față de 2021.

În această trecere în revistă a rezervelor de apă trebuie avută în vedere că de principiu distribuirea cursurilor de apă (nu a volumelor de apă) pe teritoriul țării este relativ uniformă, doar că cele mai mari captări sunt pe Dunăre cu cele două baraje de la Porțile de Fier 1 și 2, iar apoi mai sunt câteva baraje mari pe râuri interioare (Bicaz, Vidraru, Vidra, Izvorul Muntelui, Oașa și altele).

O primă observație ar fi că în România mai există posibilități imense de construcție de noi baraje de acumulare, atât de natură tehnică, în sensul în care să găsim locații care să prezinte conformație naturală, dar și versanți de natură geologică potrivită pentru a se construi barajul, dar mai există și surse de apă care pot fi captate pentru astfel de întrebuințări.

După opinia profesorului Dorel Pavel și studiile realizate de ISPH, potențialul hidroenergetic neexploatat este estimat la circa 8000 Mwh, adică echivalentul a circa 11-12 reactoare nucleare precum cele de la Cernavodă (unul are o putere instalată de circa 700 Mwh), iar acumulările de apă se pot ridica la cca 6-7 miliarde metri cubi apă. În această estimare s-au inventariat doar situațiile foarte favorabile economic și tehnic, potențialul fiind mult mai mare dacă se vor lua în calcul și variantele bune economic sau cele medii.

Acest potențial a fost blocat în mare măsură de politica dusă prin Ministerul Mediului, care oficial a invocat eventualele probleme de mediu care pot apărea, dar care nu au fost demonstrate nicăieri în lume în cazul unor construcții și exploatări durabile, urmărite permanent, și unde se aplică legea în mod precis atât în timpul construcției, dar și ulterior pe durata exploatării, ci, din contră, se consideră că avantajele și beneficiile pot fi extrem de importante pentru natură și om.

Sunt numeroase exemple în acest sens, iar mulți dintre cei care mai fac turism în România se duc și admiră lacul de la Oașa sau lacurile Scropoasa sau Bolboci din Masivul Bucegi, care pot fi luate drept model de bună practică.

Având în vedere experiențele de la noi cu modul de manifestare al clasei politice, de multe ori și sub umbrela unor propuneri fără logică și temei științific ale Comisiei Europene, ne putem pune întrebarea dacă Ministerul Mediului nu a fost folosit ca organ de limitare a dezvoltării locale prin exploatarea resurselor hidroenergetice și, pe de altă parte, de stimulare a unor alte activități de producere a energiei, pe bază de panouri fotovoltaice sau eoliene (toate venite din import), care au impact chiar mai mare asupra naturii, dar acesta este un subiect separat.

Cert este că România, dacă dorește astăzi, să zicem, să își amenajeze circa patru milioane de hectare de teren agricol irigat (asta însemnând repararea celor trei milioane de hectare de pe timpul lui Ceaușescu și încă un milion de hectare care ar fi de dorit drept amenajări noi) și să poată asigura măcar 150 mm/ha/an (adică 1500 mc/h sau echivalentul a 3 udări), are nevoie de surse de apă de 6 - 6,5 miliarde de metri cubi, adică de 1,5 ori cât poate înmagazina astăzi Hidroelectrica, presupunând că ar și folosi această apă pentru irigații, ceea ce nu se întâmplă.

La fel este de reținut că într-un an secetos cum a fost și acesta, o cultură de porumb are nevoie de 4-5 udări, iar o cultură de soia, de 5-6 udări, ceea ce ar duce consumul de apă necesar irigațiilor pentru suprafața avansată de 4 milioane ha la un volum de 8-9 miliarde de metri cubi de apă.

Trebuie menționat că astăzi noi, ca țară, nu avem stocuri de apă pentru irigații, adică ne asigurăm apa de irigații doar din ce curge pe Dunăre sau anumite râuri interioare (un procent foarte mic), fără să putem folosi acumulările din barajele de la Porțile de Fier 1 și 2 care sunt exclusiv pentru producerea de energie electrică, iar pe râurile interioare nu avem amenajări de captare a apei de irigații pentru folosință în timpul verii (nu avem captări de apă nici pentru industrie sau turism), ele fiind tot pentru energie electrică și într-o foarte mică măsură pentru nevoile populației sau industriei, asta cu toate că ne uităm la apă cum curge liber pe râurile interioare și Dunăre, și, neîngrădit, către mare.

Este obligatoriu să înțelegem cu toții că în România dezvoltarea economică viitoare (industrie, agricultură, turism, populație) se bazează aproape în totalitate pe apa care curge prin intermediul cursurilor de apă, deoarece noi nu avem baraje de captare. Dacă cursurile scad sau seacă, în acele zone autoritățile nu au soluții de suplinire a lipsei de apă (în afară de cisternele pompierilor), cum ar fi putut fi existența în amonte a unui baraj, căruia să i se dea drumul în mod controlat pentru a susține nevoile economice și sociale.

Pentru cei care nu știu sau au uitat foarte repede, anul trecut în România, în jurul datei de 1 august, s-a oprit apa de irigații în sudul țării, din cauza nivelului scăzut al Dunării care făcea imposibilă aducțiunea de apă, iar situația nu a putut fi atenuată cu barajele de pe Dunăre, deoarece acea apă, așa cum am arătat mai sus, avea o altă destinație. Dar odată cu scăderea cursurilor râurilor au fost puse la grea încercare și alimentarea cu apă pentru populație, industrie, răcirea reactoarelor de la Cernavodă, circulația fluvială și multe altele.

