Despre cercetarea agricolă din România se tot vorbește că-i în declin, că nu există real. Vrem să demonstrăm contrariul, iar subiectul interviului de față realizat cu dr. ing. Cătălin Oltenacu este unitatea pe care acesta o conduce din poziția de director, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, care funcţionează în subordinea Academiei de Ştiințe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișeşti” și în directa coordonare a Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Pitești -Mărăcineni (Argeș).
„Acesta este rolul nostru, de a gândi, de a cerceta, de a găsi soluţii, tehnologii pe care să le diseminăm în faţa fermierilor.”
Reporter: Care este situaţia cercetării din pomicultură?
Cătălin Oltenacu: Există voci care afirmă că cercetarea românească nu se află într-o stare tocmai bună. Da, aşa a fost o perioadă destul de lungă. Motivul principal îl ştim cu toţii, cauzat de faptul că eram subfinanţaţi. Însă, odată cu reorganizarea anumitor unităţi de cercetare, vorbesc acum la nivel naţional, unităţile s-au reorganizat, s-au modernizat, au început să-şi achiziţioneze echipamente, aparatură nouă. Iată că uşor-uşor unitățile de cercetare au început să reintre pe făgaşul normal, de fapt acolo unde ne este locul, şi să încercăm cu cercetătorii pe care-i avem, şi aici o să fie un subiect pe care o să-l discutăm, să abordăm anumite proiecte, anumite teme de cercetare şi să încercăm să le transpunem în proiecte pe care ulterior să le diseminăm în faţa fermierilor. Că, de fapt, până la urmă acesta este rolul nostru, de a gândi, de a cerceta, de a găsi soluţii, tehnologii pe care să le diseminăm în faţa fermierilor.
„Robo-Fermier” și „Hortivoltaic”, în sprijinul pomicultorilor
Reporter: Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa este printre puținele din țară care a accesat ceva fonduri nerambursabile...
Cătălin Oltenacu: Încercăm să nu ratăm nimic. Am accesat o sumedenie de proiecte, de măsuri, de submăsuri, începând cu cele finanţate de AFIR şi nu mai vorbesc de cele finanţate direct de Ministerul Agriculturii prin programele ADER. Acolo avem trei proiecte, într-unul suntem lideri de proiect, în două suntem parteneri, şi dezvoltăm împreună cu colegii din reţeaua pomicolă proiecte de cercetare pe diferite domenii de interes.
În ceea ce priveşte accesarea proiectelor europene este o ţintă pe care mi-am propus-o încă de la început, nu vă ascund faptul că în momentul de faţă avem patru proiecte, deja l-am depus şi pe al cincilea, trei sunt în implementare, unul în evaluare şi unul l-am depus recent, de câteva luni. Sunt proiecte interesante, chiar am avut pe submăsura 16.1A un proiect foarte interesant în care am gândit, am creat şi am pus bazele primului robot care poate lucra în pomicultură, l-am şi denumit foarte frumos, Robo-Fermier. Un robot care lucrează, poate avea o grămadă de accesorii conectate la el şi poate desfăşura activitatea într-o plantaţie pomicolă fără probleme. De unde a pornit această nevoie? De la lipsa forţei de muncă...
„Dacă nu vii cu ceva inovativ, nu ai ce căuta pe piaţă.”
Reporter: Cea care trebuie să facă lucrările de bază.
Cătălin Oltenacu: Bineînţeles, lucrările de bază, nu să facă lucrări complicate. Dar lucrările de bază se pot face, fără doar şi poate. Este un proiect de suflet, este un proiect la care am muncit foarte mult şi iată că în momentul de faţă avem o satisfacţie, în sensul că acest robot a fost apreciat inclusiv de către evaluatorii OCDE, cei ai Organizaţiei de Cercetare-Dezvoltare Economică care au venit să facă raportul de ţară pentru România.
Un alt proiect foarte interesant, un proiect la care, de asemenea, ne implicăm foarte mult, este proiectul pe care noi l-am denumit sugestiv „Horti-Voltaic”. Ce înseamnă acest lucru? Încercăm, pe anumite specii, să venim cu nişte panouri fotovoltaice de o anumită transparenţă, acum suntem în faza de cercetare în care pe anumite sisteme de transparenţă încercăm să vedem impactul asupra culturilor. Ele vin şi efectiv acoperă cultura. Noi avem experienţă pe căpşuni şi primele rezultate sunt chiar foarte interesante, în sensul în care mare parte din plante au reacţionat extraordinar de bine sub aceste panouri, comparativ cu martorul care nu a fost protejat. Situaţia sub aceste panouri este foarte bună, începând de la înmagazinarea apei, de la reacţia plantei, de la senzoristica pe care noi am montat-o şi avem deja date furnizate care sunt foarte interesante şi încercăm acum, după o analiză, să le transformăm într-o statistică şi să vedem exact care este impactul asupra plantei respective pe fiecare fază de dezvoltare în parte. Și, da, se pare că va fi un viitor foarte interesant pe acest domeniu. L-am făcut cunoscut şi la Ministerul Agriculturii, fiind un proiect-pilot unic deocamdată în România şi sper ca să prindă şi la fermieri. Am ieşit cu el şi la anumite expoziţii, chiar anul trecut l-am prezentat, într-o formă incipientă, la ASAS şi la INDAGRA. Interesul a fost destul de mare.
Reporter: Până la urmă, rolul cercetării este acela de a studia şi a implementa în fermă ceea ce-şi doresc fermierii, producătorii.
Cătălin Oltenacu: Sigur, acesta este drumul, într-adevăr cu echipa tânără pe care o avem am reuşit, destul de greu, să coagulăm un grup de cercetători inimoşi care iată, îşi fac treaba şi uşor-uşor au început să înţeleagă că rolul nostru este foarte important şi trebuie să fim acolo şi să facem cinste celor trei litere CDI – cercetare, dezvoltare, inovare. Observăm că toate proiectele din momentul de faţă pe care le vedem în acest portofoliu de proiecte care apar atât din partea Ministerului Agriculturii, cât şi din partea altor ministere, au la bază cele trei legi CDI, cercetare, dezvoltare, inovare. Ori ăsta este rolul nostru. Dacă nu vii cu ceva inovativ, nu ai ce căuta pe piaţă. Cercetarea în alte state sunt convins că este mult mai avansată, însă avantajul nostru este că noi nu am pornit de la zero, avem oarece informaţii pe care le-am upgradat şi încercăm noi, uşor-uşor, să ajungem lângă colegii noştri din alte state cu care, de altfel, avem şi parteneriate. Un prim proiect pe care aş putea să vi-l dau chiar exemplu este un parteneriat cu Staţiunea de Sericicultură Băneasa, noi, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa plus colegii de la Institutul de Sericicultură din Vratsa, Bulgaria. Este un proiect care are ca principal studiu comportamentul anumitor soiuri de dud în ţara noastră şi am încercat să combinăm, pe de o parte să venim în sprijinul colegilor de la staţiunea de sericicultură pentru viermii de mătase cu dudul pentru frunze, iar noi pe partea noastră cu dudul pentru fructe. Din păcate, în România aveam o anumită preconcepţie despre cultura dudului, dar dacă ne uităm pe anumite studii făcute în alte state, dudul să ştiţi că este chiar o cultură foarte interesantă, cu nenumărate aplicaţii.
Reporter: Şi fructele cu preţ foarte mare pe kilogram.
Cătălin Oltenacu: Foarte mare, într-adevăr, nu mai vorbim de partea de procesare în care le poţi deshidrata, iar mai nou poate veni ca îndulcitor, deci iată sunt o grămadă de lucruri pe care noi nu le exploatăm. Trebuie să mergem şi pe această nişă care este foarte interesantă. Bulgarii chiar au dezvoltat un institut cu studiul anumitor soiuri de dud, nu contează că-s de la noi sau de la ei. Din păcate, baza noastră genetică nu ne permite să venim cu anumite studii.
Reporter: Există prea puţină promovare pentru ceea ce a însemnat cultura dudului şi ce a însemnat creşterea viermilor de mătase în România şi care sunt oportunităţile de astăzi. Pentru că într-adevăr sunt oportunități, unele remarcabile, iar fermierii pot avea o nişă, alături de alte culturi, de alte specii, astfel încât să-și completeze veniturile.
Cătălin Oltenacu: Aşa este. Eu am fost destul de vehement vizavi de această cultură, ca susţinător vorbesc. De ce? Pentru că România, la un moment dat, era singura ţară care avea un fond genetic, vorbesc şi de viermi de mătase, şi de soiuri de dud, foarte bun. Vă dau un exemplu: 84 de soiuri de dud, am avut la un moment dat vreo 72 de rase de viermi de mătase, eram unicat în Europa. Ne puteam bate la momentul respectiv cu ţări ca Franţa, chiar China, care e o super-putere. Deci aveam un fond genetic şi-l avem încă, datorită colegilor care insistă să-l păstreze. Dar foarte greu, foarte greu. În momentul de faţă am speranţe că avem un fond genetic stabil, la rândul nostru şi noi pe zona noastră de pomicultură putem stabiliza şi fondul genetic pe care-l avem şi este păcat să nu-l conservăm, şi evident că mă bucură şi faptul că Ministerul Agriculturii a înţeles într-un final că o ţară cu un fond genetic important este o ţară care are un cuvânt de spus în domeniul respectiv. Dacă nu ai un fond genetic cu care să te prezinţi, nu ai ce să arăţi.
Este de admirat şi iniţiativa ASAS, de fiecare dată primim solicitări să prezervăm fondul genetic, sub orice formă. Este bine că există această iniţiativă, este bine că și ai mei colegi sunt deschişi şi putem într-adevăr la momentul ăsta să ne lăudăm cu faptul că fondul genetic – pomicol, viticol, dar şi în alte domenii – a început uşor-uşor să se stabilizeze.
„Noi încercăm cu cercetările noastre să-i convingem pe fermieri că o anumită specie pomicolă poate fi sau nu rentabilă pe un anumit areal. Şi atunci fermierul înţelege. Cu explicaţii şi cu demonstraţii.”
Creații și tehnologii pentru fermieri
Reporter: Care este aria de acțiune, să-i zicem așa, a SCDP Băneasa, în ceea ce priveşte soiurile de pomi fructiferi?
Cătălin Oltenacu: Noi avem o arie de influenţă pe zona de sud a ţării. La nivel naţional, sunt cinci unităţi de cercetare pomicolă, evident subordonate Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Pitești-Mărăcineni. Fiecare staţiune este foarte bine amplasată, răspunzând de arealul respectiv. Înainte vreme se discuta despre Staţiunea Pomicolă Băneasa drept un creator de soiuri de cais și piersic. Nu mai este cazul. Chiar în discuţiile pe care le-am avut cu colegii mei, cred că se impunea ca fiecare staţiune să încerce şi alte specii pomicole. De ce? Deoarece au fost și sunt fermieri care solicită înfiinţarea unei plantaţii pomicole în Câmpia Română de măr, de exemplu. Ori, ştim cu toţii că mărul se duce spre zona colinară, submontană, acolo merge el foarte bine. Noi încercăm să-i convingem pe fermieri cu cercetările noastre că o anumită specie pomicolă poate fi sau nu rentabilă pe un anumit areal. Şi atunci fermierul înţelege. Cu explicaţii şi cu demonstraţii, înţelege şi revine la sentimente mai bune şi se orientează către o altă cultură.
Am avut o altă solicitare pentru plantaţie pomicolă în zona județului Călăraşi, nuc. A vrut omul nuc. Am susţinut că nu este o zonă optimă pentru nuc, haideţi să încercăm altceva. A susţinut că face plantaţia pe banii lui, ok, a înfiinţat-o. Ce credeţi că s-a întâmplat în primul an? Toţi pomii s-au uscat! Pentru că el şi-a expus o plantaţie de șapte hectare de nuc fix în mijlocul unei câmpii unde vânturile sunt cum sunt în miez de iarnă, temperaturile scăzute, şi atunci s-a întors la noi și ne-a zis că-i pare rău că nu ne-a ascultat. Deşi noi i-am demonstrat faptul că nu este o zonă propice pentru această cultură. Deci iată că rolul nostru este mai mult decât important în zonă, convingem fermierii – ok, vă doriţi o anumită plantaţie, dar haideţi să alegem împreună specia ca să fiţi rentabili. Degeaba munciţi, investiţi, faceţi o plantaţie şi constataţi că în doi ani nu mai există.
Reporter: Ați spus de cais și piersic, specii care pot fi cultivate în zona de sud. Ce altceva se mai poate cultiva în zona de sud şi dvs. aveţi în cercetare la SCDP Băneasa?
Cătălin Oltenacu: Avem cireş, o specie care merge foarte bine pe zona de sud, am avizat câteva proiecte importante, cu suprafeţe însemnate.
Reporter: Am văzut şi cireș în solar...
Cătălin Oltenacu: Da, merge în spaţiu protejat, îi spunem noi macro-tunel, dar nu neapărat un solar. Vorbim despre un macro-tunel care asigură o protecţie bună a culturii, dar mai important este faptul că fermierul respectiv, având în vedere că are un spaţiu cât de cât protejat, îi asigură o timpurieritate a rodirii şi atunci interesul este că iese pe piaţă cu o trufanda, cu un preţ foarte bun cât mai repede. Eu sunt adeptul noutăţii, al inovării, deşi au existat voci care au susţinut că anumite culturi nu merg în sistemul ăsta de macro-tunel. Ba da, funcţionează foarte bine, dar trebuie să ştii cum să-l gestionezi. Dacă-l faci după ureche şi nu iei nişte informaţii minime, nu realizezi nimic.
Reporter: Daţi-ne câteva exemple de specii create la Staţiunea Pomicolă Băneasa şi care au prins la producători.
Cătălin Oltenacu: Au prins soiurile noastre de cais, piersic şi nectarin, mai ales că cercetătorii din vechea gardă s-au axat foarte mult pe aceste specii termofile. Avem în momentul de faţă 14 creaţii, însă, din păcate, ca menţinători în catalogul oficial mai avem doar jumătate, șapte soiuri. Sperăm să obţinem şi alte soiuri pe care să le creăm şi să le promovăm la nivelul fermierilor. Este dureros că pe primele submăsuri, pe primele variante de proiecte cu bani europeni, foarte mulţi fermieri s-au orientat către soiuri aduse din exterior, din afara ţării, din nou cu probleme. Nu discutăm din punct de vedere fitosanitar, am văzut şi plantaţii cu destule boli aduse din pepinieră, însă au făcut achiziţia unor soiuri pe care noi nu le-am aclimatizat sau nu le-am verificat în condiţiile din ţara noastră. Toate ţările din Europa au o anumită specificitate. Deci, o dată caisul din Italia cultivat în zona de sud n-o să funcţioneze, n-o să meargă foarte bine pe zona noastră. Sunt lucruri total diferite. Însă, dacă aţi sesizat şi dvs., referitor la aceste specii termofile, în ultima perioadă au fost acele îngheţuri târzii de primăvară, cu efecte devastatoare asupra producţiei. Deşi noi am făcut vorbire despre faptul că mare parte din aceste specii pot fi duse pe zona Dobrogei, unde au condiţii foarte bune de dezvoltare şi nu sunt atât de frecvente aceste accidente climatice. La noi, pe zona de sud, constatăm că nu mai avem rezultate pe speciile termofile – cais, piersic, nectarin, pentru că ne lovim frecvent de aceste îngheţuri târzii de primăvară. Adevărat că am avut nenumărate cercetări privind combaterea acestora sau cum putem preveni, eventual cum putem ajuta fermierul să-şi protejeze plantele când are un astfel de eveniment. Avem câteva variante, nu ştiu cât sunt de eficiente pentru că nu te pui cu natura, au ieşit acum cu inovaţia asta o grămadă de tehnologii care spun: vii cu aer cald… Sunt lucruri relative. Te pregăteşti, ştii că-ţi vine un nor rece…Sunt tehnologii şi tehnologii. Trebuie să luăm şi din exterior, dar să aducem aici în țară lucrurile bune.
Reporter: Nu trebuie să inventăm noi roata, dacă ea e inventată deja.
Cătălin Oltenacu: Exact. Le aducem aici, vedem dacă se pretează pentru condiţiile din ţara noastră şi atunci da, dacă-şi dovedesc eficienţa sigur că da, le putem promova. Acum lucrurile sunt relative.
„Cercetarea nu este pentru oricine. Trebuie să citeşti, să te interesezi. Dacă lucrezi numai de dragul unui salariu, mai bine nu mai vii.”
Viitorul sună bine
Reporter: Aţi creat, aici la stațiune, un nucleu tânăr. Știm că este greu să convingi un absolvent de facultate că locul lui este la cercetare, că poate avea o dezvoltare foarte bună în cercetarea agricolă. Cum aţi reuşit să faceţi lucrul acesta şi care este media de vârstă la SCDP Băneasa?
Cătălin Oltenacu: Cu foarte mare greutate, ne ducem undeva la 26-28 de ani, directorul ştiinţific este mai în vârstă, în rest avem tineri absolvenţi inimoşi, care au venit alături de noi, deşi la început, la interviu, întrebarea principală era „dar eu cât câştig?”. Nu aveam ce să le oferim extraordinar, pentru că legea salarizării în cercetare este cum este, n-o critic eu, n-am inventat-o eu, aceasta este. Însă i-am convins prin faptul că pot avea aici o carieră de lungă durată. Eu merg pe un principiu, nu ştiu dacă este corect sau nu, dar şi dacă m-aş duce la o firmă de inputuri eu nu mă mai pot considera un inginer specialist pe domeniul respectiv. Sincer vă spun, m-aş considera un agent de vânzări care trebuie să-şi îndeplinească un target, să vândă, şi în momentul în care nu ţi-ai atins targetul, nu mai eşti bun pentru compania respectivă. Stând de vorbă cu ei i-am convins că pot avea o carieră interesantă în cercetare. Este adevărat că salariul nu este foarte mare, nu e vina noastră, însă am reuşit să-i cooptăm şi în grupurile de lucru pentru proiecte. De acolo mai iau 10%, 15%, 20% maximum peste salariu. Au înţeles lucrul ăsta, sunt alături de noi. Chiar dacă înainte aveam o dinamică de personal foarte mare, deci veneau, stăteau o lună-două, constatau că nu e de ei, plecau. Adevărat, cercetarea nu este pentru oricine. Trebuie să citeşti, să te interesezi. Dacă lucrezi numai de dragul unui salariu, mai bine nu mai vii. Iată că uşor-uşor am reuşit să angrenăm nişte tineri, sunt implicaţi, sunt motivaţi, surprinzător au început să scrie tot felul de articole, să participe la emisiuni, să-şi dorească să fie promovaţi, depun şi foarte multe lucrări, nu există sesiune ştiinţifică să nu depună lucrări, lucrul ăsta mă bucură foarte tare. Au o deschidere şi eu cred că, era o vorbă, viitorul sună bine!
Reporter: Cum ar trebui să arate cercetarea agricolă pentru ca să putem pe de o parte motiva tinerii să rămână în cercetare, iar pe de altă parte ca rezultatele cercetării să fie comparabile cu ce se întâmplă în afara României?
Cătălin Oltenacu: Este foarte simplu. Despre ce discutăm în ultima perioadă? Digitalizare. Discutăm despre inteligenţa artificială. Este exact elementul care poate influenţa un tânăr să rămână în cercetare. Tinerii sunt foarte deschişi la nou, foarte atenţi la zona de inteligenţă artificială. În momentul în care găsesc ceva nou ce nu s-a mai făcut, vin şi spun: domnule director, uitaţi, în China a apărut nu ştiu ce robot care face nu ştiu ce. Nu vreţi să încercăm să găsim şi noi o variantă, să creăm aşa ceva? Este foarte interesant. Cred că zona asta este foarte atractivă pentru ei. Repet, nu ştiu dacă salariul poate să compenseze munca pe care o face un tânăr, dar faptul că eu sunt deschis la lucruri noi pentru ei înseamnă foarte mare lucru, pentru că sunt alături de ei, îi susţin şi, ca de fiecare dată când vin cu câte o idee nu le spun „în niciun caz”, ci „hai să gândim, să vedem cum o facem, şi dacă lucrul este foarte interesant pentru noi ne apucăm de treabă şi găsim un proiect şi să-l ducem pe zona asta. Au venit acum cu o idee foarte interesantă, de combatere a graurilor în culturile de cireşi. Sunt probleme cu graurii, într-adevăr, când cireaşa este matură este dezastru în orice plantaţie. Şi au venit cu o idee, cred că am putea accesa un proiect astfel încât să găsim o variantă de combatere, cu o dronă care să se plimbe exact acolo unde este atacul, adică ei sunt captivaţi de lucrurile noi, inovative.
„Digitalizare. Discutăm despre inteligenţa artificială. Este exact elementul care poate influenţa un tânăr să rămână în cercetare.”
Cercetarea românească nu depune armele
Reporter: Haideți, domnule director, să ne spuneți câteva cuvinte despre dvs, să-l cunoască cititorii noștri și pe omul Cătălin Oltenacu. De unde sunteți de loc? Legătura cu domeniul agricol vine din familie?
