Pe măsură ce agricultura europeană se confruntă cu provocări tot mai mari, căutarea soluțiilor eficiente și sustenabile devine din ce în ce mai urgentă. Oamenii din întreaga lume își doresc alimente de calitate, sănătoase și cultivate responsabil, iar fermierii sunt în prima linie în cultivarea recoltelor care să răspundă acestei cereri. Aceștia caută instrumente care să protejeze culturile, să conserve biodiversitatea și să aibă ingrediente active cu un profil favorabil pentru mediu și de origine naturală.

Fermierii din țara noastră lucrează, de asemenea, neobosiți pentru a echilibra productivitatea cu sustenabilitatea. Ei înțeleg importanța adoptării practicilor inovatoare și a utilizării produselor sustenabile care asigură atât producții ridicate, cât și sănătatea solului lor. Prin integrarea unor instrumente și tehnici moderne, aceștia contribuie la satisfacerea cererii globale în creștere pentru alimente sigure și nutritive, protejând în același timp bogatul patrimoniu agricol și ecosistemele naturale ale României.

Spre exemplu, una dintre practicile sustenabile implementate de fermierii noștri este utilizarea substanței active Qalcova™ (molecula Spinosad) ca parte a strategiei de gestionare a rezilienței culturilor.

Spinosad este o soluție de origine naturală aprobată pentru utilizare în agricultura ecologică, răspunzând cerinței societății pentru o agricultură sustenabilă. Aceasta este obținută prin fermentarea bacteriei naturale din sol s. Spinosa. Molecula controlează eficient un spectru larg de dăunători pentru peste 200 de culturi din 24 de state membre ale Uniunii Europene. Modul său unic de acțiune o face un instrument esențial pentru utilizările minore și culturile speciale și este adesea singura opțiune disponibilă pentru cultivatorii ecologici pentru a-și proteja recoltele.

Sprijinită de dovezi științifice ample și măsuri de reducere a riscurilor, această moleculă de origine naturală a demonstrat un profil de siguranță ridicat atunci când este utilizată conform recomandărilor de pe etichetă. În acest mod, Corteva Agriscience, compania internațională de știință și tehnologie agricolă, sprijină fermierii prin molecula Spinosad, ajutându-i să-și protejeze producțiile și să răspundă cerințelor societății pentru o agricultură sustenabilă.

Inginerul Cornel Baniță de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Viticultură și Vinificație Pietroasa – Buzău: „Produsul Laser™ 240 SC din portofoliul Corteva Agriscience, pe bază de moleculă Spinosad, este insecticidul pe care mă bazez în planul de combatere a dăunătorilor pentru viță-de-vie. Capacitatea sa de a oferi protecție eficientă împotriva principalului dăunător, Lobesia botrana, în orice fenofază, chiar și pentru a treia generație, îmi permite să recoltez struguri sănătoși, fără reziduuri în must sau vin, datorită naturii sale biologice”.

Autor: Maria Cîrjă, Marketing Manager Corteva Agriscience RO & MD

CITEȘTE ȘI: Soluții la provocările viitorului, de la cercetare. Protecția culturilor este esențială pentru securitatea alimentară

Gestionarea apei în agricultură

Inovații pentru o agricultură durabilă, prezentate la RALF

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Miercuri - 20 noiembrie 2024, Asociația Degustătorilor Autorizați din România (ADAR) a înaintat către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale o cerere oficială pentru introducerea ocupației de „Oenolog” în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR).

Inițiativa ADAR marchează un pas decisiv în alinierea practicilor profesionale din industria vitivinicolă autohtonă la normele europene, unde este deja recunoscută această meserie, de oenolog.

Conform fișei descriptive depuse de ADAR, oenologul este specialistul care se ocupă cu procesul de producție a vinului, de la recolta strugurilor până la îmbuteliere, asigurându-se de calitatea și caracteristicile produsului final. Responsabilitățile sale includ supervizarea procesului de fermentare, alegerea celor mai bune tehnici de vinificație și păstrarea documentației tehnice. De asemenea, oenologul trebuie să aibă cunoștințe solide despre chimia vinului, microbiologie și tehnologiile moderne de producție.

„Ocupația se regăsește în Clasificarea europeană a aptitudinilor/competențelor, calificărilor și ocupațiilor – ESCO, înregistrată sub codul 2145.1.7. Mulțumim firmei de avocatură Boboc & Asociatii Consulting și avocatului Doru Toma pentru expertiza în redactarea și depunerea acestei cereri, facilitând un dialog eficient cu autoritățile”, transmite Mihai Baniță, președinte ADAR.

CITEȘTE ȘI: ADAR a sărbătorit trei decenii de existență

La Tulcea, ADAR a explorat vinurile locale

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Pentru proiectele de investiții finanțate cu fonduri europene nerambursabile, fermierii, procesatorii și antreprenorii din mediul rural pot achiziționa direct prin Baza de date a AFIR – fără parcurgerea procedurilor specifice achizițiilor – utilaje, mașini agricole, echipamente specializate, silozuri, sere, hale, grajduri și mobilier.

Baza de date cu prețuri de referință, realizată și gestionată de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR), este disponibilă beneficiarilor fondurilor europene pentru agricultură și dezvoltare rurală pe durata implementării Planului Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020) și a Planului Strategic 2023 – 2027 (PS 2027).

„În prezent, în Baza de date online există o categorie de peste 5.000 de echipamente destinate agriculturii de tip low, strip sau no tillage, prin care se urmărește protejarea mediului și conservarea solului prin aplicare unor lucrări minime ale solului, în benzi sau chiar însămânțarea directă, fără lucrarea prealabilă a solului. Totodată, sunt afișate tot mai multe tractoare și combine care au în dotare pachetul pentru agricultura de precizie (sisteme de ghidare prin satelit), semănători de precizie, dar și alte echipamente pentru agricultura de precizie, de tipul mașinilor de erbicidat, dronelor agricole, stațiilor meteo, distribuitoarelor de îngrășăminte, combinatoarelor, prășitoarelor etc”, menționează AFIR.

De asemenea, pentru susținerea digitalizării activităților zootehnice, AFIR amintește că în Baza de date cu prețuri de referință se găsesc roboți de alăptat, roboți pentru muls, roboți pentru furajare, roboți pentru curățarea dejecțiilor etc., precum și peste o sută de echipamente destinate abatoarelor (inclusiv linii de abatorizare complete).

Baza de date este actualizată constant și completată cu noi elemente, astfel că în acest moment cuprinde prețuri de referință pentru mai mult de 45.000 de elemente, multe dintre acestea fiind îndreptate către practicarea unei agriculturi sustenabile și minim invazive asupra mediului.

Baza de date cu prețuri de referință este un instrument de lucru unic la nivel național, prin care AFIR înlesnește și simplifică accesul fermierilor și antreprenorilor la fondurile europene acordate pentru investiții în agricultură și pentru dezvoltarea mediului rural. „Simplificarea realizată de AFIR constă în faptul că prin această Baza de date se permite beneficiarilor să achiziționeze produsul pe care îl doresc, în mod direct fără a mai trece prin procedura de achiziții, conform prevederilor procedurale în vigoare. Această modalitate de lucru reduce considerabil timpul de achiziționare și îi dă posibilitatea fermierului să își aleagă exact echipamentul de care are nevoie pentru eficientizarea investiției”, precizează AFIR.

CITEȘTE ȘI: „Fermierul robot” aduce tehnologia de ultimă oră în pomicultură

AgroNova, o fermă condusă responsabil

Ovidiu Furdui, primarul care n-a ratat niciun proiect

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Robo-Fermier este un concept sută la sută românesc – idee și dezvoltare – care aduce tehnologia de ultimă oră în sectorul pomicol, marcând, totodată, un prim pas în direcția dezvoltării de soluții robotizate pentru monitorizarea și îngrijirea culturilor și a pomilor.

Tehnologia robotică vine în sprijinul fermierilor prin acoperirea deficitului de forță de muncă din agricultură. Proiectul pilot dovedește că platforma robotizată Robo-Fermier este o soluție pentru problemele reale și practice identificate în fermele pomicole, iar rezultatul proiectului are șanse mari de a fi asimilat în economia reală.

Astfel, inițiativa și mai ales realizarea echipei de proiect este cu atât mai lăudabilă cu cât principalul motiv al demersului nu a fost obținerea unui profit, ci aducerea la viață a unei idei, trecând peste multe greutăți logistice, dificultăți și momente în care tot proiectul părea că se prăbușește.

Acest proiect inovativ este realizat de Grupul Operațional „ROBO-FERMIER”, format din trei membri: liderul de proiect – SC Pereco SRL alături de expertul în robotică Călin Dragoș, precum și cei doi parteneri ai liderului de proiect: Stațiunea de Cercetare - Dezvoltare pentru Pomicultură (SCDP) Băneasa și societatea Integro Management Consult SRL.

