Mihai Nistor - REVISTA FERMIERULUI
Mihai Nistor

Mihai Nistor

Mierea nu este doar un răsfăț dulce, ci este, înainte de toate, un aliment cât se poate de sănătos, cu proprietăți curative, cunoscute din cele mai vechi timpuri. Chiar dacă românii nu se situează în topul marilor consumatori de miere, sunt plasați în Top 3 producători de miere la nivelul Uniunii Europene, cu 2,3 milioane de familii de albine și o cantitate anuală de miere de aproape 30.000 de tone. Consumul intern de miere este și el în creștere, ajungând în 2023 la 1,2 kg pe cap de locuitor, mult prea puțin însă în comparație cu nivelul producției.

La nivel european, România a devenit nu doar un producător important de miere, ci și un exportator de luat în seamă, având în vedere că mai mult de jumătate din mierea produsă pleacă spre piețele externe. Ceea ce e mai greu de înțeles este faptul că România a devenit și un importator important. „Am solicitat ministrului Agriculturii să nu mai permită importurile. Am fost primii în Europa, în 2018, la producția de miere, iar ministrul Agriculturii de la acea vreme a făcut mare propagandă sectorului apicol. Dar uităm repede… Știți, miniștrii sunt vremelnici, pe când apicultura este veșnică. Albina vine de milenii și noi avem obligația să o protejăm. Suntem o țară care asigură autosuficiența pentru consum și exportăm jumătate din mierea produsă, dar, în mod ciudat, anual, importăm 4.000 – 5.000 de tone, adică aproape jumătate din mierea pe care o consumăm pe piața internă, or, acest lucru nu se justifică. Ar fi mare lucru ca acest produs natural să poată fi consumat aici, de copiii noștri. Avem Programul „Mierea în școli”, care nu funcționează nici după 17 ani de când a fost lansat. În schimb, importăm miere din Ucraina sau China de o calitate îndoielnică”, ne spune Ioan Fetea, președintele Asociației Crescătorilor de Albine (ACA) din România.

Mierea de import vine la pachet cu două mari probleme: calitatea și prețul, adică ieftină și de proastă calitate. Calitatea se răsfrânge asupra consumului, pe când prețul pune în dificultate apicultorul român. Ioan Fetea nu își explică cum se poate produce un kilogram de miere cu numai 6 lei (preț de piață). „Apicultorii vor renunța, pentru că nu-ți permiți la ora aceasta să produci la asemenea prețuri. Prețurile de producție au crescut cu 30 – 40% . Kilogramul de miere din România ne costă 13 – 14 lei. Mierea din Ucraina sau din China vine la 6 lei. Păi cum să mă lupt eu, apicultor român, cu un preț de dumping? N-am cum să supraviețuiesc!”

zoo 254 mierea 2

 

Legislație permisivă cu importurile

 

Este aproape de domeniul evidenței faptul că nu poți să produci ieftin și să ai pretenția că produsul tău este 100% miere naturală. Ei bine, din acest moment, intră în scenă mierea contrafăcută. Se pare că „specialiștii” în falsificarea mierii aproape au atins perfecțiunea. Pseudomierea lor se apropie periculos de mult de gustul și consistența mierii adevărate.

Semnalul de alarmă este tras de Teodora Colțea, șef laborator în cadrul Institutului de Cercetare – Dezvoltare pentru Apicultură: „Din păcate, în ultima vreme, falsificările sunt atât de bine făcute, încât câteodată este aproape imposibil să detectăm dacă mierea respectivă are adaosuri de falsificare. Cel mai indicat și mai sigur este examenul de laborator, care poate identifica agenții de falsificare ai mierii respective. Pot fi unele modificări organoleptice, dar uneori aceste însușiri organoleptice ale mierii nu sunt afectate de falsificarea respectivă și atunci este foarte greu să-ți dai seama dacă mierea a fost falsificată sau nu”.

Se pare că analiza mierii de import este rezolvarea problemei. În România, singurele laboratoare care contează sunt cele ale Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor. Dar, atât timp cât planul și bugetul permit analiza unei legături de pătrunjel pe lună, e greu de crezut că acele 4.000 – 5.000 de tone de miere de import au fost luate cu adevărat în serios de autoritățile abilitate.

Roxana Spulber, directorul Institutului de Cercetare – Dezvoltare pentru Apicultură (ICDA), este de părere că totul pleacă de la legislație: „Cred că avem o problemă cu legislația care este destul de permisivă în ceea ce privește importurile. Autoritățile încearcă să-și facă treaba, dar personalul este insuficient pentru câtă miere se importă. Vorbim despre miere suspectată de falsificare și asta nu o putem stabili noi doar văzând-o pe rafturile magazinelor. Cel mai mult are de pierdut consumatorul, care poate că se bucură de prețul mic al mierii. De fapt, acesta ar trebui să fie primul semnal de alarmă. Nu se poate produce miere de calitate la 6 sau 8 lei/kg. Noi, ca institut, putem face analiza în laboratoarele noastre și chiar am semnalat ANSVSA atunci când am depistat miere contrafăcută, dar nu este atributul nostru, noi suntem un laborator privat. Este o chestiune reglementată de legislația în vigoare. Pe de altă parte, este o problemă și cu hipermarketurile care acceptă la raft produse pentru care nu au documente care să ateste calitatea în mod specific, or, această atestare trebuie să vină de la un laborator autorizat. Nu trebuie acceptate buletinele de analiză de import, care vin odată cu mierea. Evident, ele vor certifica o miere de calitate, deși nu este chiar așa. Ar trebui autorizat un laborator terț, un laborator neutru, să facă aceste analize”.

zoo 254 mierea 1

 

Miere care nu s-a întâlnit cu albina

 

Analiza timidă a mierii de import este o problemă care ține și de finanțarea precară, este de părere Ioan Fetea, președintele ACA. Mai mult, etichetarea mierii pare că mai degrabă maschează deficiențele de calitate decât să le scoată în evidență. „Lipsesc fondurile pentru a dezvolta laboratoare performante, așa cum au țările din Asia. Se pare că nu există interes pentru a finanța astfel de laboratoare, interesul este unul economic și atât. Pe de altă parte, etichetarea ar trebui să fie foarte simplă și să evidențieze clar țara de origine și sortimentul de miere. Abia acum s-a trezit Uniunea Europeană să recunoască, rușinos, faptul că sistemul de etichetare nu este eficient și 50% din mierea importată este adulterată. Este inacceptabil ca Uniunea Europeană să nu găsească soluții să verifice calitatea mierii. Într-un borcan, ne trezim cu amestecuri de miere care provin din cinci sau șase țări. Consumatorul nu mai știe ce consumă și își pierde încrederea”, arată Ioan Fetea.

Așa cum există lapte care nu a văzut vaca, este perfect posibil să găsim și miere care nu s-a întâlnit cu albina. Supoziția este confirmată de Roxana Spulber, directorul ICDA. „Este posibil să ne punem această întrebare și să fie foarte înțeleaptă. Este o problemă, dar nu putem vorbi despre calitatea unui produs, dacă nu l-am analizat. Mierea din China, suspectăm că este falsificastă cu un sirop de orez. Probabil că această miere, provenită din China, are un traseu atât de sinuos, încât se pierde originea mierii și o identificăm ca fiind miere produsă în UE, dar la origine ar putea fi din China”, afirmă Roxana Spulber.

Nu doar mierea de import are probleme de calitate. Avem și noi „magicienii” noștri, care transformă miraculos zahărul în miere. Cel mai des se apelează la siropul de zahăr,  invertit artificial, care imită destul de bine mierea de salcâm, însă se folosește cu succes și glucoza industrială, care fie se adaugă în miere pentru a-i spori cantitatea, fie este consumată direct de albină din hrana preparată de apicultor.

Un lucru însă este cert, fără o analiză de laborator riguroasă pentru fiecare lot de miere care ajunge în țară și mai apoi pe raft, calitatea va fi mereu un motiv de suspiciune. Și, apropo de importuri, atât timp cât nu se aplică taxe pentru mierea venită din spațiul extracomunitar, apicultorul român riscă falimentul. Ambele măsuri țin de „voința” statului român. Oare ce-l împiedică să le impună?

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – august 2024
Abonamente, AICI!

Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin este foarte aproape de a dobândi statutul de Institut de Cercetare în Biotehnologii Agricole. Există un proiect de lege care a primit aviz favorabil în Senatul României, dar care acum bate pasul pe loc în Camera Deputaților, forul decizional.

Demersul ca Stațiunea din județul Timiș, de la Lovrin, să-și schimbe actualul statut este sprijinit atât de politicieni din vestul țării, cât și de fermierii din această parte a României, conștienți de importanța unui astfel de institut. De altfel, proiectul de lege a fost elaborat de deputatul de Timiș Gheorghe Nacov, iar Senatul și-a dat acordul încă de anul trecut. Conducerea SCDA Lovrin spera ca legea să fie promulgată încă de la începutul primăverii. „Lucrurile nu mai depind de noi, de SCDA Lovrin și de Academia de Științe Agricole și Silvice din România. Totul depinde acum doar de decidenții noștri politici. Dacă doresc să avem un Institut de Cercetări Agricole în vestul României, vom avea, dacă nu, nu! Până la urmă, noi ne-am făcut datoria. Din punct de vedere tehnic, din punct de vedere științific, cred că putem fi considerați un institut, pentru că avem suficientă informație, suficientă experiență și rezultate cât să putem să ducem mai departe steagul acestei instituții ca institut și nu ca stațiune”, precizează conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga, directorul SCDA Lovrin.

În ciuda tergiversărilor, prof. univ. dr. ing. Valeriu Tabără, președintele ASAS, este optimist că demersul va avea finalul dorit. „Proiectul de lege este la Comisia de Învățământ, unde am avut primele întâlniri și unde mai avem de clarificat unele aspecte. Sunt și interese de a nu-i da drumul, chiar și din zona Timișului. La încurcat se pricep  mulți… Când trebuie să construiești ceva, este mai greu, dar, indiferent de cine intervine, eu sunt convins că vom ajunge la o finalitate, pentru că institutul este o necessitate și pentru zona de vest, și pentru România, dar și pentru ce înseamnă relațiile în regiunea noastră europeană.”

În acest moment, în zona de vest a țării nu există niciun institut destinat cercetărilor agricole, așa cum există în Serbia la Novi Sad sau în Ungaria la Szeged, două institute puternice care au creat și impus pe piață soiuri performante, bine aclimatizate pentru această parte a Europei și apreciate chiar de fermierii din România. „Un institut are întâi de toate acces la alte resurse financiare și chiar la dotări tehnice, fără de care nu poți ajunge la performanță. Pe de altă parte, ca stațiune, Lovrinul se poate înscrie pe proiecte europene, împreună cu celelalte două institute din zonă, cel de la Novi Sad și cel de la Szeged. Statutul de stațiune pe care-l are Lovrinul nu permite intrarea pe aceleași programe. Ăsta este unul dintre țelurile pe care le urmărește un viitor institut. Eu îndrăznesc să spun că, în viitor, activitatea tuturor stațiunilor din vestul țării ar trebui să fie coordonată de acest institut, începând de la Caransebeș – ovine, Arad – bovine,  Minișul pe viticultură și, de ce nu, până la Livada, în nord-vestul țării”, punctează Valeriu Tabără

Directorul SCDA Lovrin vorbește la rândul său despre impactul negativ pe care îl are această întârziere în tot ce înseamnă accesarea de fonduri și programe de cercetare. „Una este să alergi într-o cursă cu o mașină de 1.300 cm3 și alta cu o mașină de 2.000 cm3. Atunci când ești institut, stai la masă cu institutele.  Când ești stațiune, stai la masă cu stațiunile. Pierdem nu doar timp, pierdem oportunități de finanțare și pierdem vizibilitate, până la urmă, pentru știința românească. Trebuie să ne dorim să fim acolo, în prim-plan. Dacă nu se dorește acest lucru, trebuie să știm foarte clar asta”, explică conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga.