Dacă ne referim la agricultură, este sugestiv exemplul din acest an, când la neirigat în zona mea (Brăila), dar și în alte județe limitrofe producția de porumb a fost de 250-400 kg/ha, iar la irigat producția este de 10-12 to/ha. Dacă o raportăm la 2 milioane ha irigate (jumătate din cât am propus pentru amenajat), vorbim de o producție de 20 de milioane de tone/an, cu o valoare de piață astăzi de circa 3,6 miliarde euro/an, totul fiind posibil în acest scenariu.

Ecologiștii trebuie și ei să înțeleagă că și fauna sau plantele mor fără apă, deci o regularizare a acestor cursuri de apă ar ajuta și aceste aspecte, iar beneficiile ar fi incomparabile în raport cu problemele care ar putea apărea.

 

Avem interesul unor astfel de investiții în viitorul apropiat în România?

 

Personal, fără presiunea societății cu toate elementele care o constituie, nu cred că avem o clasă politică să poată prevedea o astfel de ,,APOCALIPSĂ”, iar asta va fi una dintre greșelile fundamentale ale noastre ca țară și nație, cu mult mai mare decât greșeala care se dovedește acum a lipsei unui buget de înarmare la un nivel rezonabil de-a lungul ultimilor 30 de ani, fapt care ne-a dus într-o situație de vulnerabilitate pe care încercăm să o recuperăm, dar nu va fi ușor.

Nu trebuie să neglijăm scenariul foarte probabil ca ariditatea multor regiuni din sudul, estul și vestul tării să crească și noi să nu avem instrumente de intervenție pentru a salva producția de hrană a țării, iar decât să ajungem să dăm anual câteva sute de milioane de euro pentru despăgubiri fără finalitate, nu ar fi mai bine să gândim un program de captare a resurselor de apă care azi se pierde?

Cred că realizarea unor investiții în astfel de baraje ar putea fi un pilon de bază al strategiei de asigurare a securității alimentare a țării, dar și garanția unei dezvoltări economice, care nu va fi posibilă fără apă.

Legat de problema resurselor de apă ale unei țări sau alteia, mi s-au părut interesante afirmațiile ministrului moldovean al Agriculturii, domnul Bolea, care afirma că în raioanele din sudul țării (Republica Moldova) nu ar trebui să se mai cultive porumb, în condițiile în care precipitațiile însumează cca 200-300 mm/am, iar consumul porumbului este de 500-600 mm/an pentru o producție decentă.

Afirmația mai includea o parte referitoare la nevoia unor reglementări legale privind cultivarea acestei plante, dar care până la urmă a fost dezmințită de demnitarul moldovean.

Totuși, această afirmație îmi aduce aminte de o situație din Franța, unde în departamentele din centrul și nordul Franței nu găsești fermieri care să cultive porumb boabe decât în mod excepțional, deoarece condițiile climatice nu sunt cele mai bune, rezumându-se la porumbul de siloz pentru zootehnie sau la cultivarea cerealelor, sfeclei de zahăr sau a rapiței, iar asta deoarece acești fermieri ascultă de sfaturile cercetătorilor din diferite institute de cercetare sau camere agricole.

Ca să spui acest lucru în România, în sensul că poate trebuie începută o discuție despre recomandările de amplasare a culturilor sau activităților agricole în anumite zone cu probleme climatice, nu ar face decât în cele mai multe situații ca aceia care ar avea ceva de spus să rămână rezervați, în schimb fel de fel de neaveniți își vor da cu părerea în funcție de cum ar bate vântul, iar astfel, din păcate, mulți fermieri dintre cei care ar trebui să fie protejați de astfel de recomandări vor sfârși prin falimentul fermei, fenomen existent, dar nerecunoscut azi.

 

Care ne sunt urgențele

 

În concluzie, cred că avem nevoie urgentă de:

I. Realizarea unei strategii de captare a resurselor de apă în vederea creării unor rezerve strategice pentru susținerea agriculturii și a industriei în condiții de calamitate naturală gravă.

  • Această strategie ar trebui să aibă în vedere și reducerea/eliminarea importurilor de pește, care se cifrează la cca 110.000 de tone pe an, reprezentând între 85-90% din consumul intern.

  • Poate fi baza unor dezvoltări locale de natură turistică, așa cum a început lacul Oașa, sau de prea mult timp așteaptă o inițiativă în acest sens alte lacuri de acumulare ca Bolboci sau Scropoasa.

  • Asigurarea stocurilor de apă pentru consumul populației sau al obiectivelor industriale, în special al celor strategice, dar nu numai.

Acest program ar trebui să cuprindă captările care ar putea fi realizate în zonele montane pe cursurile existente, care apoi ar putea fi folosite și drept canale pentru conectarea la noi amenajări de irigații sau pentru aprovizionarea Dunării pentru a avea nivel care să facă posibilă irigarea culturilor din sud-estul țării.

Ar trebui să ne gândim să ducem apa Dunării pe albia unor cursuri care se varsă în fluviu pe teritoriul românesc, ca să nu fim nevoiți apoi să împărțim cu ,,frații bulgari”, iar astfel de cursuri sunt Ialomița/Prahova sau Buzău, care vin din zonele montane și care pot prelua pe parcurs și alte surse de apă.

O astfel de gândire poate fi implementată și în sudul țării, folosindu-se culoarul râurilor Argeș/Dâmbovița, dar la fel, și cu riscurile asociate, bazinele Oltului și Jiului. În plus, nu ar trebui uitată finalizarea proiectului amenajării Siret-Bărăgan.