Cătălin Oltenacu: M-am născut pe malul Borcei, la Călărași. Aţi deschis o Cutie a Pandorei, m-au năpădit amintirile… Am terminat Şcoala generală nr. 1 din Călăraşi, am continuat cu Liceul Agricol, cred că pe undeva destinul m-a dus acolo… Specializarea din liceu a fost industria alimentară, am luat bacalaureatul cu 10, dar am lucrat vreo doi-trei ani și apoi m-am dus la facultate. În 1993, am absolvit liceul. Tata era zugrav și m-am angajat cu el. Doi ani am muncit. M-am angajat la fabrica de confecţii Călăraşi, ţin minte – parcă ieri a fost – şi munceam acolo, Doamne… şi m-am ambiţionat şi am zis: „Nu-i de mine”. Am învăţat, din ce am câştigat mi-am plătit meditaţiile, nu eram foarte bun pe biologie, la chimie eram ok. Am ajuns la facultate la București, la USAMV, Facultatea de agricultură, era în 1996. Am terminat în 2001 şi aş vrea să vă spun, ca o picanterie, bătălia pentru locul I în fiecare an s-a dat între mine şi sora mea. Sora mea, cu șapte ani mai mare decât mine, tehnician veterinar, a vrut să fie medic veterinar, a dat de cinci ori la facultate, pica prima sau a doua sub linie. A devenit frustrant pentru ea, cu meditaţii cu tot, se intra foarte greu la Medicină Veterinară. Şi la un moment dat, când am dat eu la facultate, mi-a zis: nu vrei să merg cu tine? Şi dau şi eu, dacă intru, văd în continuare dacă merg, dar să am satisfacţia că am intrat la facultate. Ok, a mers cu mine, a luat, am intrat amândoi, şi tata, vă spuneam, zugrav, ne-a luat într-o zi pe amândoi şi ne-a zis: eu mănânc pământ de sub picioare, uitaţi-vă la mâinile mele, dar vreau să vă văd pe amândoi cu facultate. Şi a închis subiectul. Am înţeles ideea, ne-am dus la facultate şi ne-am pus pe învăţat. Ea, fată, învăţa, eu – Bucureşti, scăpat de sub control… a stat cu gura pe mine „hai la laboratoare, hai la cursuri”, că trebuia să merg, că mă întreba. A fost extraordinar. Şi vă spuneam că bătălia a fost între mine şi ea, locul I şi locul II. Ea, de trei ori. În anul I am ieşit eu, ea, în anul II pe locul I, în anul III, eu, în anii IV şi V, ea. Când am terminat, era rector domnul profesor Alecu, să-i dea Dumnezeu multă sănătate, s-a interesat: „Pe cine avem şef de promoţie?”. Şi i-au spus: avem o problemă. Sunt doi acolo. „Ia să-i văd. Sunt căsătoriţi?” – „Nu, sunt fraţi”. Şi ne-au trimis la Staţiunea Didactică Belciugatele, tot în județul Călăraşi. Vă daţi seama, m-am văzut la puţin peste 20 de ani la fermă, peste 1.470 de hectare, tractorişti, pe vremea aia se trăgea la măsea, U650, aveau–n-aveau chef de treabă, tragedie! Dar pentru noi a fost un ajutor, pentru că am fost împreună ca fraţi. Pentru că noi, în ultimul an de facultate, ne-am pierdut tatăl. S-a întâmplat, ne-a condus la gară, a făcut un accident vascular, a decedat. Foarte greu, mama pensionată pe caz de boală. Am trecut de evenimentul ăsta, la șase luni, când îi făceam parastas, a paralizat şi mama, a făcut un AVC în somn şi a fost o persoană care a depins de noi încă patru ani. Ca să vă faceţi o idee, tata a decedat la 56 de ani, mama, la 59 de ani, foarte tineri, nu s-au bucurat de noi, de ceea ce am realizat. Pentru ei ar fi fost extraordinar! Erau nişte oameni foarte, foarte simpli, de condiţie sub medie, au reuşit să ne aducă într-o etapă a vieţii extraordinară şi pe mine, şi pe sora mea. Sora mea în momentul de faţă este cadru universitar la USAMV filiala Călăraşi, la Facultatea de Inginerie Economică…
„Dacă ai o echipă bună, poţi aspira la anumite obiective.”
Reporter: Deci, sora dvs. s-a reîntors la Călăraşi.
Cătălin Oltenacu: Da, acolo ea se ocupă de toate cele. Eu am lucrat pentru agronomie din 2001 până în 2014, 14 ani, şef de fermă la Ferma Moara Domnească, principala bază de practică a USAMV. În 2015 am ajuns în Staţiunea Pomicolă Băneasa ca inginer-şef, șase luni, după care, director. Mă apropii de 10 ani. Deci, la anul fac un deceniu de păstorire a acestei unităţi de cercetare. A fost foarte greu, pentru că în 2015, când am venit eu la SCDP Băneasa, nu vreţi să ştiţi ce am găsit. Deja îmi puneam problema dacă nu cumva am stat cam mult o lună. Dar m-am ambiţionat şi am reuşit, au mai fost şi câţiva oameni loiali şi foarte aproape, şi s-au purtat bine cu mine.
Reporter: Fără o echipă, n-ai să poţi să faci niciodată nimic, oricâte intenţii bune ai avea.
Cătălin Oltenacu: Bineînţeles. Erau colegi care nu încasaseră salariul de doi ani. Efectiv, veneau din dragoste pentru această unitate. Şi au stat aici, repet, fără salariu, doar din dorinţa de a face ceva. Şi atunci am văzut calitatea lor şi am zis că trebuie să facem ceva. Şi am luptat, şi în 2018, cu ajutorul ministrului Daea, care era foarte implicat pe zona asta de cercetare şi este în continuare, am reuşit să obţinem o hotărâre de guvern de reorganizare. Din momentul obţinerii acestei HG de reorganizare, lucrurile s-au schimbat radical. Am avut finanţare, am început să accesăm proiecte, am început să redăm faţa plantaţiilor, pentru că într-adevăr se spunea despre Băneasa că este o staţiune de cercetare, dar nu se mai făcea cercetare. Activitatea principală era partea de administrare a domeniului public. Aici, în sediul în care ne aflăm, care este de altfel un sediu minunat prin istoria lui…
Reporter: Plus că este şi o zonă periculos de tentantă pentru imobiliare.
Cătălin Oltenacu: Categoric zona este tentantă pentru imobiliare. Aici, conform legii, avem 62 de hectare. Din aceste hectare am reuşit să intabulăm numai jumătate, pe restul sunt litigii. Ce să vă spun? Am avut nişte provocări pe care nu credeam că o să le întâlnesc în viaţa mea. Dar, repet, cu ambiţie, cu echipa pe care mi-am creat-o, am reuşit să răzbatem şi să ajungem în această fază. Astea au fost provocările mele, asta este povestea mea pe scurt. Toţi avem un destin și probabil că şi dacă m-aş naşte a doua oară tot meseria asta aş îmbrăţişa-o, pentru că este o meserie extraordinară, cu nenumărate satisfacţii. Suntem privilegiaţi, lucrăm în natură, în aer liber, nu stăm tot timpul la birou să lucrăm la nişte documente. Eu sunt adeptul naturii, eu sunt un copil crescut liber, crescut în iarbă, de acolo vin. Să ştiţi că experienţa mea ca director n-am căpătat-o, cred eu, din faptul că sunt director pe o anumită perioadă aici. Nu. Faptul că am venit din iarbă, am văzut cum e să lucrezi cu omul, am căpătat o experienţă bogată, lucru care mi-a permis să o transpun în activitatea de manager. Dar încă mai am apucăturile astea, stau ce stau la birou şi fug în câmp. Nu mă pot rupe.
Reporter: Care este cea mai mare bucurie?
Cătălin Oltenacu: Cea mai mare bucurie, bineînţeles, familia, pe primul loc, copiii, am doi băieţi, unul student la Medicină, unul în clasa a treia, are doar 10 ani, sper să vină pe zona noastră şi mă rog la bunul Dumnezeu să vină pe zona noastră, că şi eu, şi nevasta suntem agronomi. Iar pe plan profesional, cea mai mare bucurie este că am reuşit din Stațiunea Băneasa să fac ceea ce este astăzi. Era Cenuşăreasa cercetării pomicole româneşti. SCDP Băneasa a ajuns la un alt nivel acum. Evident, mai avem de lucru. Nu sunt mulţumit cu etapa în care suntem, dar mai lucrăm şi sunt convins că putem să mergem şi mai sus. Repet, dacă ai o echipă bună poţi aspira la anumite obiective.
Cu această ultimă parte a dialogului nostru mi-aţi atins şi o latură sensibilă cu plecarea mea din Călăraşi, nu discut foarte des despre copilăria și tinerețea mea... În fine, nu depunem armele, cercetarea românească în general n-are cum să depună armele, tinerii sunt implicaţi şi sunt convins că putem face lucruri frumoase. Sunt convins de lucrul ăsta şi o să vedeţi cât de curând proiecte interesante.
Sediul Staţiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură (SCDP) Băneasa este în sectorul 1 din Bucureşti, într-o clădire istorică, fostă reşedinţă a Mareşalului Ion Antonescu şi sediul Consiliului de Miniştri în timpul Primului Război Mondial.Clădirea în care SCDP Băneasa își desfășoară activitatea face parte din patrimoniul arhitectural al României, personalitatea sa integrându-se armonios cu specificul Staţiunii. Acest edificiu a adăpostit oameni de mare valoare pentru cultura şi viaţa românești, precum: Nae Ionescu, cunoscut istoric și filozof român; Mareşalul Ion Antonescu, comandantul Forţelor Armate Române în timpul celui de-al doilea Război Mondial; istoricul Mircea Vulcănescu. Acestea sunt numai câteva nume care susţin valoarea şi suportul istoric al clădirii.Nae Ionescu este părintele spiritual al construcţiei, sub viziunea căruia acest monument a fost proiectat şi construit de arhitectul C. M. Cantacuzino în 1938.Edificiul aparţine acum SCDP Băneasa, care a renovat clădirea şi a încercat să o aducă la strălucirea de altădată, fiind în simbioză totală cu trecutul istoric al acestui monument.
Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU
Publicat în Revista Fermierului, ediția print – septembrie 2024Abonamente, AICI!
CITEȘTE ȘI: „Fermierul robot” aduce tehnologia de ultimă oră în pomicultură
Protecția fungică a pomilor fructiferi în repaus vegetativ și în vegetație
În ședința de miercuri, 2 octombrie 2024, Guvernul a aprobat Hotărârea privind alocarea unei sume din Fondul de rezervă bugetară pentru suplimentarea bugetului Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR).
Astfel, bugetul MADR pe anul 2024 se completează cu suma de 2.000.000.000 lei, pentru asigurarea fondurilor necesare schemei „Despăgubiri acordate producătorilor agricoli în caz de calamități naturale în agricultură”.
Grantul acordat agricultorilor este de 1.000 lei/ha și reprezintă o valoare procentuală cuprinsă între 14,53% și 24,31% din cheltuielile eligibile prevăzute în tehnologiile - cadru la culturi din recolta 2023-2024 și corespunde cerințelor pct. (357) și (358) din Orientările UE.
Beneficiarii despăgubirilor sunt producătorii agricoli care au înființat culturi agricole în toamna anului 2023 și/sau în primăvara anului 2024 ce dețin procese – verbale de constatare și evaluare a pagubelor pentru culturile/suprafețele agricole care au fost calamitate de seceta pedologică în procente de peste 30% și până la 100%, inclusiv.
De reținut că suma de 1.000 lei/ha o primește cel care are calamitate de sută la sută. Prin urmare, un fermier cu grad de calamitate 30% nu va primi aceeași sumă de bani încasată de cel cu grad de calamitate 50% sau 100%.
Sprijinul se acordă pe baza proceselor-verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole afectate de fenomenul de secetă atmosferică şi pedologică severă, întocmite conform prevederilor Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene meteorologice periculoase având ca efect producerea secetei pedologice, coroborat cu influența și manifestările indicilor climatici comunicați atât de către Administrația Națională de Meteorologie, cât și de către Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești” (ASAS).
CITEȘTE ȘI: 21,6 milioane euro pentru culturile de toamnă afectate de secetă, de la UE pentru România
Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!
Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” anunță cel mai important eveniment al toamnei, expoziția realizărilor CDI 2024, care se va desfășura în București la sediul ASAS, în perioada 9 – 12 octombrie. Se vor prezenta rezultatele cercetării științifice în agricultură și, totodată, peste 45 de stațiuni de cercetare, dezvoltare, inovare ale Academiei, dar și producători tradiționali, își vor expune produsele.
În aceeași perioadă, ASAS va găzdui un eveniment internațional de mare prestigiu, cea de-a XII-a Adunare Generală a Uniunii Academiilor Europene de Științe Aplicate în Agricultură, Alimentație și Natură (UEAA), a Comitetului Director și a Simpozionului Științific asociat acestora.
În paralel cu aceste evenimente va avea loc, tot la ASAS, tradiționalul eveniment Bucharest Food Summit, ajuns la ediția cu numărul șapte, unde se vor dezbate teme complexe precum promovarea și susținerea produselor românești în retail și HoReCa, soluții de finanțare și redresare în contextul crizelor multiple, soluții de dezvoltare sustenabilă, construirea unui brand de țară și mărirea capacității de export cu valoare adăugată.
La Bucharest Food Summit și-au anunțat prezența unii dintre cei mai cunoscuți fermieri, antreprenori, producători, procesatori, cei mai importanți decidenți, specialiști și reprezentanți din agribusiness, producție alimentară, producție de băuturi, retail, HoReCa, din industria tehnologiei, din domeniul finanțării, mediul academic, precum și reprezentanți de vârf ai autorităților centrale și locale.
CITEȘTE și: Trecut, prezent și viitor în cercetarea agricolă românească
Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!
Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin este foarte aproape de a dobândi statutul de Institut de Cercetare în Biotehnologii Agricole. Există un proiect de lege care a primit aviz favorabil în Senatul României, dar care acum bate pasul pe loc în Camera Deputaților, forul decizional.
Demersul ca Stațiunea din județul Timiș, de la Lovrin, să-și schimbe actualul statut este sprijinit atât de politicieni din vestul țării, cât și de fermierii din această parte a României, conștienți de importanța unui astfel de institut. De altfel, proiectul de lege a fost elaborat de deputatul de Timiș Gheorghe Nacov, iar Senatul și-a dat acordul încă de anul trecut. Conducerea SCDA Lovrin spera ca legea să fie promulgată încă de la începutul primăverii. „Lucrurile nu mai depind de noi, de SCDA Lovrin și de Academia de Științe Agricole și Silvice din România. Totul depinde acum doar de decidenții noștri politici. Dacă doresc să avem un Institut de Cercetări Agricole în vestul României, vom avea, dacă nu, nu! Până la urmă, noi ne-am făcut datoria. Din punct de vedere tehnic, din punct de vedere științific, cred că putem fi considerați un institut, pentru că avem suficientă informație, suficientă experiență și rezultate cât să putem să ducem mai departe steagul acestei instituții ca institut și nu ca stațiune”, precizează conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga, directorul SCDA Lovrin.
În ciuda tergiversărilor, prof. univ. dr. ing. Valeriu Tabără, președintele ASAS, este optimist că demersul va avea finalul dorit. „Proiectul de lege este la Comisia de Învățământ, unde am avut primele întâlniri și unde mai avem de clarificat unele aspecte. Sunt și interese de a nu-i da drumul, chiar și din zona Timișului. La încurcat se pricep mulți… Când trebuie să construiești ceva, este mai greu, dar, indiferent de cine intervine, eu sunt convins că vom ajunge la o finalitate, pentru că institutul este o necessitate și pentru zona de vest, și pentru România, dar și pentru ce înseamnă relațiile în regiunea noastră europeană.”
În acest moment, în zona de vest a țării nu există niciun institut destinat cercetărilor agricole, așa cum există în Serbia la Novi Sad sau în Ungaria la Szeged, două institute puternice care au creat și impus pe piață soiuri performante, bine aclimatizate pentru această parte a Europei și apreciate chiar de fermierii din România. „Un institut are întâi de toate acces la alte resurse financiare și chiar la dotări tehnice, fără de care nu poți ajunge la performanță. Pe de altă parte, ca stațiune, Lovrinul se poate înscrie pe proiecte europene, împreună cu celelalte două institute din zonă, cel de la Novi Sad și cel de la Szeged. Statutul de stațiune pe care-l are Lovrinul nu permite intrarea pe aceleași programe. Ăsta este unul dintre țelurile pe care le urmărește un viitor institut. Eu îndrăznesc să spun că, în viitor, activitatea tuturor stațiunilor din vestul țării ar trebui să fie coordonată de acest institut, începând de la Caransebeș – ovine, Arad – bovine, Minișul pe viticultură și, de ce nu, până la Livada, în nord-vestul țării”, punctează Valeriu Tabără.
Directorul SCDA Lovrin vorbește la rândul său despre impactul negativ pe care îl are această întârziere în tot ce înseamnă accesarea de fonduri și programe de cercetare. „Una este să alergi într-o cursă cu o mașină de 1.300 cm3 și alta cu o mașină de 2.000 cm3. Atunci când ești institut, stai la masă cu institutele. Când ești stațiune, stai la masă cu stațiunile. Pierdem nu doar timp, pierdem oportunități de finanțare și pierdem vizibilitate, până la urmă, pentru știința românească. Trebuie să ne dorim să fim acolo, în prim-plan. Dacă nu se dorește acest lucru, trebuie să știm foarte clar asta”, explică conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga.
O problemă importantă cu care se confruntă cercetarea românească este dată de resursa umană. E greu să aduci în cercetare oameni valoroși pe bani puțini. Profesorul Valeriu Tabără spune că salarizarea este o problemă pentru întreaga economie românească, nu doar pentru cercetare. „Modul în care este construit sistemul de salarizare este o problemă în sine. Sistemul nu este unul stimulativ și nici unul care să-ți dea predictibilitate, să-ți poți planifica viața pe termen lung. Un tânăr care se află la început de carieră trebuie să aibă garanția pe cel puțin zece ani că se poate dezvolta și-și poate întreține familia. Din păcate, în România, salariul este calculat și plătește timpul cât stai la lucru, nu ce realizezi în acest timp. Asta este o mare problemă. Salarizarea trebuie să aibă și o componentă stimulativă, în așa fel încât în timpul petrecut la lucru să produci ceva, să produci plusvaloare. Cercetarea ar trebui să beneficieze de același sistem de salarizare cu învățământul. În același timp însă, separat, trebuie construită o pagină de buget care să recompenseze activitatea academică și rezultatele concrete. Sperăm ca în felul acesta să putem aduce spre cercetare toate vârfurile din învățământul superior. Am creat în societate zeci de programe pentru anumite categorii de tineri, dar niciodată nu ne-am gândit la tinerii de elită. Avem nevoie ca această elită să producă aici, în România. Dacă prin ei producem plusvaloare pentru alții, pe care apoi să o importăm, vom fi pedepsiți prin subdezvoltare”, arată președintele ASAS.
Rezultate care confirmă și susțin năzuințele cercetătorilor bănățeni
În anii `80, la SCDA Lovrin au fost create două soiuri de grâu care s-au bucurat de multă apreciere în piață: Alex și Ciprian, iar mai nou, cercetătorii de aici au lansat cu succes alte două soiuri de grâu care confirmă: Dacic și, mai ales, Biharia.
Tot la Stațiunea de la Lovrin au fost create patru soiuri valoroase de cânepă cu aplicații în industria farmaceutică, alimentară, dar importante și pentru producția de fibre.
Toate acestea sunt rezultate care confirmă și susțin năzuințele cercetătorilor bănățeni de a avea propriul institut.
Viitorul Institut de Cercetare în Biotehnologii Agricole de la Lovrin urmează să înglobeze și Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă de la Oradea, dar și Stațiunea de Pajiști de la Timișoara, care acum nu mai are personal, dar are patrimoniu. Rămâne să aflăm dacă, într-un an cu mare încărcătură electorală, politicienii vor găsi timp să dea undă verde pentru înființarea primului institut din vestul României, în câmpia Banatului, la Lovrin.
Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – august 2024Abonamente, AICI!
Pe Valeriu Tabără, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, l-am mai avut invitat în paginile revistei noastre, de mai multe ori, dar personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne determină să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni pe care le întâlnim azi în agricultură, de aceea ne bucurăm ori de câte ori va fi de acord să stea de vorbă cu noi.
Reporter: Ce reprezintă astăzi cercetarea agricolă? Sunt 63 de institute și stațiuni de cercetare, care au mai rămas, urmează reorganizare?
Valeriu Tabără: Nu. Deocamdată, rămân așa. Sperăm să le putem păstra, pentru că numărul pe care-l avem, și, mai ales, locația lor sunt absolut necesare pentru a răspunde problemelor specifice pentru fiecare zonă, aș spune chiar microzonă, în parte. Sistemul de cercetare în agricultură a fost construit cu acest scop acum aproape o sută de ani, de-a lungul cărora s-a făcut simțit în evoluția agriculturii și a spațiului rural românesc, dar și în evoluția României în general, ca țară cu o economie în care agricultura joacă un rol determinant. Pe cele nouă secții pe care le avem noi, care sunt, de fapt, domenii de activitate ale agriculturii și cercetării științifice, avem institute și stațiuni și sunt formate colective de cercetare, cu preluarea unor problematici din generație în generație.