O problemă importantă cu care se confruntă cercetarea românească este dată de resursa umană. E greu să aduci în cercetare oameni valoroși pe bani puțini. Profesorul Valeriu Tabără spune că salarizarea este o problemă pentru întreaga economie românească, nu doar pentru cercetare. „Modul în care este construit sistemul de salarizare este o problemă în sine. Sistemul nu este unul stimulativ și nici unul care să-ți dea predictibilitate, să-ți poți planifica viața pe termen lung. Un tânăr care se află la început de carieră trebuie să aibă garanția pe cel puțin zece ani că se poate dezvolta și-și poate întreține familia. Din păcate, în România, salariul este calculat și plătește timpul cât stai la lucru, nu ce realizezi în acest timp. Asta este o mare problemă. Salarizarea trebuie să aibă și o componentă stimulativă, în așa fel încât în timpul petrecut la lucru să produci ceva, să produci plusvaloare. Cercetarea ar trebui să beneficieze de același sistem de salarizare cu învățământul. În același timp însă, separat, trebuie construită o pagină de buget care să recompenseze activitatea academică și rezultatele concrete. Sperăm ca în felul acesta să putem aduce spre cercetare toate vârfurile din învățământul superior. Am creat în societate zeci de programe pentru anumite categorii de tineri, dar niciodată nu ne-am gândit la tinerii de elită. Avem nevoie ca această elită să producă aici, în România. Dacă prin ei producem plusvaloare pentru alții, pe care apoi să o importăm, vom fi pedepsiți prin subdezvoltare”, arată președintele ASAS.

 

Rezultate care confirmă și susțin năzuințele cercetătorilor bănățeni

 

În anii `80, la SCDA Lovrin au fost create două soiuri de grâu care s-au bucurat de multă apreciere în piață: Alex și Ciprian, iar mai nou, cercetătorii de aici au lansat  cu  succes alte două soiuri de grâu care confirmă: Dacic și, mai ales, Biharia.

Tot la Stațiunea de la Lovrin au fost create patru soiuri valoroase de cânepă cu aplicații în industria farmaceutică, alimentară, dar importante și pentru producția de fibre.

Toate acestea sunt rezultate care confirmă și susțin năzuințele cercetătorilor bănățeni de a avea propriul institut.

Viitorul Institut de Cercetare în Biotehnologii Agricole de la Lovrin urmează să înglobeze și Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă de la Oradea, dar și Stațiunea de Pajiști de la Timișoara, care acum nu mai are personal, dar are patrimoniu. Rămâne să aflăm dacă, într-un an cu mare încărcătură electorală, politicienii vor găsi timp să dea undă verde pentru înființarea primului institut din vestul României, în câmpia Banatului, la Lovrin.

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – august 2024
Abonamente, AICI!

Cercetarea agricolă bănățeană este pe cale să câștige un nou pariu în domeniul ameliorării grâului. Lovrin 9Z este noul cod al performanței la Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare Agricolă din pusta județului Timiș.

Lovrin 9Z este, de fapt, numele provizoriu pentru un nou soi de grâu cu parametri de campion. Echipa de cercetători de la Stațiunea de Cercetare – Dezvoltare Agricolă (SCDA) Lovrin, condusă de dr. ing. Gheorghe Bunta, își propune ca noul soi să aibă o toleranță mare la secetă și să depășească la parametri de calitate și de cantitate tot ceea ce s-a creat până acum la stațiunea timișeană. „Acest viitor nou soi de grâu caută să se plieze mai bine pe ceea ce a fost o excepție până în urmă cu câțiva ani, dar care astăzi vedem că a devenit realitate: ierni foarte blânde, toamnă prelungită până pe final de lună decembrie, desprimăvărare timpurie, în februarie încep deja lucrările de primăvară etc.”, precizează dr. ing. Gheorghe Bunta.

Noul soi de grâu al SCDA Lovrin își propune să valorifice aprovizionarea cu apă din sol ce se adună totuși în perioada de toamnă-iarnă, destul de precară, și să evite perioadele târzii de secetă din luna mai. „Anul acesta, am avut deja secetă încă din luna aprilie. Dacă ne uităm la cât de puțină apă s-a acumulat până acum, nu ne vine să credem, în condițiile în care, de regulă, în Banat și Crișana aveam suficientă apă pentru cultura grâului. În principiu, va fi un soi cu o talie mai înaltă, ceea ce presupune că în anumite condiții ar trebui să se aplice stabilizatori de creștere. Este recomandat în special atunci când se aplică o fertilizare abundentă, mai ales pe bază de azot. Contează foarte mult aparatul foliar, fotosinteza, bucătăria plantei. Noi zicem că și dacă nu se aplică regulatori de creștere, dacă nu survin furtuni mai ales după perioada de umplere a bobului, va rezista foarte bine la cădere”, explică dr. ing. Gheorghe Bunta.

 

Calitate, cantitate, stabilitate

 

Cercetătorii de la SCDA Lovrin se așteaptă ca noul soi de grâu, botezat provizoriu Lovrin 9Z, să aibă producții atât calitative, cât și cantitative, dar și stabile. „Progresul în domeniul calității grâului se obține mai greu, dar rămâne la același nivel, adică grâu panificabil. Cumularea de proteină variază foarte mult, de la 12% la 16%, în funcție de condițiile climatice, de fertilizare, de controlul bolilor și, bineînțeles, de factorul genetic. Are potențialul de a realiza producții mari și stabile, dar și de calitate corespunzătoare. Sper să depășim șase tone la hectar la nivel de întreaga Românie, dacă vorbim despre o medie de producție, obținută în condiții foarte variate de sol, de climă, de aprovizionare cu apă și elemente nutritive, ceea ce este foarte bine. Noul soi va depăși tot ce am obținut până acum în domeniul ameliorării grâului”, arată Gheorghe Bunta.

În 2024, noul soi de grâu este testat în peste 20 de stațiuni de cercetare din întreaga țară, urmând ca din toamnă să fie lansat în rețeaua Institutului de Stat pentru Testarea și Înregistrarea Soiurilor (ISTIS). „Anul acesta, obținem rezultate din rețeaua de stațiuni la nivel de țară și mizăm că vom obține producții foarte bune. Este o selecție, o preselecție înainte de a fi lansat în rețeaua de testare a ISTIS. Mai mult ca sigur că din toamnă îi dăm drumul la testare în această rețea, unde obligatoriu trebuie să fie testat în condiții diferite, timp de trei ani. În momentul în care lansăm un soi în producție, trebuie să oferim și o tehnologie specifică a acelui soi, ceea ce se referă la epoca de semănat, la densități, la fertilizare, la anumite tratamente sau sensibilități. De exemplu, virusul piticirii grâului este o problemă în ultimii ani. Acesta este vehiculat de cicade și de afide, care zboară atât toamna, cât și primăvara devreme, și atunci sigur că este important să avem un soi care să tolereze atacul acestor cicade, care să evite răspândirea masivă a virusului. Este un aspect pe care-l avem în vedere, în contextul schimbărilor climatice”, subliniază Gheorghe Bunta.

Așteptările de la noul soi sunt mari și la nivelul conducerii SCDA Lovrin. Conf. univ. dr. ing. Marinel Horablaga ne-a spus că pe linii de grâu va fi continuitate în următorii ani. „Va veni un nou soi cu calități mult mai bune decât ce avem în momentul de față. Urmează alte două linii, la care mai avem de lucru doi-trei ani, până când le vom lansa în rețeaua națională de testare. De altfel, misiunea noastră este să creăm soiuri și hibrizi noi, perfect aclimatizați la condițiile pedoclimatice din zona noastră, care să vină atât cu cantitate, cât și cu calitate, și, până la urmă, cu profit pentru fermieri, iar soiul Biharia este deja o certitudine în multe ferme din țară”, a punctat directorul SCDA Lovrin, Marinel Horablaga.

cm 253 grau nou 4

 

Biharia bate Glosa

 

În numai doi ani, cel mai recent soi de grâu creat la SCDA Lovrin, Biharia, a confirmat în piață, având vârfuri de producție de peste 9.000 kg/ha atinse la Combinatul Agroindustrial de la Curtici, județul Arad. „Am luat în cultură soiul Biharia și cu satisfacție spun, pentru că sunt din vestul țării, că soiul Biharia a bătut Glosa, soiul creat la Institutul de la Fundulea, care la un moment dat ajunsese la 65% din suprafața de grâu a României. Există potențial. De la soiul Biharia, eu am obținut 9.020 kg/ha cu indici de calitate foarte buni, am avut 16% proteină. L-am păstrat în cultură și anul acesta. Am avut discuții cu cei de la Fundulea, dar astea sunt rezultatele. Le-am avut puse brazdă-n brazdă și am aplicat aceeași tehnologie. Astea-s rezultatele, Biharia bate Glosa”, concluzionează fermierul Dimitrie Muscă, director general CAI Curtici.

Pentru a obține rezultatele dorite, în cercetare nu este suficientă priceperea. Răbdarea se dovedește a fi determinantă. Munca la crearea acestui nou soi de grâu a început încă din anul 2010 și, dacă în cei trei ani de testare în rețeaua ISTIS, Lovrin 9Z va da rezultatele scontate, urmează ca el să fie botezat, omologat și lansat în piață în 2028.

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2024
Abonamente, AICI!

La nivel național sunt puțini producători de rachiuri de fructe care produc sub brand propriu și își pot comercializa astfel produsul prin intermediul magazinelor. Distileria de la Deta, județul Timiș, își are originea într-o mică livadă de familie, pe care Sorin Rotariu a înființat-o din dorința de a pune pe masa familiei fructe proaspete, culese direct de la sursă. Cu timpul, livada a tot crescut și a ajuns la opt hectare și jumătate, astfel că o distilerie a fost cumva completarea firească a plantației de pomi.

Livada înseamnă o investiție pe termen lung, iar în Timiș, la Deta, bazele s-au pus în urmă cu zece ani. S-a „clădit” pom cu pom, cu ideea clară de a se face procesare, și planurile familiei Rotariu nu se opresc în distilerie. Perspectiva producției de gemuri „ca la bunica-n cuină” este destul de aproape de a deveni realitate. În felul acesta, fructele nu doar că nu se pun toate în același coș, dar capătă și plusvaloare. „Am ajuns pomicultor dintr-un hobby. Avem trei hectare și jumătate de gutui, o suprafață similară de cais, mai avem 200 de nuci, 200 de cireși și în jur de 600 de butuci de viță-de-vie, Chardonnay și Cabernet Sauvignon. Întreaga livadă este pe producție, are deja vârste cuprinse între trei și nouă ani. Nucul, deși este în anul nouă de la plantare, abia acum intră pe producție”, ne-a zis proprietarul livezii, Sorin Rotariu.

horti 253 livada distilerie 3

Cazanul, care are aproape o sută de ani, este moștenire de familie de la un bunic și s-a dovedit a fi „inspirația” pentru distilerie. Astfel a apărut brandul „Podrum Maia”. Nepoata pomicultorului se numește Maia. „Așa că, după ce am discutat cu membrii familiei, nu ne-a fost greu să dăm un nume brandului sub care vom produce rachiu: Podrum Maia. În Banat, podrum înseamnă beci, locul în care bănățeanul își depozitează răchia și fructele. Sigur că asta are legătură și cu un anumit nivel de umiditate și o temperatură relativ constantă peste an. Prospectăm piața pentru sticlele în care vom îmbutelia răchia și vinurile pe care le producem. Cazanul este de la bunicul și are aproape o sută de ani. I-am făcut toate analizele la Institutul din Focșani, care este acreditat de către Uniunea Europeană. Bunicul meu a trăit 94 de ani și toată viața a băut răchie produsă la acest cazan”, povestește Sorin Rotariu.