II. Realizarea unei strategii de obținere a resurselor de apă pentru ,,înverzirea Dobrogei” prin desalinizarea apei de mare, astfel încât să fie asigurată apa pentru irigații și industrie.

  • Costul energiei pentru uzinele de desalinizare ar putea fi redus și ,,verde”, având în vedere că zona este propice atât pentru energie fotovoltaică, dar și eoliană (pe lângă cea nucleară de la Cernavodă), care ar asigura costuri reduse de obținere a apei.

  • Sursele de apă astfel obținute ar putea permite și o reindustrializare a zonei, care ar permite fructificarea existenței portului Constanța, dar lipsa apei este un impediment pentru multe sectoare economice.

Această regiune, Tulcea și Constanța, ar însemna circa 450.000 ha potențial irigabile, zonă care ar putea cunoaște o dezvoltare fantastică prin culturi de origine subtropicală, atât culturi vegetale, dar și culturi pomicole sau viticole și cu desfacere la export (caise, piersici, struguri de masă, smochin, migdale, legume).

Dar pentru a dimensiona și realiza o estimare corectă și fiabilă a modului de gestionare a resurselor de apă, am avea nevoie și de alte analize, dar și de alte măsuri. Aici ar trebui să ne gândim la stimularea fermelor cu sere hidroponice care permit recircularea apei și consumurile cele mai eficiente dintre toate sistemele de cultură ale legumelor.

Trebuie avute în vedere și recuperarea, și reutilizarea apei, noi fiind acum în situația în care avem stații de epurare care curăță apa și îi dau drumul în diferite cursuri de apă, în loc să o reutilizeze în procesul de producție sau în alte scopuri, aspecte care se întâmplă și la stațiile de epurare a apelor din unele localități sau complexe zootehnice.

Autoritățile trebuie să se trezească din visele frumoase cu râuri repezi și ape cristaline care nu se mai opresc și să încerce să vizualizeze terenuri aride, lipsa vegetației și a animalelor, imagini ale „APOCALIPSEI” resurselor de apă care se apropie cu pași repezi, iar la rândul lor ecologiștii de cafenea trebuie să înțeleagă că plantarea unui pom sau interzicerea agriculturii intensive va aduce doar niște mici modificări la imaginile apocaliptice anterioare, adică pe lângă peisajele aride vor mai fi și oameni subnutriți, muribunzi și care nu vor mai avea puterea să se gândească la nimic.

Dar despre asta și multe alte aspecte, într-un număr viitor. În rest, numai de bine.

*****

De ceva timp, cochetez cu unii dintre colegii din presa agricolă la un mod de organizare a unor grupuri de lucru sau denumite oricum altfel, dar fără a avea patronajul unui minister, asociații profesionale sau organizații de presă, ci o formă cât mai independentă, dar unde să participe specialiști din ASAS, Institutul de Economie Agrară, INCDA Fundulea și stațiunile din teritoriu, MADR, organizații ale fermierilor, specialiști din presa agricolă și fermieri cu astfel de competențe, care cu toții, într-un spirit voluntar, dar asumat, să pună umărul la un astfel de proiect. Normal că doar presa (în special cea agricolă) poate face promovarea și diseminarea unui astfel de proiect. Trebuie menționat că un astfel de proiect nu este dedicat celor care își doresc o trambulină ministerială sau parlamentară, ci pentru cei care în mod altruist ar dori să aloce timp, și nu puțin, pentru studiu, pentru a scrie și pentru a susține astfel de programe atât de necesare, după cum bine constatăm de vreo 30 de ani încoace.
Dar vom putea construi un astfel de forum pentru dezbatere, fără a pune înainte egoismul și dorința de a mai avea o funcție sau avantaj personal? Eu sper sincer că da și sunt deschis discuțiilor cu toți cei care ar îmbrățișa o astfel de idee, și aștept cu drag orice feedback în acest sens.

 

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – octombrie 2023
Abonamente, AICI!
Publicat în Gânduri de fermier

Campusul Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară (USAMV) Cluj-Napoca găzduiește, în perioada 6 - 8 octombrie 2023, două evenimente anuale, cu impact major în domeniul agroalimentar, respectiv al interacțiunii cu animalele: Transilvania Food Summit și Ziua Interacțiunii Om-Animal (ZIOA).

Ca și la precedentele două ediții, Transilvania Food Summit va reuni sute de specialiști în domeniul agroalimentar. Importanța summitului găzduit de USAMV Cluj-Napoca este reliefată și de latura academică a dezbaterilor, susținute de profesori și cercetători în domeniu agroalimentar din universități și institute de cercetare din Europa, alături de membri ai Academiei Române și ai Academiei de Știinte Agricole și Silvice.

Lista participanților la eveniment mai include fermieri și grupuri/asociații de producători agricoli, GAL-uri, producători și retaileri de utilaje pentru agricultură și industrie alimentară, procesatori și asociații din industria alimentară, reprezentanți ai companiilor de retail alimentar, reprezentanți ai asociațiilor din domeniul HoReCa, reprezentanți ai autorităților locale și centrale, naționale și internaționale, executivi din domeniile financiar-bancar, IT, juridic.

TFS 1

La summit vor participa și reprezentanți ai Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ai Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor, ai Ministerului Investițiilor și Proiectelor Europene. De asemenea, se vor alătura delegați ai Comisiei Europene (DG Agri și DG Regio), ai Parlamentului European, dar și ai COPA-COGECA, structura care reprezintă interesele fermierilor și ale cooperativelor la nivel european.