Investiția în valoare de 359.829 de euro, finanțată de AFIR și realizată în localitatea Bătești din județul Prahova, constă în realizarea platformei modulare robotice autonome ROBO-FERMIER cu scopul de a dezvolta și realiza în comun cu partenerii o soluție inovatoare de gestiune și de management a exploatațiilor pomicole ecologice care se confruntă atât cu probleme privind nivelul înalt de resursă umană necesar în administrarea unei plantații pomicole, cât și cu oferta scăzută de personal calificat din acest domeniu.

În cadrul proiectului sunt implicați un producător și un procesator agricol, un expert în robotică, un consultant în dezvoltarea agriculturii ecologice și un institut de cercetare în scopul obținerii unei soluții utile fermierilor. Proiectul pilot a realizat și a testat aplicabilitatea comercială în contextul pomiculturii ecologice și agriculturii de precizie, a unei soluții robotice autonome modulare destinate executării lucrărilor din plantațiile pomicole – întreținerea plantației, monitorizarea și aplicarea de tratamente.

Proiectul propune integrarea de soluții hardware și software pentru realizarea unui concept unitar în vederea funcționării autonome a platformei. Astfel, „fermierul robot” apelează la soluții inovative din domeniile: poziționare globală (GPS), utilizarea senzorilor (accelerometru, giroscop, compass), a sateliților și a imaginilor luate la nivelul plantației, precum și dezvoltarea și folosirea unor instrumente de management al informației, de interpretare a variațiilor și de reducere a emisiilor de carbon și a energiei electrice.

Monitorizarea permanentă a plantațiilor pomicole, precum și soluția de utilizare eficientă a produselor de control prin aplicarea lor locală au efecte pozitive socio-economice și de mediu: reducerea consumului de combustibil, îmbunătățirea condițiilor de lucru ale fermierilor, conservarea solului și îmbunătățirea caracteristicilor sale și scădere a riscului de eroziune, creșterea producției, o eficiență ridicată și implicit o reducere a costurilor de întreținere a plantațiilor.

Rezultate concrete obținute cu Robo-Fermier:

• Un studiu privind principalele caracteristici ale plantațiilor pomicole înființate pe sisteme moderne de cultură, utilizat ca sursă de informație științifică, pe baza căreia a fost testat robotul și au fost realizate programe de operare, ținând cont de specie, densitate, profil plantație etc;

• O platformă robotică, autonomă și modulară, destinată întreținerii plantațiilor pomicole ecologice (prin lucrări de tăiere a ierbii și săpat printre pomi pe rând, recoltarea mecanizată si monitorizarea stării fitosanitare a plantațiilor) care să permită inclusiv înlocuirea tractoarelor, cu combustie de energie fosilă, reducându-se astfel nivelul de poluare din agricultură;

• O bază de date cu informații și fotografii cu principalele boli și dăunători din plantațiile pomicole ecologice, necesară softului bazat pe IA (Inteligență Artificială), pentru recunoașterea bolilor și dăunătorilor prezenți în plantație și utilizată de platforma robotică. Cu ajutorul acestei baze de date, robotul va învăța în permanență putând să recunoască existența în diferite stadii de dezvoltare a factorilor patogeni;

• O aplicație mobilă de monitorizare și control a platformei robotice. Această aplicație poate fi instalată sau utilizată din Cloud, pe terminale telefonice, tablete sau PC și permite accesarea prin internet a platformei;

• Un studiu de impact al utilizării sistemelor electronice, respectiv a platformei ROBO - FERMIER, în eficiența economică a fermelor pomicole ecologice și în cadrul cheltuielilor de producție;

• Pagină web de prezentare a proiectului: www.robofermier.ro;

• Instruirea de bază pentru membrii proiectului și accesul la utilizarea metodelor inovative de gestiune a proiectului, astfel încât să poate gestiona în mod eficient activitatea.

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a finanțat, prin Programul Național de Dezvoltare Rurală (PNDR) 2014 – 2020, înființarea și funcționarea grupurilor operaționale (GO) pentru dezvoltarea de proiecte pilot, noi produse, practici, procese și tehnologii în sectoarele agricol, pomicol, alimentar și forestier în cadrul submăsurilor 16.1 și 16.1a. Alocarea financiară totală pentru acest tip de investiții a fost de peste 9,4 milioane de euro, fonduri pe care AFIR le-a utilizat prin cele 26 de proiecte contractate. Valoarea plăților efectuate către beneficiari este de 7,7 milioane de euro, până la acest moment.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Pe Valeriu Tabără, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, l-am mai avut invitat în paginile revistei noastre, de mai multe ori, dar personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne determină să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni pe care le întâlnim azi în agricultură, de aceea ne bucurăm ori de câte ori va fi de acord să stea de vorbă cu noi. 

Reporter: Ce reprezintă astăzi cercetarea agricolă? Sunt 63 de institute și stațiuni de cercetare, care au mai rămas, urmează reorganizare?

Valeriu Tabără: Nu. Deocamdată, rămân așa. Sperăm să le putem păstra, pentru că numărul pe care-l avem, și, mai ales, locația lor sunt absolut necesare pentru a răspunde problemelor specifice pentru fiecare zonă, aș spune chiar microzonă, în parte. Sistemul de cercetare în agricultură a fost construit cu acest scop acum aproape o sută de ani, de-a lungul cărora s-a făcut simțit în evoluția agriculturii și a spațiului rural românesc, dar și în evoluția României în general, ca țară cu o economie în care agricultura joacă un rol determinant. Pe cele nouă secții pe care le avem noi, care sunt, de fapt, domenii de activitate ale agriculturii și cercetării științifice, avem institute și stațiuni și sunt formate colective de cercetare, cu preluarea unor problematici din generație în generație.

Așa se face că România dispune la această dată, cred că printre puținele din Europa, de experiențe de lungă durată, în special cele care privesc fertilizarea și evoluția însușirilor solului, dar și a unor însușiri de producție ale solului și nu numai, de peste 70 de ani. Doar Marea Britanie și Germania mai au ceva asemănător, dar nu la aceeași extindere. Nu mai vorbesc de restul băncii de date experimentale, adunate de-a lungul anilor, care sunt un adevărat patrimoniu pentru România, greu de găsit în alte părți.

„Dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță.”

Reporter: Ați vorbit de bănci de date și mi-a fugit gândul la băncile de gene. Avem la Suceava, parcă ceva, și mult-trâmbițata, discutata, de la Buzău.

Valeriu Tabără: Este o bancă de gene în toată regula la Suceava, sigur, nu la mărimea la care există în alte zone ale globului, dar este o bancă de gene care, prin efortul unei echipe excepționale și prin extrem de multe greutăți, începând cu activitatea dr. Mihai Cristea, pentru că el i-a pus bazele, și continuând cu actuala conducere, se încadrează în rețeaua internațională, este recunoscută de FAO și participă la absolut toate activitățile legate de ceea ce înseamnă specificul băncilor de gene la nivel mondial. Ceea ce este la Buzău este mai mult un depozit de semințe, pentru că o bancă de gene implică multe alte lucruri, o activitate specifică. Mai ales că nici n-am putea să ținem două bănci de gene cam pe același domeniu, pentru că și colecțiile de tomate și de legume, și de fasole, plante medicinale, plante furajere, nu mai vorbesc de cereale, se găsesc în Banca de gene de la Suceava. Sunt vreo 24.000 de astfel de forme și mai sunt în locație până la 50.000. Dacă se va pune problema, ne vom concentra atenția și susținerea astfel încât banca de gene de la Suceava să poată să continue cu succes procesul de colectare și de gestionare a genelor care se găsesc în România.

Sigur că avem probleme importante în alte două domenii, și anume în viticultură și pomicultură, unde, din păcate, n-am reușit să facem prea multe, deși avem colecțiile constituite, însă până la gestiunea corectă și conform regulilor unor bănci de gene mai este puțin timp. Facem demersuri, se pare că există receptivitate și la nivelul de conducere: a Guvernului, a Ministerului Agriculturii, la Parlament, în așa fel încât în perioada următoare să putem constitui și organiza banca de gene și în aceste două domenii, mai ales că a fost antamată o colaborare și cu colegii din Republica Moldova, să facem această bancă de gene pentru întregul spațiu românesc. Însă problema este că nu trebuie să întârziem prea mult. Dar una dintre problemele cele mai mari este Banca de gene din zootehnie. Și aici există anumite preocupări, se pare că foarte mulți n-au înțeles ce înseamnă o astfel de bancă de gene și faptul că în aceste schimbări climatice și în ce se întâmplă la această dată la nivel, și regional, dar și mondial, partea cea mai în pericol este zootehnia și, practic, animalele. Ele sunt cele care pot dispărea la un moment dat și să nu le mai poți reface.