 

Doar anumite soiuri, pentru randament și aromă

 

De fapt, ce este o distilerie? Un cazan ceva mai „lustruit”, pentru care plătești taxe și impozite, faci și plătești analize de calitate și produci răchie (accizată) pe care ai dreptul să pui o etichetă și să o vinzi (la alb) prin intermediul rețelelor de magazine, cu plata TVA-ului, desigur, pentru că statul nu uită să-și ia partea leului, atunci când faci genul ăsta de business după litera legii. Întocmai ca în cazul salariului, și din sticla de răchie statul ia aproape jumătate. „De când m-am apucat să plantez pomii, m-am gândit la o distilerie în care să produc răchie de fructe, de caise, de pere, de gutui, din miez de nucă uscat ș.a.m.d. Ne dorim să producem în jur de o mie de litri pe an de alcool pur, pentru care avem autorizație din partea statului și pentru care plătim accize, TVA. Demersurile sunt făcute, mai avem de primit  o autorizație de la Mediu, după care se depune dosarul la ANAF la Vămi și în felul ăsta ne vom autoriza. Am înțeles că la nivel național sunt aproximativ opt distilerii autorizate, la fel ca a noastră. Noi, în Timiș, suntem primii. Accizele sunt foarte mari, la care se mai pune TVA-ul la preț și de aceea este o diferență ca de la cer la pământ între piața neagră și cea oficială. Gândiți-vă că la un litru de alcool, la 45 de grade, cum îl producem noi, plătim în jur de 24 de lei acciza pe litru, la care se adaugă 19% TVA-ul. Deci, dacă un litru de răchie costă 100 de lei, tu dai statului o dată 24 de lei, plus 19 lei TVA-ul, adică 43 de lei. Dacă mai pui la socoteală ambalajul, taxele de magazin, tratamentele din livadă și mâna de lucru, nu mai rămâne mare lucru din litrul ăsta de răchie. Asta este! E monopolul statului și dacă vrei să produci, să intri pe piață și să n-ai probleme cu legea, plătești”, arată Sorin Rotariu.

horti 253 livada distilerie 2

Producția de distilate din fructe va fi una foarte variată, de la cireșe până la caise, gutui și chiar nuci. Nu se va produce clasica răchie de prună sau măr, din motive lesne de înțeles. „În condițiile în care plătești taxe și impozite, nu poți să reziști pe piață cu un produs scump, cum este răchia de prune, pe care o găsești și în altă parte la prețuri mult mai mici. Vom intra treptat pe piață, cu o producție mai mică de răchie. Nu vom produce de la început la capacitate maximă, pentru că în momentul în care ai produs o anumită cantitate, automat trebuie să plătești acciza. Ce faci dacă nu reușești să o vinzi? Așa că vom testa piața și vom vedea ce merge mai bine. Atunci vom ști pe ce ne vom axa. Să știți că nu se face ușor. Unii cred că răchia asta pică din cer, iar noi o îmbuteliem și o vindem. La mine, toată țuica va fi dublu distilată, exact cum se face pălinca în Ardeal. Abia apoi o aduci la gradele la care vrei să o vinzi. La mine va avea 45 de grade. Eu folosesc apă dublu distilată, pentru că dacă pui apă de la robinet sau din fântână, riști să o strici. Toate „secretele” astea le-am aflat și eu din niște cărți vechi pe care le-am primit din Serbia. Sunt niște calcule simple care trebuie făcute. Acum mi se par simple, dar le-au făcut alții cu mult înaintea mea. Apoi, fiecare tip de răchie pe care-l faci are la bază anumite soiuri, dacă vrei să ai randament și aromă. La pere, de exemplu, dacă nu faci țuica din pere Williams, n-o să-ți iese niciodată aroma, la gutui dacă nu folosești gutui Leskovac, nu-ți iese aroma care trebuie.”

horti 253 livada distilerie 4

Zahărul este și el important în procesul tehnologic, doar că se folosește în cantități limitate și numai acolo unde fructul nu produce suficientă fructoză și nu are zemozitatea necesară, atrage atenția Sorin Rotariu. „Pe vremuri, la sat, pentru că nu erau fructe prea multe, completau comina cu zahăr. Dintr-un kilogram de zahăr, iese cam 700 ml de alcool. După ce-ai băut doi deți de răchie făcută cu 20-30% zahăr, mâine nu mai știi cum să te piepteni. Cei care se respectă și țin la calitate nu folosesc zahăr. La suta de litri de comină folosesc maximum 3 kg de zahăr, adică 3%, pentru că la anumite fructe este nevoie să pornească fermentarea. Cu cât pui mai mult zahăr, cu atât strici calitatea. Noi studiem mai întâi care este nivelul de zahăr din fruct, avem aparatura necesară, și apoi decidem dacă este nevoie de zahăr și în ce cantitate.”

 

Nucile, vedetele distileriei

 

Produsul premium al distileriei de la Deta va fi, fără îndoială, răchia de nuci. Un sortiment rarisim, care se produce după o rețetă secretă. Randamentele de producție vor fi mici și, ca atare, prețul va fi mare. „Am făcut foarte multe probe ani și ani, până am ajuns la calitatea dorită, dar dacă mă întrebați despre rețetă, nu vă voi răspunde niciodată. Este un secret pe care nu vi-l pot zice. Toată lumea spune că nuca nu poate fermenta. Eu am demonstrat contrariul, dar, repet, sunt ani și ani de încercări. Pot să vă spun că intră multe soiuri de nucă în rețeta asta. Păstrează aroma de nucă și toate calitățile pe care le are miezul de nucă se transferă în răchie. Dacă bei zilnic un 50 „de nucă”, organismul tău va simți efecte benefice. Hai și-un 20, pentru că răchia asta va avea un preț cam măricel. N-am făcut calculele, dar sigur nu va avea un preț mic, pentru că în rețetă intră o cantitate mare de nucă și prețul miezului de nucă este mare. Deocamdată, am făcut doar de probă. De anul acesta, în funcție de cantitatea de nucă pe care ne-o dă livada, vom face o producție mai mare”, ne-a spus în încheiere Sorin Rotariu.

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2024
Abonamente, AICI!
Marți, 13 August 2024 12:21

Microplantele, o afacere sănătoasă

Inițial, din curiozitate le-a gustat, apoi și-a spus că poate pune câteva caserole cu microplante, așa, doar ca să le aibă la îndemână pentru o salată. Abia mai târziu și-a dat seama că microplantele înseamnă sănătate și chiar o idee de afacere. În felul acesta, Robert Greschner  a reușit să pună la punct, la Moșnița Nouă, cea mai mare fermă de microplante din județul Timiș.

Suprafața microfermei este de o sută de metri pătrați, dar suprafața de cultură ajunge la 500 de metri pătrați, iar săptămânal se scot două cicluri de producție.

horti 252 microplantele 2

Pentru întreprinzătorul din Banat, intenția a fost ca el și familia lui să mănânce sănătos. Dar iată cum sintetizează Robert Greschner evoluția afacerii: „Inițial, am început să le facem ca hrană pentru noi. Toată lumea zice că doar le pui în ghiveci, la geam și ele cresc. Nu e chiar așa de simplu. Cu toții mergem la evenimente, pe la restaurante și vedem acele plăntuțe mici și verzi din farfurie – sau florile comestibile. Ei bine, pe alea le dăm prima dată la o parte, fără să știm că acele plante sunt, de fapt, cel mai sănătos lucru din farfurie. În general, acest business în România este destinat industriei HoReCa. Așa am pornit și noi afacerea, cu această destinație, dar, la un moment dat, un bucătar mi-a pus problema în felul următor: «De ce să cumpăr un produs, din moment ce 90% din farfurii se întorc în bucătărie cu microplantele în ele?». Asta mi-a fost ca un declic și am decis să reașez afacerea, nu doar pentru a face profit, ci și din dorința de a împărtăși ceva și celor din jur, și anume, posibilitatea de a se hrăni sănătos. Acum, pentru mine, restaurantele nu mai sunt atât de importante”.

 

Ce facem cu microplantele?

 

Aspectul lor delicat a consacrat microplantele în bucătăria modernă, acolo unde se pregătesc salate sofisticate sau pur și simplu sunt folosite ca decor. Microplantele înseamnă însă mult mai mult decât atât. „Primul stadiu de creștere al unei plante este cel de germene, însă în această fază plantele nu au scos tot ceea ce au de oferit. De-abia în stadiul următor, cel de microplantă, adică cel de vlăstar. Când plantele au 6-7 cm, acumulează concentrația maximă de vitamine, minerale, oligoelemente, uleiuri esențiale etc. Vă dau exemplu mazărea, este un produs excepțional pentru oase, în primul rând. Ei bine, în acest stadiu de dezvoltare, cel de microplantă, conține până la de 40 de ori mai multe substanțe nutritive decât mazărea pe care noi o cumpărăm din magazine sub formă de boabe. Și astfel, mâncând 100 de grame din aceste plante vii, echivalezi cu trei kilograme de mazăre boabe din magazin. Apoi, avem iarba de grâu care este foarte sănătoasă. Folosim grâu spelta. Gândiți-vă că 100 de grame de grâu conțin de cinci ori mai mult fier decât în 100 de grame de spanac sau vitamina C de 40 de ori mai mult decât 100 de grame de lămâi. Avem o varietate foarte mare de microplante pe care le cultivăm. Cultivăm  ridichea, lintea, fasolea mung, varză kale, varză roșie, gulie, rucola  ș.a.m.d., însă cea mai sănătoasă și apreciată cultură este cea de broccoli, o plantă extraordinar de sănătoasă. Conform unor studii, este mult mai puternică decât citostaticele, deci are efecte benefice în tratarea cancerului. Acum, luptăm pentru  schimbarea unei mentalități, aceea de a mânca mult. Ideea este să dezvoltăm un business pentru sănătate și am constatat un trend ascendent în această direcție. Sunt tot mai mulți oamenii care investesc într-un stil de viață sănătos”, arată Robert Greschner.

horti 252 microplantele 3

 

Sistem hidroponic cu substrat de cânepă și de iută

 

Micile plante nu ocupă suprafețe mari, deci investiția nu presupune achiziții costisitoare de terenuri agricole. Nu există nici problema forței de muncă, o singură persoană este suficientă pentru a îngriji mica fermă, însă microclimatul și condițiile de biosecuritate sunt extrem de stricte. În plus, microplantele se pot cultiva în sistem supraetajat, deci spațiul se poate multiplica în funcție de numărul de etaje pe care sunt dispuse microplantele.