TFS 4

Lucrările se vor desfășura în Aula Magna „Mihai Șerban”, iar pe platoul din fața acesteia va avea loc, în aceste trei zile, un târg de produse tradiționale locale și ale meșterilor populari locali. Și USAMV Cluj-Napoca va avea standuri cu produse din fermele și stațiunile proprii, între care vinurile de la Stațiunea Vinea Apoldia Maior, legume și fructe de sezon, alături de plante ornamentale și trandafiri din colecția Stațiunii de Cercetare Horticolă. Ansambluri și artiști care promovează tradițiile culturale transilvane vor întregi atmosfera evenimentului, iar detalii despre program și lista speakerilor sunt disponibile pe site-ul oficial: http://transilvaniafood.ro/#top.

Deschiderea oficială va avea loc vineri, 6 octombrie 2023, de la ora 10.00, cu participarea rectorului USAMV Cluj-Napoca, prof. dr. Cornel Cătoi.

TFS

Al doilea eveniment găzduit de universitatea clujeană este Ziua Interacțiunii Om-Animal (ZIOA), care a ajuns la ediția a 23-a și se va desfășura sâmbătă, 7 octombrie 2023, între orele 10.00 – 15.00, în zona clădirii Rectoratului.

Dedicată Zilei mondiale a animalelor, sărbătorită anual în data de 4 octombrie, ZIOA va cuprinde numeroase activități educative: grupuri de discuții despre bunăstarea animalelor și programele de studii în domeniu, standuri educaționale, prezentare oportunități de voluntariat și foster, interacțiuni cu echipe de oameni și câini de terapie, târguri tematice artizanale, activități de observație și cunoaștere a animalelor, promovarea adopției și deținerii responsabile a animalelor, cunoașterea păsărilor din campusul USAMV Cluj-Napoca, consiliere despre dresaj pozitiv și îmbogățire comportamentală etc.

Va putea fi vizitat și Complexul Acvaristic al USAMV Cluj-Napoca, care va găzdui și Atelierul de cunoaștere a insectelor (Muzeul Zoologic al UBB) și Colțul de cunoaștere a reptilelor (Vivariul UBB).

ZIOA 1

ZIOA 2023 va reuni cadre didactice, cercetători și studenți-voluntari din USAMV Cluj-Napoca (Facultatea de Zootehnie și Biotehnologii; Facultatea de Medicină Veterinară), din cadrul UBB Cluj-Napoca (Vivariul UBB, Muzeul Zoologic UBB, Organizația Studenților pentru Natură), precum și instituții și ONG-uri din domeniul interacțiunilor pozitive om-animal, în mod particular cele deschise spre oferire de voluntariat, oportunități de practică și angajare a viitorilor absolvenți. Programul detaliat îl găsiți pe pagina evenimentului: https://fb.me/e/6Xjyijo1K.

Animalele de companie sunt binevenite la evenimentul ZIOA 2023, dar se solicită deținătorilor să garanteze pentru câini/pisici vaccinările la zi și că nu manifestă comportamente agresive față de oameni și alte animale. Deținătorii animalelor sunt rugați să aibă asupra lor lesă, apă, hrană și elemente de igienizare necesare asigurării confortului animalelor.

ZIOA 2

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Publicat în Eveniment
Miercuri, 13 Septembrie 2023 18:37

Albinuța, neonicotinoida și fermierul

Nu credeam că în 2023 vom avea în prim-plan, pentru a nu știu câta oară, problema aplicării de tratamente cu neonicotinoide de către fermierii din România. Era evident că derogările MADR vor continua, atâta vreme cât nu există înlocuitori eficace ai acestor substanțe fără de care, în țara noastră, sub influența dăunătorilor din sol, producțiile de rapiță, porumb sau floarea-soarelui ar fi compromise. În acest caz, pierderile economice ar fi prea mari pentru a putea fi suportate de fermieri, mici sau mari, iar mecanisme de compensare a pierderilor date de Comisia Europeană, pe această temă, nu am văzut sau auzit.

Este surprinzător faptul că, în lipsa unor date concrete, a unor statistici sau cercetări amănunțite, care să demonstreze efectul fără dubiu asupra reducerii populațiilor de albine, de polenizatori sau a sănătății oamenilor, organizații cu pretenții acuză fermierii și condamnă MADR pentru decizia de a da derogare utilizării neonicotinoidelor. Dacă la nivelul UE, familiile de albine au scăzut, în România există o creștere a numărului de albine sau o stagnare a acestora în anii trecuți și nu există un efect confirmat al aplicării neonicotinoidelor la semințe asupra albinelor. Dacă vorbim de aplicarea insecticidelor în perioada de vegetație, atunci se schimbă problema, dar, din nou, nu este cazul pentru că nu se utilizează în alte stadii, în afara tratamentului la sămânță.

Datele certe ale Studiului realizat de ASAS și MADR, la nivelul mai multor institute și stațiuni din țară, cu sute de probe de sol, miere, polen, albine și puiet, analizate de laboratoare acreditate ISO din afara țării noastre, Bulgaria, Franța și Germania, arată, fără dubiu, că substanțele neonicotinoide găsite sunt sub limitele maxime admise de regulamentele europene în mierea sau polenul destinat consumului uman. Deciziile emoționale, luate la repezeală, fără studii concrete și dovezi care să nu fie contestate, pot face mai mult rău, chiar dacă, la prima vedere, intențiile sunt bune.