Ucraina a avut un model de bancă de gene pe zootehnie. Din păcate, se pare că atunci, în prima perioadă a atacului rusesc, printre instituțiile distruse a fost și banca de gene de zootehnie de la Harkov. Noi am intrat imediat în contact cu ei, pentru că în cadrul Asociației Academiilor Europene suntem într-o relație bună cu ei, dar, din păcate, nu s a mai putut transporta nimic pentru a putea să aducem și să gestionăm la Suceava parte din ce aveau ei. Ceea ce este important acum este că Banca de gene de la Suceava este solicitată în câteva țări din fostul spațiu sovietic de a participa la organizarea unor bănci de gene – cazul Georgiei, de pildă.

„Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi.”

Reporter: Să discutăm în continuare despre provocările cercetării agricole românești, având în vedere ultimele evoluții în ceea ce privește cercetarea, realizarea de soiuri și hibrizi pe plan european și mondial, biotehnologii, tehnici genomice.

Valeriu Tabără: În primul rând, vreau să spun ce am mai spus și altă dată: în orice economie, dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță. De ce? Pentru că rezultatele de cercetare, din orice domeniu, încep să fie din ce în ce mai scumpe. Urmărind multe dintre discuțiile internaționale, și nu de acum, sunt de foarte mult timp în ele, pot spune că cercetarea agricolă va fi fundamentul pentru ceea ce înseamnă viața pe pământ. Nu cred că e o problemă că populația crește, ci cum produci hrană pentru acești noi locuitori ai Terrei.

Părerea mea este că prin cercetarea care este la această dată, prin potențialul exploatat la nivel mondial, lumea are extrem de multe rezerve. Am pe masă, în lucru, activitatea lui Norman Borlaug, el fiind primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace pentru realizări extraordinare în agricultură. A fost pentru prima dată în istoria lumii când un om, prin perseverență și aplicând rezultate de cercetare, a reușit să blocheze extinderea foametei în lume. Și nu numai atât, a făcut din țări, care erau de obicei abonate la foamete – India, Mexicul, țările din sudul Asiei, parte din țările latino-americane, țările africane –, chiar exportatoare de cereale – cazul Indiei, care este exportatoare de grâu și de orez azi; Mexicul este exportator de grâu. Ce s-a întâmplat atunci, în anii ’60-’70? Descoperirile din genetica moleculară, începute încă din prima parte a secolului 20, care au culminat cu descoperirea ADN-ului, au dus la două domenii de revoluție în lumea științei: în medicină și în agricultură. Realizarea unor soiuri de grâu mai pitice, cu capacitatea de a valorifica îngrășămintele, reducerea taliei la orez și creșterea cantităților de îngrășăminte, îmbunătățirea tehnologiilor, introducerea irigațiilor, a sistemelor de protecție, toate sunt elemente ale revoluției verzi.

Dar la această dată, problema numărul unu a țărilor care au potențial agricol este nu să se bazeze pe import de cercetare, ci să-și poată produce singure cercetarea. Și, mai ales, să producă cercetare care să aibă rezultate care să răspundă condițiilor climatice particulare fiecărei țări, dar și fiecărei microzone. Că aici este marea problemă a României, care nu este o țară oarecare la nivel european. Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi. De exemplu, la porumb noi avem de obicei în fiecare an, cu tot Green Dealul european, la 1 iulie începe uscarea porumbului și a florii-soarelui în Bărăgan. Prin 15 august, de multe ori începem să recoltăm floarea-soarelui. La porumb aproape nu mai avem ce recolta. Problema nu este seceta pedologică, ci arșița atmosferică, indicele de ariditate — acel raport dintre temperatura aerului și umiditatea relativă a aerului, când umiditatea relativă a aerului se apropie de 30% planta de porumb nu mai are cum să reziste — și temperaturi foarte înalte — dacă patru zile stomatele la porumb nu se deschid, rămân închise, și așa rămân dacă temperatura se menține în aceste patru zile la valori peste 20°C, cum sunt în iulie-august, practic planta nu-și mai revine niciodată. Și asta e marea provocare, de a crea plante care să tolereze astfel de șocuri termice și de umiditate. De pildă porumbul, eu l-am asemănat întotdeauna cu sorgul, la care închiderea stomatelor începe la 38-40°, în timp ce la porumb începe la 28-30°. Această diferență de 10°C s-ar putea foarte ușor transfera printr-un schimb de gene sau anumite fracțiuni de genom, care să scoată porumbul de sub raza aceasta a secetei atmosferice. E un exemplu, sunt și altele, pentru că din păcate zona noastră, Bărăgan, Dobrogea, supusă deșertificării, nu este legată numai de porumb. Afectează pășunile. Ne punem problema: ce fel de zootehnie vom face în viitor?

„În lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare cărora le dă drumul pe piața UE.”

Reporter: Deci ar trebui să vorbim despre biotehnologii, de noile tehnici genomice.

Valeriu Tabără: Noi nu prea vorbim în România, pentru că și aici intrăm cu zonele acestea de politică, de politizare, de decizii administrative, uneori e de neînțeles cum putem accepta așa ceva. Dar la nivel mondial, la această dată, sunt două tipuri de agricultură. Noi vorbim de agricultura Uniunii Europene, e adevărat, o agricultură care a fost și este în continuare o agricultură performantă, dar să nu uităm că în lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare la care se dă drumul pe piața UE.

Reporter: Vă referiți la legislația care constrânge fermierul să utilizeze anumite tehnologii.

Valeriu Tabără: Din păcate, această legislație se duce prea mult pe constrângerea elementului de bază, care este producătorul și care este direct legat de natură. În restul lumii este o agricultură care se face pe mai mult de 300 de milioane de hectare. Și nu vreau să încep cu SUA ca performanță, sau cu Canada. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat în Brazilia și Argentina, Brazilia devenind în ultimii 20 de ani cea mai mare producătoare de proteine din lume, și proteină vegetală, și proteină animală, și performanță în agricultură – carne. Argentina, la fel. Nu mai vorbesc de Australia, Africa de Sud, încep țările asiatice unele dintre ele, inclusiv Bangladesh, despre care nu prea a vorbit nimeni. Nu se spune că acolo există niște institute de biotehnologie excepționale, prezente la toate manifestările de anvergură mondială. În timp ce în Europa se pune un fel de restricție artificială, poate o cenzură mai dură decât cea care a fost în timpul Inchiziției, față de ceea ce înseamnă dezvoltarea – nu e vorba de a crea forme sau organisme noi care să fie împotriva naturii sau împotriva a ceea ce înseamnă preceptele de alimentație și așa mai departe, sau să fie în contradicție cu mediul. Pentru că venim cu două exemple. Soia zisă „modificată genetic”, obținută prin biotehnologii. În primul rând, soia nu are corespondent în natură, în zonele noastre, iar în al doilea rând, ea se polenizează cu floarea închisă, este o plantă cleistogamă, ca și alunele de pământ. Avem cartoful – cartoful modificat genetic. N-are corespondent în natură, n-are cu cine se încrucișa, deci se înmulțește vegetativ. Cum să-i impurifici?

Problema aceasta cu biotehnologia a început în 1996. Practic, atunci a fost generalizată în lume și a început extinderea culturilor de OMG-uri, în primul rând cu soia, porumbul, a urmat sfecla de zahăr, este o modificare excepțională la bumbac împotriva atacului de Helicoverpa armigera, de omida capsulelor; apoi este acea realizare senzațională pentru populația asiatică, orezul galben. 

O altă problemă: noi discutăm despre mediu, eliminarea pesticidelor. Păi nu le poți face în condițiile în care ai schimbări climatice, în care numărul și agresivitatea agenților patogeni și a dăunătorilor crește și tu să nu ai rezistență naturală. Nu mai poți apăra producția decât intervenind cu substanțe de combatere. Or, prin astfel de biotehnologii poți crea forme cu toleranță și cu rezistență artificială. Și am dat un exemplu existent în România: de pildă, Portulaca oleracea, iarba aceea grasă, este o buruiană căreia nu-i dai prea mare importanță. În Dobrogea, de pildă, o întâlnești exact în perioadele de secetă, pe terenuri foarte bătătorite, pe cărări chiar. Se face de un diametru până la un metru. Dacă o iei și o strângi, culegi un pahar de apă din ea, care este apă de băut. Cum Dumnezeu face această plantă să acumuleze, pe seceta aceea cumplită, unde la nivelul solului se ajunge până aproape de 60°C, ea acumulează apă și rămâne verde? Gena aceea, pe mine, ca ameliorator, cercetător, mă interesează s-o iau și s-o transfer, de pildă, la sfecla de zahăr sau la oricare altă plantă. Nu este nicio problemă, nu-mi aduce un lucru rău, ci unul bun. 