La Moșnița Nouă, suprafața microfermei este de 100 mp, dar suprafața de cultură este de 500 mp. La prima vedere, pare extrem de puțin, dar dacă iei în calcul faptul că se scot două cicluri de producție pe săptămână, deja dimensiunile afacerii se modifică semnificativ. „Aici am avut o casă cu trei apartamente unde am avut chiriași. Fiind amplasată în zona periurbană a Timișoarei, chiar luam bani frumoși din chirie. Am decis însă să plec pe drumul ăsta, am renunțat la chiriași și am amenajat microferma, de fapt un adevărat laborator în care cultivăm microplantele. Este un spațiu închis, foarte bine întreținut, deoarece temperatura din interior nu poate fi mai mare de 220 C și mai mică de 200 C, în felul acesta reușim să le menținem perfect sănătoase. Există aparatură care menține această temperatură. Apoi, umiditatea trebuie menținută constant la 35– 40%, o treabă deloc ușoară, pentru că în acele tăvi în care se cultivă microplantele, apa cu care le irigăm vine în sistem flux-reflux, iar nivelul de umiditate este foarte ridicat, așa că dezumidificatoarele funcționează non-stop. De asemenea, lumina este foarte importantă, pentru că ele au nevoie de un spectru foarte bine definit. Sunt lumini pentru germinare, lumini pentru creștere, lumini pentru înflorire.” Întregul sistem este computerizat. El dă comanda la ce oră pornește și se oprește iluminatul sau irigatul. Există și ventilatoare speciale care plimbă aerul deasupra plantelor și, bineînțeles, un filtru prin care trebuie să treci atunci când vii de afară. „Mai întâi te speli, îți pui costumul pe tine și apoi intri, în așa fel încât să nu aduci în interior spori de la ciuperci. Ventilatoarele le împrăștie automat la toate culturile. Asta înseamnă că trebuie să oprești producția și să dezinfectezi inclusiv pereții, așa că mai bine previi.”

horti 252 microplantele 4

Inițial, Robert Greschner a mers pe cultura în sistem orizontal, pe substrat de pământ, însă i s-a părut destul de complicat, așa că a schimbat tehnologia. „Acum, folosim un sistem hidroponic cu substrat de cânepă și de iută, care este 100% biodegradabil. Dacă ne raportăm la agricultura clasică, deși se produc în sistem hidroponic, consumul de apă se reduce cu aproximativ 90%”, a precizat antreprenorul.

 

Ferma din bucătărie, sănătate-n farfurie

 

Ca orice afacere funcțională, și afacerea cu microplante de la Moșnița Nouă se bazează pe profit, iar mecanismele de piață nu sunt întotdeauna 100% accesibile. De la livrarea la domiciliu, până la accesul în supermarketuri, Robert Greschner ia în considerare fiecare variantă. Miza este pusă însă pe consumul pentru sănătate, mai cu seamă că brandul sub care se vând microplantele este „Sănătate din Banat”.

„Luăm în considerare și posibilitatea de a colabora cu anumiți retaileri, livrăm și la domiciliu. Ne adresăm celor care înțeleg că, dacă o masă pe zi este înlocuită cu o salată de microplante, câștigul organismului pe termen lung este fantastic. Ideea este de a dezvolta, pentru casnici, un concept de fermă pe care să o ai la tine în bucătărie. La acest moment, ceea ce livrăm se poate consuma fără probleme, plantele nu trebuie spălate, pentru că sunt crescute într-un mediu steril, se pot ține în frigider până la șapte zile, la o temperatură  de 4-7 grade Celsius. Avem diverse pachete, lădițe cu câte patru tipuri de plante, pe care le livrăm săptămânal, în baza unui abonament. Acum, nu știu ce înseamnă ieftin sau scump, știu însă că un set de patru plante, care costă 25 de lei, îmi asigură o salată, care poate însemna o singură masă, extraordinar de sănătoasă și sățioasă”, ne-a zis în încheiere Robert Greschner.

horti 252 microplantele 5

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2024
Abonamente, AICI!

Familia Pârvu de la Sârbova, din județul Timiș, este dedicată trup și suflet creșterii animalelor. Dacian Pârvu este medic veterinar și a renunțat la munca din Ferma Didactică a Universității de Științe ale Vieții din Timișoara pentru a pune pe picioare propria fermă în care lucrează împreună cu soția, Luminița Pârvu, iar când timpul le permite, părinților li se alătură cele două fiice.

În ferma familiei Pârvu sunt crescute 350 de ovine, 37 de vaci de lapte și doi cai din rasa Ardenez. Dacian Pârvu împarte munca la fermă cu soția, Luminița, care se ocupă de vacile de lapte pe care le hrănește și le mulge zilnic. Când au vreme, încalță cizmele de cauciuc și cele două fete ale familiei, pentru că mâna de lucru din agricultură este scumpă și rară. Cam așa arată imaginea succintă a unei afaceri de familie, centrată pe zootehnie, ramura cea mai solicitantă a agriculturii.

zoo 252 ferma familie 1

 

Prin procesare, laptele ar valora mai mult

 

Când am ajuns în ferma de la Sârbova (Timiș), am remarcat niște baloți de lucernă, ceea ce m-a dus cu gândul că au fost probleme cu stocul de furaje. „Am fost nevoit să mai cumpăr ceva lucernă, pentru că anul trecut am avut probleme din cauza ploilor în exces. Prima coasă n-am reușit s-o tai la timp, a plouat, apoi a îmbătrânit și nu am avut calitate, iar la vaca de lapte dacă nu ai calitate la fân, n-ai nici producție. Eu nu le dau siloz, nici nu produc în cantități mari și poate de aceea nu-mi iese perfect, așa că le furajez doar cu fân, lucernă și cereale. E important să producem un lapte de calitate, pentru că îl dăm la cineva care face cașcaval din el și de la siloz a avut ceva probleme cu aciditatea, așa că m-a rugat, dacă se poate, să hrănim vacile doar cu fân. Singura problemă este că furajarea cu fân crește costul de producție al laptelui. Cum n-am avut destul, am fost nevoit să mai cumpăr, așa că la vară, vreo două luni o să muncesc să-l achit. Asta e…”, spune Dacian Pârvu.

Nu-l las însă pe fermier să intre în prea multe detalii care țin de ferma de vaci cu lapte, de care se ocupă soția sa, Luminița Pârvu, și o întreb pe aceasta cum se descurcă cu animalele. „Avem 37 de capete bovine din rasa Bălțată românească. Eu mă ocup de muls, soțul mă ajută la curățat. Lucrăm doar noi doi la ele. Din fericire, soțul este medic veterinar și chiar n-am avut probleme în ceea ce privește sănătatea animalelor. Cred că de doi ani n-am avut nici măcar hipocalcemii sau, dacă au fost, au fost foarte ușoare. Acum a fătat o vacă. Le lăsăm să fete singure și până acum n-am avut probleme. Mulgem între 20 și 25 de litri pe zi, în funcție de mâncare, de vacă, de ciclul de lactație. Avem vacă de la care mulgem și 30 de litri pe zi. Pe medie, mergem undeva cu 15 -16 litri pe zi, pe toată perioada de lactație, de 200 și ceva de zile pe an. Calitatea laptelui este în schimb foarte bună, cu o proteină excelentă și grăsime de 3,8 – 4%”, arată Luminița Pârvu.

Din ferma familială de la Sârbova, laptele pleacă în localitate la un mic producător de cașcaval, iar o altă parte ajunge la piață prin intermediul unui alt localnic. „Noi nu avem timp să mergem la piață. Dacă am putea și să procesăm, și să vindem noi direct în piață, ne-ar fi mult mai bine. Ne-am gândit să depunem un proiect pentru procesare, dar am renunțat, pentru că e foarte greu. În doi, să și mulgi, să te și ocupi de animale, să și procesezi și să mergi și la piață e, practic, imposibil. Mi-ar fi plăcut foarte mult să putem procesa laptele. Sunt sigură că, prin procesare, valoarea litrului de lapte s-ar dubla. La comandă, mai facem o brânză dulce sau o smântână, dar în general vindem laptele crud. Vindem direct și în sat și sunt zile în care nu facem față. Mai este un crescător de vaci în sat cu un efectiv mai mare și nici el nu face față”, a precizat Luminița Pârvu.

 

Cooperativa, posibilă rezolvare a problemelor

 

Din păcate, adaugă Dacian Pârvu, au scăzut efectivele de animale. „Oamenii s-au dus la lucru la oraș, au vândut pământurile, și-au aranjat frumos casele și-au pus flori în fața caselor… La majoritatea arată mai bine decât la noi, pentru că nu avem vreme. Ați văzut, au fost demonstrațiile agricultorilor. Cu cine să ieși la proteste? Aici mai suntem vreo doi-trei crescători. Ieșim noi să luăm atitudine? N-am putut să mă duc la proteste… S-o las pe nevastă-mea singură, cu toate pe cap? Apoi, crescătorii de animale nu prea s-au regăsit în protestele astea, pentru că în primul rând nu au timp și în al doilea rând pentru că suntem foarte împrăștiați pe sectoare, fiecare cu problemele lui. Am mai vorbit cu colegi din branșă, nu reușim să ne organizăm cum trebuie. Mulți spun că o formă de organizare ar fi cooperativa agricolă. Bun, dar ea te reprezintă când vinzi. După mine, ar fi fost bun un sindicat al fermierilor din toate domeniile agriculturii, care să aibă reprezentanți la toate nivelurile și de la cel cu 20 de vaci, și de la cel cu 200, să ne apere drepturile. La negocieri au fost oameni pe care protestatarii nu i-au recunoscut drept lideri. Au fost la discuții, s-au înțeles, au ieșit cu ministrul de braț, s-au și pupat, dar ei nu au fost la proteste, adică unii au protestat și alții au negociat. După primele proteste, au obținut un ajutor pentru grâul rămas în depozit. Toată lumea s-a bucurat, numai că atunci când s-au dat banii, aceștia au ajuns aproape toți la fermierii mari, pentru că depozitare nu înseamnă podul casei. Depozitare înseamnă un spațiu autorizat, înseamnă cantități înregistrate, cu acte de intrare-ieșire. Suta de euro s-a dat doar pentru vegetal și vaca de carne, eu am de lapte, așa că n-am primit nimic. Până la urmă, cine a câștigat dintre cei mici? Foarte puțini, procentual în raport cu cei mari. Dacă eram mai bine reprezentați, probabil că ar fi fost ajutate toate categoriile de fermieri. De fapt, noi, ăștia mici, nu cred că suntem reprezentați în vreun fel. Sindicatul fermierilor ar trebui să aibă reprezentativitate inclusiv la nivelul Ministerului Agriculturii, în așa fel încât să nu apară legi tâmpite, pe care mai apoi să nu știi cum să le îndrepți.”

Poate că e vremea ca fermierii de la noi din țară să învețe și ei lecția unității. E momentul, poate, să depășească neîncrederea și suspiciunea dintre ei și să găsească oamenii potriviți, care să le reprezinte corect interesele. „De acord, zice Dacian Pârvu. Inclusiv la nivel de cooperativă. Din ce am văzut la cooperativele care funcționează, cel care se ocupă de cooperativă nu este producător. Pe omul ăla îl plătești, are vreme să alerge, îl chemi la ședințe când e cazul, că dacă pui unul dintre membrii cooperativei, ăsta va trage spuza pe turta lui, cum se spune. Și dacă nu o face, tot va exista suspiciunea. Apoi este problema timpului pe care nu-l ai. Eu ar trebui să vând tot acasă ca să mă pot ocupa de funcționarea unei cooperative. Când m-am băgat, trebuie să fiu acolo. Eu nu pot să le spun că nu ne vedem la ședință pentru că-mi fată o vacă…”

zoo 252 ferma familie 3

 

Ițele încâlcite ale subvențiilor

 

Am continuat discuția cu Dacian Pârvu despre creșterea oilor, acestea fiind mai numeroase în ferma de la Sârbova. „În România, mielu-l vinzi de Paște și porcul la Crăciun. Restul sunt povești… Cererea pieței pe carnea de ovină este fluctuantă. Nu avem siguranța că vom primi un preț bun și toamna. Între timp, mielul suge, nu mulgi nu faci brânză, nu vinzi lapte, plus că ai alte cheltuieli cu mieii pe care vrei să-i finisezi până în toamnă. Ai cheltuieli și nu ai garanția că prețul va fi unul corect. Așa că noi, ăștia mici, ne descurcăm cum putem. N-așteptăm nici mila statului. Dacă vine subvenția e bine-venită, dar vindem atunci când primim preț, or, de regulă, prețul se plătește la Paște.”