Observ că, din nou, cu sau fără intenție, sunt aduși în antiteză fermierii mici, până-n 100 de hectare, cu cei mari și, implicit, crescătorii de albine. Nu cumva ar trebui să ne întrebăm de ce un apicultor și-ar amplasa stupina la același fermier, an de an, dacă ar avea probleme legate de pierderi de efective? Or, nu cred că-i face plăcere vreunui stupar să piardă tot timpul?! Dacă nu ar exista o colaborare strânsă între cei doi, atunci cu siguranță nu am vedea stupine lângă câmpurile de floarea-soarelui sau de rapiță, ci, doar plante sterile, fără producție, care să conteze pentru piață. Repet, să nu uităm un lucru important, că insecticidele sunt interzise pentru utilizarea în aer liber, care nu-i același lucru cu utilizarea ca tratament pentru sămânță, drept pentru care aceasta ajunge în sol.

Apicultorii au alte probleme care nu sunt legate de efective, ele fiind determinate de scăderea la jumătate a producției de miere, de reducerea vânzărilor la export sau la intern, de importuri ieftine din China și inclusiv din Ucraina, de scăderea consumului pe cap de locuitor, de programul ,,Mierea în școli”, care există, dar nu se aplică, și de lipsa unei susțineri financiare care să compenseze toate aceste pierderi. Despre cauzele acestor probleme ne vom ocupa într-o ediție viitoare.

 

Editorial de: ȘTEFAN RANCU, realizator Radio Antena Satelor

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – august 2023
Abonamente, AICI!
Publicat în Editorial

Târgul Internațional de Agricultură, Industrie Alimentară și Ambalaje -  Agromalim, organizat de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad, se desfășoară în această toamnă în perioada 7 - 10 septembrie, la Complexul Internațional EXPO Arad.

La Agromalim 2023 sunt prezenți cei mai importanți jucători în domeniul agricol și industriei alimentare din întreaga lume. „Tehnologii, mașini și utilaje agricole, input-uri pentru fermele de cultura plantelor, sisteme de creștere și furaje pentru animale, medicamente și instrumentar de uz veterinar, echipamente pentru industria alimentară, produse agroalimentare, tehnică de ambalare, servicii de consultanță, reviste, cărți și cataloage de specialitate, toate acestea își așteaptă vizitatorii în vestul țării în perioada 7 - 10 septembrie”, ne-a declarat Cimi Enache, manager proiect Agromalim, care adaugă că și la această ediție expoziția de animale de rasă va fi unul din punctele de interes pentru vizitatori.

agromalim agromalim

De asemenea, cercetarea românească în domeniul agriculturii și industriei alimentare își prezintă rezultatele la Agromalim 2023.

agromalim

Programul de vizitare al târgului:
Joi, 7 septembrie: 11.00 – 18.00
Vineri, 8 septembrie; sâmbătă, 9 septembrie: 10.00 – 18.00
Duminică, 10 septembrie: 10.00 – 16.00

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Publicat în Eveniment

Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni (SCDCPN), împreună cu autoritățile locale, intenționează să facă din pepenele de Dăbuleni un produs cu indicație geografică protejată (IGP). De menționat că stațiunea nu comercializează pepeni, ci se ocupă doar de cercetare, de ameliorare și de producere de sămânţă.

Pepenii de Dăbuleni sunt renumiți în întreaga țară, dar renumele lor ascunde, la acest moment, ani de trudă, uneori fără o remunerație pe măsura muncii. Însă, fermierii din zonă au fost scoși de multe ori din necaz cu această cultură care de-a lungul timpului a evoluat datorită muncii asidue a cercetătorilor. Tehnologia a dus şi producţia, şi calitatea pe alte trepte. Odată cu introducerea altoirii şi a soiurilor din ce în ce mai performante, producţiile au crescut constant.

337095765 453108223643111 4639390775855038606 n

Potrivit cercetătorilor de la SCDCPN Dăbuleni, 2023 a fost un an delicat, până acum, cu temperaturi foarte scăzute, precipitaţii foarte multe, ceea ce este pe de o parte bine, dar pe de altă parte anumite culturi au fost afectate de aceste condiții climatice. „În ceea ce privește cultura pepenilor verzi, condiţiile climatice ale acestui an au făcut ca primele fructe coapte, primii pepeni care s-au copt la Dăbuleni să fie cu circa zece zile mai târziu decât în media ultimilor ani. Aceleaşi condiţii de climă, de temperatură, de precipitaţii fac ca nici gustul pepenilor să nu mai fie cel pe care ni-l dorim. Sunt uşor mai puţin dulci decât normal, decât potenţialul hibridului. Pentru că, repet, am avut o perioadă mare cu temperaturi mult sub media acestei perioade”, ne-a spus dr. ing. Ștefan Nanu, director științific SCDCPN Dăbuleni.

140A8458

În arealul arid al Olteniei, în opinia cercetătorilor, ideal ar fi ca fiecare să își păstreze și să-și modernizeze tehnologia în care s-a specialiazat, referindu-ne la producătorii de răsaduri, cultivatori și cei care valorifică producția.

Pepenii se cultivă prin răsad altoit. „Această tehnologie deja în mare parte a fost preluată de o altă categorie de oameni, oameni care produc plante altoite. Cultivatorul din Dăbuleni şi din zonă se ocupă de producerea pepenilor, achiziţionând răsadurile produse de cei cu dotarea şi pregătirea necesară”, a precizat dr. ing. Ștefan Nanu.

Cu mulţi ani în urmă, pepenii se cultivau prin semănat direct, folosindu-se sămânţă oprită de fiecare cultivator. Tehnologia de cultivare a evoluat, s-a trecut la folosirea hibrizilor, care sunt superiori în special din punct de vedere productiv, din punctul de vedere al rezistenţei la boli şi dăunători. Apoi s-a trecut la altoirea pepenilor, pe portaltoi care rezistă la renumita ciupercă Fusarium oxysporum.