Și mai dau un exemplu, pentru că și noi, fitotehnicienii și botaniștii, spunem că sistemul radicular la cânepă e dezvoltat și dă rezistență la secetă. Nu e așa! Și frunza contribuie fundamental în reglajele acestea la metabolismul apei. Și vă dau cazul cânepei sălbatice, pe care o întâlnim în Dobrogea, în Bărăgan, în toate zonele unde este tăpșanul foarte călduros, pe marginea drumului. Rădăcina la cânepă este 8-12% din întreaga plantă – de ce rezistă la secetă? Pentru că frunza are mecanismele fiziologice diferite în a valorifica și a echilibra metabolismul apei și al celorlalte substanțe care intră în ea. Or, acest mecanism mă interesează. 

Uniunea Europeană prea se joacă și se joacă de mult. Ne-ați auzit aici, că ați fost mereu alături de noi. Prima dată în ultimii patru ani, când a apărut programul dnei Ursula von der Leyen cu Green Deal, aici stând și analizându-l cu creionul în mână, am spus că el nu va reuși. 

„Începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor.”

Reporter: El a apărut fără să aibă în spate vreo analiză asupra impactului.

Valeriu Tabără: N-a avut suportul științific. Inclusiv chestiunea aceasta cu dioxidul de carbon este o chestiune discutabilă. Nu așa trebuie pusă problema. Pentru că de-a lungul secolelor, dacă ne uităm la proporția de dioxid de carbon din atmosferă, nu s-a modificat. Apoi, dioxidul de carbon este component de viață. El este primul care intră în crearea substanțelor organice. S-ar putea crea viață fără dioxid de carbon? Cum să se creeze? În procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este la fel de important ca oxigenul. Și aici sunt chestiuni de discutat, și ar trebui mult mai multă atenție dată științei – sigur, științei care nu intră în sistemul speculativ, pentru că și știința speculează. Dar eu vă dau un exemplu ca argument: începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor. Schimbarea moleculelor sintetice din medicamente cu formule naturale. Vrem-nu vrem, ne va duce spre ceea ce înseamnă biotehnologie ca să pot să cresc substanța activă acolo. Dar de ce n-aș crește, de pildă, calitatea în grăsimile produse de soia? Aminoacizii. Sau structura uleiurilor din plantele vegetale. De ce nu am merge mai departe, pentru că biotehnologiile se pot aplica foarte bine și la animale. Noi vorbim prea puțin de problema aceasta a animalelor. A apărut doar „oaia Dolly”, dar am văzut astfel de realizări în China, de pildă. Pentru că acolo cercetarea nu stă pe loc. Sunt extensii, sunt dotări tehnice acum noi, sunt formări în universități pe specializări aproape de domeniul visului sau SF-ului. 

Mi-a mai scăpat o chestiune: fiziologie, genetică, ameliorare, dar nu facem microbiologie, într-o lume în care problema aceasta a microvieții este una de o importanță colosală. Inclusiv pentru sol, pentru plante.

Iată numai în domeniul brânzeturilor sau în domeniul vinurilor câte tipuri de fermenți și de microorganisme trebuie să ai ca să poți să dai calitate.

Reporter: Ce are cercetarea agricolă românească acum de valoare, astfel încât să ne batem de la egal la egal? Spre exemplu, soiurile de cereale românești au fost cele care au rămas la sufletul producătorului nostru și au avut procent bun de vânzare, peste 50%-70%, până în ultimii ani. 

Valeriu Tabără: Cel mai bun lucru pe care-l are România este că are un sistem organizat de cercetare în agricultură. Mai bine spus, în biologie aplicată. Care nu-i trebuie foarte mult ca să poată să se ducă spre zona de performanță. Apoi, încă are oameni formați din generațiile anterioare și care mai au capacitatea de a forma noi oameni, fără costuri foarte mari. Are, de asemenea, o oarecare dotare tehnică, o organizare a cercetării pe care nu foarte multă lume o are, pe sistemele moderne și pe cele care dau certitudine că se pot obține rezultate.

Ce nu are cercetarea? În primul rând, nu are prioritate în decizia politică și administrativă. Cercetarea, din păcate, în România, nu e vorba doar de cea agricolă, este pe ultimul loc în continuare, ca finanțare, ca atenție; uitați-vă și acum la sistemul de salarizare, este sub orice critică, când acest sistem de cercetare ar putea să fie nu colectorul, ci beneficiarul, odată cu întreaga economie, al vârfurilor produse de învățământul românesc, în principal. Șefii de promoție – unde s-au angajat în ultimii ani șefii de promoție? A interesat pe cineva? S-au dus afară. Unii nici măcar nu lucrează pe domeniile lor. Un realizator, un șef de promoție care-mi produce soiuri, care-mi produce tehnologii noi, care-mi produce un element nou este la fel de important, dacă nu mai important decât un sportiv care câștigă două-trei medalii de aur la olimpiadă. Pentru că acest om produce o viață întreagă într-un sistem. Noi am îndepărtat acești oameni. Asta nu are acum sistemul românesc: nu are oameni, resursa umană la nivelul la care ar putea să aibă. Dar revin: România are structura, are organizarea, are băncile de date, nu începe de la zero, are o bază materială care, chiar dacă nu este performantă, ea poate fi… și, sigur, lipsește o dotare tehnică la vârf și resursa umană care să fie stimulată să vină să fie formată pentru așa ceva. România nu ar trebui să fie importatoare de materiale de cercetare, ea trebuie să fie exportatoare.

Reporter: Care sunt posibilitățile de finanțare astăzi, pe care le are cercetarea, pentru a se dota și a reuși să atingă nivelul de performanță de care ați amintit?

Valeriu Tabără: Vă spun ca să știe multă lume, dar după 1990 finanțarea cercetării agricole a reînceput prin 2016. De prin 1990 până în 2016, practic cercetarea agricolă n-a fost finanțată. A fost lăsată la voia întâmplării, dar nu numai atât, i s-au luat și bazele care produceau surse financiare ca să poată să-și ducă cercetarea. 

„Apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale!”

Reporter: Vreau să discutăm și despre faptul că veniți din agricultură, dintr-o familie de agricultori, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua.

Valeriu Tabără: Da, din zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.

Reporter: Singur la părinți?

Valeriu Tabără: Nu, trei frați. Dintr-o familie de țărani. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran.

Reporter: Deci v-ați născut într-o familie în care n-ați fost deloc menajat, ați fost introdus direct la treabă împreună cu frații.

Valeriu Tabără: Da, de la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe.

Reporter: Și asta ați făcut-o tot timpul cât ați fost…

Valeriu Tabără: Da, până eram student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții când eram student, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.

Reporter: Credeți că perioada asta, comparând-o cu aceea, în care părinții își oblojesc copiii, nu-i mai duc la muncă, îi cocoloșesc, face bine?

Valeriu Tabără: Nu știu dacă-i cocoloșesc. Cred că le îngreunează viața. Pentru moment, pare că este o favorizare pentru copii, dar, pentru ceea ce înseamnă viitorul, nu cred. Pentru că eu cred sincer că un copil – și eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Ei se obișnuiesc prima dată și vin în contact cu ceea ce înseamnă rosturile vieții. Toate elementele vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural. 

De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.

Reporter: Să mai facem un pas, apropo de pasiunea pe care ați avut-o întreaga viață și o aveți în continuare pentru agricultură. De la liceul din Baia de Arieș ați ajuns la agronomie. Cum? De ce a fost așa?

Valeriu Tabără: Eu n-aș spune că a fost o pasiune, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.

Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.

Reporter: Deci primul loc de muncă, Stațiunea de la Lovrin, în 1973. Tânăr cercetător. Deci ați bătut la porțile cercetării…

Valeriu Tabără: N-am bătut eu, cât mi-au deschis alții porțile și m-au împins pe ușă înainte. Eu zic că m-au împins, efectiv. Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa…

Reporter: Soția bănățeancă sau tot din zonă? 

Valeriu Tabără: Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit… adică nu ne căsătorisem încă, dar eram…

Reporter: Era studentă tot la agronomie?

Valeriu Tabără: Nu, era funcționară. Am plecat la Lovrin, la Lovrin în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Josan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Josan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Josan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Josan…

Reporter: Cu care, povesteați mai devreme, ați avut conflict.

Valeriu Tabără: În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Josan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Josan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Josan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Josan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Josan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Josan. Dar la 24 de ani Josan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Josan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.

Reporter: Din 1968 până în 1975 sau mai încoace, foarte mulți conducători de IAS-uri, ingineri agronomi au mers la studii în America, în fiecare an.

Valeriu Tabără: Păi când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre. 

Reporter: „Pulpele americane”.

Valeriu Tabără: Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.

Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa... cum se spune de către unii... în mod speculativ sau politic.