L-am întrebat pe fermier cât de importantă este pentru el subvenția și dacă i se pare complicat să o obțină. Iată și răspunsul: „Fermierul ar trebui să le știe pe toate. Ar  trebui să fie abonat inclusiv la Monitorul Oficial, să știe și legislație, și contabilitate. Normal ar fi să ne ajute cei de la APIA. De ani de zile mă încadrez la același tip de subvenție la oaie, la vacă, la pășuni și la furaje. De ce trebuie să fac dosar în fiecare an? Ar trebui să nici nu mai merg la APIA, decât dacă apar modificări. Dosarul ar trebui să se depună de la sine, mai ales că au acces la baza de date a DSV-ului, la baza de date a celor de la asociațiile de profil. De-acolo ar trebui să-și ia toate datele. Numai că și lor le vin tot felul de ordine și contra-ordine peste noapte și le este frică să mai ia decizii.  Acum, cu subvenția la oaie, eu, unul, nu mai înțeleg nimic. L-am auzit pe ministru vorbind despre oaie și nu am înțeles nimic. Na, poate sunt eu mai slab pregătit. Acum banii se împart la toată lumea de-a valma. Ar trebui totuși ca subvenția asta să se dea, o dată pe cap de animal, cum a fost dintotdeauna, dar și pentru calitate, pentru că ai intrat în COP. La mulți le este frică și nu intră. Le-am spus și colegilor mei, atât timp cât se dau niște subvenții, încercați să le luați pe toate. Banii ăia îi luați tot pentru animale și să vă dezvoltați tot voi. Dacă sunt disponibili, luptați-vă să-i luați. COP-ul înseamnă niște bani în plus, dar îi primești ca să te motiveze să faci calitate. Ei se tem de controale. Da, domnule, veniți și bonitați mieluțele la prima fătare, bonitați junincile la prima fătare. Nu vine nimeni să-ți facă o bonitare. Și scoateți prostiile cu anul de referință. Cum adică an de referință? Păi eu am avut vaci în 2017 și tu-mi dai subvenție încă zece ani după. Sunteți nebuni? Poate le-am vândut, nu că am făcut vreo afacere, deși unii, probabil, au făcut o afacere din asta, dar eu le-am vândut că am avut o problemă și nu le-am mai putut ține. Acum, că mai ia subvenție, nu mai este el de vină, dacă regula îi permite. Dă-mi subvenție pe litrul de lapte vândut la procesator! Procesatorul poate să-mi dea un leu patruzeci de bani, că atâta poate el. Dă-mi tu, stat, diferența, să trăiesc și eu. Se presupune că ai oameni bine pregătiți în minister care știu să facă un calcul corect la litrul de lapte. Dacă prețul este de trei lei pe litru, îi mai pun un leu cincizeci, dar banii să-mi intre la finalul lunii, când intră și cei de la procesator. Dă-mi subvenție pe kilogramul de carne de miel vândut sau la cea de vită și-atunci nu trebuie să-i omorâți pe intermediari, că o să dispară singuri. N-avem porc? Ne plângem că importăm peste 80% din  carnea de porc? Deschideți abatoarele și lăsați oamenii să crească porci!”.

Laptele de oaie din ferma familiei Pârvu ajunge la o fabrică din zonă. „Am mai primit oferte și din altă parte, ne zice crescătorul, dar am preferat să mergem în continuare cu procesatorul de la Izvin, mai ales că banii cu care am cumpărat fânul i-am primit în avans de la fabrică. Una peste alta, anul trecut am primit un preț bun pentru laptele de oaie, șase lei pe litru.”

 

Schimbarea rasei și reducerea efectivului

 

Dacian Pârvu intenționează să schimbe o parte din efectivul de oi și să aducă în fermă rasa Lacaune, specializată pe lapte, deoarece acesta are un preț bun, la ora actuală.

Totodată, crescătorul de la Sârbova ar mai reduce numărul de animale din fermă, deoarece pășunea îl limitează. „N-aș mai ține un efectiv așa mare, pentru că nici pășune nu este destulă. În total am 30 de hectare de pășune, dar nu este toată grupată, am 12 ha într-un loc, 10 ha în altă parte și tot așa, la un efectiv total de 350 de oi și 37 de vaci. Sârbova nu prea are pășune. Am prieteni la Buziaș care au 70 ha de pășune într-un singur lot. Eu dacă mă duc cu oile pe două hectare, se duc o dată și se întorc, după care se uită la mine, că nu mai au ce mânca, deci, pentru mine pășunea este un factor limitativ. Noi nu facem o exploatare intensivă, pentru că ne dorim o altă calitate, și la carne, și la lapte, și atunci mergem pe varianta extensivă, în care pășunea are un rol foarte important.”

Prin schimbarea rasei, Dacian Pârvu vrea să crească producția de lapte în ferma de ovine. „Oile Lacaune, spun specialiștii, au un potențial maxim de producție de 5 litri de lapte pe zi și o medie de 3 litri. Eu m-aș mulțumi și cu o producție de 2 litri zilnic, având în vedere că de la Țurcană nu mulg nici măcar un litru.”

Oile familiei Pârvu sunt mulse de cei doi proprietari. „N-am fost vreun mulgător înainte, însă nevoia te învață. Acum pot să spun că sunt. Mai avem pe cineva care ne dă oile în strungă și ne mai ajută fetele când sunt acasă. Ar fi o chestie faină cu mulsul mecanic, că atunci aș mulge singur. Cu un  efectiv de o sută de capete m-aș descurca fără probleme. Rămâne ca o provocare de viitor”, spune Dacian Pârvu.

zoo 252 ferma familie 4

Am remarcat pasiunea crescătorului, dragul lui pentru animale. De asemenea, nu puteam trece cu vederea doi cai frumoși, Ardenezi, și am vrut să aflu povestea lor. „Am cumpărat o mânză cu 400 de euro. Sunt cai foarte frumoși, cu coada și coama galbenă, chiar deosebiți. Ne-am pus întrebarea, bun, da’ ce facem cu calul? Așa că, după doi ani, am vândut iapa cu 1.500 de euro. Am vândut-o la Câmpulung Moldovenesc. Acolo oamenii folosesc caii la pădure să tragă lemne cu ei. Omul la care am vândut calul l-a pus la ham. Mi-a zis că așa cal cuminte n-a avut niciodată. L-a pus și pe Facebook, cu poză. Acuma, normal că noi l-am văzut. După ce l-am vândut, am devenit dușmanul numărul unu din familie. M-a certat soția toată săptămâna, că de ce l-am vândut... Mi-a tot arătat poze cu cai de vânzare. Până la urmă, l-am sunat pe cel la care am vândut iapa și l-am întrebat cât îmi cere pe ea, să mi-o aducă înapoi acasă. Omu’ a zis bine și mi-a vândut-o după o săptămână cu 3.700 de euro. Asta da afacere!”

În încheiere, Dacian Pârvu a ținut să spună că: „Deși stăm la sat, cu foarte puțină lume mai poți să stai de vorbă despre animale. Înainte, toată lumea avea animale, toată lumea avea ce să povestească despre ele. Acuma sunt tot mai puțini. Dacă mai mergi pe undeva și începi să povestești despre animale, ești privit ca un ciudat. Noi nu vrem să impresionăm pe nimeni cu nimic, pur și simplu ne plac”.

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – iunie 2024
Abonamente, AICI!
Miercuri, 01 Mai 2024 23:47

13 cu noroc pentru „Pita de Pecica”

Între cele 13 produse tradiționale românești cu indicație geografică protejată la nivelul Uniunii Europene, se numără, de anul trecut, și Pita de Pecica. Este o listă selectă de pe care nu lipsesc Plăcinta Dobrogeană, Telemeaua de Sibiu, Cârnații de Pleșcoi sau Magiunul de Topoloveni.

Indicațiile geografice protejate fac parte din sistemul de calitate european și protejează dreptul de proprietate intelectuală pentru anumite produse, ale căror calități sunt legate de arealul de producție. Așa se face că „Pita de Pecica”, vestit produs din județul Arad, nu este o simplă rețetă bazată pe apă, sare, drojdie și făină, ci este o poveste pe care brutarii pecicani au trecut-o prin vreme, datorită calității ei deosebite.

sat rom 250 pita pecica 3

Acum, odată cu statutul de produs tradițional, pita a reușit să capete și o binemeritată notorietate, ne-a zis Marinela Petran, directorul executiv al Grupului de Acțiune Locală (GAL) Lunca Mureșului de Jos, totodată omul care a făcut demersurile pentru atestarea produsului. „Am găsit brutari înregistrați într-un anuar din 1921. Deci, dacă brutarii sunt prezenți în documente de acum mai bine de o sută de ani, oare Pita de Pecica ce vechime are? Ea s-a certificat mai ales pe notorietate și nu vorbim despre notorietatea cu care suntem noi românii obișnuiți, bazată pe vechime, contează și asta, pentru că noi am adus înscrisurile, dar, cel mai important lucru, a contat cât este de cunoscută acum. Am dorit să autorizăm Pita de Pecica și mai ales să certificăm acest produs tradițional ca schemă de calitate de către Comisia Europeană, deoarece ea este cea care poartă grija acestui produs la ora actuală. În felul acesta, Pita de Pecica este legată foarte clar de locul ei de origine. La nivelul Regulamentului, cele mai importante certificări sunt Denumire de Origine Protejată, Indicație Geografică Protejată și mai există Specialitate Tradițională Garantată, care te obligă să dovedești că rețeta este mai veche de 25 de ani. Noi am optat pentru a doua variantă, IGP, pentru că grâul folosit poate să vină și din altă parte, nu doar din Pecica, pe când certificarea DOP impune ca întregul flux tehnologic să se petreacă în același areal. Brandul Pită de Pecica poate fi folosit de toți producătorii de pâine de la Pecica. Este obligatorie însă respectarea rețetei”, a explicat Marinela Petran.

sat rom 250 pita pecica 2

 

Împreună și asociați, producătorii pot face performanță

 

Produsul a fost certificat prin intermediul Asociației Producătorilor de Produse Tradiționale Arădeanca – județul Arad, pentru a respecta Regulamentul (UE) 1151/2012 privind sistemele din domeniul calității produselor agricole şi alimentare. „Sunt cuprinse cele trei brutării care au autorizație sanitar-veterinară. Frumusețea constă în faptul că, deși una este mai mare, stil fabrică, alta este cea care păstrează încă cuptorul vechi și are o anumită tradiție, iar cea de-a treia are ustensilele folosite pentru pita care a mers pe masa familiei Ceaușescu, dar absolut toate se raportează la aceeași rețetă de producție. Am făcut chiar și analizele la pita pe care o produc cele trei brutării, din care a reieșit că ea este identică, are același gust, cu foarte mici particularități în conținut de sare. Vedeți cum istoria, rețeta și tradiția se leagă în felul acesta foarte bine. Este o poveste pe care o poate spune fiecare pecican care-și poartă pita în brațe și o duce dincolo de granițele orașului Pecica. Pita asta reprezintă o părticică din sufletul nostru de pecican, este moștenirea noastră de la bunici pe care ne dorim să o împărtășim și cu ceilalți”, arată Marinela Petran.