Așa se face că România dispune la această dată, cred că printre puținele din Europa, de experiențe de lungă durată, în special cele care privesc fertilizarea și evoluția însușirilor solului, dar și a unor însușiri de producție ale solului și nu numai, de peste 70 de ani. Doar Marea Britanie și Germania mai au ceva asemănător, dar nu la aceeași extindere. Nu mai vorbesc de restul băncii de date experimentale, adunate de-a lungul anilor, care sunt un adevărat patrimoniu pentru România, greu de găsit în alte părți.
„Dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță.”
Reporter: Ați vorbit de bănci de date și mi-a fugit gândul la băncile de gene. Avem la Suceava, parcă ceva, și mult-trâmbițata, discutata, de la Buzău.
Valeriu Tabără: Este o bancă de gene în toată regula la Suceava, sigur, nu la mărimea la care există în alte zone ale globului, dar este o bancă de gene care, prin efortul unei echipe excepționale și prin extrem de multe greutăți, începând cu activitatea dr. Mihai Cristea, pentru că el i-a pus bazele, și continuând cu actuala conducere, se încadrează în rețeaua internațională, este recunoscută de FAO și participă la absolut toate activitățile legate de ceea ce înseamnă specificul băncilor de gene la nivel mondial. Ceea ce este la Buzău este mai mult un depozit de semințe, pentru că o bancă de gene implică multe alte lucruri, o activitate specifică. Mai ales că nici n-am putea să ținem două bănci de gene cam pe același domeniu, pentru că și colecțiile de tomate și de legume, și de fasole, plante medicinale, plante furajere, nu mai vorbesc de cereale, se găsesc în Banca de gene de la Suceava. Sunt vreo 24.000 de astfel de forme și mai sunt în locație până la 50.000. Dacă se va pune problema, ne vom concentra atenția și susținerea astfel încât banca de gene de la Suceava să poată să continue cu succes procesul de colectare și de gestionare a genelor care se găsesc în România.
Sigur că avem probleme importante în alte două domenii, și anume în viticultură și pomicultură, unde, din păcate, n-am reușit să facem prea multe, deși avem colecțiile constituite, însă până la gestiunea corectă și conform regulilor unor bănci de gene mai este puțin timp. Facem demersuri, se pare că există receptivitate și la nivelul de conducere: a Guvernului, a Ministerului Agriculturii, la Parlament, în așa fel încât în perioada următoare să putem constitui și organiza banca de gene și în aceste două domenii, mai ales că a fost antamată o colaborare și cu colegii din Republica Moldova, să facem această bancă de gene pentru întregul spațiu românesc. Însă problema este că nu trebuie să întârziem prea mult. Dar una dintre problemele cele mai mari este Banca de gene din zootehnie. Și aici există anumite preocupări, se pare că foarte mulți n-au înțeles ce înseamnă o astfel de bancă de gene și faptul că în aceste schimbări climatice și în ce se întâmplă la această dată la nivel, și regional, dar și mondial, partea cea mai în pericol este zootehnia și, practic, animalele. Ele sunt cele care pot dispărea la un moment dat și să nu le mai poți reface.
Ucraina a avut un model de bancă de gene pe zootehnie. Din păcate, se pare că atunci, în prima perioadă a atacului rusesc, printre instituțiile distruse a fost și banca de gene de zootehnie de la Harkov. Noi am intrat imediat în contact cu ei, pentru că în cadrul Asociației Academiilor Europene suntem într-o relație bună cu ei, dar, din păcate, nu s a mai putut transporta nimic pentru a putea să aducem și să gestionăm la Suceava parte din ce aveau ei. Ceea ce este important acum este că Banca de gene de la Suceava este solicitată în câteva țări din fostul spațiu sovietic de a participa la organizarea unor bănci de gene – cazul Georgiei, de pildă.
„Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi.”
Reporter: Să discutăm în continuare despre provocările cercetării agricole românești, având în vedere ultimele evoluții în ceea ce privește cercetarea, realizarea de soiuri și hibrizi pe plan european și mondial, biotehnologii, tehnici genomice.
Valeriu Tabără: În primul rând, vreau să spun ce am mai spus și altă dată: în orice economie, dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță. De ce? Pentru că rezultatele de cercetare, din orice domeniu, încep să fie din ce în ce mai scumpe. Urmărind multe dintre discuțiile internaționale, și nu de acum, sunt de foarte mult timp în ele, pot spune că cercetarea agricolă va fi fundamentul pentru ceea ce înseamnă viața pe pământ. Nu cred că e o problemă că populația crește, ci cum produci hrană pentru acești noi locuitori ai Terrei.
Părerea mea este că prin cercetarea care este la această dată, prin potențialul exploatat la nivel mondial, lumea are extrem de multe rezerve. Am pe masă, în lucru, activitatea lui Norman Borlaug, el fiind primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace pentru realizări extraordinare în agricultură. A fost pentru prima dată în istoria lumii când un om, prin perseverență și aplicând rezultate de cercetare, a reușit să blocheze extinderea foametei în lume. Și nu numai atât, a făcut din țări, care erau de obicei abonate la foamete – India, Mexicul, țările din sudul Asiei, parte din țările latino-americane, țările africane –, chiar exportatoare de cereale – cazul Indiei, care este exportatoare de grâu și de orez azi; Mexicul este exportator de grâu. Ce s-a întâmplat atunci, în anii ’60-’70? Descoperirile din genetica moleculară, începute încă din prima parte a secolului 20, care au culminat cu descoperirea ADN-ului, au dus la două domenii de revoluție în lumea științei: în medicină și în agricultură. Realizarea unor soiuri de grâu mai pitice, cu capacitatea de a valorifica îngrășămintele, reducerea taliei la orez și creșterea cantităților de îngrășăminte, îmbunătățirea tehnologiilor, introducerea irigațiilor, a sistemelor de protecție, toate sunt elemente ale revoluției verzi.
Dar la această dată, problema numărul unu a țărilor care au potențial agricol este nu să se bazeze pe import de cercetare, ci să-și poată produce singure cercetarea. Și, mai ales, să producă cercetare care să aibă rezultate care să răspundă condițiilor climatice particulare fiecărei țări, dar și fiecărei microzone. Că aici este marea problemă a României, care nu este o țară oarecare la nivel european. Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi. De exemplu, la porumb noi avem de obicei în fiecare an, cu tot Green Dealul european, la 1 iulie începe uscarea porumbului și a florii-soarelui în Bărăgan. Prin 15 august, de multe ori începem să recoltăm floarea-soarelui. La porumb aproape nu mai avem ce recolta. Problema nu este seceta pedologică, ci arșița atmosferică, indicele de ariditate — acel raport dintre temperatura aerului și umiditatea relativă a aerului, când umiditatea relativă a aerului se apropie de 30% planta de porumb nu mai are cum să reziste — și temperaturi foarte înalte — dacă patru zile stomatele la porumb nu se deschid, rămân închise, și așa rămân dacă temperatura se menține în aceste patru zile la valori peste 20°C, cum sunt în iulie-august, practic planta nu-și mai revine niciodată. Și asta e marea provocare, de a crea plante care să tolereze astfel de șocuri termice și de umiditate. De pildă porumbul, eu l-am asemănat întotdeauna cu sorgul, la care închiderea stomatelor începe la 38-40°, în timp ce la porumb începe la 28-30°. Această diferență de 10°C s-ar putea foarte ușor transfera printr-un schimb de gene sau anumite fracțiuni de genom, care să scoată porumbul de sub raza aceasta a secetei atmosferice. E un exemplu, sunt și altele, pentru că din păcate zona noastră, Bărăgan, Dobrogea, supusă deșertificării, nu este legată numai de porumb. Afectează pășunile. Ne punem problema: ce fel de zootehnie vom face în viitor?
„În lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare cărora le dă drumul pe piața UE.”
Reporter: Deci ar trebui să vorbim despre biotehnologii, de noile tehnici genomice.
Valeriu Tabără: Noi nu prea vorbim în România, pentru că și aici intrăm cu zonele acestea de politică, de politizare, de decizii administrative, uneori e de neînțeles cum putem accepta așa ceva. Dar la nivel mondial, la această dată, sunt două tipuri de agricultură. Noi vorbim de agricultura Uniunii Europene, e adevărat, o agricultură care a fost și este în continuare o agricultură performantă, dar să nu uităm că în lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare la care se dă drumul pe piața UE.
Reporter: Vă referiți la legislația care constrânge fermierul să utilizeze anumite tehnologii.
Valeriu Tabără: Din păcate, această legislație se duce prea mult pe constrângerea elementului de bază, care este producătorul și care este direct legat de natură. În restul lumii este o agricultură care se face pe mai mult de 300 de milioane de hectare. Și nu vreau să încep cu SUA ca performanță, sau cu Canada. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat în Brazilia și Argentina, Brazilia devenind în ultimii 20 de ani cea mai mare producătoare de proteine din lume, și proteină vegetală, și proteină animală, și performanță în agricultură – carne. Argentina, la fel. Nu mai vorbesc de Australia, Africa de Sud, încep țările asiatice unele dintre ele, inclusiv Bangladesh, despre care nu prea a vorbit nimeni. Nu se spune că acolo există niște institute de biotehnologie excepționale, prezente la toate manifestările de anvergură mondială. În timp ce în Europa se pune un fel de restricție artificială, poate o cenzură mai dură decât cea care a fost în timpul Inchiziției, față de ceea ce înseamnă dezvoltarea – nu e vorba de a crea forme sau organisme noi care să fie împotriva naturii sau împotriva a ceea ce înseamnă preceptele de alimentație și așa mai departe, sau să fie în contradicție cu mediul. Pentru că venim cu două exemple. Soia zisă „modificată genetic”, obținută prin biotehnologii. În primul rând, soia nu are corespondent în natură, în zonele noastre, iar în al doilea rând, ea se polenizează cu floarea închisă, este o plantă cleistogamă, ca și alunele de pământ. Avem cartoful – cartoful modificat genetic. N-are corespondent în natură, n-are cu cine se încrucișa, deci se înmulțește vegetativ. Cum să-i impurifici?
Problema aceasta cu biotehnologia a început în 1996. Practic, atunci a fost generalizată în lume și a început extinderea culturilor de OMG-uri, în primul rând cu soia, porumbul, a urmat sfecla de zahăr, este o modificare excepțională la bumbac împotriva atacului de Helicoverpa armigera, de omida capsulelor; apoi este acea realizare senzațională pentru populația asiatică, orezul galben.
O altă problemă: noi discutăm despre mediu, eliminarea pesticidelor. Păi nu le poți face în condițiile în care ai schimbări climatice, în care numărul și agresivitatea agenților patogeni și a dăunătorilor crește și tu să nu ai rezistență naturală. Nu mai poți apăra producția decât intervenind cu substanțe de combatere. Or, prin astfel de biotehnologii poți crea forme cu toleranță și cu rezistență artificială. Și am dat un exemplu existent în România: de pildă, Portulaca oleracea, iarba aceea grasă, este o buruiană căreia nu-i dai prea mare importanță. În Dobrogea, de pildă, o întâlnești exact în perioadele de secetă, pe terenuri foarte bătătorite, pe cărări chiar. Se face de un diametru până la un metru. Dacă o iei și o strângi, culegi un pahar de apă din ea, care este apă de băut. Cum Dumnezeu face această plantă să acumuleze, pe seceta aceea cumplită, unde la nivelul solului se ajunge până aproape de 60°C, ea acumulează apă și rămâne verde? Gena aceea, pe mine, ca ameliorator, cercetător, mă interesează s-o iau și s-o transfer, de pildă, la sfecla de zahăr sau la oricare altă plantă. Nu este nicio problemă, nu-mi aduce un lucru rău, ci unul bun.
Și mai dau un exemplu, pentru că și noi, fitotehnicienii și botaniștii, spunem că sistemul radicular la cânepă e dezvoltat și dă rezistență la secetă. Nu e așa! Și frunza contribuie fundamental în reglajele acestea la metabolismul apei. Și vă dau cazul cânepei sălbatice, pe care o întâlnim în Dobrogea, în Bărăgan, în toate zonele unde este tăpșanul foarte călduros, pe marginea drumului. Rădăcina la cânepă este 8-12% din întreaga plantă – de ce rezistă la secetă? Pentru că frunza are mecanismele fiziologice diferite în a valorifica și a echilibra metabolismul apei și al celorlalte substanțe care intră în ea. Or, acest mecanism mă interesează.
Uniunea Europeană prea se joacă și se joacă de mult. Ne-ați auzit aici, că ați fost mereu alături de noi. Prima dată în ultimii patru ani, când a apărut programul dnei Ursula von der Leyen cu Green Deal, aici stând și analizându-l cu creionul în mână, am spus că el nu va reuși.
„Începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor.”
Reporter: El a apărut fără să aibă în spate vreo analiză asupra impactului.
Valeriu Tabără: N-a avut suportul științific. Inclusiv chestiunea aceasta cu dioxidul de carbon este o chestiune discutabilă. Nu așa trebuie pusă problema. Pentru că de-a lungul secolelor, dacă ne uităm la proporția de dioxid de carbon din atmosferă, nu s-a modificat. Apoi, dioxidul de carbon este component de viață. El este primul care intră în crearea substanțelor organice. S-ar putea crea viață fără dioxid de carbon? Cum să se creeze? În procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este la fel de important ca oxigenul. Și aici sunt chestiuni de discutat, și ar trebui mult mai multă atenție dată științei – sigur, științei care nu intră în sistemul speculativ, pentru că și știința speculează. Dar eu vă dau un exemplu ca argument: începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor. Schimbarea moleculelor sintetice din medicamente cu formule naturale. Vrem-nu vrem, ne va duce spre ceea ce înseamnă biotehnologie ca să pot să cresc substanța activă acolo. Dar de ce n-aș crește, de pildă, calitatea în grăsimile produse de soia? Aminoacizii. Sau structura uleiurilor din plantele vegetale. De ce nu am merge mai departe, pentru că biotehnologiile se pot aplica foarte bine și la animale. Noi vorbim prea puțin de problema aceasta a animalelor. A apărut doar „oaia Dolly”, dar am văzut astfel de realizări în China, de pildă. Pentru că acolo cercetarea nu stă pe loc. Sunt extensii, sunt dotări tehnice acum noi, sunt formări în universități pe specializări aproape de domeniul visului sau SF-ului.
Mi-a mai scăpat o chestiune: fiziologie, genetică, ameliorare, dar nu facem microbiologie, într-o lume în care problema aceasta a microvieții este una de o importanță colosală. Inclusiv pentru sol, pentru plante.
Iată numai în domeniul brânzeturilor sau în domeniul vinurilor câte tipuri de fermenți și de microorganisme trebuie să ai ca să poți să dai calitate.
Reporter: Ce are cercetarea agricolă românească acum de valoare, astfel încât să ne batem de la egal la egal? Spre exemplu, soiurile de cereale românești au fost cele care au rămas la sufletul producătorului nostru și au avut procent bun de vânzare, peste 50%-70%, până în ultimii ani.
Valeriu Tabără: Cel mai bun lucru pe care-l are România este că are un sistem organizat de cercetare în agricultură. Mai bine spus, în biologie aplicată. Care nu-i trebuie foarte mult ca să poată să se ducă spre zona de performanță. Apoi, încă are oameni formați din generațiile anterioare și care mai au capacitatea de a forma noi oameni, fără costuri foarte mari. Are, de asemenea, o oarecare dotare tehnică, o organizare a cercetării pe care nu foarte multă lume o are, pe sistemele moderne și pe cele care dau certitudine că se pot obține rezultate.
Ce nu are cercetarea? În primul rând, nu are prioritate în decizia politică și administrativă. Cercetarea, din păcate, în România, nu e vorba doar de cea agricolă, este pe ultimul loc în continuare, ca finanțare, ca atenție; uitați-vă și acum la sistemul de salarizare, este sub orice critică, când acest sistem de cercetare ar putea să fie nu colectorul, ci beneficiarul, odată cu întreaga economie, al vârfurilor produse de învățământul românesc, în principal. Șefii de promoție – unde s-au angajat în ultimii ani șefii de promoție? A interesat pe cineva? S-au dus afară. Unii nici măcar nu lucrează pe domeniile lor. Un realizator, un șef de promoție care-mi produce soiuri, care-mi produce tehnologii noi, care-mi produce un element nou este la fel de important, dacă nu mai important decât un sportiv care câștigă două-trei medalii de aur la olimpiadă. Pentru că acest om produce o viață întreagă într-un sistem. Noi am îndepărtat acești oameni. Asta nu are acum sistemul românesc: nu are oameni, resursa umană la nivelul la care ar putea să aibă. Dar revin: România are structura, are organizarea, are băncile de date, nu începe de la zero, are o bază materială care, chiar dacă nu este performantă, ea poate fi… și, sigur, lipsește o dotare tehnică la vârf și resursa umană care să fie stimulată să vină să fie formată pentru așa ceva. România nu ar trebui să fie importatoare de materiale de cercetare, ea trebuie să fie exportatoare.
Reporter: Care sunt posibilitățile de finanțare astăzi, pe care le are cercetarea, pentru a se dota și a reuși să atingă nivelul de performanță de care ați amintit?
Valeriu Tabără: Vă spun ca să știe multă lume, dar după 1990 finanțarea cercetării agricole a reînceput prin 2016. De prin 1990 până în 2016, practic cercetarea agricolă n-a fost finanțată. A fost lăsată la voia întâmplării, dar nu numai atât, i s-au luat și bazele care produceau surse financiare ca să poată să-și ducă cercetarea.
„Apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale!”
Reporter: Vreau să discutăm și despre faptul că veniți din agricultură, dintr-o familie de agricultori, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua.
Valeriu Tabără: Da, din zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.
Reporter: Singur la părinți?
Valeriu Tabără: Nu, trei frați. Dintr-o familie de țărani. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran.
Reporter: Deci v-ați născut într-o familie în care n-ați fost deloc menajat, ați fost introdus direct la treabă împreună cu frații.
Valeriu Tabără: Da, de la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe.
Reporter: Și asta ați făcut-o tot timpul cât ați fost…
Valeriu Tabără: Da, până eram student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții când eram student, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.
Reporter: Credeți că perioada asta, comparând-o cu aceea, în care părinții își oblojesc copiii, nu-i mai duc la muncă, îi cocoloșesc, face bine?
Valeriu Tabără: Nu știu dacă-i cocoloșesc. Cred că le îngreunează viața. Pentru moment, pare că este o favorizare pentru copii, dar, pentru ceea ce înseamnă viitorul, nu cred. Pentru că eu cred sincer că un copil – și eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Ei se obișnuiesc prima dată și vin în contact cu ceea ce înseamnă rosturile vieții. Toate elementele vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural.
De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.
Reporter: Să mai facem un pas, apropo de pasiunea pe care ați avut-o întreaga viață și o aveți în continuare pentru agricultură. De la liceul din Baia de Arieș ați ajuns la agronomie. Cum? De ce a fost așa?
Valeriu Tabără: Eu n-aș spune că a fost o pasiune, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.
Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.
Reporter: Deci primul loc de muncă, Stațiunea de la Lovrin, în 1973. Tânăr cercetător. Deci ați bătut la porțile cercetării…
Valeriu Tabără: N-am bătut eu, cât mi-au deschis alții porțile și m-au împins pe ușă înainte. Eu zic că m-au împins, efectiv. Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa…
Reporter: Soția bănățeancă sau tot din zonă?
Valeriu Tabără: Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit… adică nu ne căsătorisem încă, dar eram…
Reporter: Era studentă tot la agronomie?
Valeriu Tabără: Nu, era funcționară. Am plecat la Lovrin, la Lovrin în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Josan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Josan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Josan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Josan…
Reporter: Cu care, povesteați mai devreme, ați avut conflict.
Valeriu Tabără: În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Josan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Josan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Josan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Josan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Josan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Josan. Dar la 24 de ani Josan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Josan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.
Reporter: Din 1968 până în 1975 sau mai încoace, foarte mulți conducători de IAS-uri, ingineri agronomi au mers la studii în America, în fiecare an.
Valeriu Tabără: Păi când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre.
Reporter: „Pulpele americane”.
Valeriu Tabără: Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.
Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa... cum se spune de către unii... în mod speculativ sau politic.
Reporter: Domnule profesor, noi vă mulțumim, avem încă multe de discutat, mai ales despre perioada de după ’90, când vom vorbi despre Valeriu Tabără și ca om politic, și ca om care a condus Ministerul Agriculturii, și apoi acum este la al doilea mandat de președinte al ASAS. Vă mulțumim încă o dată foarte mult că am reușit să stăm de vorbă…
Valeriu Tabără: Am zis că am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber; a doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată; și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.
Articol de: ȘTEFAN RANCU
Publicat în Revista Fermierului, ediția print – august 2024Abonamente, AICI!
Pentru început, să identificăm părerile părților combatante. Pe data de 15 aprilie, anul curent, a avut loc un protest spontan al unor fermieri din județele Prahova, Iași, Vrancea și Vaslui care reclamau efectul negativ al lansărilor de rachete antigrindină asupra nivelului de precipitații din arealele de cultură respectivă și implicit accentuarea efectului de secetă.