Reporter: Domnule profesor, noi vă mulțumim, avem încă multe de discutat, mai ales despre perioada de după ’90, când vom vorbi despre Valeriu Tabără și ca om politic, și ca om care a condus Ministerul Agriculturii, și apoi acum este la al doilea mandat de președinte al ASAS. Vă mulțumim încă o dată foarte mult că am reușit să stăm de vorbă…

Valeriu Tabără: Am zis că am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber; a doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată; și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

La nivel național sunt puțini producători de rachiuri de fructe care produc sub brand propriu și își pot comercializa astfel produsul prin intermediul magazinelor. Distileria de la Deta, județul Timiș, își are originea într-o mică livadă de familie, pe care Sorin Rotariu a înființat-o din dorința de a pune pe masa familiei fructe proaspete, culese direct de la sursă. Cu timpul, livada a tot crescut și a ajuns la opt hectare și jumătate, astfel că o distilerie a fost cumva completarea firească a plantației de pomi.

Livada înseamnă o investiție pe termen lung, iar în Timiș, la Deta, bazele s-au pus în urmă cu zece ani. S-a „clădit” pom cu pom, cu ideea clară de a se face procesare, și planurile familiei Rotariu nu se opresc în distilerie. Perspectiva producției de gemuri „ca la bunica-n cuină” este destul de aproape de a deveni realitate. În felul acesta, fructele nu doar că nu se pun toate în același coș, dar capătă și plusvaloare. „Am ajuns pomicultor dintr-un hobby. Avem trei hectare și jumătate de gutui, o suprafață similară de cais, mai avem 200 de nuci, 200 de cireși și în jur de 600 de butuci de viță-de-vie, Chardonnay și Cabernet Sauvignon. Întreaga livadă este pe producție, are deja vârste cuprinse între trei și nouă ani. Nucul, deși este în anul nouă de la plantare, abia acum intră pe producție”, ne-a zis proprietarul livezii, Sorin Rotariu.

Cazanul, care are aproape o sută de ani, este moștenire de familie de la un bunic și s-a dovedit a fi „inspirația” pentru distilerie. Astfel a apărut brandul „Podrum Maia”. Nepoata pomicultorului se numește Maia. „Așa că, după ce am discutat cu membrii familiei, nu ne-a fost greu să dăm un nume brandului sub care vom produce rachiu: Podrum Maia. În Banat, podrum înseamnă beci, locul în care bănățeanul își depozitează răchia și fructele. Sigur că asta are legătură și cu un anumit nivel de umiditate și o temperatură relativ constantă peste an. Prospectăm piața pentru sticlele în care vom îmbutelia răchia și vinurile pe care le producem. Cazanul este de la bunicul și are aproape o sută de ani. I-am făcut toate analizele la Institutul din Focșani, care este acreditat de către Uniunea Europeană. Bunicul meu a trăit 94 de ani și toată viața a băut răchie produsă la acest cazan”, povestește Sorin Rotariu.

Doar anumite soiuri, pentru randament și aromă

De fapt, ce este o distilerie? Un cazan ceva mai „lustruit”, pentru care plătești taxe și impozite, faci și plătești analize de calitate și produci răchie (accizată) pe care ai dreptul să pui o etichetă și să o vinzi (la alb) prin intermediul rețelelor de magazine, cu plata TVA-ului, desigur, pentru că statul nu uită să-și ia partea leului, atunci când faci genul ăsta de business după litera legii. Întocmai ca în cazul salariului, și din sticla de răchie statul ia aproape jumătate. „De când m-am apucat să plantez pomii, m-am gândit la o distilerie în care să produc răchie de fructe, de caise, de pere, de gutui, din miez de nucă uscat ș.a.m.d. Ne dorim să producem în jur de o mie de litri pe an de alcool pur, pentru care avem autorizație din partea statului și pentru care plătim accize, TVA. Demersurile sunt făcute, mai avem de primit  o autorizație de la Mediu, după care se depune dosarul la ANAF la Vămi și în felul ăsta ne vom autoriza. Am înțeles că la nivel național sunt aproximativ opt distilerii autorizate, la fel ca a noastră. Noi, în Timiș, suntem primii. Accizele sunt foarte mari, la care se mai pune TVA-ul la preț și de aceea este o diferență ca de la cer la pământ între piața neagră și cea oficială. Gândiți-vă că la un litru de alcool, la 45 de grade, cum îl producem noi, plătim în jur de 24 de lei acciza pe litru, la care se adaugă 19% TVA-ul. Deci, dacă un litru de răchie costă 100 de lei, tu dai statului o dată 24 de lei, plus 19 lei TVA-ul, adică 43 de lei. Dacă mai pui la socoteală ambalajul, taxele de magazin, tratamentele din livadă și mâna de lucru, nu mai rămâne mare lucru din litrul ăsta de răchie. Asta este! E monopolul statului și dacă vrei să produci, să intri pe piață și să n-ai probleme cu legea, plătești”, arată Sorin Rotariu.

Producția de distilate din fructe va fi una foarte variată, de la cireșe până la caise, gutui și chiar nuci. Nu se va produce clasica răchie de prună sau măr, din motive lesne de înțeles. „În condițiile în care plătești taxe și impozite, nu poți să reziști pe piață cu un produs scump, cum este răchia de prune, pe care o găsești și în altă parte la prețuri mult mai mici. Vom intra treptat pe piață, cu o producție mai mică de răchie. Nu vom produce de la început la capacitate maximă, pentru că în momentul în care ai produs o anumită cantitate, automat trebuie să plătești acciza. Ce faci dacă nu reușești să o vinzi? Așa că vom testa piața și vom vedea ce merge mai bine. Atunci vom ști pe ce ne vom axa. Să știți că nu se face ușor. Unii cred că răchia asta pică din cer, iar noi o îmbuteliem și o vindem. La mine, toată țuica va fi dublu distilată, exact cum se face pălinca în Ardeal. Abia apoi o aduci la gradele la care vrei să o vinzi. La mine va avea 45 de grade. Eu folosesc apă dublu distilată, pentru că dacă pui apă de la robinet sau din fântână, riști să o strici. Toate „secretele” astea le-am aflat și eu din niște cărți vechi pe care le-am primit din Serbia. Sunt niște calcule simple care trebuie făcute. Acum mi se par simple, dar le-au făcut alții cu mult înaintea mea. Apoi, fiecare tip de răchie pe care-l faci are la bază anumite soiuri, dacă vrei să ai randament și aromă. La pere, de exemplu, dacă nu faci țuica din pere Williams, n-o să-ți iese niciodată aroma, la gutui dacă nu folosești gutui Leskovac, nu-ți iese aroma care trebuie.”

Zahărul este și el important în procesul tehnologic, doar că se folosește în cantități limitate și numai acolo unde fructul nu produce suficientă fructoză și nu are zemozitatea necesară, atrage atenția Sorin Rotariu. „Pe vremuri, la sat, pentru că nu erau fructe prea multe, completau comina cu zahăr. Dintr-un kilogram de zahăr, iese cam 700 ml de alcool. După ce-ai băut doi deți de răchie făcută cu 20-30% zahăr, mâine nu mai știi cum să te piepteni. Cei care se respectă și țin la calitate nu folosesc zahăr. La suta de litri de comină folosesc maximum 3 kg de zahăr, adică 3%, pentru că la anumite fructe este nevoie să pornească fermentarea. Cu cât pui mai mult zahăr, cu atât strici calitatea. Noi studiem mai întâi care este nivelul de zahăr din fruct, avem aparatura necesară, și apoi decidem dacă este nevoie de zahăr și în ce cantitate.”

Nucile, vedetele distileriei

Produsul premium al distileriei de la Deta va fi, fără îndoială, răchia de nuci. Un sortiment rarisim, care se produce după o rețetă secretă. Randamentele de producție vor fi mici și, ca atare, prețul va fi mare. „Am făcut foarte multe probe ani și ani, până am ajuns la calitatea dorită, dar dacă mă întrebați despre rețetă, nu vă voi răspunde niciodată. Este un secret pe care nu vi-l pot zice. Toată lumea spune că nuca nu poate fermenta. Eu am demonstrat contrariul, dar, repet, sunt ani și ani de încercări. Pot să vă spun că intră multe soiuri de nucă în rețeta asta. Păstrează aroma de nucă și toate calitățile pe care le are miezul de nucă se transferă în răchie. Dacă bei zilnic un 50 „de nucă”, organismul tău va simți efecte benefice. Hai și-un 20, pentru că răchia asta va avea un preț cam măricel. N-am făcut calculele, dar sigur nu va avea un preț mic, pentru că în rețetă intră o cantitate mare de nucă și prețul miezului de nucă este mare. Deocamdată, am făcut doar de probă. De anul acesta, în funcție de cantitatea de nucă pe care ne-o dă livada, vom face o producție mai mare”, ne-a spus în încheiere Sorin Rotariu.