Dacă ai un produs apreciat și căutat pe piața internă, parcă-ți vine să te întrebi la ce-ți  trebuie atâta bătaie de cap și să cheltui bani pentru a-ți certifica produsul la nivel european, mai cu seamă că indicația geografică protejată nu-ți garantează și un preț mai bun. Există însă beneficii importante, în special atunci când produsul tău vizează piață externă. „În primul rând, în felul acesta este atestată calitatea produsului. Cu siguranță el are o altă deschidere. Noi avem deja și produsul precongelat, deci se pot face exporturi, se poate lărgi aria de distribuție, însă cel mai important lucru este faptul că producătorii pot să acceseze fonduri pentru a se dezvolta, direct de la Uniunea Europeană”, menționează Marinela Petran.

sat rom 250 pita pecica 4

Până la urmă, nu birocrația este principala problemă, cât mai degrabă sincronizarea intereselor din zonă, de multe ori mai preocupați de „capra vecinului” decât de succesul colectiv. „Nu este foarte complicat atunci când ai omul care te sfătuiește corect. La început, nici noi n-am înțeles exact cum se face, până am mers în Elveția, într-un schimb de experiență, și am văzut cum își certifică ei produsele. Acolo am întâlnit un elvețian care avea cinci ari cu peri și era foarte mândru de faptul că avea acel certificat, nu de indicație geografică protejată, ci de denumire de origine protejată. Asta ne-a pus pe gânduri și am început să studiem, să aflăm ce pași trebuie să facem. Am primit și sprijin de la Ministerul Agriculturii, ne-am întâlnit și cu experți ai Comisiei Europene și până la urmă am reușit. Poate aplica pentru această certificare orice formă de asociere de producători sau procesatori. Nu trebuie să fie neapărat o cooperativă sau o societate, poate să fie și un ONG, așa cum suntem noi constituiți. Important este ca acest parteneriat să fie respectat de toți producătorii, care vor să certifice produsul lor și, evident, să respecte rețeta. Cel mai greu este să pui la aceeași masă producătorii și să-i faci să înțeleagă că fiecare poate să producă liniștit, că nu intervine nimeni pe circuitul lui de producție, că nu este unul mai bun decât celălalt, pentru că fiecare își păstrează particularitățile de producție și piața, dar împreună și asociați pot să realizeze enorm”, conchide Marinela Petran.

În județul Arad, lista cu produse care s-ar putea bucura de protecția sistemului de calitate european, indicație geografică protejată, ar putea fi mult mai lungă. Salamul de Nădlac sau Plăcinta Întinsă de Turnu sunt doar două exemple în acest sens. Și pentru că laurii sunt întotdeauna ai celor mai buni, Pită de Pecica s-a aflat în topul produselor românești cu care Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a participat la Berlin, la cea de a 88-a ediție a expoziției Săptămâna Verde 2024, dorind să promoveze astfel produsele tradiționale românești înregistrate pe scheme de calitate europene.

**********

Produsul „Pită de Pecica - IGP” este un produs de brutărie copt și copt congelat obținut din aluat dospit și copt în cuptoare. „Pită de Pecica” este preparată din făină de grâu, drojdie proaspătă, apă și sare iodată. Produsul are formă neregulată, ușor alungită, cu o crestătură puternic vizibilă, cântărind 4 kg, 2 kg, 1 kg sau 0,5 kg.
Toate etapele de fabricare a produsului „Pită de Pecica - IGP” se desfășoară în aria geografică delimitată, respectiv unitatea administrativ-teritorială Pecica, județul Arad. Procesul de producție a produsului „Pită de Pecica” cuprinde următoarele etape specifice: recepția cantitativă și calitativă a materiilor prime, pregătirea și dozarea materiilor prime, obținerea maielei, frământarea aluatului, fermentarea aluatului, ruperea aluatului, predospirea, modelarea, dospirea, coacerea, răcirea și congelarea rapidă (doar pentru produsul copt congelat).

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – mai 2024
Abonamente, AICI!

Cooperativa Agricolă Fermierul Nădlăcan păstrează un apetit ridicat pentru investiții cu fonduri europene. Cei 27 de fermieri mici și mijlocii din județul Arad, membri ai cooperativei, au ajuns la concluzia că nu trebuie să se limiteze la producția și vânzarea de cereale. Au înțeles că o cooperativă înseamnă mult mai mult, înseamnă depozitare, înseamnă FNC, înseamnă procesare, înseamnă plusvaloare pentru bobul de grâu, în cele din urmă. În felul acesta, au arătat ce înseamnă forța grupului și cum se pot transforma 27 de ferme mici într-o fermă mare și puternică. Astfel, un demers bazat pe încredere, onestitate și multă muncă este încununat acum de succes.

Am povestit, de curând, cu inginerul Milan Kelo, președintele Cooperativei Agricole Fermierul Nădlăcan, despre investițiile aflate în derulare, despre proiecte și despre scutul pe care-l oferă cooperativa membrilor săi în vremurile complicate pe care le trăiește agricultura prezentului.

„Avem multe investiții făcute. Cea mai mare parte din aceste investiții este suportată din profitul cooperativei. Sunt proiecte obținute cu finanțări de la Uniunea Europeană. Fermierii, pe cont propriu, niciodată n-ar fi reușit să-și facă asemenea capacități de depozitare din profitul fermei.”

milan kelo 1

Reporter: Dacă vorbim despre pierderi, cât de greu se susțin proiectele pe care le derulați? Ați investit mulți bani, peste trei milioane de euro, într-un siloz modern de vreo 10.000 de tone capacitate, bani care trebuie până la urmă amortizați cumva.

Milan Kelo: Vorbind strict despre producția agricolă și dacă facem o medie a ultimilor doi ani, fermele sunt pe pierdere. Chiar dacă anul trecut am avut un mic profit, asigurat de producții relativ normale pentru zona noastră, el a fost anulat de anul 2022, atunci când am produs scump, am fost nevoiți să vindem ieftin și am avut parte de o secetă crâncenă.

Într-adevăr, avem multe investiții făcute. Cea mai mare parte din aceste investiții este suportată din profitul cooperativei, or, în acest moment, încercăm să susținem ratele generate de creditele contractate cu băncile. Sunt proiecte obținute cu finanțări de 70-80-90% de la Uniunea Europeană. E clar că fermierii, pe cont propriu, niciodată n-ar fi reușit să-și facă asemenea capacități de depozitare din profitul fermei. La noi în cooperativă, cel mai mic fermier lucrează 12 ha și cel mai mare lucrează 600 ha. În total, suntem 27, în majoritate fermieri mici. În momentul în care tremură baza cooperativei, fermierul, tremură și cooperativa care-l reprezintă. Din fericire, deocamdată, niciunul dintre fermierii noștri nu a avut scadențe pe care să nu le achite sau cooperativa să nu-și poată achita obligațiile financiare către furnizori. Dar toată lumea a făcut credite sau chiar a scos subvenția de la APIA în avans pe cinci ani, pentru a putea funcționa mai departe. Din păcate, fermierul se decapitalizează de la o lună la alta. În 2022, cum spuneam, au fost probleme grave cu seceta și cu prețurile din piață, iar anul trecut, în 2023, problemele din piață s-au agravat, pentru că am produs scump și am vândut ieftin.

interviu 249 fermierul nadlacan 4 

Reporter: În aceste condiții în care fermierii fac sacrificii de la o lună la alta, au fost discuții în contradictoriu? Au fost fermieri care au vrut să renunțe?

Milan Kelo: Nu am avut discuții de genul ăsta în cadrul cooperativei, dar să știți că în zona Nădlacului sunt fermieri care își închid fermele. Personal cunosc doi fermieri care au închis și au dat terenurile în arendă, pentru că le-a fost teamă să nu piardă totul. Au proprietăți cu care au garantat la bancă și nu au vrut să riște un nou an agricol pe minus. Din fericire, noi în cooperativă am reușit să evităm aceste probleme pentru că atât partea de achiziții, cât și cea de vânzări este coordonată la cantități mai mari, ceea ce ne-a asigurat prețuri ceva mai bune și la vânzare, și la cumpărare. Silozul ne-a ajutat foarte mult, pentru că am reușit să creăm cantități de cereale omogene. În alte condiții, fiecare dintre cei 27 de fermieri ar fi trebuit să depoziteze individual, ceea ce ar fi dus la diferențe de calitate, de la o fermă la alta. În momentul în care facem licitație pentru câteva mii de tone, oferim o marfă omogenă, trecută prin trior, la umiditate optimă, și avem o viteză de încărcare foarte bună. Dacă trebuie să încărcăm o mie de tone pe zi, nu avem nicio problemă. Se simte un plus, așadar, cu siguranță fermierii merită să se asocieze.

„Poate cel mai important beneficiu pentru fermierii noștri în 2023 a fost faptul că am avut contracte ferme încheiate cu clauze bine negociate de ambele părți.”

interviu 249 fermierul nadlacan 6

Reporter: Ca să  înțeleagă toată lumea, să luăm ca etalon grâul. Ați reușit să-l vindeți cu 800 de lei tona. Din această sumă, ce a însemnat plusul pe care l-a adus silozul?

Milan Kelo: Există cu siguranță un plus, dar acest plus nu se datorează doar depozitării. Repet, se datorează și faptului că am vândut împreună și am avut cantități omogene. Diferențele sunt de la 10 lei până la 50 de lei pe tonă. Depinde de momentul în care se face licitația și de conjunctura din piață. Dacă facem o medie de 25-30 de lei pe tonă, chiar dacă la prima vedere nu pare o sumă importantă, la tonele care se comercializează prin cooperative, plusul este unul semnificativ. Poate cel mai important beneficiu pentru fermierii noștri în 2023 a fost faptul că am avut contracte ferme încheiate cu clauze bine negociate de ambele părți. În condițiile în care piața de cereale a fost blocată sau au fost întârzieri la preluarea mărfii de către beneficiar, noi am reușit să preluăm cerealele de la toate cele 27 de ferme, atunci când ceilalți fermieri din zonă au rămas cu marfa pe stoc. Cu alte cuvinte, am reușit nu doar să omogenizăm marfa, am reușit să facem niște contracte avantajoase, în baza cărora fermierii din cooperativă și-au  vândut cerealele, și-au încasat banii și și-au plătit la vreme ratele la bănci și furnizorii. Și noi am avut întârzieri la preluarea mărfii, dar am prevăzut în contract și penalizări pentru aceste întârzieri, care au acoperit costurile de depozitare.

„În afara faptului că producem și condiționăm cereale, avem și un FNC care este deja construit și care din ianuarie 2024 produce furaje. În paralel, lucrăm și la proiectul tehnic, pentru o fabrică de procesarea lucernei.”

interviu 249 fermierul nadlacan 3

 

Salamul de Nădlac, brandul care închide circuitul

 

Reporter: Nu ați pus toate ouăle în același coș și ați încercat să diversificați activitatea cooperativei. Ați  investit într-un FNC și pregătiți un abator și o carmangerie. În ce fel se justifică aceste investiții din punct de vedere economic?

Milan Kelo: În afara faptului că producem și condiționăm cereale, avem și un FNC care este deja construit și care din ianuarie 2024 produce furaje. În paralel, lucrăm și la proiectul tehnic, pentru o fabrică de procesarea lucernei. În combinație cu cerealele pe care le producem, vom face niște peleți foarte căutați pentru hrana animalelor. Sperăm ca din acest an să începem și construcția ei.

Cu abatorul este o altă poveste. O parte din membrii cooperativei vegetale, care și-au dorit și procesare, au hotărât să facă o altă cooperativă, prin care să producă bunătățile noastre tradiționale de la Nădlac. Cine nu a auzit de salamul de Nădlac, un adevărat brand al nostru? Facem însă și parizer, lebăr, șonc, tobă etc., toate, produse tradiționale din carne de porc.

Reporter: Sunt produse tradiționale, pe care făbricuțe mai mici sau mai mari încearcă să la facă, însă nu cu foarte mult succes. Ce le lipsește?