Astfel, în marja acestui protest spontan, fermierul prahovean Adrian Mocanu, membru în comitetului director al FAPPR, arăta faptul că ,,ne-am adunat aici întrucât, începând cu 15 aprilie, începe așa-zisul sezon al rachetelor antigrindină, iar noi, fermierii din Prahova suntem extrem de nemulțumiți de activitatea acestui sistem și cu ocazia asta vrem să tragem un semnal de alarmă să-l oprească definitiv”. Mai mult, fermierul prahovean susținea în aceeași intervenție avută la AGRO TV în ziua protestului, că printre multe alte avize negative interne și internaționale, ar există și unul de la Organizația Mondială a Meteorologiei, „în care se spune clar că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă”.
În aceeași zi, și în continuarea unor poziții asumate și anterior, una dintre organizațiile profesionale ale fermierilor, mai concret FAPPR și-a însușit/asumat revendicările, poate datorită faptului că fermieri ai asociațiilor membre ale sale au fost cele care au pus umărul la organizarea acestor proteste spontane, așa cum reiese din comunicatul preluat de presă, unde se arată că ,,Forumul APPR susține inițiativa membrilor săi de a-și face vocea auzită. Protestele de astăzi sunt un semnal de alarmă pe care fermierii îl transmit autorităților care nu mai pot rămâne pasive la multitudinea de probleme ale sectorului: situația este critică, iar decidenții sunt somați să vină cu soluții concrete”.
Așa cum spuneam, poziția adoptată de FAPPR și membrii săi este o continuare a unor altor luări de poziție, cum a fost și cea din 6 martie 2024, când într-un comunicat ultimativ la adresa MADR se arătau următoarele cerințe: ,,… solicită măsuri urgente din partea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) cu privire la sistemul antigrindină, pentru a întrerupe consecințele sale asupra agriculturii românești. Sistemul antigrindină, în ciuda scopului său inițial de a proteja culturile agricole, a generat o serie de efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență, aspect confirmat și documentat de către membrii noștri, fermieri din județele Vrancea, Prahova, Iași”.
Totuși, partea din comunicatul FAPPR unde se arăta că aspectele negative sunt confirmate și documentate de către fermieri (aș fi fost curios să văd respectivele argumente și confirmări), ceea ce ar fi însemnat existența unui dosar cu argumente certe, științifice, a fost îndulcită diplomatic de către vicepreședintele FAPPR, domnul Teofil Dascălu, care într-o intervenție la G4Media, spunea că: ,,În ultimii 4-5 ani de zile, în județele unde sunt astfel de sisteme se poate observa accentuarea secetei pedologice. Sunt cantități multianuale din ce în ce mai mici ca și cantitate și, din această cauză, marea majoritate a fermierilor de cultură mare a început să speculeze că acest sistem ar cauza, pe lângă faptul că protejează culturile de grindină, și o scădere a precipitațiilor”.
În continuarea comunicatului, FAPPR formula și o serie de cereri, cum ar fi „suspendarea imediată a sistemului antigrindină până când eficiența și impactul său asupra agriculturii vor fi prezentate clar într-un studiu detaliat și obiectiv” și în completare dădea și o mână de ajutor MADR prin a arăta că deja „a identificat o entitate imparțială și de specialitate care ar putea să realizeze o astfel de cercetare, menită să evalueze eficient si utilitatea acestui sistem, pe care o putem recomanda oricând autorităților competente”.
Tot cu ocazia protestului spontan al unor fermieri din județele menționate a apărut și o știre la postul DIGI24, ca urmare a unor discuții cu nemulțumiții din cadrul manifestației, unde se arăta: „ei spun că, în prezent, astfel de sisteme antigrindină sunt operaționale doar în câteva țări din Europa de Est (România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina), în vreme ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii la aceste sisteme, care, cel puțin acolo, s-au dovedit inutile și păguboase. În plus, fermierii suspectează că iodura de argint nu este chiar atât de inofensivă, se acumulează în sol și are remanență în apele de suprafață și în pânza freatică”.
Concluzionând până la acest moment, putem identifica câteva păreri (mai academic le putem spune ipoteze) ale fermierilor protestatari și ale conducerii FAPPR, care sunt următoarele:
Sistemele antigrindină sunt operaționale ,,doar în câteva țări din Europa de Est”, în timp ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii.”;
Fermierii protestatari suspectează că iodura de argint ,,nu este chiar atât de inofensivă”;
Sistemul antigrindină accentuează seceta prin reducerea cantităților de precipitații în arealele respective;
Sistemul anti grindină ,,generează efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență.”;
Organizația Mondială a Meteorologiei ar afirma că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă.
Privitor la părerile autorităților de la MADR și de la Sistemul național antigrindină și de creștere a precipitațiilor (SNACP) sunt tocmai opuse celor ale fermierilor și consideră că toate aceste păreri (ipoteze) nu au la bază argumente științifice care să poată susține vreuna din cererile formulate.
Ce sunt norii și cum se formează
Norii se formează și devin o masă vizibilă când vaporii invizibili de apă din aer condensează în picături de apă vizibile sau în cristale de gheață, care au de obicei o dimensiune de 0,01 mm în diametru.
Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de condensare, o particulă minusculă de fum, praf, cenușă sau sare. În condiții de suprasaturare, picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.
Apa dintr-un nor obișnuit poate cântări până la câteva milioane de tone. În orice caz, volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de scăzută încât curenții de aer din interiorul norului și de sub acesta să fie capabili să susțină picăturile suspendate în aer. Mai mult, condițiile din interiorul unui nor nu sunt statice, ci suferă în permanență modificări, fiind un sistem dinamic în care picăturile de apă se formează și se evaporă în mod constant.
Acestea sunt înconjurate de un număr imens de alte picături asemănătoare și produc diferite culori ale norilor, mergând de la albul pur când proporția cristalelor de gheață este mare până la nuanțe foarte închise de gri pentru norii care conțin majoritar picături de apă.
O altă cauză pentru diferitele nuanțe între alb și negru avute de nori este dată de grosimea acestora, în condițiile în care aceștia reflectă lumina la fel indiferent de lungimile de undă avută de aceasta. Astfel cu cât norul este mai gros și mai dens, cu atât culoarea este mai închisă din cauza absorbției luminii produsă în interiorul norului. Formarea norilor în atmosferă se poate produce în trei modalități distincte.
Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie sunt produse în două modalități, primul prin așa numitul proces Bergeron, care are la bază teoria că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheață dintr-un nor, interacționează și duc la creșterea rapidă a cristalelor de gheață, care precipită din nor și se topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de mai puțin de minus 15°C. Dacă vârfurile de temperatură sunt mai scăzute, iar nucleele de condensare sunt puține, atunci cele existente cresc în dimensiune și poate apărea grindina, care fiind mai mare nu are timp să se topească până ajunge la nivelul solului. În funcție de cât de mare este dimensiunea acestora la formarea în nor cu atât mai mare va fi grindina care ajunge la sol.
Grindina este o precipitație de gheață, de obicei mai mare de 5 mm în diametru, care se formează în furtuni care conțin particule de grindină formate atunci când temperaturile sunt sub nivelul de îngheț și există apă lichidă super-rece din abundență care coexistă cu particulele de gheață, iar apoi aceste particule de gheață cresc în dimensiune prin ciocniri cu picături super-reci (V. Rana, 2022).
Al doilea proces important este acela de coliziune și captare, care are loc în nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apă care se ridică și coboară (o mișcare de oscilare pe altitudine), care poate avea la bază, printre altele, o mișcare convectivă (datorită temperaturii) sau orografică (datorită formațiunilor de relief), produce picături din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea produce o „trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la răspândirea procesului.
De ce vor oamenii să ,,însămânțeze norii”?
Însămânțarea norilor a fost dezvoltată în anii 1940 și a devenit populară în SUA în anii 1950 și 1960, deoarece fermierii, companiile hidroenergetice și stațiunile de schi au beneficiat astfel de precipitații suplimentare, fapt care le aducea tuturor beneficii.
Mai concret, așa cum se arată în mai multe studii (Dessens și colab. 2016; Katri și colab. 2021), modificarea climatului sau însămânțarea norilor în scopul creșterii precipitațiilor, dar și de a elimina căderile de grindină, au început cu experimentele lui Scaefer (1946), apoi Vonnegut (1947) și Langmuir și Schaefer (1948), care au descoperit mijloacele de creștere a concentrației de cristale de gheață în nori prin utilizarea particulelor de gheață carbonică sau iodură de argint.
Merită de altfel reținută explicația domnului general Căunei, fostul șef al Sistemului Național Antigrindină și Creștere a Precipitațiilor (SNACP), care a explicat principiul de lucru al sistemului antigrindină: ,,noi intervenim într-o parte a norului, în cea în care se dezvoltă niște celule convective, adică acolo unde se formează gheața. Dacă nu intervenim, se formează gheața care cade și produce pagubă. Dacă intervenim în celula respectivă, iodura de argint din rachete produce centre de condensare, cu alte cuvinte face o chiciură mai măruntă și se schimbă structura și atunci celula devine mai grea și nu se duce în sus să se formeze gheața, ci cade pe pământ sub formă de precipitații. Din grindină facem apă. Deci nu am cum sa fiu acuzat că produc secetă”.
Dar, de ce am vrea să însămânțăm norii? Această tehnică de însămânțare a norilor a pornit de la dorința de a oferi o sursă durabilă de apă dulce prin creșterea precipitațiilor de la nori specifici în condiții specifice. Concomitent cu dorința de a avea mai multă apă s-a pus și problema realizării unui concept de intervenție pentru reducerea riscului de formare a grindinei, tot prin folosirea însămânțării norilor, iar cu timpul unele țări l-au poziționat ca obiectiv principal (cum este și cazul României), iar în secundar este cel de creștere al precipitaților.
Revenind la cronologia evoluției tehnicilor, primele proiecte comerciale și științifice pentru implementarea noilor descoperiri au fost utilizarea generatoarelor de fum cu iodură de argint, operate din aeronave sau de la sol (pe baza arderii în generatoare), pentru a crește concentrația de nuclee de formare (IFN) în norii convectivi sau în stratul limită care îi alimenta (Dessens, 1953, Krick, 1954, Dessens și colab. 2016).
Utilizarea rachetelor pentru a transporta substanța activă în interiorul norului de grindină a fost dezvoltată un deceniu mai târziu de oamenii de știință ruși (Sulakvelidze și colab., 1974, citați de Dessens și colab. 2016).
Tehnica și cercetările aferente au căzut în dizgrație (în SUA) temporar în timpul și o perioadă după războiului din Vietnam (The Japan Times 13 aprilie 2024), când SUA a fost acuzată în presa vremurilor că ar folosi această tehnologie în scop militar. Adică, mai concret, s-a încercat acreditarea (nu a fost recunoscută niciodată în mod explicit) că ar exista un program secret prin care s-ar dori crearea unor precipitații foarte abundente pentru a încetini sau opri rutele de aprovizionare ale soldaților vietnamezi, fapt ce a dus la suprimarea finanțării guvernamentale pentru cercetare o perioadă de timp. De menționat că, poate de multe ori teoriile conspirației, nedemonstrate până în prezent, dar bazate pe astfel de situații, alimentează fel de fel de opinii și concepții pe care le întâlnim și astăzi.
Oricum, toată această dezvăluire de presă a avut ca și consecință semnarea în 1977, de către SUA, Rusia, India și unele țări europene (inclusiv România), a Convenției de modificare a mediului, care interzice tehnicile de modificare a vremii în scopuri militare.
Cum se însămânțează norii
În funcție de modalitatea de însămânțare, prima situație este lansarea de la nivelul solului, iar aici avem în vedere două situații, prima prin folosirea generatoarelor în care se arde o emulsie de acetonă și iodură de argint (AgI) și aerosolii generați, folosindu-se de turbulențele naturale ale aerului se ridică la nivelul norilor, sau a doua formă este atunci când avem sistemele de rachete care sunt în general tot pe bază de iodură de argint, doar că transportul acesteia la nivelul norului se face cu racheta, ceea ce face însămânțarea mult mai precisă, crescând cu mult eficacitatea. Conform cercetărilor pe plan mondial, se estimează că eficiența științifică a celor două activități este de minimum 75% prin metoda rachetelor și, respectiv, de maximum 60% prin metoda aviației, conform oficialilor IAA SA.
O a doua modalitate de însămânțare a norilor este cea aeropurtată care are în vedere folosirea avioanelor sau mai nou a dronelor de mare altitudine și care pe aripi au generatoare de agenți de însămânțare, cum ar fi sărurile de sodiu, potasiu sau iodură de argint.
O altă clasificare este legată de tipul de agent de însămânțare, cum ar fi particulele de iodură de argint de dimensiuni microscopice (AgI), dar și sărurile de sodiu sau potasiu, iar în unele cazuri există studii și privind undele sonore.
Ar mai fi de menționat că însămânțarea poate fi higroscopică, adică sub izoterma de 00C (în zona temperaturilor pozitive), sau glaciogenă, care este peste izotermă (zona temperaturilor negative). Pentru a înțelege mai bine toate aceste concepte, folosim două ilustrații ale Organizației Mondiale a Meteorologiei privitoare la cele două sisteme.
Însămânțarea higroscopică - (cu săruri de sodiu sau potasiu) a unui nor convectiv. Roșu indică suprafața însămânțată și materialul de însămânțare care urmează să fie adăugat cu avion, generator sau rachetă.
Rezultatul scontat al însămânțării (roșu), atunci când pe nuclee de condensare adăugate apar picături care cresc prin condensare și apoi declanșează coliziunea și coalescența pentru a forma ploaie.
Însămânțarea glaciogenă (cu iodură de argint) a unui nor convectiv. Roșu indică suprafața însămânțată și materialul de însămânțare care urmează să fie adăugate cu avion, generator sau rachetă.
Rezultatul scontat al însămânțării (roșu), când nucleele de condensare adăugate formează cristale care cresc și apoi se topesc sub izoterma de 0°C.
Despre păreri (ipoteze)
Ipoteza I - Sistemele antigrindină sunt operaționale ,,doar în câteva țări din Europa de Est”, în timp ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii.
Să purcedem organizat și să începem prin a analiza situația din zona balcanică, așa cum apare într-o hartă publicată de Agerpres de la SNACP și unde se observă foarte clar că toate țările din jurul nostru aplică aceste tehnici, diferind doar modalitățile.
Astfel, în Republica Moldova se protejează aproape 1,6 milioane ha (cca 80% din suprafața totală), apoi în Serbia cca 1,1 milioane ha, Bulgaria cu cca 1,3 milioane ha și România cca 2,3 milioane ha, în toate cele patru țări prin sisteme de rachete. Ungaria protejează cca 1,45 milioane ha prin generatoare și Grecia protejează cca 1,2 milioane ha prin metoda aviației.
Dacă ne referim acum la modul global de folosință a acestor tehnologii este de reținut afirmația făcută de reprezentanții Intervenții Active în Atmosferă (IAA) SA care susțin că ,,cele două tipuri de intervenții active în atmosferă sunt utilizate de peste 50 de ani în țări precum SUA, China, Germania, Franța, Bulgaria, Republica Moldova, Croația, Argentina și multe altele. Organizația Meteorologică Mondială promovează activitățile de intervenții active în atmosferă și le monitorizează prin autoritățile meteorologice naționale”. Dar aceștia sunt români și dacă nu spun adevărul?
De aceea am căutat și la alții. Aceleași situații le menționează și Caussape și colab. (2021), care arată că de la mijlocul secolului al XX-lea încoace, în întreaga lume au fost proiectate mai multe sisteme/rețele de eliminare a grindinii: în Franța (Dessens, 1986a; Dessens, 1998), SUA (Henderson, 2006), China (Wang et al., 2006) sau Israel (Levin, 2011).
Într-un articol recent, presa japoneză (The Japan Times 18 aprilie 2024) susține că tehnica este folosit în statele din vestul SUA și în țările europene, inclusiv Franța și Spania, iar China îl folosește în mod regulat în scopuri de irigare și de asemenea, la folosit și pentru a reglementa precipitațiile în Beijing, inclusiv în timpul Jocurilor Olimpice din 2008.
Într-un alt studiu, Kim și colab. (2023) arată că tunurile antigrindină care folosesc acetilenă sau propan, bazate pe unde sonore sunt folosite activ în zonele agricole din Italia, Franța, Austria, Țările de Jos, SUA, Australia, Noua Zeelandă și China. Rachetele anti-grindină sunt utilizate pe scară largă în Rusia, Italia, China, Kenya și Balcani (România, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova), iar avioanele sunt folosite de Canada, SUA, Argentina, China și Germania, Grecia.
Mai multe lucrări arată că, la acest moment, peste 50 de țări din lume utilizează aceste tehnici pentru combaterea grindinei, pentru creșterea precipitaților sau mixt.
Poate că fermierul autor al afirmațiilor analizate ca și ipoteză a avut în vedere altceva, în sensul că fiecare țară poate folosi unul sau mai multe sisteme, iar în funcție de condițiile concrete bazate pe fel de fel de analize să aleagă unul sau mai multe.
De exemplu, în Franța, legislația permite folosirea acestor tehnici, dar investițiile sunt private, iar anumite zone cum sunt podgoriile din Burgundia au investit în realizarea unei rețele de generatoare de iodură de argint, amplasate în ochiuri la o distanță de 10 km unii de alții. Legislația franceză nu permite fermelor să achiziționeze sisteme de rachete din cauza controlului de trafic aerian și de aceea sunt interzise, dar nu are legătură cu tehnologia, ci cu implementarea, ceea ce este cu totul altceva.
În țările din Europa de Est aceste sisteme sunt gestionate de stat și în colaborare cu organismele care coordonează traficul de zbor al avioanelor, iar după unele informații putând avea și utilizare militară în caz de conflict.
Legat de eficacitatea acestor agenți de însămânțare sunt de reținut rezultatele cercetătorilor români (Bîrsan şi colab. 2019, citați de Pirani și colab. 2023), confirmate și pe plan extern, în care au comparat tehnicile de însămânțare pe bază de rachetă (agent cu iodură de argint), generatorul de la sol (iodură de argint amestecată cu agenți acetonă), aeronave (agenți de aerosoli) și tehnicile de însămânțare cu grindina (unde sonore) și ,,au identificat prima și a doua opțiune ca mecanismele cele mai eficiente, respectiv cel mai puțin eficiente din România.”
Ipoteza II - Fermierii suspectează că iodura de argint ,,nu este chiar atât de inofensivă”.
În materialul difuzat de DIGI24 (15 aprilie 2024), se lăsa să se înțeleagă că fermierii acuză fenomene de poluare în urma folosirii rachetelor antigrindină, ceea ce ar pune în pericol solul și sănătatea umană. Ce este drept, nu se menționează cine ar fi autorii acestor afirmații, dar asta până la urmă contează mai puțin.
Ca urmare a ridicării acestor aspecte, MADR a remis următorul punct de vedere la acuzațiile emise de către fermierii contestatari, arătând că: „Exploatarea infrastructurii operaționale din cadrul Sistemul național antigrindină și de creștere a precipitațiilor (SNACP) nu produce o creștere a emisiilor de poluanți în aer, apă sau sol. Tehnologia aplicată curent în SNACP nu este poluantă și respectă opțiunile de protecția mediului asumate de România în cadrul politicilor europene”.
Pornind de la cele două poziții de mai sus, sunt de reținut opiniile mai multor cercetători care arată că însămânțarea norilor nu prezintă niciun risc pentru mediu sau sănătate (Cooper și Jolly, 1970; Ćurić și Janc, 2013 citați de Kathri și colab. 2021), lucru reliefat într-un alt studiu și de Causape și colab. (2021) care susține că ,,rezultatele noastre arată că după 50 de ani de emisii de iodură de argint în atmosferă, acumularea de argint în apele și sedimentele zonelor joase, inclusiv în unele zone umede cu valoare ecologică ridicată, nu a fost semnificativă”.
În fapt, acest lucru a fost concluzia mai multor studii, unde se arată că acumularea de iodură de argint nu este periculoasă pentru oameni (Standler și Vonnegut, 1972: WMA, 2009, citați de Causape și colab. 2021).
Directivele internaționale publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS, 2003) sau de Uniunea Europeană (CE, 2000; CE, 2006a; CE, 2006b) nu stabilesc praguri pentru conținutul de argint în apă și alimente, nici măcar nu includ argintul în lista poluanților care ar trebui controlați.
De fapt, și aici chiar este o parte haioasă, sărurile de argint sunt folosite pentru a controla poluarea cu bacterii din apa potabilă, dar și în anumite tipuri de fertilizanți foliari pentru agricultură, iar pragul de risc pentru sănătate este stabilit la 0,1 mg/L. Acest prag este, de asemenea, standardul secundar pentru argint stabilit de Agenția pentru Protecția Mediului din SUA (US EPA, 2015, citat de Causape și colab. 2016).