Suntem în vara anului 2024 și din nou constatăm o lipsă acută de precipitații, mai ales în perioada martie-iulie, dublată de o arșiță extremă în ultimele săptămâni ale lui iulie, iar seceta în aceste condiții este cruntă în majoritatea zonelor din estul, sud-estul, sudul, sud-vestul și pe alocuri vestul României.

În timp ce fermierii se uită împietriți la culturile de primăvară pârjolite de arșița atmosferică și seceta pedologică, unii politicieni, stimulați de mirosul ,,sângelui electoral”, ies din vizuinile lor și încearcă să arate lumii că ei sunt cei mai pricepuți și atotștiutori, cu toate că în realitate sunt doar niște rebuturi ale ,,matriței” politice din ultimii 30 de ani și care, în lipsă de altceva, ne place sau nu, sunt angrenajele mecanismelor administrative din zilele unui prezent mult prea trist și cenușiu.

Avem o perioadă de ani secetoși în cascadă, astfel încât chiar și cei mai optimiști dintre fermieri se văd astăzi, după 3, 4 sau 5 ani consecutivi de secetă, ca fiind fii alungați ai unei divinități obosite de a rezolva de una singură toate problemele agriculturii românești.

Imaginea fermierilor români, ăia mici, medii sau mari, dar care muncesc de le ies ochii din orbite și care investesc în visul lor, acela de a asculta tăcuți nevoile câmpului și al culturilor, le este deformată de mult prea mult timp și de mult prea mulți inculți și nepricepuți în ale meseriei, care au singurul merit că au existat atunci când nimeni nu era dornic de a face agricultură și astfel, în dispreț și indiferență, tratează sau, mai bine zis, au tratat această artă ancestrală a omenirii la fel ca pe o afacere interlopă, în care banii vin mult prea ușor și fără muncă.

Doar că vremurile s-au schimbat și, cum este în viață, „ce este de haram de haram se duce”, iar acum vedem cum natura ne pedepsește pentru mult prea mulți ani în care nu am făcut nimic pentru a ne pregăti pentru ceea ce trăim și cum am acceptat să promovăm la rang de demnitari unii care s-au dovedit a fi incapabili de a genera soluții pentru vremurile pe care le trăim.

Dar cum este mai mereu în viață, cei care au ajuns demnitari fără a-i recomanda nimic profesional sau de altă natură, doar niște înțelegeri politice încheiate în obscuritatea labirintului de partid, au păstorit cu abnegație dezastrul incompetenței în sectorul agricol, reușind performanța de a bloca sau anula mereu performanța antreprenorilor și fermierilor din sectorul de agribusiness.

Astfel s-a ajuns la situația în care toate instituțiile statului de orice fel sunt blocate în incompetență, lipsă de responsabilitate și inițiativă, în provizoratul funcției pentru șefi, care astfel sunt mai ușor de controlat și pedepsit în cazul în care „ar fluiera în biserica” intereselor de partid și de gașcă, și multe alte asemenea situații.

În schimb, mulți dintre acești demnitari s-au dovedit extrem de buni în a acționa machiavelic pentru a antagoniza societatea civilă versus fermieri, pe teme desuete după mai mult de 30 de ani de la Revoluție, cum ar fi ,,ați distrus sistemul de irigații”, ,,ați furat tot”, ,,ați distrus IAS-urile și CAP-urile lui Ceaușescu”, până la exprimări mai moderne, de genul ,,câte jeepuri aveți” sau altele asemănătoare.

Astfel de momente aduc pe sticla televiziunilor sau în eterul posturilor de radio diverse personaje, multe dintre ele cunoscătoare doar ale unor clișee care dau bine la cei mulți și neinteresați de problemele din agricultură mai mult decât orice altă știre, iar aceștia nu se apleacă deloc asupra realității unei știri.

De aceea, soluția realizării de noi sisteme de irigații este adusă mereu în prim-planul societății civile în astfel de momente, cu toate că la ora actuală se pot iriga undeva între 8-10% (circa un milion de hectare) din suprafața agricolă totală, iar această suprafață a fost amenajată pe timpul „Împușcatului” undeva pe durata a peste 15 ani, în condițiile în care nu puteam vorbi atunci de lipsă de voință politică sau alocare de resurse, doar că amplitudinea unei astfel de acțiuni este fantastică.

Poate am putea presupune că dacă astăzi clasa politică, într-o uniune de nezdruncinat și cu alocarea unor resurse la nivelul bugetului de înarmare de astăzi, ar porni un astfel de proiect, am putea spera ca fostele amenajări ale sistemelor de irigații comuniste să fie reabilitate în următorii circa zece ani, canalul Siret-Bărăgan (inclusiv amenajările colaterale) ar mai mânca și el circa 5-7 ani, iar poate peste zece ani să putem vorbi de o suprafață totală irigată de 2,5-3 milioane de hectare, care nu ar fi puțin deloc și ar rezolva problema pentru circa 50% din suprafața afectată de secetă. Cu restul ce facem? Vedem atunci, dar hai să facem măcar prima parte.

Pentru a putea gândi un program de reabilitare și dezvoltare a irigațiilor de o asemenea anvergură, ar trebui să alocăm, la nivel de stat, un buget anual de peste 1,5-2,5 miliarde de euro, în condițiile în care pe lângă amenajările de irigații trebuie să construim și noi surse de alimentare a acestora, adică avem nevoie de captarea unor râuri interioare (baraje), ceea ce ar mai înghiți circa 2-3 miliarde de euro anual.

Dacă un milion de hectare din cele care ar putea fi reamenajate ar avea ca sursă de apă alta decât Dunărea, ar necesita un volum de vreo două miliarde de metri cubi de apă, adică jumătate din cantitatea de apă stocată azi ca rezervă hidroenergetică în România în cele 40 de lacuri de acumulare (artificiale), cum ar fi Porțile de Fier 1 și 2, Bicaz, Vidraru, Stânca-Costești și altele. Parcă nu mai este așa de simplu, nu?

Așa este, putem să gândim așa, dar în mod clar oricine va începe un astfel de program tot nu va avea parte de liniștea presei și a clasei politice, fiindcă mereu trebuie să criticăm (sfâșiem) pe cineva și uite așa o să rostogolim problema an de an, fără a face nimic.

Dacă totuși am începe să facem aceste investiții, ar trebui să pricepem că acumulările de apă și canalele magistrale de aducțiune a apei în câmp sunt ale statului, iar fermierii ar avea sarcina să investească de la transportul apei de la aceste canale de aducțiune până la plantă.

Dacă statul, teoretic, poate lua acești bani din taxe și impozite, fermierii ar trebui să îi ia de la bancă, iar banca cere, printre altele, predictibilitatea afacerii, adică să vadă că ai obiectul muncii și peste cinci-șase ani, or, pentru asta, avem nevoie de o LEGE A ARENDEI, care, din păcate, a fost trântită de trei ori în Parlament de interese meschine și de grup.

Pentru cei care nu au un ordin de mărime al unei astfel de investiții, amenajarea de către un fermier a unei suprafețe de 100 ha pentru irigat necesită cheltuieli de peste 350.000 – 500.000 de euro, însemnând stația de pompare, antenele de transport subteran al apei, utilajele de irigat. Or, aceste sume necesită peste șase – șapte ani de exploatare, pentru a putea recupera investiția.

O altă soluție vehiculată este cea a asigurărilor agricole, doar că aici nimeni nu prea este interesat, începând cu mulți dintre fermieri, deoarece acest sistem înseamnă a băga mâna adânc în buzunar pentru a plăti primele de asigurare. Mulți poate vor susține că nu am dreptate, mizând pe faptul că nu se cunoaște realitatea, neexistând decât o firmă care asigură seceta și doar suprafețe limitate.

Dar pe toți îi rog a verifica câte suprafețe sunt asigurate pentru alte riscuri, gen grindină, vijelii, ploi torențiale, unde există și produse de asigurare, și firme pentru asta, doar că interesul este scăzut, deoarece ori se merge pe ideea tâmpită că poate pe mine nu mă va lovi nenorocirea, ori pe alta la fel de proastă, că vom vedea atunci ce va fi și vom ieși atunci public să cerem despăgubiri.

Nicăieri în lume asigurările nu îți dau toți banii investiți înapoi și în niciun caz nu îți dau profitul nerealizat, dar te ajută să treci mai ușor prin greutățile momentului respectiv și să o poți lua de la capăt.

Am spus mereu și susțin în continuare că avem nevoie de asigurări în agricultură, iar acestea, pentru a putea permite să asigure toate riscurile, inclusiv seceta, trebuie să fie construite pe doi piloni centrali, obligativitatea acestora pentru toți fermierii, dar având condiții adaptate pentru fiecare zonă geografică, iar statul să preia o parte din valoarea primelor de asigurare (15-20%), pentru a le face suportabile, și al doilea, să intervină ca reasigurator în momentul în care sistemul de asigurări este în pragul colapsului dat de niște evenimente peste orice proiecție și predictibilitate.