218498734 958854108233789 531776094358387171 n

„În goana după preţuri mai bune, tehnologia s-a actualizat prin mulcirea solului cu folie de polietilenă pentru a scăpa şi de buruieni, apoi cultivarea în tunel pentru timpurietate. Deci, tehnologia a evoluat cu fiecare an, în această evoluţie staţiunea având un rol aş putea spune dominant, sigur, nu se putea face această evoluţie fără dorinţa şi ambiţia cultivatorilor de a avea culturi bune şi de a putea să trăiască din aceste culturi. S-a ajuns în acest moment la un vârf al tehnologiei în cultura pepenilor verzi, dar suntem oarecum deficitari în continuare la capitolul valorificare”, arătat directorul științific al stațiunii, dr. ing. Ștefan Nanu.

218432596 958854151567118 7465131776772959740 n

La Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni nu există hibrizi, sunt doar soiuri de pepeni, cu care stațiunea se mândrește. Este vorba de soiurile de pepene roșu Dulce de Dăbuleni, De Dăbuleni şi Oltenia şi un soi de pepene galben, Dăbuleni 60.
Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni îşi desfăşoară activitatea, în principal, în zona solurilor nisipoase din sudul Olteniei, soluri care au o fertilitate naturală scazută. SCDCPN are o activitate de 64 de ani, îndreptându-și atenția preponderent pentru a face nisipul fertil. S-au creat soiuri și hibrizi ce valorifică la maximum nisipurile din zonă, cercetarea la stațiune vizând patru domenii: pomicultură, viticultură, legumicultură, culturi de câmp, plante medicinale.

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Publicat în Horticultura

Alianța pentru Agricultură și Cooperare solicită acordarea unor autorizații temporare pentru utilizarea neonicotinoidelor pentru tratarea semințelor folosite la însămânțarea culturilor de toamnă din acest an.

În anul 2023, din cauza condițiilor agrometeorologice de secetă pedologică severă și arșiță prelungită, s-a constatat o proliferare extremă a dăunătorilor (în special Tanymecus dilaticollis, Agriotes spp., Zabrus tenebrioides, Ceutorhynchus spp., Chlorops pumilionis, Oscinella frit/Oscinella pusilla, Phorbia securis și Aphididae), care, susține Alianța pentru Agricultură și Cooperare, amenință să afecteze în continuare randamentul culturilor agricole și să penalizeze eforturile fermierilor.

În prezent, fermierii nu au la dispoziție o substanță de contact/sistemică omologată, eficientă în combaterea unei serii de dăunători din ce în ce mai lacomi. Odată cu tendința de aprobare a unor molecule din ce în ce mai „prietenoase cu mediul” și tot mai costisitoare pentru fermieri, utilizarea tratamentului cu insecticide neonicotinoide al semințelor rămâne soluția cu adevărat eficientă în diminuarea intensității atacurilor dăunătorilor de sol, așa cum o arată cercetările agricole desfășurate la INCDA Fundulea și ICDPP București.

Prin urmare, în condițiile unui an agricol 2022-2023 extrem de dificil pentru agricultorii din țara noastră, aceștia solicită Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) acordarea de autorizații temporare de urgență pentru produsele insecticide pe bază de neonicotinoide, în vederea utilizării lor ca tratament pentru semințele care urmează să fie însămânțate în această toamnă, precum și inițierea derogărilor ce se impun pentru culturile ce vor fi înființate anul viitor în primăvară.

Dăunătorii care fac ravagii la cerealele păioase, în special la grâu sunt: Zabrus tenebrioides, Agriotes spp. sau complexul de muște la cereale (Oscinella frit, Phorbia securis). „Anul trecut, atacul de muște a fost unul foarte mare din cauza toamnei cu temperaturi anormal de mari. Chiar dacă neonicotinoidele nu combat direct muștele cerealelor, s-a constatat că acolo unde sămânța a fost tratată, atacul acestui dăunător a fost mult mai mic. Autoritățile române și europene trebuie să înțeleagă că sunt necesare și se pot lua măsuri punctuale/specifice raportate la cost/eficacitate pentru fiecare țară în parte, activând mecanismul de criză și acordând derogări. Solicitarea noastră are în vedere condițiile specifice țării noastre comparativ cu celelalte state europene, unde nu există acești dăunători sau, dacă există, sunt mult sub pragul economic de dăunare. Pentru ca fermierii să-și poată continua activitatea de producție fără să fie forțați să întoarcă suprafețe importante atacate și distruse de dăunători, este necesar ca autoritățile naționale să ia act de această situație reală și să ajute fermierii oferindu-le posibilitatea utilizării produselor de protecția plantelor cele mai adecvate, inclusiv să acorde derogările pentru produsele care se folosesc la tratarea semințelor. Menționăm că sunt dăunători în sol, cum este cazul viermilor sârmă, care atacă boabele în curs de germinare rozând embrionul, deci fără posibilitatea de a interveni în vegetație cu tratament pentru combatere. Mai mult, acolo unde se poate aplica tratament pe vegetație acesta este costisitor întrucat trebuie aplicat de mai multe ori pentru că insecticidele sunt în mare parte de contact, nu sunt sistemice. Studiul EFSA legat de efectele asupra albinelor în cazul studiilor de câmp precizează la concluzii că: >. Referitor la folosirea produselor insecticide granulate, deși nu este cazul în tratamentul la sămânță, în același raport din 2013 al EFSA se precizează: >”, se arată în documentul trimis MADR de către Alianța pentru Agricultură și Cooperare.