Aici se mai impune o mențiune legată de tehnica de însămânțare, deoarece în cazurile generatoarelor care ard emulsia de acetonă și iodură de argint, probabilitatea (demonstrată de studii) de a avea o acumulare în sol în apropierea generatorului este mai mare, lucru logic de altfel deoarece când se emit aerosolii unii se depun imediat pe sol sub influența vaporilor de apă din atmosferă.
Doar că la noi majoritar este sistemul bazat pe rachete unde depunerea pe și în sol este infimă, deoarece lansarea iodurii de argint se face la cca 8-10.000 de metri în atmosferă, iar vaporii se împrăștie pe suprafață mare, tocmai asta fiind ideea.
Ipoteza III – Sistemul antigrindină accentuează seceta prin reducerea cantităților de precipitații în arealele respective.
Referitor la această ipoteză (părere) aș începe cu ceea ce se afirmă de către Societatea Americană de Meteorologie și Organizația Mondială a Meteorologiei, care arată că au susținut credibilitatea științifică a însămânțării norilor. Astfel, pe baza dovezilor statistice, însămânțarea norilor poate crește precipitațiile sezoniere cu 5% până la 15% în programe concepute și conduse corespunzător (DeFelice și colab., 2014; Griffith și colab., 2009; Mason și Chaara, 2007; Rasmussen și colab., 2018; citați de Kathri și colab. 2021), dar trebuie ținut cont de faptul că succesul însămânțării norilor depinde de temperatură, de nucleele de apă și de gheață disponibile în atmosferă și de concentrațiile naturale de gheață și picături (NRC, 2004; Reynolds, 2015).
În continuare, propun cititorilor un studiu extrem de interesant realizat de Petit și colab. (2023), care analizează oarecum o situație similară cu cea înregistrată la noi.
Studiul are ca subiect un conflict deschis derulat în vara anului 2020, în Burgundia (Franța) între viticultori și crescătorii de vaci Charolaise, iar ceea ce a atras atenția cercetătorilor a fost un aspect social, în sensul că cei care se înfruntau făceau parte din același sector, adică cel agricol. Toată tărășenia a plecat, cum altfel, de la generatoarele de aerosoli pe bază de iodură de argint, amplasate de către viticultori în anul 2017 pentru protecția viilor, la distanțe de 10 km unul de altul și astfel formându-se o rețea, care a fost conectată la un sistem de radare operate de o firmă privată și care să le genereze informații legate de formarea celulelor convective generatoare de grindină. Doar că și pe acolo, ca și pe la noi sau în multe alte zone, se mai trezește câte unul să facă o afirmație, care nu-i așa, având tentă conspirativă este mai credibilă decât orice alte afirmații ale celor de meserie sau instituții de profil. Astfel s-a lansat în spațiul public și s-a preluat apoi de presă, ideea că instalarea generatoarelor ar avea ca efect secundar instalarea secetei, iar ca fatalismul să fie integral, această perioadă s-a suprapus pe o perioadă de trei ani secetoși, atât primăvara cât și vara, respectiv 2018, 2019 și 2020. După această perioadă, acuzațiile s-au copt și conflictul a izbucnit riscând să degenereze în mod violent, fapt accentuat și de intervenția asociațiilor de profil (recunoaștem asemănarea?), care s-au simțit obligate fiecare în parte să își susțină membrii, dar fără să mai reflecteze asupra motivelor conflictului și care ar avea dreptate, adică mai ca la noi prin Ferentari când se confruntă găștile, nefiind important cine are dreptate, ci al cui este. Doar că, autoritățile, mai pe fază decât la noi, au chemat pe unii mai pricepuți decât ei, adică cercetători pe partea tehnicilor de însămânțare, dar și sociologi, un mediator profesionist și tot ce a mai trebuit, pentru a face lumină asupra cazului.
Fără a lungi foarte mult povestea, rezultatele s-au referit la problemele tehnice și sociale și astfel prima concluzie arată că legat de „suspiciunile fermierilor cu privire la legăturile dintre utilizarea generatoarelor și secetă, analiza nu arată niciun efect al generatorilor asupra precipitațiilor în cele trei zone (A/B, C/D și F/E) studiate. Diferențele de precipitații observate între zonele cu și fără generatoare se datorează variabilității spațiale în distribuția precipitațiilor. Aceste diferențe sunt identice în zilele cu și fără utilizarea generatoarelor”.
O a doua concluzie interesantă și care din păcate și la noi puțini o cunosc și mai puțini o înțeleg, este legată de faptul că „secetele actuale ale umidității solului fac parte dintr-un context climatic mai larg. Dacă fermierii sunt obișnuiți să urmărească evoluția precipitațiilor, fiecare având un pluviometru în colțul grădinii, evaporarea datorată temperaturilor ridicate și uscăciunea solului cu impact asupra vieții solului sunt parametri mult mai greu de înțeles pentru ei și pentru care ei in general nu au informații”.
Privitor la cea de-a doua concluzie o să-mi permit un comentariu care sunt sigur ca îmi va atrage critici, dar cred că trebuie să înțelegem că în Franța nimeni nu poate fi fermier fără un minimum de pregătire CERTIFICATĂ, iar dacă acolo avem astfel de probleme de înțelegere, trebuie să fim înțelegători (dar să luăm măsuri) și cu situația de la noi. Totuși, pe de altă parte trebuie să pricepem că lipsa unei pregătiri de specialitate dublată de situații foarte grele cum ar fi seceta, va întuneca de multe ori și rațiunea, acolo unde presupunem că ar mai exista.
Studiul arată că astfel de situații au existat și în statul american Dakota de Nord, unde scenariul a fost relativ asemănător. De aceea se ridică în cadrul studiului și observația care trebuie reținută de autorități, dar și de organizațiile profesionale, că social lucrurile se dezvoltă asemănător.
În ambele cazuri (atât cel francez, cât și cel american), punctele comune ale problemelor sunt seceta, preocuparea crescătorilor de bovine ca victime ale secetei și utilizarea tehnologiilor (avioane de însămânțare a norilor sau generatoare) pentru a modifica vremea și a proteja împotriva grindinei. În toate cazurile, ipotezele și observațiile fermierilor au devenit certitudini (ne aducem aminte de argumentul invocat de FAPPR) și s-au transformat în zvonuri și mobilizări, care au avut ecou în presă. Astfel, în ambele cazuri, în timp ce alți actori, precum proprietarii de livezi sau viticultorii, se pot proteja, crescătorii de vite se simt neputincioși.
Legat de situația de la noi, poate merită să menționăm că, actualmente, sistemul antigrindină acoperă vreo 2,3 milioane de hectare, iar cele mai multe rachete anul trecut s-au tras pe zona Olteniei, unde producțiile au fost foarte bune, iar precipitațiile au fost în mediile multianuale. La fel sunt și alte zone unde situația este identică cu cea de mai sus. Atunci, se pune întrebarea de ce ar fi situațiile diferite dacă sunt cauzate de același sistem?
Poate că ar trebui să ținem cont că zona de est și sud-est a fost afectată de o secetă multianuală, lucru care nu ar trebui exclus și aici trebuie să ne gândim și la faptul că și regiuni neacoperite de scutul antigrindină au suferit de aceeași lipsă de apă.
Mai mult, acest sistem funcționează în România de mult mai mult timp, dar problemele au apărut doar în ultimii ani, când a fost și secetă extrem de puternică în mai mult de jumătate din țară.
Poate că ar trebui să avem în vedere dacă pornim de la premisa (nesusținută de argumente în opinia mea) că sistemul antigrindină provoacă probleme, atunci la Iași, Galați sau Vaslui de ce să nu ne gândim că ar putea fi un efect și al lansatoarelor din Republica Moldova, care acoperă 80% din suprafața agricolă și nu s-a plâns de secetă din această cauză. Distanța este de doar 100-200 km între zonele noastre și ale lor, iar studiile arată că efectul însămânțării poate dura și peste 100 km. Ce facem, trecem granița să le închidem și pe acelea?
Oare anii trecuți la Călărași a fost secetă din cauza lansatoarelor de la bulgari care, o parte, sunt lângă Dunăre? Ori, poate că ar trebui să mai analizăm serios și constructiv care este situația și realitatea?
Ipoteza IV - Sistemul antigrindină ,,generează efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență”.
Aici este de menționat că nu sunt sigur la ce efecte se referă afirmația, deoarece nu au fost detaliate, dar aș dori să menționez că Kathri și colab. (2021) citează mai multe studii care arată faptul că însămânțarea norilor nu prezintă niciun risc pentru mediu sau sănătate (Cooper și Jolly, 1970; Ćurić și Janc, 2013), este mult mai puțin costisitoare decât alte tehnologii de creștere a precipitaților și colectării apei și poate avea raporturi mari beneficiu-cost (Reynolds, 2015).
Un alt aspect, care consider că merită amintit, este faptul că nici un studiu nu arată că utilizarea acestor tehnici ar reduce precipitațiile și creșterea efectului de secetă, ci din contră, chiar și opiniile critice (Rivera și colab. 2020, citați de Pirani și colab 2023), care și acestea există, susțin că rezultatele acestor tehnici nu ar fi satisfăcătoare, iar rezultatele nu sunt statistic asigurate, dar nimeni nu afirmă că ar fi negative și ar crea alte efecte, ceea ce este o mare diferență.
Vă propun și un exercițiu simplu de gândire în care dacă ar fi să mergem pe teoria conspirației că acum ceva timp în Dubai am avut acele ploi abundente (care au fost între 120-254 mm/mp) ca urmare a însămânțării norilor, noi cum putem susține că la noi avem secetă mai puternică, principiul fiind identic între cele două tehnici aplicate?
De fapt, în mai multe studii, cum a fost cel realizat de Agenția națională de studiu și luptă contra evenimentelor atmosferice între 2000-2009 (Dessens și colab. 2016), unde se arată faptul, cel puțin pentru Franța și Spania, că dacă însămânțarea solului se efectuează începând cu trei ore înainte ca grindina să cadă la sol cu o rețea de generatoare AgI cu ochiuri de 10 km situate în zonele în curs de dezvoltare, fiecare generator arzând aproximativ 9 g de AgI pe oră, energia căderii grindinei din zilele cele mai severe de grindină este scăzută cu aproximativ 50%.
Alte studii (citate de Pirani și colab. 2023) confirmă aceste rezultate și aici am în vedere Istrate și colab., (2016), care au investigat însămânțarea norilor de rachete folosind iodură de argint și au arătat că a redus daunele cauzate de grindină în România, sau Columbié și colab. (2012), care au studiat operațiunile duale de însămânțare folosind materiale higroscopice și glaciogenice în Texas, SUA, și au descoperit că creșterile masei precipitațiilor ar putea fi mai mari decât cele observate în mod obișnuit în cazurile însămânțate și, nu în ultimul rând Radinović și Ćurić (2007) sau Abshaev și colab. (2021), care s-au referit, de asemenea, la impactul favorabil al suprimării grindinei folosind agentul de însămânțare glaciogen în studiile lor din Serbia și Rusia.
Ipoteza V - Organizația Mondială a Meteorologiei ar afirma că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă.
Legat de acest aspect este de menționat că pe 9 decembrie 2023 a avut loc la Dubai în EUA, o conferință organizată de NCM sub egida Organizației Mondiale a Meteorologiei unde se arăta pe fișa de prezentare că: „Semnificația acestui eveniment secundar se extinde dincolo de domeniul meteorologiei și tehnologiei. Modificarea vremii, în special îmbunătățirea ploii și tehnologiile de însămânțare a norilor, joacă un rol crucial în contextul mai larg al atenuării schimbărilor climatice și al dezvoltării rezistenței la climă. Îmbunătățindu-ne capacitatea de a optimiza precipitațiile și de a gestiona mai eficient resursele de apă, facem pași în abordarea deficitului de apă indus de schimbările climatice. Capacitatea de a susține precipitațiile în regiunile aride poate ajuta la atenuarea impactului secetelor prelungite și poate contribui la refacerea ecosistemului. În plus, precipitațiile crescute pot ajuta la reîncărcarea acviferelor, reducând dependența de practicile nedurabile de extracție a apelor subterane. În acest fel, modificarea vremii nu numai că abordează provocările imediate legate de apă, ci și sprijină eforturile pe termen lung de rezistență la climă, făcându-l o componentă vitală a strategiei noastre de combatere a schimbărilor climatice și de a crea un viitor mai durabil pentru planeta noastră”.
Am menționat de altfel și anterior faptul că „Societatea Americană de Meteorologie și Organizația Mondială a Meteorologiei au susținut credibilitatea științifică a semănării norilor. Pe baza dovezilor statistice, însămânțarea norilor poate crește precipitațiile sezoniere cu 5% până la 15% în programe concepute și conduse corespunzător”, (DeFelice și colab., 2014; Griffith și colab., 2009; Mason și Chaara, 2007; Rasmussen și colab., 2018; citați de Kathri și colab 2021).
Personal, consider că aici nu ar mai fi nimic de spus.
În loc de concluzii
Poate ar mai fi multe de analizat și discutat pe aceste aspecte, dar eu cred că pentru un fermier am discutat destul și consider că poate toți cei implicați ar trebui să caute căi mai corecte de conlucrare.
A nu se înțelege că eu consider că sistemul antigrindină este infailibil, dar argumentele pro sau contra pot veni doar de la cercetare, iar noi fermierii am putea doar să sugerăm teme de analiză la care ulterior să primim răspuns.
Mai mult, cred că organizațiile profesionale, indiferent de numele lor, ar trebui să fie preocupate de soarta membrilor, dar în același timp trebuie să își fundamenteze mai cu grijă temele și revendicările, mai ales atunci când poate ai avut parte de o serie de eșecuri în ultima perioadă.
Nu în ultimul rând, cred că și la noi ar trebui să se facă un studiu legat de situația conflictuală legată de sistemul antigrindină, dar de institute și cercetători, nu de entități fără nume și chip, iar în paralel specialiștii de la SNACP ar trebui să fie obligați să comunice mai mult pe această temă, inclusiv prin campanii de explicare, prezentare de rezultate, invitarea unor omologi din alte țări, toate făcute în colaborare cu organizațiile profesionale și MADR.
În rest, numai de bine!
Referințe bibliografice
Jesús Causapé, Jorge Pey , José María Orellana-Macías, ,Jesús Reyes - Influence of hail suppression systems over silver content in the environment in Aragón (Spain). I: Rainfall and soils - Science of The Total Environment Volume 784, 25 August 2021) Jesús Causapé, José María Orellana-Macías, Blas Valero-Garcés, Iciar Vázquez - Science of The Total Environment - Volumul 779, 20 iulie 2021)Dessens, JL Sánchez, C. Berthet, L. Hermida, A. Merino - Hail prevention by ground-based silver iodide generators: Results of historical and modern field projects - Atmospheric Research Volume 170, 15 March 2016, Pages 98-111Krishna B. Khatri, Binod Pokharel, Courtenay Strong doctorat - Development of hydrologically-based cloud seeding suspension criteria in the Western United States - Atmospheric Research - Volume 262, November 2021)Sandrine Petit ,Thierry Castel ,Gabrielle Henrion ,Yves Richard , Mamadou Traore , Marie-Hélène Vergote & Juliette Young - Changing local climate patterns through hail suppression systems: conflict and inequalities between farmers and wine producers in the Burgundy Region (France) - Regional Environmental Change - Volume 23, article number 89, (2023)Farshad Jalili Pirani, Mohammad Reza Najafi, Paul Joe, Julian Brimelow, Gordon McBean, Meghdad Rahimian, Ronald Stewart, Paul Kovacs - A ten-year statistical radar analysis of an operational hail suppression program in Alberta - Atmospheric Research Volume 295, November 2023, 107035Matthew E. Tuftedal, David J. Delene, Andrew Detwiler - Precipitation evaluation of the North Dakota Cloud Modification Project (NDCMP) using rain gauge observations - Atmospheric Research - Volume 269, May 2022Vishal Singh Rana ,Sunny Sharma ,Neerja Rana ,Umesh Sharma ,Vikrant Patiyal , Banita & Heerendra Prasad - Management of hailstorms under a changing climate in agriculture: a review - Environmental Chemistry Letters - Volume 20, pages 3971–3991, (2022)
Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR
Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!
Având în vedere că România se confruntă cu focare emergente de pestă porcină africană (PPA), Academia de Știinţe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu – Şișesti” (ASAS), prin Secţia de Medicină Veterinară, a inițiat o dezbatere on-line împreună cu reprezentanţi ai ANSVSA, IDSA, ICPBMV, IISPV, DSVSA judeţene, precum și ai organizaţiilor profesionale din domeniul creșterii porcilor, ca urmare a situaţiei epidemiologice unice privind creșterea suinelor din țara noastră.
Situaţia României este unică în Uniunea Europeană. În timp ce toate celelalte state membre UE raportează doar cazuri de infecţie la porcii mistreți, în România, focarele sunt distribuite în toate sectoarele de creștere.
Faţă de această situaţie, ASAS, prin Secţia de Medicină Veterinară, a considerat necesară consultarea tuturor celor implicați în domeniul creșterii suinelor, pentru a identifica acţiuni imperative în situaţia epidemiologică de facto.
Astfel, în urma discuţiilor, concluziile transmise de ASAS sunt următoarele:
Epidemia de PPA în România nu poate fi controlată exclusiv prin măsuri de biosecuritate, dată fiind structura polimorfă a sectorului de creștere a porcului;
Finanţarea cercetării medical-veterinare pe acest subiect este o problemă de securitate alimentară, socială și naţională;
Utilizarea unui vaccin ca instrument pentru controlul acestei situaţii epidemiologice particulare este o necesitate majoră, dar în UE nu este produs și autorizat niciun vaccin pentru pesta porcină africană;
În cadrul programului de cercetare ADER (2023-2026) există proiectul nr. 10.1.1 inițiat de ASAS și coordonat de IDSA în parteneriat cu toţi furnizorii de cercetare veterinară din ţară, care își propune o abordare de ansamblu a epidemiei de PPA, inclusiv realizarea unui vaccin;
Trebuie precizat însă, că instituţiile publice cu atribuţii în medicina veterinară - IDSA, ICPMB, IISPV - deţin infrastructură care permite realizarea cercetărilor/testărilor numai la nivel de laborator;
În România nu există facilităţi (biobaze cu nivel de biosecuritate 3) pentru testarea clinică a produselor imunologice veterinare/vaccinurilor veterinare, fie că sunt din import sau produse în țară, în vederea omologării acestora conform cerinţelor ştiințifice și legale în domeniu, cerințe care impun inclusiv realizarea unor infecţii de control cu tulpini virale patogene în cazul PPA. Realizarea unei astfel de facilităţi reprezintă o urgenţă majoră;
România este printre puţinele țări europene care nu are un institut public de cercetare pentru domeniul medical veterinar;
Faţă de această realitate epidemiologică și instituțională, se consideră că rezolvarea subiectului necesită includerea acestuia pe ordinea de zi a unei întruniri de urgenţă a CSAT.
Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!
Scriu aceste rânduri în Ajun de Crăciun, aruncând din când în când privirea pe geamul casei natale de la munte. Zăpada căzută peste noapte îmi oferă o stare de liniște și melancolie, care mi-a dat imboldul de a scrie textul care urmează și unde încerc să prezint cât mai fără implicare observațiile referitoare la unul dintre subiectele cele mai disputate în mediul agricol – noile tehnici genomice (NGT). Cred și sper că de fapt actorii implicați în acest proces ar fi trebuit ca fiecare, fără patimă și fundamentalism, să își prezinte poziția și argumentele, iar apoi decidenții să își asume răspunderea deciziilor.
Subiectul arzător, la care mă refer în rândurile ce urmează, îl reprezintă încercarea Comisiei Europene și a președinției spaniole de a trece un proiect de regulament privind noile tehnici genomice (NGT), încercare nereușită la acest moment, datorită opoziției unor țări (printre care România, Polonia, Ungaria, Croația și altele) sau a abținerii altora (cum ar fi Germania și Belgia).
O mențiune care este importantă pentru a avea o înțelegere cât mai clară, NGT-urile sunt tehnici de ameliorare, dar așa cum este formulat proiectul de regulament, dar și discuțiile purtate, bine sau rău, numele de NGT a fost transferat și asupra produselor care se vor obține în urma aplicării acestor tehnici, deci în concluzie așa cum avem formularea de reglementare la acest moment, NGT înseamnă tehnicile, însă și produsele obținute în urma aplicării acestor tehnici.
În general (mai puțin organizațiile ecologiste), peste tot în spațiul comunitar, aproape toată lumea este de acord cu faptul că NGT-urile trebuie acceptate, deoarece UE are o problemă de competitivitate din ce în ce mai mare cu restul zonelor agricole mondiale, cum ar fi America de Sud și de Nord, dar cu câteva observații care au generat apariția a două tabere beligerante.
Combatanții
Prima poziție ar fi cea a celor care consideră că piața NGT-urilor trebuie lăsată liberă, să fie permisă brevetarea (patentarea) procedeelor, dar și a genelor, nefiind necesară trasabilitatea acestor produse mai ales în cazul NGT 1 (care au sub 20 de modificări a unor nucleotide), aici regăsindu-se marile firme de semințe, o parte din fermieri care au opinii de liberalism absolut (adică piața trebuie lăsată liberă la modul absolut), o parte din clasa politică (fără a respecta neapărat doctrina lor) și o parte din cercetători, mai ales cei din structurile private.