Mai mult, obligativitatea asigurărilor în agricultură nu trebuie să fie declarativă, așa cum, din păcate, este în cazul asigurărilor tip PAID, pentru case, în fața unui cutremur, ci cu sancțiuni dure, așa cum este cazul neîncheierii de asigurări RCA, pentru mașini.

Pe scurt, am trecut în revistă cele două mari soluții pentru diminuarea efectelor secetei în agricultura românească, iar ambele soluții sunt de anvergură, dar în mod cert prima care poate fi făcută este cea a asigurărilor, iar în paralel să pornim și șantierele pentru irigații care necesită mult mai mult timp.

Ar mai fi un amendament, în sensul că autoritățile, fermierii, societatea civilă și alte sectoare care au legătură cu agricultura trebuie să înțeleagă nevoia unui program conjugat în acest sens, fiindcă altfel nu se va realiza nimic. Din păcate.

În rest, numai de bine!

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Organizația Interprofesională a Producătorilor de Legume și Fructe din România (OIPA) a obținut sprijinul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) pentru autorizarea utilizării insecticidului Tutavir® în situații de urgență fitosanitară, în ciclul doi de producție din acest sezon. Insecticidul a fost autorizat pentru utilizarea în controlul moliei miniere (Tuta absoluta) la culturile de tomate, vinete și ardei.

Dăunătorul Tuta absoluta reprezintă o provocare majoră pentru legumicultori din cauza reproducerii rapide, cu până la 12 generații pe sezon. Din această cauză, fermierii aplică frecvent tratamente cu insecticide convenționale, ceea ce poate duce la dezvoltarea rezistenței la multe dintre acestea. Astfel, este esențial să găsim insecticide noi cu moduri diferite de acțiune pentru a controla acest dăunător.

Insecticidele biologice, aplicate într-un program de combatere integrată, pot fi o opțiune eficientă pentru gestionarea acestei probleme.

Despre insecticidul biologic Tutavir®

După ce a câștigat premiul Bernard Blum pentru cele mai inovatoare soluții de biocontrol în 2019, Tutavir® a fost autorizat în numeroase țări din Europa și în alte regiuni ale lumii.

Modul unic de acțiune, flexibilitatea de aplicare și selectivitatea față de insectele utile sunt caracteristicile principale care fac din Tutavir® o soluție ideală pentru programele de combatere integrată a moliei miniere (Tuta absoluta).

Tuta absoluta (larvă)

Insecticidul Tutavir® conține baculovirusul Phthorimaea operculella granulovirus isolate GV-0019, care acționează într-un mod distinct față de alte insecticide, fie ele chimice sau biologice. După aplicarea pe frunze, larvele ingerează baculovirusul prezent pe acestea. Odată pătruns în larve, baculovirusul se replică și le provoacă moartea. Larvele moarte eliberează particule de baculovirus care infectează alte larve, asigurând un control continuu al dăunătorului, inclusiv asupra generațiilor viitoare, conform modului de acțiune al baculovirusurilor.

Instrucțiuni de utilizare

Tutavir® se aplică la culturile de tomate, ardei și vinete în doză de 50-200 ml/ha, utilizând un volum de apă între 200 și 1.800 l/ha. Frecvența tratamentelor se stabilește în funcție de presiunea dăunătorului și de stadiul de dezvoltare al plantelor.

Simplu de utilizat, Tutavir® se aplică ca orice alt insecticid foliar în amestec cu alte produse de protecția plantelor și fertilizanți, cu excepția anumitor produse pe bază de cupru, precum și al produselor acide (pH mai mic de 5) și alcaline (pH mai mare de 8,5). Soluția de amestec trebuie să aibă un pH cuprins între 5 și 8,5.

Efect Tutavir®

Tutavir®, insecticidul biologic ideal în programele de combatere integrată

Introducerea insecticidului Tutavir® în programele de combatere integrată (IPM), alături de produsele chimice, biologice și alte instrumente specifice, oferă fermierilor un sprijin esențial în fața provocărilor actuale. Prin utilizarea Tutavir®, nu doar că se reduc pierderile, dar se și micșorează populațiile de dăunători din generațiile următoare, oferind o soluție durabilă cultivatorilor de tomate pentru a obține recolte de calitate. 

• Mod de acțiune unic, cu un control eficient al daunelor și al populațiilor dăunătorului.

• Instrument esențial de gestionare a rezistenței dăunătorului.

• Compatibil cu alte produse de protecția plantelor sau fertilizanți.

• Nu are efect negativ asupra insectelor benefice (prădători naturali, bondari, albine și alți polenizatori).

• Fără reziduuri și timp de pauză.

• Certificat ecologic și sigur pentru mediul înconjurător.

Pentru mai multe detalii despre insecticidul Tutavir®, accesați: www.andermatt.ro

Citiţi întotdeauna eticheta înainte de utilizarea produselor de protecție a plantelor.

Articol de: MATEI GHERASIM, Product Manager Culturi speciale Andermatt Biocontrol România

Foto: Andermatt Biocontrol Suisse

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a aprobat utilizarea produsului de protecție a plantelor Tutavir pentru combaterea organismului dăunător Tuta absoluta din culturile de tomate, ardei și vinete în spații protejate (sere și solarii). Conform autorizației temporare, perioada de utilizare a produsului este: 15 august -12 decembrie 2024. Tutavir reduce semnificativ daunele cauzate de molia minieră a frunzelor de tomate, fără timp de pauză, fără a lăsa reziduuri, protejând în același timp insectele utile (bondari, prădători naturali, albine și alți polenizatori) și fiind prietenos cu mediul.

În urma demersurilor făcute de Organizația Interprofesională Națională ProdCom Legume-Fructe, Autoritatea Națională Fitosanitară a acordat o autorizație temporară în regim de urgență a insecticidului Tutavir începând cu anul 2024, pentru a veni în sprijinul legumicultorilor încă din acest sezon, ajutându-i să depășească problemele în controlul dăunătorului molia minieră a tomatelor (Tuta absoluta), prin integrarea insecticidului în schemele de tratament de combatere integrată.

OIPA ProdCom Legume-Fructe atrage atenția că situația actuală este dezastruoasă pentru toți cultivatorii de legume, indiferent de dimensiunea fermelor, Tuta absoluta fiind un dăunător agresiv și greu de controlat. Molia minieră a tomatelor este prezentă de peste zece ani în România, devenind cel mai feroce dușman al legumicultorilor, deoarece a ajuns să înjumătățească și chiar să compromită total culturi întregi de legume, cu toate că fermierii au încercat multe metode de combatere, însă mai nimic nu pare să dea rezultate. Nici insecticidele, nici capcanele și nici prădătorii nu mai combat acest dăunător, ceea ce a adus la căutarea de noi soluții în combaterea Tutei absoluta.

„Larvele dăunătorului Tuta absoluta termină frunzele și fructele, ceea ce poate duce rapid la pierderea completă a recoltei. Multe populații de roșii sunt rezistente la o gamă largă de pesticide, atât chimice, cât și biologice. Astfel, de-a lungul timpului, am investigat, am cercetat pentru a găsi soluții, inclusiv în afara țării am căutat să aflăm ce folosesc fermierii din alte țări în combaterea moliei miniere a tomatelor. Așa am aflat de existența insecticidului Tutavir care combate acest dăunător datorită unui nou mod de acțiune față de alte insecticide prezente în piață. Mai mult, Tutavir este un insecticid biologic de protecție a plantelor pe care fermierii din alte țări îl aplică în programele de combatere integrată a moliei miniere a tomatelor cu rezultate bune în controlul acestui dăunător extrem de periculos. Insecticidul Tutavir este folosit de fermierii din Grecia, Italia, Belgia, Marea Britanie, fapt pentru care, am solicitat autorităților noastre să aprobe autorizarea pentru utilizare în situație de urgență a produsului și în România”, a declarat Gheorghe Vlad, președintele OIPA ProdCom Legume-Fructe.

Liliana Ionescu, CEO Andermatt Biocontrol România, a punctat: „Prin modul său de acțiune nou și unic, Tutavir este cel mai bun candidat pentru programele de management integrat al dăunătorilor”.

Tutavir este un produs al Andermatt Grup AG, una dintre cele mai importante companii de protecție biologică a plantelor la nivel mondial, cu sediul central în Elveția. „Utilizând Tutavir, fermierii care practică sistemul convențional și ecologic, deopotrivă, au reușit să controleze molia minieră (Tuta absoluta) pe o perioadă lungă într-un mod sustenabil, reducând ani de zile populația dăunătorului și pagubele produse în culturile lor”, a adăugat Liliana Ionescu.