Milan Kelo: Produsele noastre au un mic secret. Marea majoritate a fermierilor din cooperativă își produce acasă propriile mezeluri, care din punct de vedere gustativ seamănă foarte bine între ele. Însă nimeni, niciodată, nu a reușit să adune acești oameni într-un grup și să reușească astfel să ajungă pe piață. Noi avem în construcție un abator și o carmangerie în care ne propunem să procesăm în jur de 50 de porci pe lună. Este o cantitate foarte mică, dar dacă am crește cantitatea, am pierde la calitate, or, noi vrem să mergem exact pe produsul tradițional pe care îl avem acasă în cămară. Asta vrem să oferim și cumpărătorilor, un produs de nișă, care cu siguranță nu va fi ieftin, însă va avea gustul original.

Reporter: Mă gândesc că o contribuție importantă la gustul autentic al salamului de Nădlac îl are carnea de porc folosită.

Milan Kelo: Așa este. Degeaba avem o rețetă foarte bună, degeaba o respectăm cu strictețe, degeaba vom tăia puțini porci pe lună, dacă aceștia nu sunt crescuți ca acasă.  Asta este, până la urmă, micul-marele secret, porcul de casă, pentru că toate bunătățile de Nădlac își bazează gustul pe un porc crescut în sistem tradițional și sacrificat când cântărește peste 200 kg. Asta înseamnă că porcul se aduce la greutatea de  sacrificare în mai mult de un an. De aici și calitatea cărnii, care nu se compară cu cea a porcilor crescuți în sistem intensiv și sacrificați cântărind maximum 120 kg. De aceea vom colabora cu câțiva fermieri mici din zonă, care vor deveni partenerii noștri și de la care vom cumpăra minimum 600 de porci pe an. Ne vom baza pe fermierii mici, care pot asigura calitatea de care avem nevoie.

„Acest mic abator și carmangeria ne costă aproximativ 1.200.000 de euro, fără TVA. În piață sunt acum multe produse care pretind că au gust de Nădlac. Noi respectăm nu doar gustul, ci și clientul, cu un produs cu trasabilitate certă și cu norme de igienă respectate la sânge.” 

interviu 249 fermierul nadlacan 5

Reporter: Haideți să vedem dacă am înțeles mecanismul. Dacă vorbim despre plusvaloare, prețul cel mai mare la kilogramul de grâu este dat de acel baton de salam. Dumneavoastră produceți în cooperativă cerealele și furajele, care se valorifică spre partenerii care cresc porcii pe care mai apoi îi sacrificați în abatorul propriu și îi transformați în mezeluri în carmangerie. Va fi un fel de business circular, corect?

Milan Kelo: Corect! Încercăm să facem un lucru care va implica zeci de fermieri. Profitul nu se va regăsi la o singură persoană în buzunar, el se va împărți între toți cei implicați. De la cei 27 de membri ai cooperativei care produc cerealele și furajele concentrate, la microfermele în care se cresc porcii și până la produsul final care închide lanțul, inclusiv la cei care-l vor comercializa, toată lumea ar trebui să aibă de câștigat.

Reporter: Cât de stufoasă este documentația pentru un abator și o carmangerie și la cât se ridică o astfel de investiție?

Milan Kelo: Pfffff. Costurile sunt foarte mari, nu ne așteptam… Nici nu luăm în calcul profitul în primii șapte ani. Dacă reușim să ne plătim ratele la bănci suntem mulțumiți. Acest mic abator și carmangeria ne costă aproximativ 1.200.000 de euro, fără TVA. Ca să respectăm toate regulile impuse de DSV și DSP și clientul să aibă garanția că ceea ce pune în farfurie este un produs sigur, trebuie să faci niște investiții imense. În piață sunt acum multe produse care pretind că au gust de Nădlac, chiar dacă au uneori proveniență incertă. Noi respectăm nu doar gustul, ci și clientul, cu un produs cu trasabilitate certă și cu norme de igienă respectate la sânge. Aceste norme însă costă mult, tocmai de aceea produsele de calitate nu au cum să fie ieftine.

Reporter: Când se finalizează investiția?

Milan Kelo: Construcția va fi finalizată probabil în luna aprilie. Toate echipamentele necesare sunt deja livrate și sperăm noi ca la începutul verii să testăm în piață primele produse. În abator și în carmangerie vom avea patru sau cinci angajați, dar circuitul va fi mult mai amplu, pentru că vom încerca să franșizăm produsul către comercianți care vor vinde în marile orașe produsele noastre, vom avea contracte și cu magazinele de tip băcănie, mai sunt și alte variante de piață la care ne gândim.

interviu 249 fermierul nadlacan 2

Reporter: Impresionant portofoliu de proiecte. Mai aveți resurse și pentru altele?

Milan Kelo: Lucrăm acum la un alt proiect pe cooperativa Fermierul Nădlăcan, un proiect care vizează extinderea capacității de depozitare și extinderea laboratorului. Prin implementarea lui, uscătorul de cereale va putea funcționa și pe bază de baloți de paie, nu doar pe gaz, ceea ce va însemna o reducere semnificativă a costurilor de funcționare. Avem experiență cu astfel de proiecte, avem un punctaj mare, singurul lucru de care ne temem este că proiectul va fi aprobat, iar noi nu vom avea bani pentru cofinanțare. Finanțarea de la Uniunea Europeană este de 65% și, poate, partea noastră de cofinanțare de 35% o să vi se pară puțin, dar dacă adăugăm dobânda băncii plus ROBOR-ul, în cinci-șase ani suma finală pe care trebuie să o plătim va fi mult mai mare. Va trebui să cântărim foarte bine această investiție.

milan kelo 2

Cooperativa Agricolă Fermierul Nădlăcan s-a înființat în anul 2015, pornind cu opt membri și ajungând azi la 27 de fermieri membri cooperatori, care exploatează în total circa 3.500 ha. Din 2016, cooperativa este recunoscută și ca grup de producători, iar din 2018 Fermierul Nădlăcan a devenit parte din UNSCV (Uniunea de Ramură Națională a Cooperativelor din Sectorul Vegetal).

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – martie 2024
Abonamente, AICI!

În gospodăriile țărănești de la noi se cresc din ce în ce mai puțini porci. Pare-se că noua lege a porcului vine să complice și mai tare ițele pentru micul crescător, care acum trebuie să-și avizeze gospodăria din punct de vedere sanitar-veterinar, să încheie contracte cu o firmă de ecarisare, cu un medic veterinar, pentru a putea vinde la final porcii pe care-i crește în sistem tradițional.

Situația este confirmată de dr. Narcis Bobic, medic veterinar concesionar în circumscripția Moșnița Nouă din județul Timiș: „Creșterea porcului se află într-un impas foarte mare din cauza legislației. Acea lege celebră a porcului ne-a ajuns practic din urmă. Anul trecut, în luna noiembrie, au fost publicate normele metodologice, care după părerea mea, sunt destul de greu de aplicat în gospodăriile țărănești. Cei care doresc să crească scroafe de la care să obțină purcei, pe care mai apoi să-i vândă pentru a obține un venit în gospodărie, trebuie să se autorizeze sanitar-veterinar. Ei, pentru a se autoriza sunt necesare câteva drumuri la Timișoara, la Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor (DSVSA), la Primăria de care aparțin, la cabinetul medicului veterinar, la o societate de ecarisaj etc. Consider că sunt cîteva lucruri care constituie o piedică pentru oameni, mulți dintre ei ajunși la o anumită vârstă, dar și pentru capacitatea lor de a înțelege aceste cerințe”.

Dr Narcis Bobic

 

DSVSA, incompetență sau nepăsare?

 

Pornind de la realitățile noii legi, am ajuns în satul Icloda din comuna Sacoșu Turcesc (Timiș), în gospodăria doamnei Zorița Savu, care, deși nu are o vârstă înaintată, ba a mai lucrat zece ani și în Germania, deci înțelege exact care sunt cerințele legii porcului, se străduie încă din luna noiembrie din 2023 să-și autorizeze ferma de suine. Deși a îndeplinit o serie de condiții, încă este departe de izbăvitoarea autorizație de funcționare. „Anul trecut, în noiembrie, am depus niște acte în vederea autorizării, însă am primit un telefon prin care am fost informată că nu sunt actele în regulă. A trebuit să fac prin notariat o împuternicire, ca soțul să-mi poată transfera codul de exploatație, dar nu înțeleg de ce a fost necesar, că doar nu suntem divorțați, nu a murit, locuim în aceeași casă... Pentru ce mai trebuie transferat codul de exploatație, chiar nu înțeleg?!?”, ne-a povestit Zorița Savu.

Zorita Savu

Ultimul obstacol este impus chiar de medicul veterinar, care nu dorește să încheie un contract de prestări servicii, în conformitate cu noua lege. „Mi-am făcut toate actele și acum medicul veterinar nu mai vrea să facă un contract cu mine. Între timp scroafele fată și eu umblu cu actele în geantă din stânga-n dreapta. Nu știu dacă are dreptul să refuze încheierea unui contract, pur și simplu m-a informat că are probleme destule și să-mi caut alt medic veterinar, deși evidența animalelor este pe gospodăria de la Icloda.  Ca să-mi găsesc un alt medic veterinar ce să fac, să-mi iau casă în altă parte? Să mut animalele în altă parte, unde medicul veterinar este mai de treabă? Până la urmă nici nu am beneficiat de cine știe ce servicii, în afară de crotaliere și de tratamente pe care le făceam tot eu. De multe ori, medicii erau foarte ocupați și nu mai ajungeau atunci când îi solicitam, sau veneau când nu mai aveam nevoie, pentru că porcul nu așteaptă până își face timp medicul”, adaugă Zorița Savu.

Ceața care a însoțit Legea porcului cu privire la numărul de porci din gospodărie, a făcut ca mulți crescători să-și reducă benevol numărul de porci, pentru a nu intra în conflict cu legea. În această situație s-a aflat și doamna Zorița Savu: „Am sacrificat din cauza faptului că toate zvonurile erau că vine Legea porcului și nu te mai lasă să crești mai mult de cinci porci, așa că am rămas cu cinci scroafe, deși aveam cam zece scroafe gestante, 86 – 90 de purcei am avut anul trecut și i-am dat, ca să scap de ei, că nu știam ce lege vine. Eu aș fi vrut să am toate actele în regulă așa cum cere legea asta, să dorm liniștită noaptea, că pot vinde un purcel și să nu mă trezesc cu poliția la poartă. Am condiții să cresc chiar mai mult de o sută de porci pe an. Avem terenul nostru, 19 hectare, pe care acum le-am dat în arendă, pentru că soțul s-a îmbolnăvit și nu mai poate să-l lucreze, dar cerealele ni le producem singuri, nu ținem porcii prin gunoaie, le oferim o hrană sănătoasă. Când ne-am apucat să creștem porci, am zis că facem ceva benefic pentru familie și pentru cei care vor să mănânce ceva sănătos, nu de la supermarket. Acum, am zis să nu mai ținem porci pentru sacrificat. Am hotărât să creștem scroafe pentru reproducție, pentru că cei care doresc să crească un purcel sau doi pentru consum propriu nu mai au de unde să-i cumpere”.