A doua poziție consideră necesară implementarea NGT-urilor, dar fără brevetarea tehnicilor și a materialului genetic dincolo de cât asigură brevetele de soi/hibrid obținute prin sistemul UPOV, trasabilitatea NGT 1 și agrearea prealabilă a produselor pe terțele piețe, tabără care este reprezentată de activiștii de mediu, de organizațiile care reprezintă agricultura ecologică, de o parte a structurilor de cercetare, mai ales cele finanțate din fonduri de stat, dar și din mediul privat, cum ar cazul firmelor mici de ameliorare și o parte dintre fermieri, unde se regăsesc mai ales cei cu orientări care consideră că piața trebuie ferită totuși de libertățile extreme și nu în ultimul rând, o parte din clasa politică.
Legislația și problemele acesteia
Primul aspect care trebuie reținut ar fi modul cum definește Directiva 2001/18 organismele modificate genetic (OMG): „Orice organism, cu excepția ființelor umane, în care materialul genetic a fost modificat printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere și/sau recombinare naturală”.
Actuala legislație solicită o analiză obligatorie de evaluare a riscului, etichetare, trasabilitate și monitorizare a organismelor modificate genetic și a produselor derivate. Legile nu interzic diseminarea OMG în mediul înconjurător și comercializarea produselor derivate din OMG, dar presupun o autorizare. Statele au dreptul, dacă doresc, să interzică cultivarea OMG, chiar dacă este autorizată la nivel european.
Ca o paranteză, cu toate barierele birocratice introduse în UE, se cultivă și la acest moment circa 150.000 ha de porumb MON 810, din care vreo 100.000 ha în Spania și 50.000 ha în Portugalia, și cred că experiența acestor state în ceea ce privește modul de coexistență și trasabilitate al produselor ar fi fost bine de analizat de cât mai multe țări, dar asta este.
Această definiție și legislație a stat la baza deciziei CJUE din 2018 care a considerat că propunerea noilor NGT ar constitui procedee și produse care ar trebui supuse legislației OMG, ceea ce a blocat pentru o perioadă procesul de cercetare în UE, iar clasa politică bruxelleză a luat în considerare necesitatea unei propuneri legislative care să reglementeze în mod distinct (unii îi spun dereglementare) noile tehnici genomice, astfel că în iulie 2023 au venit cu o propunere de regulament, dar discuții privind necesitatea acestuia existând de mai mult timp.
Analize, probleme, concluzii, dar cine se apleacă asupra lor?
În general, când sunt astfel de situații încerc să mă uit ce fac țările cele mai dezvoltate în domeniul agricol din spațiul UE și aici am în vedere în special Franța, dar și Belgia, Germania sau altele.
Astfel, Franța în anul 2021, înainte cu un an de a apărea propunerea de regulament a Comisiei Europene, a organizat în cadrul Comisiei de evaluare a deciziilor științifice și tehnice din cadrul Adunării Naționale (Parlamentul francez) o dezbatere și analiză amplă privitoare la noile tehnici genomice și unde au invitat reprezentanții industriei de semințe, ai institutelor de cercetare unde locul central l-a ocupat INRAE, apoi reprezentanți ai fermierilor ,,convenționali”, dar și cei reprezentând agricultura biologică, plus mulți alți invitați din diverse domenii, inclusiv din comitetul de etică privind cercetările.
Aici se impun câteva mici observații, dintre care prima este reprezentată de faptul că aceste consultări ar fi fost benefice dacă ar fi fost organizate și în România de către Comisiile de agricultură din Parlament, care ar fi putut să asigure un cadru de dezbatere, dar și acces la numeroase informații, inclusiv sau mai ales cele din partea autorităților.
Cred că în acest sens ar fi benefic ca pe viitor astfel de propuneri ale unor regulamente comunitare sa fie analizate în cadrul unor astfel de dezbateri, iar la final cum este firesc și normal decizia să aparțină autorităților desemnate prin lege, chiar dacă convin sau nu prin soluția adoptată. Nu trebuie uitat că în primăvară ministrul Daea a decis să meargă pe anumite formule din cadrul PNS agreate de anumite organizații profesionale și asta a fost. Că ulterior s-au dovedit un dezastru pentru fermieri, mai ales celebrele GAEC-uri, asta este altă discuție, dar în final asta este democrația.
Dar, mergem mai departe și trebuie reținut că Ministerul Agriculturii francez a cerut și un raport propriu (chiar dacă EFSA a făcut o analiză la nivel comunitar) către CTPS, unde între concluzii se arată și faptul că ,,Raportul evidențiază dificultățile de coexistență pe piață a soiurilor derivate din NGT și a soiurilor nederivate din NGT, din cauza în special a limitelor legate de detecție”.
O altă concluzie se referă la ,,acceptabilitatea societății care trebuie luată în considerare și trebuie să conducă la gândirea caracteristicilor a căror publicare ar oferi un beneficiu împărtășit pe scară largă de diferiții actori ai filierelor”. Astfel ar trebui să avem în vedere că obținerea unor varietăți de plante cu calități nutriționale deosebite pot convinge consumatorii să accepte aceste noi tehnici genomice.
Raportul subliniază că dezvoltarea NGT-urilor și a brevetelor ,,privind trăsăturile editate va duce la o consolidare a problemelor legate de proprietatea intelectuală. Problemele se referă în special la accesul la informațiile privind brevetele atașate soiurilor și accesul la aceste soiuri pentru programele de ameliorare”.
Ar fi meritat ridicată observația legată de faptul că în cadrul dezbaterilor europene, statele membre ar fi putut cere lămuriri Comisiei Europene legate de faptul că pe de-o parte introducem restricții și condiționalități din ce în ce mai numeroase (interzicere molecule pesticide, procent de pârloagă, procent de leguminoase, altele) care în ansamblul lor duc la reducerea randamentelor de producție și competitivității fermierilor europeni, dar pe de altă parte argumentăm prin recomandarea adoptării NGT necesitatea creșterii randamentelor pentru a asigura hrană țărilor sărace și a adaptabilității culturilor la schimbările climatice.
Însă, până la acest moment creșterea randamentelor culturilor prin folosirea NGT-urilor este invocată doar de anumiți politicieni, fără a fi susținută și de cercetători.
Principiile INRAE Franța pot fi o bază de discuție?
Întorcându-ne la subiect, o să prezint pentru început cele șase principii considerate de bază de către INRAE Franța și înscrise în viziunea oficială a institutului, prezentate în cadrul comisiei parlamentare de către doamna Carole Caranda, director adjunct cu cercetarea.
Primul principiu se referă la menținerea unei capacități de expertiză în concordanță cu misiunea de cercetare publică al INRAE. ,,Considerăm că se încadrează în misiunile noastre de cercetare publică și este responsabilitatea noastră socială de a explora beneficiile și limitele, dar și posibilele riscuri ale produselor derivate și utilizarea acestora”.
În continuare, trecând la al doilea principiu se arăta că ,, … acesta este evident, dar trebuie reafirmat. Aceste tehnologii sunt esențiale pentru dobândirea cunoștințelor. Editarea genomului permite pentru a explora variabilitatea genetică, funcția de studiu, reglarea și evoluția genelor. Această cercetare este esențială pentru îmbunătățire cunoașterii și înțelegerea vieții”.
Al treilea principiu se referă la utilizarea tehnologiilor de editare ale genomului în ameliorarea plantelor și unde sublinia că: ,,Evaluarea posibilităților oferite de această tehnologie este perfect legitimă și complementară instrumentelor tradiționale de ameliorare a plantelor”.
Celelalte trei principii se referă la desfășurarea experimentelor în conformitate cu reglementările europene și naționale, apoi principiul de deschidere a cercetării de realizare a unor proiecte în cadrul cercetării multidisciplinare și, dacă este posibil, multi-sectoriale.
Al șaselea principiu tratează problema proprietății intelectuale. Doamna Caranda arăta că: ,,INRAE își reiterează atașarea la existența certificatul de soi de plante și la nebrevetabilitatea plantelor rezultate din editarea genomului”.
Despre principiul privind brevetarea, mai pe larg
Legat de ultimul principiu este de menționat că la nivel european pozițiile s-au mai schimbat de-a lungul timpului sau poate au fost greșit interpretate de unii comentatori (timpul va decide), dar cert este că în 2019 Copa Cogeca, cea mai mare organizație profesională a fermierilor și cooperativelor din Europa, afirma prin intermediul secretarului general Pekka Pesonen că: „Ne opunem oricărei forme de brevetare pentru gene de la plante și animale și trăsături genetice care pot fi găsite în natură sau obținute prin mutageneză. Depunerea de brevete pentru produse, trăsături sau gene derivate din tehnici de inginerie genetică ar trebui să fie posibilă numai pentru produsele care conțin ADN care nu poate fi găsit în natură și care nu pot fi obținute prin metode convenționale de ameliorare, obținere sau prin tehnici de mutageneză”. Motivul acestei opuneri îl reprezenta riscul definit ca fiind ,,…. catastrofal atât pentru fermieri, cât și pentru micii crescători și ar duce la o reducere a numărului de soiuri disponibile pe piață”.
Temerea este dată de faptul că din ce în ce mai mulți cercetători de pe diverse continente, dar și specialiști în domeniu, consideră că sistemul de brevete încurajează concentrarea pe piața semințelor în mâinile câtorva mari corporații, fiind poate principalul motor care stă la baza concentrării pieței de semințe certificate pentru agricultură.
În același spirit evaluează situația și CTPS (Comitetul Tehnic Permanent de Selecție a Plantelor de Cultivat) care consideră că ,,Pentru a elimina frâna brevetabilității trăsăturilor editate, care se pare că va prelungi munca amelioratorului pentru a se asigura că acesta nu se găsește în postura de contravenient, comisia consideră că ar fi oportun ca toți operatorii să decidă să nu solicite brevete asupra caracteristicilor editate”.
Doamna Catherine Regnault-Roger, profesor la Universitatea din Pau și membră a Academiei agricole franceze arată într-un material realizat în cadrul institutului Sapiens că, la acest moment, 80% din brevetele privind NGT-urile sunt deținute de americani și chinezi, iar europenii au sub 10%. Mai mult, dacă analizăm brevetele depuse în anul 2020 la WIPO (Organizația mondială privind drepturile de proprietate), 10.624 de brevete sunt depuse de China, urmată cu 8.800 de brevete de către SUA, 1.027 de brevete de către Franța și 2.048 de brevete de către Germania. De menționat că, aici sunt incluse și brevetele privind cercetările medicale pentru oameni și animale care sunt cele mai numeroase.
În schimb, este de menționat, așa cum afirma în cadrul dezbaterilor parlamentare din Adunarea Națională franceză, domnul Fabien Nogue, director de cercetare în cadrul INRAE, ,,cvasi totalitatea brevetelor privind NGT la plante în Europa sunt brevetate de Corteva”, care de altfel a depus o activitate susținută de prezentare a acestor tehnologii atât către delegațiile tuturor statelor membre de la Bruxelles, dar și în fiecare țară prin intermediul tuturor organizațiilor unde este parte sau în mod direct în vederea adoptării regulamentului privind NGT.
La cele menționate mai sus se impune a se prezenta și o probabilă contradicție în cazul propunerii de regulament care pe de-o parte asimila varietățile NGT 1 cu varietățile convenționale, care la acest moment nu pot fi brevetate decât ca varietăți (soiuri sau hibrizi) în sistemul UPOV și pot fi folosite în ameliorare fără a se putea invoca brevetabilitatea.
În același timp tehnologiile folosite pentru obținerea NGT 1 sunt folosite și în cazul NGT 2 și pot fi folosite și în cadrul obținerii unei noi generații de OMG, doar că în cazul celor două grupe din urmă brevetarea tehnologiilor este posibilă conform legislației actuale din UE.
Având în vedere cele de mai sus, apare contradicția următoare, o tehnică folosită la NGT 1 care nu poate fi patentată, dar care se folosește ulterior pentru obținerea unui NGT 2 se mai poate patenta, în condițiile în care un patent are în vedere inovativitatea și specificitatea, adică mai simplu spus nu trebuie folosit în alte situații?
Sau, în situația în care o tehnică folosită la NGT 2 sau OMG și care ulterior este folosită la NGT 1 mai este sau nu sub patent, cât timp la NGT 1 nu se permite brevetarea nici unei tehnologii?
Din păcate Comisia Europeană a complicat și mai mult lucrurile, intenționat sau nu, greu de spus, lăsând reglementarea modului de patentare inclusiv din aplicarea NGT-urilor pentru anul 2026, iar până atunci să ne descurcăm cu legislația existentă. Doar că în 2026 ce s-a patentat nu se mai poate anula, fiindcă legislația nu se aplică retroactiv.
Trasabilitatea între necesitate și oportunitate
Comisia Europeană în proiectul de regulament privind NGT-urile a inserat obligația ca în cadrul culturilor ecologice să nu se folosească nici un fel de varietate NGT, iar un al doilea aspect de reținut este dat că prin noile strategii Farm to Fork și Green Deal dorește să ducă suprafețele ecologice la 25% din suprafața agricolă a UE. Ori așa cum vom vedea în continuare, lucrurile sunt un pic antagoniste dacă nu se va interveni pentru clarificarea aspectelor neclare
Așa cum rezultă atât din studiul făcut de CTPS pentru Ministerul Agriculturii francez, cât și din intervențiile făcute de specialiștii de la INRAE, dar și din luările de poziție ale altor specialiști din alte țări, varietățile obținute din aplicarea noilor tehnici genomice nu pot fi detectate la acest moment în laboratoare, deci cum mai putem verifica marfa cu origine din producția ecologică, care așa cum știm cu toții este verificată pentru pesticide, dar ce facem cu NGT-urile?
Aici se ridică două aspecte, primul fiind cel datorat impurificării accidentale cu polen, lucru demonstrat în cazul unora din culturile OMG, situație care a impus existența unor distanțe de izolare (a se vedea acest aspect și în cazul suprafețelor de floarea-soarelui high oleic unde este aceeași problemă), iar a doua poate fi datorată unor impurificări voite cu NGT care pot conferi anumite rezistențe la boli și/sau dăunători, dar care neputând fi detectate, duc la încălcarea însăși a obiectivului de bază al agriculturii ecologice.
Normal că fermierii, mai ales cei din sistemul convențional, inclusiv eu, nu ne dorim trasabilitate, fiindcă înseamnă obligații birocratice suplimentare, dar întrebarea există privitor la garantarea calității produselor ecologice și așa cum am arătat este cauzată de un articol propus de Comisie în cadrul proiectului de regulament și trebuie rezolvat într-un fel sau altul, deoarece apoi ne vom trezi cu fel de fel de decizii ale CJUE care mai mult vor încurca decât ajuta. Doar că CJUE judecă în conformitate cu legislația existentă, bună sau rea.
Poate ar fi trebuit Comisia Europeană să reflecteze un pic dacă în loc să încerce o așa zisă de reglementare a NGT-urilor printr-un regulament separat, nu ar fi trebuit mai bine să schimbe definiția OMG din Directiva 2001/18 și să se aplice principiul din SUA unde definirea acestora se referă la produsul obținut și nu la tehnicile folosite.
În acest caz, simpla analiză și constatare ulterioară că tehnicile NGT nu duc la obținerea de OMG dădea drumul la aplicarea acestora (atât NGT 1 cât și 2) conform varietăților convenționale fără probleme și nu ar mai fi fost necesară o altă reglementare, dar este de menționat că s-ar fi aplicat restricții privind patentarea, care poate și asta ar fi încurcat.
Rețineri privind folosirea NGT?
În 2016, într-un interviu, domnul Arlo Thompson, directorul de cercetare al firmei Pioneer pentru Europa spunea „Folosirea CRISPR-Cas este ușoară, problema este identificarea locului exact unde se taie secvența de ADN. Putem să tăiem și să eliminăm acea secvență şi apoi să lăsăm planta să activeze procesele de reparare şi refacere a catenelor de ADN. Se pot face modificări, scoate, adăuga segmente, dar mai important este să știm foarte precis locul în care vrem să facem aceste modificări”.
Aceleași observații au rezultat și din raportul CTPS, care pornind de la acest fapt a enunțat o serie de rezerve potențiale, cum ar fi faptul că lipsa acurateței locului de tăiere a secvențelor de ADN poate duce și la apariția unor mutații nedorite și cu impact ulterior în expresia proprietățile plantelor respective, că este vorba de toxicitate nutrițională, sau asupra microbiotei din sol prin exudatele radiculare.
Mai mult, o altă rezervă potențială este despre pericolul diseminării în mediu a unor însușiri care se pot transfera natural la plante compatibile sexuat dar care sunt în același timp buruieni, astfel conferindu-le însușiri nedorite a exista la acestea.
Concentrarea și globalizarea industriei de semințe, între riscuri și oportunități
Într-o lucrare publicată de Phil Howard și Amos Stromberg se prezintă evoluția concentrării industriei de semințe între 1996 -2022, unde vorbim la acest moment de patru mari companii globale (care dețin și activități de pesticide) pe piața semințelor, acestea fiind Bayer (care deține printre altele Monsanto), Corteva (care are în portofoliu Pioneer), Sinochem care deține prin intermediul ChemChina compania elvețiană Syngenta și BASF care are și ea activități în domeniul semințelor în curs de dezvoltare și nu ar fi o surpriză dacă în viitor se va anunța o eventuală achiziție a unei firme de semințe. La acestea se mai adaugă firme specializate doar în semințe, precum germanii de la KWS, francezii de la Limagrain, japonezii de la Sakata și danezii de la DLF, firme care au în general cifre de afaceri între 0,5 și 1,4 de miliarde euro.
Mecanismul avut în vedere că a contribuit la stimularea concentrării activității este dat de situația în care un start-up înregistrează un brevet pentru un nou proces de inginerie genetică sau pentru o nouă plantă modificată genetic și nu o poate exploata fără să devină dependentă de una sau mai multe brevete deja deținute de companiile de semințe. Condițiile pentru obținerea dreptului de licență în general obligă micile companii să fie absorbite sau să semneze contracte de exclusivitate, dezvoltând corporațiile multinaționale încă și mai mult.
În același material invocat mai sus, doamna Catherine Regnault-Roger profesor la Universitatea din Pau arăta că datorită costurilor extrem de mari, doar giganții care au afaceri în domeniul pesticidelor și al semințelor gen BASF, Corteva, Bayer, Sinochem-Syngenta își pot permite să susțină financiar dosarele de reglementare în vederea obținerii brevetelor globale.
Aceste afirmații sunt susținute și de graficele de mai jos unde se observă că primele patru companii dețin circa 52% din piața globală de semințe și circa 62% din piața globală de agrochimicale (semințe și pesticide).
În loc de concluzii avem întrebări
Acest articol a încercat prezentarea și dezvoltarea pe scurt a observațiilor ridicate de diverse organizații sau guverne în raport cu propunerea de regulament, iar în opinia mea răspunsul trebuie să și-l dea fiecare fermier sau persoană interesată, iar ca întotdeauna politicul decide, că ne place sau nu. Dar în esență, întrebările care necesită soluționare ar fi următoarele:
Prima întrebare se referă la modul prin care se poate garanta coexistența între varietățile convenționale și cele NGT, mai ales în cazul agriculturii ecologice, unde fermierii intenționat sau nu, pot folosi NGT-urile, dar acestea nefiind detectabile, cum le vom identifica? Cum vom garanta consumatorului final care crede în aceste valori ale agriculturii ecologice că nu este înșelat?
Principiul bunei credințe există ce-i drept, dar în practică este dublat de metode de control care pot permite aplicarea după caz a justiției. Deci, dacă nu există până la acest moment metode de detectare a varietăților NGT, cum protejăm sectorul de agricultură ecologică, care în viziunea Comisiei ar trebui să ajungă la minimum 25% din suprafața agricolă comunitară? Este drept că nici trasabilitatea nu poate garanta 100% acest lucru, dar oare fără cât se poate garanta?
A doua întrebare, este pregătită agricultura europeană și nu numai, pentru rămânerea pe piață a doar 6-8 firme de semințe și cum poate fi protejat atât fermierul, cât și consumatorul final de abuzurile de poziție dominantă sau de cartel, așa cum constatăm și în alte domenii (cum ar fi domeniul cipurilor sau cazul petrolului)?
Acceptarea brevetelor în cadrul varietăților obținute prin metode convenționale, așa cum se doresc a fi asimilate și NGT 1, foarte posibil va duce la accelerarea concentrării firmelor de semințe.
Nu există nici un dubiu că toate aceste costuri care sunt percepute de fiecare autoritate implicată în aprobarea dosarului de reglementare, de fapt sunt niște impozite indirecte colectate de la populație în final. Doar că ulterior marja de profitabilitate a acestor firme poate deveni expresia unui abuz, în condițiile în care nimeni nu poate renunța la mâncare, deci va plăti cât se cere. Autoritățile au avut în vedere aceste aspecte și care pot fi soluțiile de contracarare a unor astfel de situații?
Poate ar trebui să ne aducem aminte de un exemplu recent din UE, când fabricile de îngrășăminte chimice datorită unor decizii greșite privitoare la aprovizionarea cu gaze și-au încetat activitatea, ceea ce a creat oportunitatea pe fondul războiului din Ucraina, ca toți furnizorii de îngrășăminte nord africani să își crească prețurile de circa trei ori în condițiile în care nu le-au crescut costurile, fără ca fermierii europeni să poată fi protejați.
Mai mult, trebuie să avem în vedere mai ales în cazul unor turbulențe geostrategice cum sunt acum în Ucraina sau Orientul Mijlociu, dar mâine pot fi în orice altă regiune, ce vom face dacă vom rămâne fără furnizori de astfel de produse, datorită poate blocări a lanțurilor de aprovizionare sau din orice alte motive? Oare experiența pandemiei nu ne-a învățat nimic?
În condițiile în care susținerea unor dosare de reglementare depășește posibilitățile unor firme de ameliorare mici și medii, dar se acceptă brevetarea, să se înțeleagă că viitorul acestor firme dar și al fermierilor mici nu mai există? Autoritățile sunt pregătite să-și asume aceste decizii?
Să înțeleagă firmele mici și mijlocii că viitorul lor este sumbru, iar toate afirmațiile legate de dezvoltarea și consolidarea clasei de mijloc sunt doar lozinci electorale pentru anumite momente, dar de fapt nu contează?
În încheiere, este foarte adevărat că decizia finală este luată de politic pe baza unor interese care pot fi sau nu aceleași cu ale interesului național, doar că activitatea de supraveghere a acestor decizii politice poate fi asigurată de toți factorii implicați, doar prin dezbateri largi, serioase, fără patimă și egoism și ce este mai important fără interese ascunse.
În rest numai de bine.
Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR
Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!
Am ajuns, ușor, ușor, la cel de-al treilea articol dedicat unor aspecte de strategie pentru agricultura românească, primul subiect abordat fiind problematica apei și a lipsei de gestionare sustenabilă, apoi am continuat cu analiza învățământului agricol care de mult nu își mai poate duce la îndeplinire misiunea pentru care a fost creat, iar astăzi ne vom opri asupra cercetării agricole românești sau, mai bine zis, asupra a ce a mai rămas din ea.
Rolul „ideologic și ipotetic” al acestor articole este de a atrage atenția clasei politice, dar și societății civile, asupra viitorului sumbru al agriculturii românești și cu implicații, greu de cuantificat acum, asupra securității alimentare, dar și modul cum o clasă politică mult prea nepregătită și lipsită de responsabilitate politică și civică a distrus atât cât mai exista bun în acest sector.
Când vrei să analizezi și să compari un sector economic, o faci întotdeauna în raport cu liderul din zona ta de activitate, și aici aș avea în vedere Franța, care, ne place sau nu, domină în prezent agricultura și industria alimentară europene.
Este drept că avem și politicieni de ,,top” în această țară, care consideră că trebuie să ne comparăm mai mult și mai frecvent cu țări precum Tanzania și Senegal, dar nu-i așa, câteodată și râsul, chiar și cel amar, are rolul lui.
Revenind, este important de precizat că în Franța cercetarea are mai multe paliere, dar noi ne vom opri doar la cercetarea agricolă sau la cea care are legătură cu acest sector. Astfel, primul nivel este reprezentat de Centrul Național de Cercetare Științifică, care este un organism public de cercetare pluridisciplinară fundamentală și activează sub tutela Ministerului Educației, Cercetării și Inovației.
Aici regăsim printre multele domenii și cercetările fundamentale de biologie (care cuprinde genetica și fiziologia), mediu, climă, sol și multe altele, care au tangențe multiple cu sectorul agricol.
Dar pentru a face cercetare la nivelul cel mai înalt este nevoie de un buget, iar acest ,,hub de cercetare” este susținut anual cu nici mai mult, nici mai puțin decât 3,8 miliarde de euro, adică, da, ați auzit bine, 3.800 de milioane de euro.
Ce fac francezii cu fondurile astea pentru cercetare fundamentală? Păi finanțează 1.100 de laboratoare de cercetare în Franța și în lume, plătesc 33.000 de angajați pentru acest sector, din care 29.000 sunt cercetători cu diverse grade.
Dar credeți că asta ar fi tot? Nici pe departe, aici am vorbit doar de cercetarea fundamentală la științele de bază, care au impact asupra întregii societăți franceze, dar apoi fiecare sector economic are propria cercetare.
Astfel, voi vorbi în continuare despre cercetarea la nivelul sectorului agricol, unde și aici avem o cercetare fundamentală, adică mă refer la domenii de bază cum ar fi știința solului, agrotehnică, fitotehnie, ameliorarea plantelor și animalelor și multe altele, care în Franța sunt domeniile de activitate în special ale INRAE (în traducere - Institutul Național de Cercetare Agricolă și de Mediu), institut aflat în grija Ministerului Educației, Cercetării și Inovației, dar și ale Ministerului Agriculturii și Securității Alimentare.
Franța astfel deține principala organizație de cercetare agricolă din lume, asta ducând la realitatea că una din patru citări științifice pe probleme agricole în lume face referire la lucrări ale cercetătorilor de la INRAE.
Pentru a avea un astfel de institut, statul francez a băgat din nou mâna adânc în buzunar și participă anual cu circa 80% la bugetul acestui institut, adică cu vreo 800 de milioane de euro, la care se adaugă veniturile proprii ale INRAE de vreo 230 de milioane de euro, adică în total, an de an, se alocă peste un miliard de euro pentru cercetarea fundamentală agricolă.
Veniturile private ale INRAE sunt reprezentate de contractele private de cercetare, activități economice proprii (drepturi de redevență, vânzări de produse, vânzări de brevete etc.) și diseminarea informațiilor. Pentru a se ajunge la acest rezultat, pe lângă bani cu nemiluita, dar foarte atent administrați, se investește și în resursa umană și astfel institutul are peste 8.000 de angajați, dintre care peste 2.000 de cercetători (care au doctoratul), peste 3.000 de ingineri și asistenți și peste 3.000 de tehnicieni, adică o instituție ,,îmbibată de materie cenușie” .
Cercetarea fundamentală este urmată de cercetarea specializată și aplicată, iar aici mă refer la mai multe institute, cum ar fi Arvalis, înființat de fermieri și autorități în 2002, care se ocupă de stabilirea tehnologiilor de cultură pentru principalele culturi agricole, cum ar fi cerealele, porumbul, sorgul, cartoful, inul, tutunul și ceva plante furajere. Doar că acest institut este ,,mult mai sărac”, adică are un buget anual de doar vreo 55 de milioane de euro anual, din care susținerea statului francez se ridică la peste 20 de milioane de euro, având 450 de angajați, dintre care 215 cercetători și ingineri și 165 de tehnicieni.
Pentru culturile oleaginoase și proteaginoase (floarea-soarelui, soia, mazăre, lupin, bob și altele), s-a înființat în 2015 un alt institut, numit TERRES INOVIA, rezultat prin transformarea fostei structuri CETIOM, la care s-au adăugat și alte structuri, institut care beneficiază și el de un buget de circa 35 de milioane de euro, la care se adaugă resursa umană formată din cercetători și tehnicieni necesari.
Pe lângă aceste institute prezentate mai sus mai sunt și altele, cum ar fi cel privind cultura sfeclei, pentru agricultură organică și altele, care se adaugă la efortul comun al societății franceze, incluzând aici sigur și statul, care dorește să se dezvolte în acest domeniu.
Nu trebuie uitată nici activitatea de cercetare aplicată a camerelor agricole franceze, care fiecare în departamentul unde activează își face treaba la modul cel mai serios, astfel fiind puțini fermieri francezi care aleg un soi de grâu sau un hibrid de porumb fără să analizeze rezultatele multianuale ale acestor structuri.
Acum, ca o mică paranteză, o să mă refer și la modul de diseminare a informațiilor tehnice rezultate în urma cercetărilor. Astfel, ca un exemplu, pentru cei care poate se uită dezaprobator la prețurile cărților tehnice de la noi și spun că este prohibitiv (și este, dacă ne referim la veniturile cercetătorilor sau profesorilor), trebuie știut că un pliant de buzunar care prezintă pesticidele ce se pot aplica la o cultură agricolă realizat de Arvalis costă 7-10 euro, apoi o cărticică privind tehnologia unei culturi care are în jur de 70 de pagini în format A5 costă vreo 25-35 de euro, iar o carte cu problematica pe larg prezentată se duce spre 80-100 de euro, asta în condițiile în care Franța are printre prețurile cele mai scăzute la cărțile tehnice pentru domeniul agricol.
În schimb în Marea Britanie o carte de profil tehnic și tehnologie agricolă se duce ușor la peste 200 de lire sterline, iar în Germania la peste 200 de euro, iar prețuri de 250-300 de euro sunt destul de frecvente, mai ales ale autorilor cercetători recunoscuți la nivel global.
Astfel, ca exemplu, cartea unui cercetător rus, fundamental în studiul proceselor de formare a humusului pe nume D.S Orlov, a fost publicată doar în Marea Britanie (dar distribuită și în lume) în trei ediții, cu un tiraj total de peste 30.000 de exemplare și un preț de vânzare per bucată în jur de 270 de lire sterline, venituri pe care nu le realizează primele 20 de titluri vândute într-un an din toate domeniile (inclusiv beletristică) în România.
În Franța, institutul Arvalis nu prea publică nimic sub 5.000 de exemplare/ediție, iar lucrările de bază au frecvent două-trei ediții revizuite și adăugite, adică depășesc peste 10.000 de exemplare, în total.
Culmea este că aceste cărți se vând, se citesc, se analizează, se discută și se aplică, asta fiindcă cei care au nevoie de informații înțeleg să aprecieze și să răsplătească inclusiv financiar activitatea unor profesioniști, alții decât cei de pe rețelele de socializare care, cu bidonul de pesticid în mână, întreabă la ce folosește.
Trebuie înțeles că diseminarea informațiilor din cercetarea fundamentală și din cea aplicată se face într-o filieră clar stabilită și reglementată, în sensul că institutele de cercetare diseminează rezultatele prin cărți, în special către alți cercetători, apoi pentru consultanții (care nu sunt puțini) din Camerele agricole și cei din firmele private, plus specialiștii din firmele de inputuri agricole și nu în ultimul rând către fermieri.
Consultanții preiau această informație de bază (pentru care plătesc), o adaptează la situații concrete și o diseminează la rândul lor prin intermediul revistelor de specialitate, al publicațiilor camerelor agricole și prin prezentări directe cu public către fermieri.
Ce rezultate aduce tot acest efort de cercetare pentru sectorul agroalimentar francez?
Păi, să ne referim la câteva cifre simple, de exemplu la valoarea totală a producției agroalimentare franceze, care se ridică la peste 135 miliarde euro/an, din care 46,6 miliarde euro sunt reprezentate de exporturi. O fi mult, o fi puțin?
Pentru comparație, Franța, din veniturile turiștilor străini care vizitează țara, încasează în fiecare an peste 56,3 miliarde de euro, apoi din exporturile de avioane, elicoptere și alte produse aerospațiale (rachete, piese etc.) încasează aproape aceeași sumă ca din turism, adică 56 de miliarde de euro, iar agricultura vine să participe și ea la export cu cele 46,6 miliarde de euro. Este că deja altfel percepem forța sectorului agricol francez?
Dar, ca să înțelegem și mai bine valoarea sectorului agroalimentar francez, trebuie să înțelegem că doar acesta înseamnă circa 60% din PIB-ul României de circa 290 de miliarde euro sau reprezintă 120% din valoarea cheltuielilor bugetare ale țării noastre care sunt, anual, la vreo 110 miliarde de euro.
Să ne oprim și la câteva exemple de sectoare agricole franceze care merg foarte bine (fiindcă bine merg toate). În primul rând, viticultura și producția de vin aduc 25% din exporturile agroalimentare franceze, adică peste 10 miliarde de euro anual, sau producția de semințe certificate aduce venituri de 1,8 miliarde, dar și vânzările de cartofi proaspeți, cu peste 500 de milioane de euro.
Franța colectează, așa, de ,,amuzament”, peste 500 de milioane de litri de lapte de capră pe an, asta fiindcă producția de lapte de vacă nu intră pe ecranul calculatorului, adică discutăm de peste 16 mld kg lapte anual, având o producție medie pe vacă de peste 8.800 kg și producând ,,doar” circa 1,9 milioane tone de brânză anual.
În plus, este cel mai mare producător european de carne de vită, cel mai mare la vin, cel mai mare la semințe certificate, cel mai mare la zahăr, la cartofi, al doilea la lapte, al treilea la brânză și tot așa, până ne plictisim.
Despre cereale, rapiță, porumb, nu are rost să comentăm, fiindcă majoritatea fermierilor români simte concurența franceză pe terțe piețe.
Ce-i lipsește României? Bani și strategie!
România, la rândul ei, produce doar puțin peste 90.000 de tone de brânză, adică circa 5% din producția Franței, produce circa 19 miliarde de euro valoarea tuturor produselor agroalimentare, adică circa 13% comparativ cu agricultura franceză, dar asta în condițiile în care noi avem aproape 50% din suprafața lor agricolă, adică teoretic noi ar fi trebuit să producem produse agroalimentare de vreo 60-70 de miliarde de euro, la condițiile pe care le avem. De ce doar atât?
Explicații sunt multe și am tot scris despre asta, dar în mod clar unul dintre motive este și subiectul de astăzi, adică criza cercetării românești. Așa cum am văzut, Franța alocă doar specific pentru agricultură peste 1,4 miliarde de euro anual, iar noi??...
Institutul-fanion al României, adică INCDA Fundulea, are un buget de aproximativ 5,3 milioane de euro, adică 0,4% din bugetul INRAE (așa cum am arătat, institutul francez beneficiază de peste 1,1 miliarde de euro), din care efortul direct al statului prin subvenții directe este puțin peste un milion de euro (RUȘINE!!!), apoi încă circa 1,2 milioane de euro din contracte de cercetare, inclusiv cele finanțate de MADR (la fel, RUȘINE!!!), iar diferența de venituri de circa trei milioane de euro vine din producția agricolă, dar care, așa cum știm cu toții, aceasta are costuri pe măsură, deci efectul asupra cercetării poate fi eventual reprezentat doar de profit și acela nu prea există. Așadar, cercetarea la INCDA Fundulea are vreo 2,3 milioane de euro și ne dorim să fim ce…??? Din acești bănuți, INCDA Fundulea se chinuie să plătească 241 de angajați, din care cercetători și ingineri mai sunt doar vreo 40 de persoane, în timp ce INRAE Franța are peste 5.000.
Un alt institut important al agriculturii românești este ICPA (Institutul pentru Pedologie și Agrochimie), care are un buget anual de puțin peste 2,2 milioane de euro și din care își ,,permite” să mai țină 76 de angajați, iar salariul mediu brut al unui cercetător este de 5.900 lei/lună (atenție, cu taxe incluse), față de un angajat ,,special” prin regii, agenții, ministere, care dă banii aceștia pe un ,,city-break”.
De menționat că ambele institute sunt subordonate doar Ministerului Cercetării, fiindcă MADR se mulțumește să arunce în fiecare an doar niște firimituri ca la ,,milogi”, în loc să se implice și să își asume scoaterea din mocirlă a acestui sector fără de care nu vom putea avansa.
Mai avem și ASAS (Academia de Științe Agricole și Silvice), ultimul bastion care mai încearcă să se lupte cu ,,șerpăria politică”, care și-ar mai dori câteva părți din patrimoniul ASAS sau al stațiunilor subordonate.
Nu vreau să se înțeleagă că aceia din conducerea cercetării sau a ASAS nu ar fi putut sau nu ar fi trebuit să facă mai mult, fiindcă totul este perfectibil, iar greșeli s-au făcut destule, dar când tu ești ținut sub limita sărăciei ca sector vital pentru agricultură este greu să mai poți gândi strategii, tehnologii și soluții.
Poate o soluție complementară ar fi mult discutata și îngropata Lege a contribuției voluntar obligatorii, din care s-ar putea aloca bani pentru asociațiile profesionale, Camerele Agricole, dar și pentru cercetare. Cred, de pildă, că o taxă anuală pentru cercetare de 1-2 euro/ha de teren agricol sau pe cap de UVM (unitate vită mare) nu ar fi o catastrofă pentru niciun fermier, din contră, poate permite strângerea a circa 30 de milioane de euro anual, bani care pot da o gură de oxigen și un viitor sectorului agricol românesc, dar asta doar prin cheltuirea chibzuită și transparentă a acestor fonduri.
Aici poate ar trebui gândit ca, în schimbul acestor fonduri, fermierii să participe prin reprezentanți (veritabili și fără sânge de căpușă) la administrarea instituțiilor de cercetare, astfel încât să existe chiar și o protecție față de imixtiunile politice.
În mod clar ar trebui gândită o nouă structură a cercetării, pe sectoare ale agriculturii, că vorbim de zootehnie, cultură vegetală sau viticultură, unde poate stațiunile să devină părți componente ale institutelor centrale de profil, iar ASAS și MADR să conlucreze pe alte baze pentru revigorarea sectorului agricol.
Ar fi multe de discutat și de rezolvat, dar cred că dacă am avea șansa unor oameni cu viziune, cu pricepere și aplecare, capabili să asculte și să accepte argumente mai bune decât ale lor, am putea renaște ca sector.
Dar de unde să începem? Revin cu propunerea făcută de mai multe ori, prin care ASAS ar trebui să devină gazda și forumul de dezbateri ale unor grupuri de lucru tematice, formate din toți actorii sectorului, care să se apuce de treabă. Dar cine să vrea să muncească degeaba dintre politicieni și demnitari, fiindcă oricum cercetătorii muncesc mai pe degeaba??!
În rest, numai de bine.
Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR
Publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2023Abonamente, AICI!
Începutul anului 2023. Agricultura din România a avut problemele ei de acum obișnuite, cum ar fi influența cerealelor ucrainene, costul îngrășămintelor chimice și al inputurilor în general, lipsa politicilor agricole, aplicarea PNS-ului cu lacunele și erorile lui, dar și seceta mai mereu prezentă pe zona de est și sud a țării.
Dar vine și un an 2024, care va aduce patru rânduri de alegeri, cu promisiuni care mai de care mai frumoase, îndrăznețe și mai nevăzute, care să convingă încă o dată electoratul pentru a introduce în urnă biletul norocos al unei funcții de demnitate publică, pentru cei care sunt mai carismatici și lipsiți de inhibiții în a păcăli opinia publică, după 34 de ani de experiențe negative.
Mereu în agricultură am dus lipsa unor subiecte (câte au fost, au fost prea puține) care să creeze cu adevărat baza unei strategii naționale pentru agricultură, care să fie asumată la modul general de clasa politică și care să rezulte din analiza argumentată a nevoilor agriculturii în raport cu modul de economie pe care dorim să o dezvoltăm, pentru a putea reprezenta și deveni un sector profitabil al economiei românești.
În acest sens, fără a avea pretenția unor adevăruri absolute, voi încerca în următoarea serie de articole ale rubricii ,,Gânduri de fermier”, să lansez sau să relansez câteva teme pe care le consider de mare importanță pentru agricultura românească, dar nu numai, cumva ca o provocare și pentru alți colegi din agricultură, dar și pentru specialiști din institute de cercetare, mediul asociativ, presa agricolă și mulții alții care se doresc implicați, de a participa cu argumente la astfel de discuții, dar și de a continua astfel de dezbateri și în alte direcții unde eu personal nu mă pricep.
Poate mulți crescători de animale, legumicultori, apicultori sau viticultori care vor citi vor fi nemulțumiți de alegerile mele, dar eu nu sunt specialist în zootehnie, vie sau pomi, legumicultură sau apicultură, însă îi invit pe cei care activează în aceste sectoare să aleagă teme, să sintetizeze o serie de argumente și, dacă se consideră că este nevoie, mă pot contacta pentru a le găsi o formă de a le face publice în paginile revistei.
Seceta la alții
Legat de subiectele articolelor următoare pe care o să le propun cititorilor, am încercat să aleg o serie de teme care să implice și să aibă relevanță pentru mai multe sectoare și pentru mai mulți fermieri din agricultură, dar în același timp să reprezinte o minimă platformă de discuții în perioada următoare de campanie electorală, inclusiv pentru cei care visează să conducă destinele agriculturii românești.
Revenind la subiectul propus pentru acest articol, ne reîntoarcem în timp în primăvara acestui an, când au apărut o serie de informații pe fluxurile de știri, legate de seceta gravă care se abătuse asupra agriculturii spaniole.
Trebuie menționat că Spania are în mod obișnuit probleme cu seceta, dar la începutul anului 2023 se confrunta cu o secetă cum nu mai existase în agricultura spaniolă în ultimii circa 80-100 de ani, mai ales că aceasta era o continuare a anului 2022, la fel foarte secetos, deci efectele amplificându-se la un nivel extrem de mare și grav.
În aceste condiții, specialistul în agro-climatologie Serge Zaka a descris într-o intervenție pentru presa spaniolă (preluată de EURONEWS) că ,,Spania este într-o situație de megasecetă, suferind cea mai mare parte a efectelor secetei din vara anului 2022 și apoi a iernii uscate care a urmat. Starea [actuală] a solului și a rezervelor de apă corespunde în general cu ceea ce vedem de obicei în august. Acest lucru este total fără precedent”.
Într-o altă intervenție pentru televiziunea spaniolă, expertul Jorge Olcina, șeful laboratorului de climatologie de la Universitatea din Alicante, arăta că „situația este deosebit de alarmantă în regiunile Catalonia și Andaluzia, unde rezervoarele de apă sunt la mai puțin de 25% din capacitatea lor”.
Din această cauză, guvernele regionale ale ambelor regiuni au impus restricții de apă la sfârșitul lunii februarie, ceea ce înseamnă că locuitorii nu au mai avut voie să-și ude grădinile sau să-și umple piscinele. Fermierii au fost rugați, de asemenea, să reducă irigarea.
În continuarea intervenției sale, dl Olcina arăta că ,,nici restul Spaniei nu este în afara pericolului. Starea rezervelor este din ce în ce mai îngrijorătoare în regiunile Valencia, Murcia, Castilia-La Mancha și Extremadura. Stocul de apă disponibil a scăzut sub 40% din capacitatea totală”.
Astfel, se contura la acel moment situația critică a rezervelor de apă ale Spaniei, și aici trebuie să înțelegem că vorbim de rezervele de apă pentru populație, economie, agricultură și orice alt sector care vă mai vine în minte.
Ca o curiozitate, este de menționat că și în Spania mai există obiceiul de a invoca prezența și intervenția divină, dar fără a fi motiv de derâdere și batjocură în societate, și asta deoarece înainte de a emite o concluzie, lumea de acolo (societatea, în general) se apleacă mai serios asupra lucrurilor și dacă constată că oamenii aceia (fermierii, în cazul nostru) nu mai pot face nimic altceva, toate soluțiile fiind deja epuizate, pot înțelege acest gest de natură religioasă și o văd ca ultimă soluție în fața incapacității autorităților de a-i ajuta.
Astfel, presa spaniolă a relatat despre mai multe astfel de procesiuni religioase, precum cele din satul andaluz Jaen, unde pe 1 mai 2023 s-a organizat o astfel de acțiune, denumită ,,El Abuelo”, unde locuitorii s-au rugat pentru ploaie, scoțând statuia lui Hristos pentru a le întări rugăciunile, fapt care se mai întâmplase doar în anul 1949.
Poate este important de știut că în Spania, începând cu anii ‘50, s-au instalat sute de baraje și sisteme de deviere a cursurilor de apă, pentru a răspunde lipsei recurente a acesteia. În total, țara are acum aproximativ 1.200 de baraje și rezervoare artificiale, mai multe decât oricare altă țară din Europa, dar nu numai. Majoritatea acestor baraje se găsesc în jumătatea de sud a Spaniei, furnizând apă în principal zonelor intensiv agricole, dar și fermelor mai mici sau activităților turistice și nevoilor populației.
Întorcându-ne la subiectul nostru, guvernul spaniol, evaluând situația ca fiind extrem de gravă atât pe termen scurt, dar și în perspectivă, a decis în urma unei reuniuni de urgență a cabinetului o primă serie de măsuri, prin alocarea unei sume de circa 2,19 miliarde de euro pentru două componente, prima în valoare de vreo 749 de milioane de euro, ca sume de completare la despăgubirile acordate fermierilor spanioli, și a doua componentă de circa 1,4 miliarde de euro, pentru construirea de noi baraje de colectare a apei.
Nu trebuie uitat că la acest moment sistemul spaniol de asigurări pentru agricultură care funcționează sub forma societății ,,AGROSEGURO” este cel mai performant din Europa, dar în astfel de situații chiar și acesta își atinge limitele, iar statul a fost nevoit să intervină sub diferite forme pentru a salva fermierii de la dispariție, inclusiv prin acordare de despăgubiri financiare, dar și prin exceptarea de la anumite taxe și impozite.
Cu toată reacția rapidă a guvernului spaniol, dată poate și de apropierea la acel moment a alegerilor locale și municipale, specialiștii au tras și alte semnale de alarmă, în sensul că această soluție privind ,,construirea mai multor rezervoare de apă nu mai are sens: nu mai avem apă de pus în rezerve”, a spus Olcina de la Universitatea din Alicante. „În schimb, trebuie să dezvoltăm noi moduri de a folosi apa, cum ar fi reutilizarea apei. Dar, mai presus de toate, trebuie să folosim mai conștient apa”, a adăugat acesta, astfel putând să ne ducem cu gândul că acest program s-ar putea să reprezinte doar bani risipiți în condițiile în care se consideră că în Spania climatul se schimbă, inclusiv în zona montană, ariditatea crește și astfel sursele de apă care să umple rezervoarele și barajele scad, deci programul ar fi inutil.
România și necesitatea de apă
Plecăm cu gândul la acest moment al povestirii din Spania pentru a veni înapoi pe plaiurile mioritice și să vedem în același context cum stăm cu rezervele și consumul de apă.
La acest moment, Hidroelectrica are o capacitate de stocare, în cele circa 40 de lacuri de acumulare, de vreo patru miliarde de metri cubi, apă care este folosită aproape exclusiv pentru producția de energie electrică, regularizarea unor cursuri de apă împotriva inundațiilor și viiturilor, dar și pentru consumul populației și al industriei, într-o foarte mică măsură.
Consumul de apă al României a cunoscut în ultimii 35-40 de ani o variație extrem de importantă, în sensul că acesta, înainte de Revoluție și în primii ani după aceasta, se ridica la circa 20 de miliarde de metri cubi anuali, cam cât este consumul actual al Germaniei.
Acum, trebuie să înțelegem că acest consum era atât de ridicat și din cauza consumurilor exagerate din industrie, din cauza unor tehnologii energofage sau a risipei, dar și din cauza consumului pentru agricultură, care se ridica la aproape 5,5-6 miliarde de metri cubi pe an, adică cu peste 50% mai mult decât sunt rezervele Hidroelectrica azi.
Datele ultimilor ani arată, conform Apelor Române, că în 2018 cererea era de 6,86 miliarde de metri cubi, iar acum s-a ajuns la 8,6 miliarde, iar cea mai mare creștere s-a înregistrat la cererea de apă în agricultură, de la 1,62 miliarde la 2,8 miliarde în doar cinci ani, asta datorită creșterii suprafeței irigate.
Tot conform acelorași date, consumul casnic a crescut cu doar vreo 0,2 miliarde de metri cubi, de la 1,16 miliarde de metri cubi de apă la 1,35 miliarde. Potrivit datelor INS, apa potabilă distribuită pentru uz casnic a ajuns în 2022 la 597 milioane de metri cubi, o scădere ușoară față de 2021.
În această trecere în revistă a rezervelor de apă trebuie avută în vedere că de principiu distribuirea cursurilor de apă (nu a volumelor de apă) pe teritoriul țării este relativ uniformă, doar că cele mai mari captări sunt pe Dunăre cu cele două baraje de la Porțile de Fier 1 și 2, iar apoi mai sunt câteva baraje mari pe râuri interioare (Bicaz, Vidraru, Vidra, Izvorul Muntelui, Oașa și altele).
O primă observație ar fi că în România mai există posibilități imense de construcție de noi baraje de acumulare, atât de natură tehnică, în sensul în care să găsim locații care să prezinte conformație naturală, dar și versanți de natură geologică potrivită pentru a se construi barajul, dar mai există și surse de apă care pot fi captate pentru astfel de întrebuințări.
După opinia profesorului Dorel Pavel și studiile realizate de ISPH, potențialul hidroenergetic neexploatat este estimat la circa 8000 Mwh, adică echivalentul a circa 11-12 reactoare nucleare precum cele de la Cernavodă (unul are o putere instalată de circa 700 Mwh), iar acumulările de apă se pot ridica la cca 6-7 miliarde metri cubi apă. În această estimare s-au inventariat doar situațiile foarte favorabile economic și tehnic, potențialul fiind mult mai mare dacă se vor lua în calcul și variantele bune economic sau cele medii.
Acest potențial a fost blocat în mare măsură de politica dusă prin Ministerul Mediului, care oficial a invocat eventualele probleme de mediu care pot apărea, dar care nu au fost demonstrate nicăieri în lume în cazul unor construcții și exploatări durabile, urmărite permanent, și unde se aplică legea în mod precis atât în timpul construcției, dar și ulterior pe durata exploatării, ci, din contră, se consideră că avantajele și beneficiile pot fi extrem de importante pentru natură și om.
Sunt numeroase exemple în acest sens, iar mulți dintre cei care mai fac turism în România se duc și admiră lacul de la Oașa sau lacurile Scropoasa sau Bolboci din Masivul Bucegi, care pot fi luate drept model de bună practică.
Având în vedere experiențele de la noi cu modul de manifestare al clasei politice, de multe ori și sub umbrela unor propuneri fără logică și temei științific ale Comisiei Europene, ne putem pune întrebarea dacă Ministerul Mediului nu a fost folosit ca organ de limitare a dezvoltării locale prin exploatarea resurselor hidroenergetice și, pe de altă parte, de stimulare a unor alte activități de producere a energiei, pe bază de panouri fotovoltaice sau eoliene (toate venite din import), care au impact chiar mai mare asupra naturii, dar acesta este un subiect separat.
Cert este că România, dacă dorește astăzi, să zicem, să își amenajeze circa patru milioane de hectare de teren agricol irigat (asta însemnând repararea celor trei milioane de hectare de pe timpul lui Ceaușescu și încă un milion de hectare care ar fi de dorit drept amenajări noi) și să poată asigura măcar 150 mm/ha/an (adică 1500 mc/h sau echivalentul a 3 udări), are nevoie de surse de apă de 6 - 6,5 miliarde de metri cubi, adică de 1,5 ori cât poate înmagazina astăzi Hidroelectrica, presupunând că ar și folosi această apă pentru irigații, ceea ce nu se întâmplă.
La fel este de reținut că într-un an secetos cum a fost și acesta, o cultură de porumb are nevoie de 4-5 udări, iar o cultură de soia, de 5-6 udări, ceea ce ar duce consumul de apă necesar irigațiilor pentru suprafața avansată de 4 milioane ha la un volum de 8-9 miliarde de metri cubi de apă.
Trebuie menționat că astăzi noi, ca țară, nu avem stocuri de apă pentru irigații, adică ne asigurăm apa de irigații doar din ce curge pe Dunăre sau anumite râuri interioare (un procent foarte mic), fără să putem folosi acumulările din barajele de la Porțile de Fier 1 și 2 care sunt exclusiv pentru producerea de energie electrică, iar pe râurile interioare nu avem amenajări de captare a apei de irigații pentru folosință în timpul verii (nu avem captări de apă nici pentru industrie sau turism), ele fiind tot pentru energie electrică și într-o foarte mică măsură pentru nevoile populației sau industriei, asta cu toate că ne uităm la apă cum curge liber pe râurile interioare și Dunăre, și, neîngrădit, către mare.
Este obligatoriu să înțelegem cu toții că în România dezvoltarea economică viitoare (industrie, agricultură, turism, populație) se bazează aproape în totalitate pe apa care curge prin intermediul cursurilor de apă, deoarece noi nu avem baraje de captare. Dacă cursurile scad sau seacă, în acele zone autoritățile nu au soluții de suplinire a lipsei de apă (în afară de cisternele pompierilor), cum ar fi putut fi existența în amonte a unui baraj, căruia să i se dea drumul în mod controlat pentru a susține nevoile economice și sociale.
Pentru cei care nu știu sau au uitat foarte repede, anul trecut în România, în jurul datei de 1 august, s-a oprit apa de irigații în sudul țării, din cauza nivelului scăzut al Dunării care făcea imposibilă aducțiunea de apă, iar situația nu a putut fi atenuată cu barajele de pe Dunăre, deoarece acea apă, așa cum am arătat mai sus, avea o altă destinație. Dar odată cu scăderea cursurilor râurilor au fost puse la grea încercare și alimentarea cu apă pentru populație, industrie, răcirea reactoarelor de la Cernavodă, circulația fluvială și multe altele.
Dacă ne referim la agricultură, este sugestiv exemplul din acest an, când la neirigat în zona mea (Brăila), dar și în alte județe limitrofe producția de porumb a fost de 250-400 kg/ha, iar la irigat producția este de 10-12 to/ha. Dacă o raportăm la 2 milioane ha irigate (jumătate din cât am propus pentru amenajat), vorbim de o producție de 20 de milioane de tone/an, cu o valoare de piață astăzi de circa 3,6 miliarde euro/an, totul fiind posibil în acest scenariu.
Ecologiștii trebuie și ei să înțeleagă că și fauna sau plantele mor fără apă, deci o regularizare a acestor cursuri de apă ar ajuta și aceste aspecte, iar beneficiile ar fi incomparabile în raport cu problemele care ar putea apărea.
Avem interesul unor astfel de investiții în viitorul apropiat în România?
Personal, fără presiunea societății cu toate elementele care o constituie, nu cred că avem o clasă politică să poată prevedea o astfel de ,,APOCALIPSĂ”, iar asta va fi una dintre greșelile fundamentale ale noastre ca țară și nație, cu mult mai mare decât greșeala care se dovedește acum a lipsei unui buget de înarmare la un nivel rezonabil de-a lungul ultimilor 30 de ani, fapt care ne-a dus într-o situație de vulnerabilitate pe care încercăm să o recuperăm, dar nu va fi ușor.
Nu trebuie să neglijăm scenariul foarte probabil ca ariditatea multor regiuni din sudul, estul și vestul tării să crească și noi să nu avem instrumente de intervenție pentru a salva producția de hrană a țării, iar decât să ajungem să dăm anual câteva sute de milioane de euro pentru despăgubiri fără finalitate, nu ar fi mai bine să gândim un program de captare a resurselor de apă care azi se pierde?
Cred că realizarea unor investiții în astfel de baraje ar putea fi un pilon de bază al strategiei de asigurare a securității alimentare a țării, dar și garanția unei dezvoltări economice, care nu va fi posibilă fără apă.
Legat de problema resurselor de apă ale unei țări sau alteia, mi s-au părut interesante afirmațiile ministrului moldovean al Agriculturii, domnul Bolea, care afirma că în raioanele din sudul țării (Republica Moldova) nu ar trebui să se mai cultive porumb, în condițiile în care precipitațiile însumează cca 200-300 mm/am, iar consumul porumbului este de 500-600 mm/an pentru o producție decentă.
Afirmația mai includea o parte referitoare la nevoia unor reglementări legale privind cultivarea acestei plante, dar care până la urmă a fost dezmințită de demnitarul moldovean.
Totuși, această afirmație îmi aduce aminte de o situație din Franța, unde în departamentele din centrul și nordul Franței nu găsești fermieri care să cultive porumb boabe decât în mod excepțional, deoarece condițiile climatice nu sunt cele mai bune, rezumându-se la porumbul de siloz pentru zootehnie sau la cultivarea cerealelor, sfeclei de zahăr sau a rapiței, iar asta deoarece acești fermieri ascultă de sfaturile cercetătorilor din diferite institute de cercetare sau camere agricole.
Ca să spui acest lucru în România, în sensul că poate trebuie începută o discuție despre recomandările de amplasare a culturilor sau activităților agricole în anumite zone cu probleme climatice, nu ar face decât în cele mai multe situații ca aceia care ar avea ceva de spus să rămână rezervați, în schimb fel de fel de neaveniți își vor da cu părerea în funcție de cum ar bate vântul, iar astfel, din păcate, mulți fermieri dintre cei care ar trebui să fie protejați de astfel de recomandări vor sfârși prin falimentul fermei, fenomen existent, dar nerecunoscut azi.
Care ne sunt urgențele
În concluzie, cred că avem nevoie urgentă de:
I. Realizarea unei strategii de captare a resurselor de apă în vederea creării unor rezerve strategice pentru susținerea agriculturii și a industriei în condiții de calamitate naturală gravă.
Această strategie ar trebui să aibă în vedere și reducerea/eliminarea importurilor de pește, care se cifrează la cca 110.000 de tone pe an, reprezentând între 85-90% din consumul intern.
Poate fi baza unor dezvoltări locale de natură turistică, așa cum a început lacul Oașa, sau de prea mult timp așteaptă o inițiativă în acest sens alte lacuri de acumulare ca Bolboci sau Scropoasa.
Asigurarea stocurilor de apă pentru consumul populației sau al obiectivelor industriale, în special al celor strategice, dar nu numai.
Acest program ar trebui să cuprindă captările care ar putea fi realizate în zonele montane pe cursurile existente, care apoi ar putea fi folosite și drept canale pentru conectarea la noi amenajări de irigații sau pentru aprovizionarea Dunării pentru a avea nivel care să facă posibilă irigarea culturilor din sud-estul țării.
Ar trebui să ne gândim să ducem apa Dunării pe albia unor cursuri care se varsă în fluviu pe teritoriul românesc, ca să nu fim nevoiți apoi să împărțim cu ,,frații bulgari”, iar astfel de cursuri sunt Ialomița/Prahova sau Buzău, care vin din zonele montane și care pot prelua pe parcurs și alte surse de apă.
O astfel de gândire poate fi implementată și în sudul țării, folosindu-se culoarul râurilor Argeș/Dâmbovița, dar la fel, și cu riscurile asociate, bazinele Oltului și Jiului. În plus, nu ar trebui uitată finalizarea proiectului amenajării Siret-Bărăgan.
II. Realizarea unei strategii de obținere a resurselor de apă pentru ,,înverzirea Dobrogei” prin desalinizarea apei de mare, astfel încât să fie asigurată apa pentru irigații și industrie.
Costul energiei pentru uzinele de desalinizare ar putea fi redus și ,,verde”, având în vedere că zona este propice atât pentru energie fotovoltaică, dar și eoliană (pe lângă cea nucleară de la Cernavodă), care ar asigura costuri reduse de obținere a apei.
Sursele de apă astfel obținute ar putea permite și o reindustrializare a zonei, care ar permite fructificarea existenței portului Constanța, dar lipsa apei este un impediment pentru multe sectoare economice.
Această regiune, Tulcea și Constanța, ar însemna circa 450.000 ha potențial irigabile, zonă care ar putea cunoaște o dezvoltare fantastică prin culturi de origine subtropicală, atât culturi vegetale, dar și culturi pomicole sau viticole și cu desfacere la export (caise, piersici, struguri de masă, smochin, migdale, legume).
Dar pentru a dimensiona și realiza o estimare corectă și fiabilă a modului de gestionare a resurselor de apă, am avea nevoie și de alte analize, dar și de alte măsuri. Aici ar trebui să ne gândim la stimularea fermelor cu sere hidroponice care permit recircularea apei și consumurile cele mai eficiente dintre toate sistemele de cultură ale legumelor.
Trebuie avute în vedere și recuperarea, și reutilizarea apei, noi fiind acum în situația în care avem stații de epurare care curăță apa și îi dau drumul în diferite cursuri de apă, în loc să o reutilizeze în procesul de producție sau în alte scopuri, aspecte care se întâmplă și la stațiile de epurare a apelor din unele localități sau complexe zootehnice.
Autoritățile trebuie să se trezească din visele frumoase cu râuri repezi și ape cristaline care nu se mai opresc și să încerce să vizualizeze terenuri aride, lipsa vegetației și a animalelor, imagini ale „APOCALIPSEI” resurselor de apă care se apropie cu pași repezi, iar la rândul lor ecologiștii de cafenea trebuie să înțeleagă că plantarea unui pom sau interzicerea agriculturii intensive va aduce doar niște mici modificări la imaginile apocaliptice anterioare, adică pe lângă peisajele aride vor mai fi și oameni subnutriți, muribunzi și care nu vor mai avea puterea să se gândească la nimic.
Dar despre asta și multe alte aspecte, într-un număr viitor. În rest, numai de bine.
*****
De ceva timp, cochetez cu unii dintre colegii din presa agricolă la un mod de organizare a unor grupuri de lucru sau denumite oricum altfel, dar fără a avea patronajul unui minister, asociații profesionale sau organizații de presă, ci o formă cât mai independentă, dar unde să participe specialiști din ASAS, Institutul de Economie Agrară, INCDA Fundulea și stațiunile din teritoriu, MADR, organizații ale fermierilor, specialiști din presa agricolă și fermieri cu astfel de competențe, care cu toții, într-un spirit voluntar, dar asumat, să pună umărul la un astfel de proiect. Normal că doar presa (în special cea agricolă) poate face promovarea și diseminarea unui astfel de proiect. Trebuie menționat că un astfel de proiect nu este dedicat celor care își doresc o trambulină ministerială sau parlamentară, ci pentru cei care în mod altruist ar dori să aloce timp, și nu puțin, pentru studiu, pentru a scrie și pentru a susține astfel de programe atât de necesare, după cum bine constatăm de vreo 30 de ani încoace.Dar vom putea construi un astfel de forum pentru dezbatere, fără a pune înainte egoismul și dorința de a mai avea o funcție sau avantaj personal? Eu sper sincer că da și sunt deschis discuțiilor cu toți cei care ar îmbrățișa o astfel de idee, și aștept cu drag orice feedback în acest sens.
Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR
Publicat în Revista Fermierului, ediția print – octombrie 2023Abonamente, AICI!