În România, există rezultatele parțiale ale unui studiu finalizat în anul 2021 sub egida Academiei de Științe de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești și coordonat dr. Emil Georgescu. Acest studiu și concluziile sale obținute în cadrul proiectului de cercetare ADER 4.1.5 constituie o bază solidă pe care Ministerul Agriculturii o are la dispoziție pentru a permite o utilizare cu caracter excepțional al insecticidelor care permit o combatere eficientă dovedită a dăunătorilor cu risc economic ridicat. „Insistăm ca statul român prin Guvernul României și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale să facă toate demersurile necesare pentru ca țara noastră să poată apela în continuare la tratamentul semințelor cu neonicotinoide (în baza art. 53 din Reg. (CE) 1107/2009), până la momentul în care industria va pune pe piață noi molecule care să asigure o protecție cel puțin la fel de eficientă față de dăunătorii de sol specifici zonei bazinului Mării Negre. Unul dintre argumente este faptul că România este un producător important de cereale și plante oleaginoase. În condițiile pierderii dreptului fermierilor de a-și proteja eficient ogoarele, aceștia nu vor mai putea înființa culturile agricole de importanță majoră, ceea ce ar însemna un dezastru economic pentru sectorul agricol românesc și, implicit, pentru securitatea alimentară a partenerilor săi de export intra și extra-comunitari. În aceste condiții, este vital să apelăm la tratamentul cu neonicotinoide al semințelor acolo unde se depășește pragul economic de dăunare (PED), întrucât, singură, rotația culturilor nu poate ține sub control populațiile de dăunători, iar substanțele de protecția plantelor au un rol recunoscut științific în gestionarea integrată a bolilor și dăunătorilor. Nu trebuie să uităm nici un moment că interzicerea neonicotinoidelor (clothianidin, tiametoxam și imidacloprid), a avut la bază principiul precauției și este în măsură să declanșeze un semnal de alarmă pentru precedentul pe care îl creează, pentru că în orice moment o entitate ar putea să invoce principiul ,,precauției” și să solicite interzicerea folosirii unui pesticid, aliment, aditiv, medicament etc”, precizează Alianța.

Referitor la Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), publicată pe 19 ianuarie 2023, de a interzice statelor membre să mai dea derogări pentru tratarea semințelor cu produse neonicotinoide, principala motivare a fost faptul că tratamentul la sămânță nu justifică pericolul care poate compromite cultura întrucat tratamentul sâmânță este văzut ca un tratament preventiv. În condițiile pedoclimatice ale României, în zonele unde avem dăunători în sol, dovedit științific, prin programe de monitorizare, cu mult peste Pragul Economic de Dăunare, tratamentul la sâmânță este unul curativ, deci pericolul este justificat întrucât nu există alte produse omologate care să aibă eficiența și eficacitatea neonicotinoidelor. Nevoile fermierilor, susțin reprezentanții Alianței, sunt justificate și acest control chimic este un instrument legitim, care face parte din managementul integrat al bolilor și dăunătorilor.

„Este important ca și societatea civilă să înțeleagă că aceste produse au fost interzise pe >, că nu există nicio dovadă științifică conform căreia, la dozele omologate și cu respectarea tuturor indicațiilor producătorilor, ele ar fi toxice pentru mediu și om. Astăzi, realitatea pe care-o trăim cu războiul de la granița cu Ucraina și liberalizarea comerțului intacomunitar a făcut ca Uniunea Europeană să recunoască că produsele agricole importate din Ucraina respectă standardele de calitate ale pieței comune, cu alte cuvinte utilizarea pesticidelor care au fost interzise în UE, inclusiv neonicotinoidele, sunt produse sigure pentru populație și mediul înconjurător. Și atunci, de ce noi nu putem să folosim neonicotinoidele la tratamentul sămânță care să ne salveze culturile agricole? Este obligația noastră ca stat să justificăm din punct de vedere tehnic și științific că ne aflăm într-o zonă unde specificitățile de cultură sunt cu totul diferite de ale țărilor considerate motorul Europei. Aceste substanțe sunt singurele la acest moment care ne pot menține în cultură suprafețele de grâu, porumb, floarea-soarelui și loturile semincere la aceste culturi. În sprijinul acestei solicitări, facem apel la opinia științifică a cercetătorilor care efectuează studii de cel puțin 5-6 ani, atât cu substanțele pentru care s-au obținut derogări, precum și cu alternativele pe care industria încearcă să le ofere. Dr. Emil Georgescu de la INCDA Fundulea și dr. Carmen Mincea de la ICDPP au arătat prin rezultatele testelor necesitatea folosirii în continuare a neonicotinoidelor”, punctează Alianța în documentul transmis Ministerului Agriculturii.

Specialiștii români afirmă că, după cinci ani de cercetare, tratamentul la sămânță cu neonicotinoide s-a dovedit a fi singurul care a avut eficiență și eficacitate. „Alternativa este un piretroid de sinteză, categorie de substanțe care acționează doar prin contact, și nu trebuie să fii cercetător ca să înțelegi că dacă substanța nu ajunge în plantă, ea nu poate combate dăunătorul, deci avem nevoie de produse sistemice pentru că unele tratamente aplicate în vegetație au de multe ori toxicitate mult mai mare”, afirmă dr. Carmen Mincea.

Un alt argument susținut și de cercetătorii români în completarea concluziilor EFSA deja menționate, a fost lipsa reziduurilor din probele de sol și plantă analizate. „S-au luat probe de sol, timp de 5 ani: în floare, miere și produse ale stupului nu s-a găsit niciun reziduu de neonicotinoid peste limita de cuantificare de 0,01mg sa/kg produs. Și nici în apa de gutație a porumbului, primăvara devreme”, susține prof dr. acad. Valeriu Tabără, președintele ASAS.