Detalii despre insecticidul biologic care combate molia minieră a frunzelor de tomate

Producătorii Tutavir enumeră câteva beneficii ale insecticidului biologic:

• Mod unic de acțiune cu un control eficient al daunelor și al populațiilor dăunătorilor;

• Instrument excelent de gestionare a rezistenței dăunătorului;

• Nu este toxic pentru organismele benefice relevante (prădători naturali, albine, bondari și alți polenizatori);

• Sigur pentru mediul înconjurător, fără reziduuri și timp de pauză după recoltare;

• Ideal pentru folosirea în programele de combatere integrată (IPM) și agricultură ecologică.

Modul de acțiune este împărțit pe patru niveluri diferite:

1. Efect direct (deteriorarea imediată a larvelor);

2. Infecție directă imediată (asupra larvelor din stadiile mai dezvoltate – transmiterea virusului de la larvele bolnave la larvele sănătoase);

3. Transmiterea verticală (transmiterea de la un stadiu la altul și de la o generație la alta);

4. Diminuarea populației dăunătorilor din următoarele generații (efectul virusului asupra larvelor din generațiile următoare atunci când sunt expuse la condiții de stres).

Modul de transmitere al virusului după aplicare

Granulovirusurile sunt încapsulate într-un corp de ocluzie proteică, care protejează virusul de influențele distructive ale mediului, precum radiațiile UV. O singură particulă de virus nu depășește 400 nm.

Larvele tinere, care se deplasează activ și se hrănesc cu frunze, tulpini și fructe, ingerează virusul pulverizat pe suprafața plantelor. După ingestie, particulele virusului ajung în intestinul mijlociu al larvelor, unde capsulele proteice se dizolvă din cauza pH-ului ridicat (pH >10). În 2-4 zile de la aplicare, virusul infestează organele gazdei, iar larva încetează să se mai hrănească. În final, corpul larvei se lichefiază și eliberează milioane de noi particule de virus în mediul înconjurător, infectând alte larve.

În condiții de laborator, o singură particulă de virus ingerată este suficientă pentru a elimina o larvă care se află în primul stadiu. Larvele din stadiile ulterioare (mai mari de L3) nu sunt ucise imediat și pot provoca daune suplimentare înainte de a muri, de cele mai multe ori manifestate prin leziuni superficiale sau profunde pe fructe. Infecția virală poate fi transferată la generația următoare, unde poate izbucni din cauza slăbiciunii sau a stresului, eliminând larva și asigurând astfel un control eficient al populației.

Modul de acțiune al granulovirusului. Replicarea virusului în interiorul dăunătorului

Insecticidul biologic Tutavir se aplică imediat ce moliile sunt prinse în capcana de monitorizare sau la detectarea primelor galerii. Momentul ideal pentru aplicarea produsului este la începutul perioadei de vegetație: în faza de răsad sau după transplantare, la un interval de 7 zile. Aplicând produsul în această perioadă, virusul se poate instala în mod preventiv la nivelul foliajului, înainte ca atacul dăunătorului să fie sever. Astfel, primele stadii de larve care vor ecloza vor fi eliminate din cultură datorită substanței ingerate. Larvele nou eclozate trebuie să ingereze Tutavir înainte de a submina frunza.

Intervalul de aplicare standard este săptămânal, însă se poate aplica și la intervale mai scurte, 3-5 zile (creștere rapidă a tomatelor pentru a acoperi noile creșteri; creștere rapidă a populației dăunătorului). La intervale mai lungi, 7-10 zile: în rotație cu alte produse pentru combaterea dăunătorului; creștere lentă a tomatelor; presiune scăzută a dăunătorilor, temperatură scăzută.

Se recomandă amestecarea sau alternarea Tutavir cu alte substanțe active împotriva dăunătorului Tuta absoluta. Trebuie să se asigure o acoperire bună, în special pe suprafața inferioară a frunzei, iar aplicarea de două ori pe săptămână în doze mici poate fi mai eficientă decât aplicarea săptămânală în doze mari.

Ca toate produsele pe bază de granulovirusuri, Tutavir nu este un insecticid de combatere instantanee și poate dura câteva zile pentru a elimina larvele, datorită modului său de acțiune. Tutavir trebuie să fie ingerat de către dăunători pentru a avea efect. Este nevoie de până la o generație pentru a vedea efectul complet al produsului Tutavir, menționează producătorul insecticidului.

Doza de aplicare standard a produsului Tutavir este cuprinsă între 50-200 ml/ha (5-20 ml/100 l apă). Se poate aplica foliar, cu un volum de apă cuprins între 200-1.800 l/ha. Este compatibil cu majoritatea insecticidelor, fungicidelor și altor fertilizanți atât timp cât se respectă un nivel de pH între 5 și 8,5 în amestecul de rezervor. O compatibilitate restricționată poate apărea în cazul produselor pe bază de cupru, precum și al produselor acide (pH mai mic de 5) și alcaline (pH mai mare de 8,5).

De asemenea, se recomandă aplicarea Tutavir dimineața sau seara, iar acoperirea trebuie să fie bună, în special suprafața inferioară a frunzelor, evitându-se scurgerea soluției.

Insecticidul biologic Tutavir poate fi inclus cu succes într-un program de combatere integrată a dăunătorilor (IPM) care include practici chimice, biologice și agrotehnice specifice pentru a diminua daunele economice cauzate de dăunători. Principiile și practicile de combatere integrată (IPM) cuprind:

• Sisteme de depistare și monitorizare pe teren (ex: capcane cu feromoni);

• Identificarea corectă a dăunătorului țintă;

• Monitorizarea populației de dăunători;

• Rotația insecticidelor cu moduri de acțiune diferită;

• Efectuarea tratamentului atunci când populațiile de dăunători ating pragurile stabilite local.

De reținut, capcanele cu feromoni utilizate pentru monitorizarea dăunătorului nu vor funcționa corespunzător în zonele cu întrerupere a împerecherii. Aceste capcane trebuie amplasate în parcelele din apropiere, acolo unde nu au loc întreruperi ale împerecherii.

În concluzie, există speranță pentru producătorii de legume că pot scăpa de temutul dăunător Tuta absoluta.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Pe 8 iunie 2024, la Stațiunea de Cercetare Horticolă (SCH) din Cluj-Napoca are loc tradiționalul eveniment „Parfum de Cluj”, organizat de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) Cluj-Napoca, împreună cu Asociaţia Amicii Rozelor din România. SCH găzduiește o colecție de sute de soiuri de trandafiri.

Colecția îngrijită de specialiștii Stațiunii de Cercetare Horticolă (SCH) este o oază de frumuseţe, vizitată cu ocazia evenimentului „Parfum de Cluj” de mii de pasionați din întreaga țară, care au ocazia să admire 320 de soiuri de trandafiri, 1.500 de hibrizi şi 30 de elite din toate grupele de înflorire. „Activitatea principală la specia Rosa este ameliorarea în scopul diversificării sortimentului. Soiurile de trandafir omologate la SCH, 48 la număr, sunt realizate după standarde internaţionale de apreciere, bonitare, fiind prezente în colecţia europeană de fond de germoplasmă din Belgia, Italia şi Japonia. Explozia de culori, de forme și de parfum ale soiurilor și hibrizilor din colecție și din câmpurile experimentale ale stațiunii sunt o încântare pentru ochi și suflet, ne bucură de fiecare dată. Alături de Asociația Amicii Rozelor din România, invităm toți iubitorii de frumos să se bucure de spectacolul unic al înfloririi trandafirilor”, a declarat CS III Drd. Gabriela Roman, care se ocupă de colecția de trandafiri a SCH.

Asociația Amicii Rozelor din România, cu USAMV Cluj-Napoca membru fondator, este înființată în anul 1990 de către specialiști și iubitori ai trandafirilor, fiind afiliată la Societatea Mondială de Roze (WRF). Principalul scop al asociației este promovarea culturii trandafirului, iar agenda sa include în acest sens organizarea de conferințe și demonstrații practice, participarea la evenimente similare din UE și la Congrese WRF. De două ori pe an, asociația publică Revista Rosarium, prin intermediul căreia ajung la cei peste 600 de membri cunoștințe profesionale de interes.

În cadrul evenimentului „Parfum de Cluj”, specialiștii Stațiunii de Cercetare Horticolă vor răspunde întrebărilor privind cultivarea și întreținerea trandafirilor, vor oferi tururi ghidate și vor prezenta cele câteva zeci de soiuri create la SCH de-a lungul timpului.

De asemenea, va fi amenajat un stand cu produse proprii ale stațiunii USAMV Cluj-Napoca – cireșe proaspete, legume, tradafiri la fir din colecție și alte flori, precum și vinuri albe de la Stațiunea Viticolă a universității clujene, Vinea Apoldia Maior.

De reținut că, tot la „Parfum de Cluj”, Facultatea de Horticultură și Afaceri în Dezvoltare Rurală din cadrul USAMV Cluj-Napoca își va prezenta oferta educațională pentru admiterea din 2024, iar firma Makita va avea un stand de prezentare.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!