383090053 1367504097477365 4736289652142812384 n

Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, instituția statului care ar trebui să explice legislația pe înțelesul tuturor și chiar să netezească drumul crescătorilor pe circuitul hârtiilor, pare că mai degrabă încurcă decât ajută, fie din incompetență, fie din nepăsare. „Am avut o discuție la DSVSA, prin octombrie 2023. De acolo mi-au spus cu nu o să pot să-mi vând purceii și să fac ce fac cu ei. Eu am vrut să fac lucrurile legal. Soțul meu a fost foarte bolnav. M-a costat 1.000 de lei o singură fiolă de albumină. I-am spus doamnei de la DSVSA că dacă nu o să am posibilitatea să plătesc medicamentele soțului, o să tai crotaliile porcilor, o să-i vând fără, o să fac pușcărie, iar pe soț îl aduc la DSVSA împreună cu porcii pe care n-am reușit să-i vând, să se spele cu ei pe cap. Chiar am remarcat la Direcția Sanitară Veterinară că sunt foarte multe persoane care dau explicații și habar n-au ce se întâmplă. Mi-a spus, de exemplu, o doamnă de acolo, că dacă nu pot să fac hârtia de mișcare cu medicul veterinar atunci când vând purceii, să o fac cu două trei zile înainte. Păi ce fac dacă actele sunt întocmiote pe purcei pe care clientul nu-i dorește. Vrea alții, nu-i plac porcii pe care i-am ales eu. Ce fac cu hârtiile pe care mi le-a făcut medicul veterinar cu două zile mai repede?, se întreabă, pe bună dreptate, Zorița Savu. Mi-aș dori să mă susțină și pe mine cineva, să mă îndrume, să mă poată ajuta, nu să-mi spună, mai aveți nevoie de hârtia aia, sau aveți hârtia aia dar, totuși nu e bună. Asta te face să renunți. Dar, sunt o fire foarte ambițioasă și nu renunț, chiar dacă ar fi să țin porcii la negru.”

Până la urmă, toate peripețiile prin care a trecut, n-au făcut altceva decât să o ambiționeze să meargă mai departe pe doamna Zorița Savu. Dar, oare câți crescători au determinarea și ambiția ei?

384566680 1370736877154087 1396161630955107942 n

 

Porcul din gospodăriile țărănești, pe cale de dispariție

 

Medicul veterinar Narcis Bobic, are îndoieli serioase cu privire la viitorul porcului din micile gospodării țărănești: „Din punctul meu de vedere, având în spate 22 de ani de practică la țară, între crescătorii de animale, chiar nu cred că cineva va mai salva porcul românesc. Una este discursul public al ministrului Agriculturii Florin Barbu, care ne spune că provine dintr-o familie de țărani care a crescut porc în gospodărie și că această activitate nu este în pericol, și alta este realitatea din teren. Începând cu anul 2020, în baza Ordonanței 117 am făcut lunar informări pentru crescătorii de porci, prin care le-am adus la cunoștință care este legislația națională și europeană în această privință. Oamenii au înțeles situația și au început să coopereze foarte bine. Au început să-și anunțe fătările, să putem veni și să identificăm purceii, să-i crotaliem, au început să anunțe vânzările, sau cei care au cumpărat m-au anuțat să vin să-i iau în evidență. Acum, merg în aceeași gospodărie și îi spun omului că-i identific purceii, conform obligațiilor legale, doar că el nu-i mai poate vinde, deoarece nu e autorizat sanitar- veterinar. De aici începe blocajul, pentru că un gospodar care are o scroafă care-i fată 10 - 12 produși pe an, sacrifică pentru consumul familiei doi, trei sau, hai, patru porci, restul îi vinde, să-și asigure niște bănuți din care să trăiască. Or, dacă nu mai poate face acest lucru, mesajul este: domnu` doctor, în situația asta, cred ca pun haina în cui și mă las de această activitate și mă duc și eu la supermarket să cumpăr de acolo.”

În felul acesta, încet-încet, creșterea porcului ca activitate tradițională dispare, astfel că porcul crescut în bătătura țăranului, cu o hrană naturală, într-un an de zile este înlocuit de cel crescut în sistem intensiv, bun de sacrificat în numai patru luni și care, de cele mai multe ori, ajunge pe rafturile supermarketurilor din import.

Cei care se mai încumetă să crească porcul acasă, preferă să o facă la negru, departe de ochii autorităților și, astfel, o activitate economică ce ar putea alimenta cinstit bugetul secătuit al țării, este îngropată cinic și posibil pentru totdeauna de autoritățile statului. Cifrele confirmă. Ele spun că numai în 2023, efectivele de porci din România au scăzut cu aproximativ 500.000 de capete, ajungând la un total de 2,8 milioane, din care ceva mai mult de un milion de porci sunt crescuți în gospodăriile țărănești.

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Nu multă lume s-a gândit că banalul măceș, un arbust care face parte din flora spontană a României și care crește uneori chiar pe marginea drumului, poate fi o afacere. Și totuși, datorită calităților nutritive și curative pe care le au fructele, o plantație de măceș devine o investiție interesantă. Ioan Horga, de la Seleuș – județul Arad, ne explică cum stau lucrurile.

Unul dintre cei mai performanți pepinieriști din vestul țării este Ioan Horga, omul care a promovat multe afaceri de nișă, cum ar fi plantațiile de alun, acum din ce în ce mai numeroase în România.

„În primul rând, măceșul are o vitamina C cu o înaltă puritate, după care are substanțe antioxidante. Avem o grămadă de întrebuințări, cel puțin 60 de produse pe care le știm noi din domeniul farmaceutic, cosmetic, industria alimentară, alimentația pentru căței, pentru pisici, pentru caii de curse etc. Plus uleiul, plus că, după ce ai stors uleiul, rămân cojile de la semințe, care sunt un biocombustibil de mare clasă. Credem că vom avea posibilitatea de a intra într-o piață care nu este acoperită. Adică, dacă Europa importă 90% din fructele de măceș pe care le procesează, înseamnă că mai avem și noi un cuvânt de spus”, explică Ioan Horga.

Cu toții am savurat un ceai de măceșe, dar niciodată n-am avut curiozitatea să ne uităm pe cutie și să aflăm unde a fost el produs. „Măceșul este o specie foarte rustică, din păcate, aproape dispărută din Europa din cauza Politicii Agricole Comune, care a impus curățarea tuturor pășunilor și a câmpurilor pe care creștea acest arbust. În schimb, Chile, o țară îndepărtată din America de Sud, a devenit lider mondial în ceea ce privește producția de măceșe și principal furnizor pentru piața europeană. Practic, 85% din produsele pe bază de măceșe vândute în Europa au materia primă furnizată de Chile”, arată Ioan Horga.

horti 248 maces 1

 

Se pot face bani frumoși

 

Cererea din piață este mare. Asta poate și pentru că producția de măceșe din România este nesemnificativă. Centrele de achiziție a fructelor de pădure au dispărut aproape odată cu dispariția măceșului din flora spontană. Măceșe mai găsești toamna, sub formă de gemuri, doar în piețe, în mare parte culese de pe marginea drumului, acolo unde măceșul încă supraviețuiește. Dar piața nu înseamnă doar gem de măceșe.

„Piața numa’ că nu ne «bate», să înțelegem câtă nevoie are de acest produs, zice Ioan Horga. Cei cu livezi știu cât de greu se intră pe o piață extrem de concurențială. În primul rând, se vând fructele în septembrie-octombrie, fără să ai probleme. Un kilogram de măceșe se vinde cu șase-șapte lei după ce l-ai recoltat. Dacă intrăm într-un magazin de produse naturale, o să găsim ulei de măceș, pulpă de măceș, suc de măceș, marmeladă, ceaiuri, extracte de măceș, repet, câteva zeci de produse pe bază de măceșe. Ei bine, aproape toate aceste produse au la bază măceșe de import, deci intrăm pe o piață care nu este acoperită. În plus, subvenția este foarte bună pentru această cultură, undeva în jur de 700 de euro pe hectarul în ecologic, și ce poate fi mai ecologic decât măceșul? În goana noastră după profit facem de multe ori culturi intensive și superintensive, fără să ne gândim puțin și la cele pentru sănătate. Se pot face bani și așa și parcă au o altă valoare atunci când știi că munca ta înseamnă «bine» pentru alte persoane.”

 

Câteva mii de euro pe hectar

 

Clima din vestul țării este propice pentru cultura măceșului, care, de altfel, nu este un arbust pretențios și fructifică foarte bine și terenurile mai sărace.

„Terenurile bune s-au cam dus. Ori s-au vândut, din păcate, ori s-au arendat și ne-au rămas dealurile cu pantă, cu un pic de argilă. Atunci, măceșul se comportă perfect acolo. Asta este o cultură mecanizabilă, care aduce un venit de 5.000 - 6.000 de euro pe hectar. Este un arbust prolific, care începe să producă deja din anul doi după plantare, dar producții rezonabile se obțin din anul patru, undeva în jur de trei-patru tone la hectar. Să luăm în calcul și durata de viață a plantației, care poate depăși 40 de ani. Sigur, după 20 de ani de viață, se recomandă o regenerare prin tăiere. Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat și suportă solurile acide sau cele cu exces de umiditate. Datorită rădăcinii foarte bine ancorate în sol, planta rezistă foarte bine și la secetă. Dacă vă uitați la felul în care arată planta, vă veți da seama că nu are consumuri mari. Măceșul are frunze micuțe cu evapotranspirație redusă, iar fructele asimilează foarte bine razele soarelui, pe care le transformă în zaharuri și alte substanțe benefice”, punctează Ioan Horga.

 

Investiție și efort minime, în timp - un venit constant

 

Măceșul este o cultură care n-are nevoie de pesticide, adică amprenta de carbon va fi redusă. Prin urmare, se încadrează perfect în zona de agricultură ecologică, fiind o afacere potrivită pentru o familie de la țară care nu are mari posibilități de a investi. „Schimbările climatice, depopularea satelor fac parte din realitatea lumii de astăzi, deși mi-aș dori să fie altfel. Noi încercăm să venim cu o soluție facilă, care să rezoneze cu conceptul de economie circulară. Este vorba despre om și pământul lui, cei doi parteneri de milenii, care au nevoie de un al treilea, piața. Noi oferim o altfel de soluție pentru piață. Încercați să faceți ceva ce nu consumă multă energie, multă motorină și multe substanțe chimice. Încercați să dați viață terenurilor moștenite de la părinți și bunici și rămâneți fideli satului”, îndeamnă Ioan Horga.

Există deja disponibile în piață mai multe varietăți de măceș, inclusiv soiuri omologate la Institutul de Cercetare – Dezvoltare pentru Pomicultură (ICDP) Pitești-Mărăcineni (Argeș), foarte bine adaptate la condițiile pedoclimatice din România. Investiția nu este una foarte mare și poate fi acoperită din fonduri europene.

În ceea ce privește pregătirea terenului, Ioan Horga spune că este nevoie de lucrări de scarificare. „Terenul trebuie desfundat, după care avem nevoie de aproximativ 3.300 de plante la hectar, care astăzi costă în jur de șase lei bucata. Se poate cultiva în sistem irigat, ceea ce înseamnă alte costuri de trei-patru mii de euro la hectar, sau se poate cultiva neirigat. Depinde și de tipul solului pe care se înființează cultura. Una peste alta, un hectar de măceș neirigat, cu pregătirea terenului, ajunge undeva la 4.000 - 5.000 de euro. Nu este un cost foarte mare, putând fi amortizat în primii doi ani. Să nu uităm că avem și un program bine finanțat. România are 800 de milioane de euro finanțare 100% nerambursabil, adică orice fermier din țara asta care are un hectar, două sau zece poate să cultive această plantă.” 

În pofida faptului că agricultura convențională sau agricultura mare, așa cum este ea cunoscută, se confruntă cu probleme grave de la an la an, fie că este vorba despre schimbările climatice, fie că vorbim despre prețurile din piață, pare a fi totuși un tren cu toate locurile ocupate. Rămân însă disponibile aceste mici afaceri de nișă din agricultură, care, cu investiție și efort minime, pot asigura în timp un venit constant. Atenție, însă, că și aceste oportunități de afaceri în ultima vreme sunt din ce în ce mai puține.

 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – februarie 2024
Abonamente, AICI!
Pagina 1 din 5

newsletter rf

Publicitate

ATS25 300X250

21C0027COMINB CaseIH Puma 185 240 StageV AD A4 FIN ro web 300x200

03 300px Andermat Mix 2

T7 S 300x250 PX

Banner Bizon Profesional Agromedia 300x250 px

GAL Danubius Ialomita Braila

GAL Napris

Revista