Achim Irimescu, ministru plenipotenţiar în cadrul Reprezentanței Permanente a României la UE, subliniază că: „Este foarte important ca România să vină cu toate elementele și argumentele de care dispune, studii foarte serioase care să demonstreze situația aparte din țară. Este rolul nostru să aducem în permanență toate datele pe care le avem la Comisia Europeană, să-i invităm să vadă, să știe că produsele alternative în România nu sunt nici eficiente, nici eficace, plus o evaluare de impact a ceea ce ar însemna pentru noi, ca țară, dar ca și contribuție la securitatea alimentară a Europei lipsa acestor tratamente la sămânță”.

Alianța pentru Agricultură și Cooperare îi solicită ministrului Florin Barbu să analizeze informațiile prezentate în adresa transmisă MADR, să solicite puncte de vedere avizate și din partea ASAS și a cercetătorilor care au participat la studiile de specialitate și să dispună adoptarea de urgență a tuturor măsurilor legale care se impun pentru ca agricultorii din România să aibă acces la molecule eficiente în protecția plantelor, disponibile pe piața internațională.

De asemenea, Alianța dorește ca MADR să inițieze un program național de monitorizare a impactului pe care utilizarea neonicotinoidelor o are la nivelul agriculturii, inclusiv organizarea unui serviciu de alertă privind situațiile excepționale ce pot apărea.

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Publicat în Știri

În urma solicitărilor fermierilor, autoritățile au venit cu clarificări în ceea ce privește practicile agricole specifice GAEC 6. Astfel, lucrările care se pot face în terenul arabil trebuie să fie minim invazive, cu utilaje mecanice care să asigure distrugerea capilarității stratului arabil imediat după recoltarea culturii premergătoare, în condițiile menținerii unei părți din vegetația ruderală și a accelerării apariției samulastrei.

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a trimis o adresă prin care cere punctul de vedere al ASAS (Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti”) referitor la interpretarea aferentă GAEC 6/PS 2023 „acoperirea minimă a solului pentru a evita solurile goale în perioada/perioadele cea mai sensibilă/cele mai sensibile”. ASAS a transmis că trebuie analizați factorii de mediu (temperatură ambientală, precipitații, umiditate atmosferică, caracteristicile fizico-chimice ale solului, însușirile specifice ale solurilor, zona eco-pedo-climatică etc). În acest context, susține Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice, un agroecosistem cultivat cu culturi de toamnă (cereale de toamnă, rapiță, mazăre) recoltate în sezonul estival se confruntă cu următoarele fenomene:

  • Creșterea temperaturilor ambientale la peste 30-32° C (conform prognozelor ANM);

  • Reducerea precipitațiilor atmosferice la sub 50% (în majoritatea zonelor cultivatoare de cereale de toamnă) în raport cu media multianuală (conform prognozelor ANM);

  • Creșterea gradului de aridizare și reducerea umidității relative a aerului (consecință a asocierii creșterii temperaturilor medii zilnice cu reducerea cantității de apă din precipitații);

  • Creșterea gradului de evaporare a apei din sol și a evapotranspirației vegetației remanente;

  • Pierderea accelerată, accentuată și ireversibilă de apă liberă din stratul superficial arabil, din cauza lipsei/absenței unei culturi oarecare sau a unei vegetații ruderale care să joace rolul de cultură de acoperire;

  • Creșterea gradului de îmburuienare a miriștilor pe baza rezervei semințelor de buruieni din stratul superficial al solului și a pierderilor de semințe din specia de cultură (samulastrei) care asigură acoperirea minimă a solului până la înființarea culturilor de toamnă, în condițiile în care nu se înființează culturi succesive, culturi secundare, culturi verzi, culturi de acoperire etc.

„O clasificare sumară a fenomenelor enumerate situează pe primul loc pierderea accelerată a rezervelor de apă din stratul arabil care este puternic influențată de creșterea temperaturii ambientale, reducerea precipitațiilor, creșterea gradului de aridizare, lipsa condițiilor de vegetație a plantelor, inclusiv a celor din flora spontană. Din aceste motive singura intervenție agro-fito-tehnică menită să conserve apa în sol, mai ales în condițiile în care se prognozează o vară extrem de secetoasă, este distrugerea capilarității stratului arabil imediat după recoltarea culturii premergătoare, în condițiile menținerii unei părți din vegetația ruderală și a accelerării apariției samulastrei”, transmite ASAS.

Operațiunea de distrugere a capilarității solului din stratul superficial se poate realiza prin:

  • Discuire superficială a miriștii, cu bateriile de discuri înclinate în același sens, cu cel mult 10° (sexagesimale) față de axa de înaintare, eventual perpendiculare pe aceasta;

  • Afânarea superficială a solului cu combinatorul echipat cu cuțite daltă.

„Ambele lucrări au avantajul că nu distrug buruienile din vegetația remanentă post recoltă decât în proporție mică, stimulează răsărirea samulastrei și a rezeervei de semințe de buruieni din stratul superficial al solului și împiedică semnificativ pierderea apei din acesta”, subliniză ASAS, în răspunsul către MADR, semnat de președintele Valeriu Tabără.

În concluzie, prin respectarea celor menționate mai sus se respectă normele impuse de GAEC 6.

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Publicat în Știri
Pagina 1 din 5

newsletter rf

Publicitate

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

BKT BANNER APRILIE

Andermatt Slides

T7 S 300x250 PX

Banner Agroimpact Viballa 300x250 px

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista