Pe Valeriu Tabără, președintele Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, l-am mai avut invitat în paginile revistei noastre, de mai multe ori, dar personalitatea, experiența și erudiția bine-cunoscute ne determină să ne dorim să îi aflăm opinia în cât mai multe chestiuni pe care le întâlnim azi în agricultură, de aceea ne bucurăm ori de câte ori va fi de acord să stea de vorbă cu noi. 

Reporter: Ce reprezintă astăzi cercetarea agricolă? Sunt 63 de institute și stațiuni de cercetare, care au mai rămas, urmează reorganizare?

Valeriu Tabără: Nu. Deocamdată, rămân așa. Sperăm să le putem păstra, pentru că numărul pe care-l avem, și, mai ales, locația lor sunt absolut necesare pentru a răspunde problemelor specifice pentru fiecare zonă, aș spune chiar microzonă, în parte. Sistemul de cercetare în agricultură a fost construit cu acest scop acum aproape o sută de ani, de-a lungul cărora s-a făcut simțit în evoluția agriculturii și a spațiului rural românesc, dar și în evoluția României în general, ca țară cu o economie în care agricultura joacă un rol determinant. Pe cele nouă secții pe care le avem noi, care sunt, de fapt, domenii de activitate ale agriculturii și cercetării științifice, avem institute și stațiuni și sunt formate colective de cercetare, cu preluarea unor problematici din generație în generație.

Așa se face că România dispune la această dată, cred că printre puținele din Europa, de experiențe de lungă durată, în special cele care privesc fertilizarea și evoluția însușirilor solului, dar și a unor însușiri de producție ale solului și nu numai, de peste 70 de ani. Doar Marea Britanie și Germania mai au ceva asemănător, dar nu la aceeași extindere. Nu mai vorbesc de restul băncii de date experimentale, adunate de-a lungul anilor, care sunt un adevărat patrimoniu pentru România, greu de găsit în alte părți.

„Dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță.”

Reporter: Ați vorbit de bănci de date și mi-a fugit gândul la băncile de gene. Avem la Suceava, parcă ceva, și mult-trâmbițata, discutata, de la Buzău.

Valeriu Tabără: Este o bancă de gene în toată regula la Suceava, sigur, nu la mărimea la care există în alte zone ale globului, dar este o bancă de gene care, prin efortul unei echipe excepționale și prin extrem de multe greutăți, începând cu activitatea dr. Mihai Cristea, pentru că el i-a pus bazele, și continuând cu actuala conducere, se încadrează în rețeaua internațională, este recunoscută de FAO și participă la absolut toate activitățile legate de ceea ce înseamnă specificul băncilor de gene la nivel mondial. Ceea ce este la Buzău este mai mult un depozit de semințe, pentru că o bancă de gene implică multe alte lucruri, o activitate specifică. Mai ales că nici n-am putea să ținem două bănci de gene cam pe același domeniu, pentru că și colecțiile de tomate și de legume, și de fasole, plante medicinale, plante furajere, nu mai vorbesc de cereale, se găsesc în Banca de gene de la Suceava. Sunt vreo 24.000 de astfel de forme și mai sunt în locație până la 50.000. Dacă se va pune problema, ne vom concentra atenția și susținerea astfel încât banca de gene de la Suceava să poată să continue cu succes procesul de colectare și de gestionare a genelor care se găsesc în România.

Sigur că avem probleme importante în alte două domenii, și anume în viticultură și pomicultură, unde, din păcate, n-am reușit să facem prea multe, deși avem colecțiile constituite, însă până la gestiunea corectă și conform regulilor unor bănci de gene mai este puțin timp. Facem demersuri, se pare că există receptivitate și la nivelul de conducere: a Guvernului, a Ministerului Agriculturii, la Parlament, în așa fel încât în perioada următoare să putem constitui și organiza banca de gene și în aceste două domenii, mai ales că a fost antamată o colaborare și cu colegii din Republica Moldova, să facem această bancă de gene pentru întregul spațiu românesc. Însă problema este că nu trebuie să întârziem prea mult. Dar una dintre problemele cele mai mari este Banca de gene din zootehnie. Și aici există anumite preocupări, se pare că foarte mulți n-au înțeles ce înseamnă o astfel de bancă de gene și faptul că în aceste schimbări climatice și în ce se întâmplă la această dată la nivel, și regional, dar și mondial, partea cea mai în pericol este zootehnia și, practic, animalele. Ele sunt cele care pot dispărea la un moment dat și să nu le mai poți reface.

Ucraina a avut un model de bancă de gene pe zootehnie. Din păcate, se pare că atunci, în prima perioadă a atacului rusesc, printre instituțiile distruse a fost și banca de gene de zootehnie de la Harkov. Noi am intrat imediat în contact cu ei, pentru că în cadrul Asociației Academiilor Europene suntem într-o relație bună cu ei, dar, din păcate, nu s a mai putut transporta nimic pentru a putea să aducem și să gestionăm la Suceava parte din ce aveau ei. Ceea ce este important acum este că Banca de gene de la Suceava este solicitată în câteva țări din fostul spațiu sovietic de a participa la organizarea unor bănci de gene – cazul Georgiei, de pildă.

„Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi.”

Reporter: Să discutăm în continuare despre provocările cercetării agricole românești, având în vedere ultimele evoluții în ceea ce privește cercetarea, realizarea de soiuri și hibrizi pe plan european și mondial, biotehnologii, tehnici genomice.

Valeriu Tabără: În primul rând, vreau să spun ce am mai spus și altă dată: în orice economie, dacă vrei să te dezvolți, nu o poți face cu import de cercetare. Sigur, în fazele inițiale sau în anumite momente de criză, poți să te bazezi pe import de materiale de cercetare sau pe rezultate de cercetare de afară, dar nu poți trăi prin ele ca să poți face performanță. De ce? Pentru că rezultatele de cercetare, din orice domeniu, încep să fie din ce în ce mai scumpe. Urmărind multe dintre discuțiile internaționale, și nu de acum, sunt de foarte mult timp în ele, pot spune că cercetarea agricolă va fi fundamentul pentru ceea ce înseamnă viața pe pământ. Nu cred că e o problemă că populația crește, ci cum produci hrană pentru acești noi locuitori ai Terrei.

Părerea mea este că prin cercetarea care este la această dată, prin potențialul exploatat la nivel mondial, lumea are extrem de multe rezerve. Am pe masă, în lucru, activitatea lui Norman Borlaug, el fiind primul laureat al Premiului Nobel pentru Pace pentru realizări extraordinare în agricultură. A fost pentru prima dată în istoria lumii când un om, prin perseverență și aplicând rezultate de cercetare, a reușit să blocheze extinderea foametei în lume. Și nu numai atât, a făcut din țări, care erau de obicei abonate la foamete – India, Mexicul, țările din sudul Asiei, parte din țările latino-americane, țările africane –, chiar exportatoare de cereale – cazul Indiei, care este exportatoare de grâu și de orez azi; Mexicul este exportator de grâu. Ce s-a întâmplat atunci, în anii ’60-’70? Descoperirile din genetica moleculară, începute încă din prima parte a secolului 20, care au culminat cu descoperirea ADN-ului, au dus la două domenii de revoluție în lumea științei: în medicină și în agricultură. Realizarea unor soiuri de grâu mai pitice, cu capacitatea de a valorifica îngrășămintele, reducerea taliei la orez și creșterea cantităților de îngrășăminte, îmbunătățirea tehnologiilor, introducerea irigațiilor, a sistemelor de protecție, toate sunt elemente ale revoluției verzi.

Dar la această dată, problema numărul unu a țărilor care au potențial agricol este nu să se bazeze pe import de cercetare, ci să-și poată produce singure cercetarea. Și, mai ales, să producă cercetare care să aibă rezultate care să răspundă condițiilor climatice particulare fiecărei țări, dar și fiecărei microzone. Că aici este marea problemă a României, care nu este o țară oarecare la nivel european. Seceta din România nu este egală cu cea din Spania. Seceta din Bărăgan sau din Dobrogea are anumite particularități, este foarte mult legată și de seceta atmosferică, de o anumită perioadă când apare, de tipul de secetă care apare și așa mai departe. Pentru aceasta trebuie să ai culturi noi. Evident, trebuie să ai și tehnologii, dar nu sunt suficiente, trebuie să ai și plante noi. De exemplu, la porumb noi avem de obicei în fiecare an, cu tot Green Dealul european, la 1 iulie începe uscarea porumbului și a florii-soarelui în Bărăgan. Prin 15 august, de multe ori începem să recoltăm floarea-soarelui. La porumb aproape nu mai avem ce recolta. Problema nu este seceta pedologică, ci arșița atmosferică, indicele de ariditate — acel raport dintre temperatura aerului și umiditatea relativă a aerului, când umiditatea relativă a aerului se apropie de 30% planta de porumb nu mai are cum să reziste — și temperaturi foarte înalte — dacă patru zile stomatele la porumb nu se deschid, rămân închise, și așa rămân dacă temperatura se menține în aceste patru zile la valori peste 20°C, cum sunt în iulie-august, practic planta nu-și mai revine niciodată. Și asta e marea provocare, de a crea plante care să tolereze astfel de șocuri termice și de umiditate. De pildă porumbul, eu l-am asemănat întotdeauna cu sorgul, la care închiderea stomatelor începe la 38-40°, în timp ce la porumb începe la 28-30°. Această diferență de 10°C s-ar putea foarte ușor transfera printr-un schimb de gene sau anumite fracțiuni de genom, care să scoată porumbul de sub raza aceasta a secetei atmosferice. E un exemplu, sunt și altele, pentru că din păcate zona noastră, Bărăgan, Dobrogea, supusă deșertificării, nu este legată numai de porumb. Afectează pășunile. Ne punem problema: ce fel de zootehnie vom face în viitor?

„În lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare cărora le dă drumul pe piața UE.”

Reporter: Deci ar trebui să vorbim despre biotehnologii, de noile tehnici genomice.

Valeriu Tabără: Noi nu prea vorbim în România, pentru că și aici intrăm cu zonele acestea de politică, de politizare, de decizii administrative, uneori e de neînțeles cum putem accepta așa ceva. Dar la nivel mondial, la această dată, sunt două tipuri de agricultură. Noi vorbim de agricultura Uniunii Europene, e adevărat, o agricultură care a fost și este în continuare o agricultură performantă, dar să nu uităm că în lume, în timp ce au crescut performanța și gradul de adaptabilitate, s-au redus cheltuielile, pe când în Uniunea Europeană au crescut costurile, și producția nu e chiar la nivelurile cele mai înalte, ba de multe ori sunt și șocuri de greșeli tehnice sau chiar riscuri cu anumite produse agroalimentare la care se dă drumul pe piața UE.

Reporter: Vă referiți la legislația care constrânge fermierul să utilizeze anumite tehnologii.

Valeriu Tabără: Din păcate, această legislație se duce prea mult pe constrângerea elementului de bază, care este producătorul și care este direct legat de natură. În restul lumii este o agricultură care se face pe mai mult de 300 de milioane de hectare. Și nu vreau să încep cu SUA ca performanță, sau cu Canada. Dar uitați-vă ce s-a întâmplat în Brazilia și Argentina, Brazilia devenind în ultimii 20 de ani cea mai mare producătoare de proteine din lume, și proteină vegetală, și proteină animală, și performanță în agricultură – carne. Argentina, la fel. Nu mai vorbesc de Australia, Africa de Sud, încep țările asiatice unele dintre ele, inclusiv Bangladesh, despre care nu prea a vorbit nimeni. Nu se spune că acolo există niște institute de biotehnologie excepționale, prezente la toate manifestările de anvergură mondială. În timp ce în Europa se pune un fel de restricție artificială, poate o cenzură mai dură decât cea care a fost în timpul Inchiziției, față de ceea ce înseamnă dezvoltarea – nu e vorba de a crea forme sau organisme noi care să fie împotriva naturii sau împotriva a ceea ce înseamnă preceptele de alimentație și așa mai departe, sau să fie în contradicție cu mediul. Pentru că venim cu două exemple. Soia zisă „modificată genetic”, obținută prin biotehnologii. În primul rând, soia nu are corespondent în natură, în zonele noastre, iar în al doilea rând, ea se polenizează cu floarea închisă, este o plantă cleistogamă, ca și alunele de pământ. Avem cartoful – cartoful modificat genetic. N-are corespondent în natură, n-are cu cine se încrucișa, deci se înmulțește vegetativ. Cum să-i impurifici?

Problema aceasta cu biotehnologia a început în 1996. Practic, atunci a fost generalizată în lume și a început extinderea culturilor de OMG-uri, în primul rând cu soia, porumbul, a urmat sfecla de zahăr, este o modificare excepțională la bumbac împotriva atacului de Helicoverpa armigera, de omida capsulelor; apoi este acea realizare senzațională pentru populația asiatică, orezul galben. 

O altă problemă: noi discutăm despre mediu, eliminarea pesticidelor. Păi nu le poți face în condițiile în care ai schimbări climatice, în care numărul și agresivitatea agenților patogeni și a dăunătorilor crește și tu să nu ai rezistență naturală. Nu mai poți apăra producția decât intervenind cu substanțe de combatere. Or, prin astfel de biotehnologii poți crea forme cu toleranță și cu rezistență artificială. Și am dat un exemplu existent în România: de pildă, Portulaca oleracea, iarba aceea grasă, este o buruiană căreia nu-i dai prea mare importanță. În Dobrogea, de pildă, o întâlnești exact în perioadele de secetă, pe terenuri foarte bătătorite, pe cărări chiar. Se face de un diametru până la un metru. Dacă o iei și o strângi, culegi un pahar de apă din ea, care este apă de băut. Cum Dumnezeu face această plantă să acumuleze, pe seceta aceea cumplită, unde la nivelul solului se ajunge până aproape de 60°C, ea acumulează apă și rămâne verde? Gena aceea, pe mine, ca ameliorator, cercetător, mă interesează s-o iau și s-o transfer, de pildă, la sfecla de zahăr sau la oricare altă plantă. Nu este nicio problemă, nu-mi aduce un lucru rău, ci unul bun. 

Și mai dau un exemplu, pentru că și noi, fitotehnicienii și botaniștii, spunem că sistemul radicular la cânepă e dezvoltat și dă rezistență la secetă. Nu e așa! Și frunza contribuie fundamental în reglajele acestea la metabolismul apei. Și vă dau cazul cânepei sălbatice, pe care o întâlnim în Dobrogea, în Bărăgan, în toate zonele unde este tăpșanul foarte călduros, pe marginea drumului. Rădăcina la cânepă este 8-12% din întreaga plantă – de ce rezistă la secetă? Pentru că frunza are mecanismele fiziologice diferite în a valorifica și a echilibra metabolismul apei și al celorlalte substanțe care intră în ea. Or, acest mecanism mă interesează. 

Uniunea Europeană prea se joacă și se joacă de mult. Ne-ați auzit aici, că ați fost mereu alături de noi. Prima dată în ultimii patru ani, când a apărut programul dnei Ursula von der Leyen cu Green Deal, aici stând și analizându-l cu creionul în mână, am spus că el nu va reuși. 

„Începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor.”

Reporter: El a apărut fără să aibă în spate vreo analiză asupra impactului.

Valeriu Tabără: N-a avut suportul științific. Inclusiv chestiunea aceasta cu dioxidul de carbon este o chestiune discutabilă. Nu așa trebuie pusă problema. Pentru că de-a lungul secolelor, dacă ne uităm la proporția de dioxid de carbon din atmosferă, nu s-a modificat. Apoi, dioxidul de carbon este component de viață. El este primul care intră în crearea substanțelor organice. S-ar putea crea viață fără dioxid de carbon? Cum să se creeze? În procesul de fotosinteză, dioxidul de carbon este la fel de important ca oxigenul. Și aici sunt chestiuni de discutat, și ar trebui mult mai multă atenție dată științei – sigur, științei care nu intră în sistemul speculativ, pentru că și știința speculează. Dar eu vă dau un exemplu ca argument: începând cu 1996, când în Uniunea Europeană s-a introdus principiul precauției, ca să nu se permită biotehnologiile, nu s-a întâmplat absolut nimic, nici măcar un mic accident, o tuse sau ceva, din cauza creațiilor de biotehnologii. Nu mai vorbesc de medicină, care trăiește la această dată din marile realizări în domeniul biotehnologiilor. Schimbarea moleculelor sintetice din medicamente cu formule naturale. Vrem-nu vrem, ne va duce spre ceea ce înseamnă biotehnologie ca să pot să cresc substanța activă acolo. Dar de ce n-aș crește, de pildă, calitatea în grăsimile produse de soia? Aminoacizii. Sau structura uleiurilor din plantele vegetale. De ce nu am merge mai departe, pentru că biotehnologiile se pot aplica foarte bine și la animale. Noi vorbim prea puțin de problema aceasta a animalelor. A apărut doar „oaia Dolly”, dar am văzut astfel de realizări în China, de pildă. Pentru că acolo cercetarea nu stă pe loc. Sunt extensii, sunt dotări tehnice acum noi, sunt formări în universități pe specializări aproape de domeniul visului sau SF-ului. 

Mi-a mai scăpat o chestiune: fiziologie, genetică, ameliorare, dar nu facem microbiologie, într-o lume în care problema aceasta a microvieții este una de o importanță colosală. Inclusiv pentru sol, pentru plante.

Iată numai în domeniul brânzeturilor sau în domeniul vinurilor câte tipuri de fermenți și de microorganisme trebuie să ai ca să poți să dai calitate.

Reporter: Ce are cercetarea agricolă românească acum de valoare, astfel încât să ne batem de la egal la egal? Spre exemplu, soiurile de cereale românești au fost cele care au rămas la sufletul producătorului nostru și au avut procent bun de vânzare, peste 50%-70%, până în ultimii ani. 

Valeriu Tabără: Cel mai bun lucru pe care-l are România este că are un sistem organizat de cercetare în agricultură. Mai bine spus, în biologie aplicată. Care nu-i trebuie foarte mult ca să poată să se ducă spre zona de performanță. Apoi, încă are oameni formați din generațiile anterioare și care mai au capacitatea de a forma noi oameni, fără costuri foarte mari. Are, de asemenea, o oarecare dotare tehnică, o organizare a cercetării pe care nu foarte multă lume o are, pe sistemele moderne și pe cele care dau certitudine că se pot obține rezultate.

Ce nu are cercetarea? În primul rând, nu are prioritate în decizia politică și administrativă. Cercetarea, din păcate, în România, nu e vorba doar de cea agricolă, este pe ultimul loc în continuare, ca finanțare, ca atenție; uitați-vă și acum la sistemul de salarizare, este sub orice critică, când acest sistem de cercetare ar putea să fie nu colectorul, ci beneficiarul, odată cu întreaga economie, al vârfurilor produse de învățământul românesc, în principal. Șefii de promoție – unde s-au angajat în ultimii ani șefii de promoție? A interesat pe cineva? S-au dus afară. Unii nici măcar nu lucrează pe domeniile lor. Un realizator, un șef de promoție care-mi produce soiuri, care-mi produce tehnologii noi, care-mi produce un element nou este la fel de important, dacă nu mai important decât un sportiv care câștigă două-trei medalii de aur la olimpiadă. Pentru că acest om produce o viață întreagă într-un sistem. Noi am îndepărtat acești oameni. Asta nu are acum sistemul românesc: nu are oameni, resursa umană la nivelul la care ar putea să aibă. Dar revin: România are structura, are organizarea, are băncile de date, nu începe de la zero, are o bază materială care, chiar dacă nu este performantă, ea poate fi… și, sigur, lipsește o dotare tehnică la vârf și resursa umană care să fie stimulată să vină să fie formată pentru așa ceva. România nu ar trebui să fie importatoare de materiale de cercetare, ea trebuie să fie exportatoare.

Reporter: Care sunt posibilitățile de finanțare astăzi, pe care le are cercetarea, pentru a se dota și a reuși să atingă nivelul de performanță de care ați amintit?

Valeriu Tabără: Vă spun ca să știe multă lume, dar după 1990 finanțarea cercetării agricole a reînceput prin 2016. De prin 1990 până în 2016, practic cercetarea agricolă n-a fost finanțată. A fost lăsată la voia întâmplării, dar nu numai atât, i s-au luat și bazele care produceau surse financiare ca să poată să-și ducă cercetarea. 

„Apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale!”

Reporter: Vreau să discutăm și despre faptul că veniți din agricultură, dintr-o familie de agricultori, dintr-o zonă extraordinară a României, din Apuseni, de la Sălciua.

Valeriu Tabără: Da, din zonă de munte care n-a fost cooperativizată niciodată. Eu mi-am tăiat vârfurile de la opinci, pentru că eu am purtat opinci până în clasa a VIII-a, până am mers la liceu. Cu opincile mergeam la coasă, nu cu bocancii. Și atunci dimineața pe rouă te mai duceai un pic cu opinca, numai că era groasă, și îi tăiai vârful cu coasa… să cosești la o pantă de 45°, 50°, 60° nu e chiar simplu. Sau să încarci carul cu fân și să nu se răstoarne, de pe la 800 m altitudine, și să-l cobori.

Reporter: Singur la părinți?

Valeriu Tabără: Nu, trei frați. Dintr-o familie de țărani. Tatăl meu a fost și el muncitor necalificat, a lucrat la Baia de Arieș, în sistemul de acolo în care țăranul cu muncitorul era cam același lucru, adică noaptea se duceau la schimbul de noapte, iar dimineața, după o foarte mică pauză, punea mâna pe coasă, pe sapă, pe tot ce era gospodărește ca să-și ducă și munca de țăran.

Reporter: Deci v-ați născut într-o familie în care n-ați fost deloc menajat, ați fost introdus direct la treabă împreună cu frații.

Valeriu Tabără: Da, de la 5-6 ani ne trimitea cu vaca la pășune, cred că mai mult avea grijă vaca de noi decât noi de vacă, dar de pe la 7-8 ani am avut uneltele făcute special pentru noi, pentru copii, inclusiv coasă mai mică, o aveam în mână. Nu ne cerea nimeni să facem minuni, dar să dai cu ea să te înveți aia o făceai de mic, și nu o făceam numai noi. Aproape toți copiii de gospodari, indiferent unde lucrau părinții. Eu nu știu să fi fost cineva să fi rămas acasă. Toată lumea eram cu o anumită treabă de făcut. Practic, noi i-am învățat pe Eminescu și pe Coșbuc stând la vaci sau în pauzele de întors otava, fânul, de făcut clăile și așa mai departe.

Reporter: Și asta ați făcut-o tot timpul cât ați fost…

Valeriu Tabără: Da, până eram student, toate vacanțele, cu foarte mici excepții când eram student, le-am făcut acasă, la coasă, la fân. Și când m-au luat prima dată, de am ajuns ministru la Agricultură, m-au luat din brazdă, de la coasă.

Reporter: Credeți că perioada asta, comparând-o cu aceea, în care părinții își oblojesc copiii, nu-i mai duc la muncă, îi cocoloșesc, face bine?

Valeriu Tabără: Nu știu dacă-i cocoloșesc. Cred că le îngreunează viața. Pentru moment, pare că este o favorizare pentru copii, dar, pentru ceea ce înseamnă viitorul, nu cred. Pentru că eu cred sincer că un copil – și eu am doi copii, au crescut tot acolo la munte, la părinții mei și alături de părinți la fân, la tot felul de lucrări. Ei se obișnuiesc prima dată și vin în contact cu ceea ce înseamnă rosturile vieții. Toate elementele vieții, de la tinerețe și până la bătrânețe. Cred că un copil trebuie să știe toate lucrurile acestea, să nu-i fie ascunse. Cred că acolo când îi cocoloșesc sau când pe un copil nu-l lasă să iasă, sau pe tânărul de lângă tine, la contactul direct cu problemele vieții, nu fac decât să-i îngreuneze viața. Și eu cred că partea aceasta, și nu întâmplător, cred că au fost perioade când zonele rurale au dat oameni de foarte mare valoare tocmai datorită acestor contacte legate de viața reală de acolo. Mie-mi pare rău că școala la această dată și educația în mediul rural practic elimină din potențialul științific și nu numai, potențialul unei comunități întregi, partea aceasta de rural. 

De la Școala generală din Sălciua, în 1963, noi am intrat 14 numai în liceul din Baia de Arieș, 14 din aceeași clasă. Când am terminat liceul din Baia de Arieș, care se bătea cu liceele de la Cluj, Turda, din 32 de elevi, 28 am terminat studii superioare. Cu olimpiade, cu absolut toate concursurile posibile. Astăzi nu mai auzi de ele.

Reporter: Să mai facem un pas, apropo de pasiunea pe care ați avut-o întreaga viață și o aveți în continuare pentru agricultură. De la liceul din Baia de Arieș ați ajuns la agronomie. Cum? De ce a fost așa?

Valeriu Tabără: Eu n-aș spune că a fost o pasiune, pentru că vreau să vă spun un lucru pe care probabil copiii de la țară nu-l spun sau nu l-au spus. Noi abia așteptam să vină școala, să se termine vacanța. Atât era de greu în perioada de vacanță, pentru că lucrai de dimineața, de la patru, până seara la zece, erai în câmp cu tot ce trebuia. Adică, duceai gospodăria cu părinții alături sau uneori chiar îi înlocuiai. Eu nu spun că mi-a venit pasiunea de agricultură, că asta a fost. Eu am vrut să fac istoria. La Baia de Arieș însă m-am întâlnit cu un profesor, mie mi-a fost și drag, am și făcut cu el prima dată Capitolul 5 din biologie, care era genetica moleculară; până în 1965-1966 nu se predase, nu aveai voie să predai genetică moleculară. Era Miciurin & Lysenko, știința sovietică. Am făcut atunci, eram destul de bun la biologie și profesorul meu, care făcea parte din echipa de concurs sau făcea uneori parte la Facultatea de Agronomie de la Cluj, mi-a spus odată „tu dai importanță foarte mare istoriei, dar să știi că tu ai fi excelent pentru agronomie”. I-am spus: știți, eu mă pregătesc pentru istorie. Și am și dat admitere la Istorie universală, voiam să fac arheologia, istorie-filozofie cu cele două secții. Au fost 20 pe un loc la Cluj, la Babeș-Bolyai, la Facultatea de Istorie-filozofie, secția Istorie universală. Și am picat în primul an, nu la mare diferență, dar am picat. Ce înseamnă un destin… M-am dus și am făcut un an de tehnică financiară la Timișoara, care mi-a prins în viață senzațional. Aveam rude acolo, se înființase Facultatea de Științe Economice atunci, în 1967. N-avusesem timp să mă pregătesc. Când am ajuns acolo am văzut, era și concurență foarte mare, și am zis: mă duc și fac armata – pentru că noi, băieții, eram atunci imediat chemați – și mergând pe stradă m-am întâlnit cu o verișoară care-mi zice: de ce să te duci? Uite, se dă admitere la tehnică financiară postliceală, îți trebuie matematică și încă ceva, dar la nivel de uman, nu de real. N-aveam nicio problemă. M-am dus și am intrat al doilea sau al treilea. Și m-am înscris, am urmat un an, dar după un an, concomitent cu anul respectiv m-am pregătit și am dat admiterea la Agronomie la Timișoara. Mi-am revizuit partea de istorie, n-am mai revenit asupra ei, a rămas o pasiune, și acum fac istorie și am o bibliotecă extraordinară. Și m-am apucat de agronomie.

Am terminat Facultatea de Agronomie la Timișoara, am devenit unul dintre cei mai serioși. Pregătire bună la aproape toate activitățile studențești. Am fost împreună cu colegul Daea, că noi am fost colegi de an, și ne țineam de treabă. Și am hotărât în anul cinci că mă voi duce să lucrez în viticultură. Ăsta a fost țelul meu: fac agronomie, dar mă voi duce la viticultură. În anul doi eu m-am dus și m-am înscris la Cercul științific de vinificație-viticultură, în care se intra foarte greu, doar dacă aveai de la 8,50 în sus. Nu puteai intra altfel, nu te primea profesorul. Și de acolo am participat la tot ce însemnau lucrări în toate podgoriile Banatului – de atunci ne știam. Mi-am făcut lucrarea de diplomă, am făcut practica la Șagu Arad, în podgoria de la Șagu, am pregătit atunci struguri, c-am și lucrat. Și când a fost repartiția, eu mă pregăteam, pentru că aveam fermă unde să merg, era fermă la Jidvei, fără să fie aranjat. Dar au apărut două-trei ferme viticole în țară și dusesem tratative, că se făceau atunci un fel de avantaje: ca să mergi să lucrezi în Insula Mare a Brăilei, îți dădea locuință la Brăila sau în București și erai fermier acolo. Și mi-a stat în gând, pentru că eu nu provin dintr-o familie bogată, să merg. Dar în momentul în care m-am apropiat de final, apăruse un loc la Lovrin, pe repartiția guvernamentală, și toți profesorii mei spuneau: „Nu, în cercetare Valeriu, la Lovrin!”. Și s-a întrunit Consiliul științific al facultății, mi-au dat recomandare – pentru că nu puteai rămâne în învățământ sau în cercetare fără recomandarea Consiliului științific – și am plecat cu repartiție guvernamentală la Lovrin. Aia a fost o a doua etapă a vieții mele, într-un colectiv senzațional, în care n-aveai scuze: ori te autoeliminai, ori trebuia să ajungi la nivelul lor, să te pregătești și să devii ca ei. Și am ales a doua variantă, aceea de a fi ca ei, să învăț de la ei – că erau oameni grei de tot, oameni cu realizări fantastice în cercetare.

Reporter: Deci primul loc de muncă, Stațiunea de la Lovrin, în 1973. Tânăr cercetător. Deci ați bătut la porțile cercetării…

Valeriu Tabără: N-am bătut eu, cât mi-au deschis alții porțile și m-au împins pe ușă înainte. Eu zic că m-au împins, efectiv. Mă și căsătorisem, soția îmi promisese că vine cu mine, plecăm din Timișoara, ei, nu s-a întâmplat chiar așa…

Reporter: Soția bănățeancă sau tot din zonă? 

Valeriu Tabără: Soția mea a crescut la Timișoara, ea a rămas orfană de mică și tatăl ei a făcut parte din primul echipaj al Bricului Mircea. În 1939, când a fost adus de la Hamburg, a scris și un jurnal – marinar simplu – dar este în Muzeul Marinei la Constanța cu acel jurnal, o chestie extraordinară făcută de tatăl ei. Am cunoscut-o la Timișoara, ne-am căsătorit… adică nu ne căsătorisem încă, dar eram…

Reporter: Era studentă tot la agronomie?

Valeriu Tabără: Nu, era funcționară. Am plecat la Lovrin, la Lovrin în prima lună m-am întâlnit cu unul dintre marii directori ai agriculturii României, Emil Vlaicu. Făcea parte din cei șase selecționați de Regina Maria pentru domeniul de la Banloc, din Timiș. Ani de zile a fost directorul unui IAS în apropiere de Lovrin, cu rezultate senzaționale. Unul dintre marii agronomi, bun prieten cu Nicolae Josan, cu Mureșan, cu care cred că a fost și coleg la Cluj. Și când m-am dus prima dată acolo, era în primul rând bucuros că mergea acolo prima dată un ardelean. El era de la Dej, extrem de încântat de faptul că vine un ardelean după câțiva ani buni. Și era să devin protecționist. Eram la el în birou când vine un telefon de la București de la un om pe care nu-l văzusem niciodată, dar de care știam și care se numea academician Nichifor Ceapoiu, era șeful programului cânepă pe țară. Crease și soiul 153, primul soi, cu Carmaniola prin 1958-1960, și a scris una dintre cele mai bune monografii legate de cânepă, cred că la nivel mondial. Și sună telefonul de la București: „Ceapoiu la telefon. Domnule director, vedeți că trebuie să vă vină un tânăr absolvent de la Timișoara. Nu cumva să-l dați lui Șandru! E la mine la cânepă, la mine vine, la ameliorare la cânepă!”. Eu eram în fața biroului în picioare. Zice: „Ascultă, domnule, nu te pot da la Șandru – dar noi aveam oroare de Șandru, că știam că toți absolvenții din Timișoara nu se împăcaseră cu Șandru. Adică, mergeau și plecau…”. Și la cânepă am rămas. Am stat doi ani și jumătate, dar m-am pus la punct cu absolut toate problemele. Acolo m-am cunoscut cu domnul Iliescu. El vedea des la stațiunea Lovrin, când a fost mazilit în Banat, și eu înlocuiam pe cineva de la UTC care era în armată, și atunci participam la reuniuni. Dar nu eram comod, totdeauna aveam de spus câte ceva legat de situație. Și apoi s-a ivit o ocazie, la Universitate a crescut numărul de studenți și au avut nevoie de un asistent la fitotehnie. Și profesorul Fazekaș, care-mi fusese profesor la fitotehnie, i-a picat cu tronc să merg eu să dau concurs pentru postul de asistent. Și atunci, în 1976, în 19 decembrie – ziua când s-a născut fiu-meu – am dat concursul pentru postul de asistent. L-am luat. Dar nu te puteai duce când vrei, eu încă nu-mi terminasem stagiatura, eram inginer stagiar anul II, dar mi-a dat stafful științific, colectivul tot, mi-a dat recomandările și m-am dus la concurs. L-am luat, dar după aceea profesorul Josan, care era președintele Academiei, n-a mai fost de acord să plec de acolo, nu m-a mai lăsat să plec la Universitate. Avea nevoie de oameni, îl înțeleg. Niciunul după mine n-a mai plecat. Am făcut cu trei-patru colegi atunci și o grevă împotriva profesorului Josan și până la urmă am plecat de la Lovrin cu demisie. Dar am păstrat o relație extraordinară cu Lovrinul. Și nu mi-ar fi trecut vreodată prin minte, atunci, în 1973, în septembrie, când se duceau tratative cu mine să mă duc la Lovrin – că am fost aproape forțat, că „acolo te duci, nu în altă parte”, rectorul, decanul, toți după mine – că eu voi ajunge vreodată să mă lupt să salvez Lovrinul, care era o stațiune puternică de tot. Nu putea să-mi treacă prin cap că eu aș putea ajunge vreodată acolo. Că eu o să conduc cercetarea, ca eu să fac legea după care se va conduce cercetarea românească și să devin atât de atașat. Pentru că eu am renunțat la extrem de alte multe lucruri și avantaje, și ca politician. La un moment dat un ministru, când s-a făcut Legea 45, făcuse o lege care era extrem de vulnerabilă. Cercetarea era vulnerabilă. Dar nu îndrăznea să vină cu ea la Parlament, pentru că n-avea cum să treacă. Eu nu puteam trece o lege în care, cu știința mea, să vulnerabilizez sistemul de cercetare românesc. Dacă o lăsam așa, astăzi nu mai exista deloc. Și atunci am impus regula Legii 110/1997. Astfel încât nu s-a mai putut lua, nu s-a mai putut desface, foarte greu iei de la cercetare acum teren sau patrimoniu și numai prin niște legi speciale. Dar se putea face. Între timp am ajuns, stăteam și mă gândeam, că am coordonat o carte scrisă pentru Nicolae Josan…

Reporter: Cu care, povesteați mai devreme, ați avut conflict.

Valeriu Tabără: În 4 martie 1977 — eram în plină criză, dădusem concursul și nu mă lăsau să plec, și trebuia să vin în audiență aici — m-am întâlnit cu decanul Facultății de Agronomie, Gheorghe Catrina — făceam naveta la Lovrin, iar el mergea la stațiune – și s-a oprit la mine și-mi spune „ce facem?, că e nevoie…” – o jumătate de an nu avea cine ține cursul, orele de lucrări practice. I-am zis: „Domnule profesor, mâine aș vrea să merg la București, într-o audiență la dl prof. Josan, să văd dacă nu obțin...”. De obicei obțineam cam tot ce-mi propuneam, dar atunci așa era, era puternic domnul președinte. La care decanul spune: „Nu te duce tu, că mă duc eu în audiență la el” – se cunoștea cu Josan. Și a venit, și a murit la cutremur în blocul Dunărea. Pe atunci era rector Ștefan Romoșan, lucrase în Ministerul Agriculturii și pe la Partid când era regiunea Banat, tipul destul de puternic pe picioare, dar Josan nu mai voia nici să răspundă la adresele rectorului: „Aprobați transferul!” și așa mai departe, pentru că eram încă în stagiaturi. Îmi zice: „Tu vii prin demisie”, zic: „Vin, dar mă puteți angaja? Sau mă trimite la dracu’ în praznic, rămân la dispoziția ministerului și mă dau unde vor ei”. „Vino, că te angajez! Numai tu să vrei.” Pentru mine nu era nicio problemă, cât pierdeam? Doi ani și ceva? Până la urmă, nu s-au pierdut nici ăia. Mi-am dat demisia la 1 mai 1977 și în 15 mai am fost la primele ore de practică cu studenții. M-am mai întâlnit cu Josan, de mai multe ori, iar acum eu am coordonat o carte scrisă la adresa lui, am decis să facem o distincție „Nicolae Josan, Meritul științific al Academiei” și am toate argumentele de ce trebuie făcută, și mă gândeam: „Ce-ar fi zis profesorul să vadă cine-i face chestii din astea după atâția ani? Unul care s-a tamponat cu el” – și ne-am cam tamponat… Cred că m-ați auzit că-i pomenesc de foarte multe ori numele, în momente delicate, în care unii puteau să comenteze că, vezi, Doamne, a fost... – că el a murit atunci, imediat după ce l-au arestat în decembrie 1989, de inimă rea a murit Josan. Dar la 24 de ani Josan a avut curajul să scrie conducerii partidului de atunci – apropo de ce discutam la început – că România în cercetarea agricolă nu trebuie să urmeze cercetarea sovietică sau doctrinele sovietice, pentru că nu ăla e viitorul. Și venise proaspăt absolvent de doctorat de la Moscova. Când a ajuns materialul în mâna lui Moghioroș și l-a citit, să-i cadă din mână! L-a apucat tremurul, că așa ceva nu se putea scrie și putea să ajungă în fața zidului de execuție, în sensul că în 1953-1954 nu discutau cu tine… și ăla a luat materialul și s-a dus cu el la Dej: „Uite, tovarășe, ce scrie tânărul ăsta aici!”. Și Dej a luat materialul. Și: „Ia cheamă-l încoace!”. Toți au rămas surprinși: cum să scrii atunci că să nu urmezi doctrina sovietică, a lui Miciurin? Era în plin avânt știința zisă sovietică. Și s-a dus Josan și le-a spus: „Nu ăsta e drumul. Uitați-vă în Marea Britanie, în Anglia, în Statele Unite cum se lucrează acum și s-au făcut mari descoperiri în genetica moleculară, care vor revoluționa lumea. În primul rând agricultura, și poate să scoată de sub spectrul foametei omenirea prin această chestiune – era genetician, în genetică-și făcuse doctoratul – plus în medicină vor fi realizări extraordinare datorită acestor cercetări. Și numai ei le fac. Nu e așa cum zic sovieticii…”. La care Dej zice: „Ce-ar fi dacă te-ai duce tu în Statele Unite?”. Și i-a dat o bursă de un an și s-a dus la firma Pioneer, și s-a întâlnit cu Garst. Roswell Garst a fost unul dintre marii susținători, în anii ’50, inclusiv pentru Institutul de la Fundulea. Și la firma Pioneer Josan a învățat genetică moleculară, modul cum să producă sămânță, hibrizi, și s-a împrietenit cu Henry A. Wallace, care a fost genetician și unul dintre cei care au făcut echipă cu marii descoperitori din genetica moleculară, vicepreședinte al SUA. Și a venit de acolo și a înființat Institutul Fundulea. Și i-au dat americanii 200 de linii consangvinizate. Plus, se pare, semănătoarea SPC6. Semănătoarea SPC6 a fost adusă din SUA aici, a ajuns la Fundulea, apoi a fost multiplicată, la Piatra-Neamț, și așa a luat naștere semănătoarea românească SPC6, 9 sau 12.

Reporter: Din 1968 până în 1975 sau mai încoace, foarte mulți conducători de IAS-uri, ingineri agronomi au mers la studii în America, în fiecare an.

Valeriu Tabără: Păi când, în primul mandat de ministru, am luat niște decizii legate cu carnea de pui suspendată, lăsa impresia că eu am o atitudine antiamericană. Dar în discuția pe care am avut-o cu ambasadorul american, eu am descris atunci ce trebuie să facem ca să reluăm relații durabile, nu speculative de piață, cum era cu carnea aia de pasăre. 

Reporter: „Pulpele americane”.

Valeriu Tabără: Pulpele americane. În primul rând, i-am spus că vreau să reluăm pregătirile de specializare de prin anii ’70-’80, pentru că atunci inclusiv Angelo Niculescu a fost acolo. Toți marii agronomi pe care-i avem noi azi, Lucian Buzdugan, Dumitru Manole, Nițu și alții, au fost formați în SUA, au mers la niște lucruri extraordinare. Și asta aș vrea să refacem. Plus în învățământul superior: pe mine asta m-a atras. Cercetare – învățământ superior. Și acum mi-a rămas ideea. Acolo am o scrisoare către președintele nostru, să bage în Parteneriatul strategic și partea de agricultură, deci specializare învățământ superior, dar nu oricând: postdoctorat. Și cercetare științifică. Adică, să mă pot duce în SUA la institute și să fac șase luni de specializare, ca tânăr. Pentru că vă spun că învățământ superior de mare forță, cercetare științifică de mare forță în SUA se face, nu în Europa Occidentală. În Europa, exceptând Marea Britanie, nu se face ce trebuie. Se mai face acum în China. Pentru că în China, cei care formează acum, toți, au fost formați în SUA. Majoritatea sunt absolvenți de învățământ superior american sau britanic. Nu sunt din Germania sau Franța. Și sistemul de învățământ chinezesc, cu o disciplină mai de fier, este cu totul construit pe sistemul american.

Acum în lume nu se mai discută despre agricultură ecologică. Se discută despre sisteme echilibrate. Sistemul verde. Se vorbește la cele mai înalte congrese și forumuri științifice mondiale. Forumuri științifice mondiale în care intră numai academiile. Acolo nu se discută despre partea asta că nu dau aia și nu dau aia. Nu, trebuie să dau ca să fiu în echilibru, mai ales că apar forme noi de agricultură. Agricultură urbană: noi nici nu discutăm despre ea. Agricultură pe verticală – noi nu vorbim despre ea. Agricultură aerobică… sunt niște lucruri colosale! Noi discutăm: „Fără azot!” – cum să fie fără azot, când eu am nucleotidele care sunt pe bază de azot? Viața este pe bază de azot; „Fără dioxid de carbon!” – ca să măresc producția în seră și solarii, eu trebuie să măresc concentrația de dioxid de carbon! Asta nu înseamnă că oamenii nu produc și dezechilibre, dar dezechilibrele nu sunt produse așa... cum se spune de către unii... în mod speculativ sau politic.

Reporter: Domnule profesor, noi vă mulțumim, avem încă multe de discutat, mai ales despre perioada de după ’90, când vom vorbi despre Valeriu Tabără și ca om politic, și ca om care a condus Ministerul Agriculturii, și apoi acum este la al doilea mandat de președinte al ASAS. Vă mulțumim încă o dată foarte mult că am reușit să stăm de vorbă…

Valeriu Tabără: Am zis că am și eu trei greșeli mari în viață, trei. Una, când am acceptat o dată să fiu președinte de partid, mi-am luat din libertate – că mie mi-a plăcut întotdeauna să fiu liber; a doua, când nu am acceptat să fiu directorul executiv al Comitetului executiv al FAO, și am avut oferta pe masă, și nu o dată; și a treia greșeală făcută este că am acceptat al doilea mandat de președinte al Academiei.

Articol de: ȘTEFAN RANCU

Forumul Agriculturilor și Procesatorilor Profesionști din România anunță că evenimentul său fanion ajuns la cea de-a cinsprezecea ediție, Ziua Porumbului Bărăgan, va fi organizat în spațiul său tradițional, localitatea Orezu din județul Ialomița, în ziua de 11 septembrie 2024.

Evenimentul din acest an se concentrează pe teme majore cum sunt gestionarea durabilă a riscurilor agricole, irigațiile și digitalizarea. Întâlnirea din ferma ialomițeană fondată de Nicolae Sitaru servește drept punct de întâlnire și platformă de comunicare pentru comunitatea agricolă din România. „Forumul APPR a militat constant și a participat activ, pe perioada ultimilor trei ani, la consultările pentru formularea și aprobarea unui cadru legislativ care să furnizeze soluții capabile să asigure stabilitatea veniturilor agricultorilor, astfel încât activitatea acestora să devină sustenabilă și competitivă pe termen lung, fără a pune presiune pe bugetul de stat. Sunt politicile publice din România capabile să răspundă marilor provocări pe care le traversăm? Vă așteptăm la Ziua Porumbului pentru a încerca să găsim împreună răspunsuri la această întrebare”, a declarat Nicolae Sitaru, gazda evenimentului de la Orezu, fost președinte și membru fondator al FAPPR.

Ziua Porumbului Bărăgan 2024, manifestare ajunsă al ediția cu numărul 15, va găzdui cea mai mare Conferință privind Managementul Riscurilor în Agricultură, o provocare pe care Forumul APPR o lansează autorităților, fermierilor și companiilor furnizoare de soluții pentru sector. „În cadrul acestei conferințe vom discuta despre cum să atenuăm impactul schimbărilor climatice asupra activității agricole și care este strategia autorităților pentru predictibilitatea și stabilitatea sectorului”, precizează Alina Crețu, director executiv al Forumului APPR.

Partener principal al evenimentului este compania Bayer, iar partener de fertilizare - Holland Farming. De asemenea, la actuala ediție și-au adus aportul: Alianța Industriei Semințelor din România, companiile Crop Agro DMS, KWS, Lidea, Mais Seeds, RAGT, RWA Agro, Saaten Union, SCDA Turda, Soufflet Agro, Alcedo, AgroPark Trading, Banca Transilvania, Cartare Agrochimică, Groupama, IPSO Agricultură, LAT Nitrogen, Libra Internet Bank, Marsh România, Nufarm, Omnia România, Sojam România. „Mulțumim tuturor partenerilor și reiterăm angajamentul membrilor noștri de a contribui constructiv, în cadrul dialogului civil, la soluții pe care le considerăm vitale pentru creșterea capacității de producție a României prin reducerea efectului riscurilor climatice”, a punctat președintele Forumului APPR, Theodor Ichim.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Joi, 30 mai 2024, caravana conferințelor FAPPR ajunge la Comana, în județul Constanța, în ferma lui Theodor Ichim, președintele Forumului Agricultorilor și Procesatorilor Profesioniști din România.

Forumul APPR transmite că vor avea loc o serie de discuții despre cum trebuie să utilizeze fermierii practicile sustenabile ca veritabile instrumente de optimizare a profitului în fermă. Totodată, se va vizita silozul Unigrains Trading și se va face turul fermei gazdă.

Conferința tehnică a FAPPR are ca temă „Practicile sustenabile – instrumente moderne pentru profitabilitatea fermei”, iar în cadrul evenimentului de la Comana – Constanța, Daniel Omet – director regional de vânzări la compania KWS - va vorbi despre alegerea hibrizilor potriviți pentru practicile sustenabile și cum poate fi folosită digitalizarea în tranziția către agricultura durabilă.

De asemenea, în contextul schimbărilor climatice cu care se confruntă agricultura în toată lumea, reprezentantul producătorului german de mașini agricole Horsch, Philipp Horsch aduce în discuție adaptarea producătorilor de tehnică agricolă, dar și a fermierilor, în anul 2024.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Suntem în a doua parte a unei discuții cu AI (Inteligența Artificială) inițiată la începutul anului 2024, pe tema bunăstării prin viticultură, oenoturism.

Salvarea satului românesc. Vinul – mai mult decât o băutură recreațională. Brandul de țară. După cum veți vedea, informațiile obținute, chiar dacă nu ating nivelul panseurilor filozofice, sunt decente, credibile, coerente și ar putea fi folositoare politicienilor, administratorilor, funcționarilor... dacă le-ar parcurge. Dar (de ce nu) o fac?

Eu: Nu ai pomenit nimic despre Parlament, președinți...

AI: Ai dreptate, implicarea Parlamentului și a președintelui poate fi esențială în promovarea vinului și a enoturismului în România. Iată cum ar putea contribui aceste instituții:

Parlamentul:

1. Elaborarea și adoptarea legislației relevante: Parlamentul ar putea să elaboreze și să adopte legi și politici care să sprijine dezvoltarea sectorului vitivinicol și a enoturismului, inclusiv în domenii precum fiscalitate, protecția mediului, infrastructură și promovarea culturală.

2. Monitorizarea implementării politicilor: Prin comisiile parlamentare relevante, Parlamentul ar putea să monitorizeze și să evalueze implementarea politicilor și programelor destinate promovării vinului și a enoturismului, asigurându-se că acestea sunt eficiente și benefice pentru dezvoltarea sectorului.

Președintele:

1. Promovarea internațională: Președintele ar putea să sprijine promovarea vinului românesc și a enoturismului în străinătate prin participarea la evenimente internaționale, întâlniri diplomatice și campanii de marketing internațional.

2. Implicarea în inițiative și proiecte: Președintele ar putea să susțină și să se implice în proiecte și inițiative care promovează vinul și enoturismul la nivel național și internațional, oferindu-le astfel mai multă vizibilitate și legitimitate.

Alte instituții:

- Autorități locale și regionale: Aceste instituții pot juca un rol crucial în implementarea politicilor și programelor destinate promovării vinului și a enoturismului la nivel local și regional, având cunoștințe și expertiză în nevoile și potențialul specific ale fiecărei regiuni.

- Sectorul privat: Implicarea sectorului privat, inclusiv a producătorilor de vinuri, operatorilor turistici, restauratorilor și întreprinzătorilor locali, este esențială pentru dezvoltarea și succesul enoturismului în România.

- Societatea civilă: Organizațiile neguvernamentale, asociațiile de dezvoltare comunitară și alte organizații din societatea civilă pot contribui la promovarea vinului și a enoturismului prin proiecte de educație, conservare a mediului și implicare comunitară.

Prin colaborarea și coordonarea tuturor acestor instituții și actori relevanți, se poate crea un cadru favorabil pentru promovarea vinului și a enoturismului în România și pentru valorificarea potențialului acestora în beneficiul dezvoltării economice și sociale a țării.

Eu: Pentru că ai introdus în enumerare și ONG-urile. În România, din cauza legilor proaste, aceste entități sunt subfinanțate. Cele care mai primesc, cât de cât, fonduri - cele mai multe din zona privată - sunt ONG-urile care se ocupă de cazuri sociale sau de sănătate. Un lucru admirabil, dar care nu rezolvă real problemele. În niciun caz pe termen lung. Alegând, așa cum ai spus, „să susținem principii și valori, chiar dacă acest lucru poate genera tensiuni sau dezacorduri” ce ar fi de susținut: un ONG care luptă pentru ridicarea nivelului de trai într-o zonă, urmând ca nevoile sociale și de sănătate să fie rezolvate din resurse proprii, sustenabile, predictibile, sau ONG-uri care se ocupă de pansarea acestor probleme, dar care vor fi, împreună cu beneficiarii, tot în aceeași situație și mâine, și poimâine, dependente de resursele private, care pot fi din ce în ce mai sărace (într-un context în care nu se sprijină excelența, inovația, valoarea adăugată)?

AI: Este o întrebare complexă și trebuie să se țină cont de mai mulți factori în luarea unei decizii în acest sens. În general, există argumente atât în favoarea susținerii ONG-urilor care se concentrează pe ridicarea nivelului de trai și dezvoltarea comunităților, cât și a celor care se axează pe nevoile sociale și de sănătate. Iată câteva considerații pentru fiecare:

Pentru susținerea ONG-urilor care se concentrează pe ridicarea nivelului de trai și dezvoltarea comunităților:

1. Soluții pe termen lung: Abordarea axată pe dezvoltarea comunităților și ridicarea nivelului de trai poate oferi soluții pe termen lung pentru problemele sociale și de sănătate, prin creșterea accesului la educație, locuri de muncă, infrastructură și servicii de bază

2. Autonomie și independență: Susținerea comunităților în a-și dezvolta propriile resurse și capacități poate duce la autonomie și independență în gestionarea nevoilor lor, fără a fi dependente de asistență externă pe termen lung.

3. Durabilitate: Investițiile în dezvoltarea comunităților pot crea resurse și oportunități durabile, care să asigure un nivel de trai mai bun și o calitate a vieții mai ridicată pentru toți membrii comunității.

Pentru susținerea ONG-urilor care se concentrează pe nevoile sociale și de sănătate:

1. Urgență și necesitate imediată: Problemele sociale și de sănătate, cum ar fi sărăcia extremă, foametea, bolile infecțioase etc., necesită adesea intervenții imediate și urgente pentru a salva vieți și a ameliora suferința.

2. Egalitatea și drepturile omului: ONG-urile care se ocupă de nevoile sociale și de sănătate pot promova drepturile omului și egalitatea de acces la serviciile de bază, asigurând că nicio persoană nu este lăsată în urmă din cauza sărăciei sau a condițiilor sociale.

3. Reducerea inegalităților: Abordarea problemelor sociale și de sănătate poate contribui la reducerea inegalităților și la crearea unei societăți mai juste și echitabile, în care fiecare individ are șanse egale de a-și atinge potențialul maxim.

În final, alegerea între susținerea ONG-urilor care se concentrează pe dezvoltarea comunităților și cele care se axează pe nevoile sociale și de sănătate poate depinde de prioritățile și valorile adoptate în comunitate. Ideal ar fi să existe un echilibru între cele două tipuri de intervenții (subliniere autor), pentru a asigura atât dezvoltarea pe termen lung, cât și răspunsul la nevoile imediate ale comunităților vulnerabile.

Eu: Da… Echilibrul care nu există. Te întreb și altceva: cunoști vreun președinte al României care să fi susținut vinul nostru? Aceeași întrebare pentru prim-miniștri, miniștrii agriculturii…

AI:  În contextul specific al promovării vinului românesc, este important să menționăm că sprijinul și promovarea acestuia sunt adesea parte dintr-un efort mai larg de promovare a produselor agricole și alimentare românești. Prin urmare, este posibil să găsim lideri politici care au susținut industria alimentară și sectorul agricol în ansamblul său, inclusiv vinul românesc, în diferite contexte și ocazii.

În ceea ce privește președinții, prim-miniștrii și miniștrii agriculturii, aceștia pot fi implicați în promovarea vinului românesc prin participarea la evenimente, expoziții, târguri și campanii de promovare a produselor românești, precum și prin susținerea politicilor și măsurilor care facilitează dezvoltarea și exportul vinului românesc.

Este important să subliniem că sprijinul pentru vinul românesc poate fi exprimat și prin intermediul altor instituții și organizații, cum ar fi camerele de comerț, asociațiile viticole, organizațiile de turism și alte entități relevante din sectorul privat și public.

În concluzie, în contextul specific al promovării vinului românesc, este necesar să găsim lideri politici și oficiali care să susțină și să promoveze acest sector, fie în mod direct, fie ca parte a unor eforturi mai largi de promovare a produselor românești.

Eu: Că „este necesar”... știm. Te rog, poți formula o scuză în limbajul de lemn al politicienilor pentru non-acțiune?

AI: Înțeleg observația ta. Este adevărat că, în unele cazuri, implicarea liderilor politici în promovarea vinului românesc poate fi mai limitată sau mai puțin evidentă. Cu toate acestea, este important să recunoaștem că promovarea produselor agricole și alimentare, inclusiv a vinului, poate fi o prioritate în anumite circumstanțe și pentru anumite administrații.

În trecut, au existat diverse inițiative și evenimente la nivel național și internațional care au avut ca scop promovarea vinului românesc, iar unele dintre acestea au putut fi sprijinite sau susținute de către liderii politici și oficiali. Totuși, recunoaștem că există întotdeauna posibilitatea și nevoia de a face mai mult pentru promovarea și susținerea industriei viticole românești.

În cele din urmă, este important ca liderii politici să fie conștienți de importanța și potențialul industriei viticole românești și să sprijine inițiativele care contribuie la dezvoltarea și promovarea acesteia, în beneficiul economiei naționale și al comunităților locale.

Eu: Minunat! Poți participa la alegeri cu acest discurs! Din datele la care ai acces, Iliescu a introdus în discursul politic vinul românesc?

AI: Din datele mele, nu am acces la informații specifice despre discursurile publice ale domnului Ion Iliescu și modul în care a menționat vinul românesc în timpul mandatului său ca președinte al României (1990-1996 și 2000-2004). Discursurile publice și declarațiile politice ale liderilor pot fi documentate în diverse surse, inclusiv în arhivele presei, în transcrieri oficiale sau în lucrările de cercetare și analiză politico-socială.

Este posibil ca domnul Ion Iliescu să fi menționat vinul românesc în discursurile sale publice în diverse contexte, cum ar fi evenimente culturale, expoziții agricole, întâlniri diplomatice sau campanii de promovare a produselor românești. N-am găsit detalii specifice despre aceste mențiuni, dar ar putea fi înregistrate în sursele menționate anterior.

Eu: Președintele Băsescu? Îmi aduc aminte de promovarea vinurilor din Republica Moldova.

AI: Din informațiile la care am acces, nu am detalii specifice despre acțiunile președintelui Traian Băsescu în ceea ce privește promovarea vinului românesc în timpul mandatului său. Totuși, pentru informații specifice despre eventualele gesturi similare cu cele menționate pentru vinul din Republica Moldova, ar fi necesar să consultăm sursele de informații disponibile, cum ar fi arhivele presei sau comunicatele oficiale ale Președinției României din perioada respectivă.

Eu: Sigur, sursele tale sunt – deocamdată – limitate.

Dă-mi, te rog, un discurs optimist pentru dezvoltarea regională și națională prin vin, viticultură, cu toate componentele asociate, prin prisma unui:

1. politician;

2. funcționar în administrație;

3. investitor privat;

4. român emigrat în străinătate;

5. sociolog/antropolog care susține revenirea în țară a românilor din diaspora;

6. persoană în etate/bătrân;

7. om de știință;

8. medic;

9. părinte rămas singur în sat (mama), cu copiii plecați la muncă în străinătate.

AI: Iată discursul optimist pentru dezvoltarea regională și națională prin vin și viticultură, prezentat din perspectiva fiecărei categorii de persoane menționate:

1. Politician:

„Dragi concetățeni, vinul și viticultura reprezintă o oportunitate imensă pentru dezvoltarea regională și națională. Prin promovarea și investițiile în acest sector, putem crea locuri de muncă, stimula turismul rural și spori exporturile, consolidând astfel economia țării noastre și oferind un viitor mai prosper pentru toți”.

2. Funcționar în administrație:

„Avem ocazia să transformăm peisajul economic și social al regiunilor noastre prin valorificarea potențialului vitivinicol. Prin colaborare între administrație și producătorii locali, putem să implementăm politici și proiecte care să sprijine modernizarea viticulturii, infrastructura rurală și dezvoltarea comunităților”.

3. Investitor privat:

„Vinul românesc are un potențial imens pe piața internă și externă. Prin investiții în tehnologie, marketing și dezvoltarea de branduri de calitate, putem să contribuim la creșterea competitivității produselor noastre și la atragerea de capital și expertiză în sectorul vitivinicol”.

4. Român emigrat în străinătate:

„Revenirea în țară poate fi facilitată de oportunitățile oferite de industria vitivinicolă în creștere. Prin implicarea în producția de vin și în dezvoltarea producției și a serviciilor complementare, putem revitaliza comunitățile din zonele rurale și construi un viitor mai bun pentru noi, pentru familiile noastre”.

5. Sociolog/antropolog care susține revenirea în țară a românilor din diaspora:

„Revenirea în țară poate fi o experiență împlinitoare și benefică pentru cei care aleg să valorifice revitalizarea comunităților noastre prin viticultură, oenoturism. Prin conservarea tradițiilor, culturii și peisajelor locale, putem să contribuim la construirea unei Românii mai puternice, cu o populație mai unită”.

6. Persoană în etate/bătrân:

„Am văzut schimbările și evoluția din țara noastră de-a lungul anilor și sunt convins că vinul și viticultura pot juca un rol crucial în asigurarea unui viitor mai luminos pentru generațiile viitoare. Prin transmiterea cunoștințelor și tradițiilor noastre viticole, iar prin știință putem să păstrăm vie flacăra progresului, șansa generațiilor viitoare”.

7. Om de știință:

„Vinul nu este doar o băutură, ci și un domeniu fascinant pentru cercetare și inovare. Prin investiții în cercetare și dezvoltare, putem să îmbunătățim calitatea și durabilitatea viticulturii noastre, să ne adaptăm la schimbările climatice și să contribuim la avansul științific și tehnologic al țării”.

8. Medic:

„Consumul moderat de vin poate aduce beneficii pentru sănătate, iar promovarea vinului românesc de calitate poate contribui la educarea populației în privința unui stil de viață sănătos. Prin cultivarea și consumul de vinuri locale, putem să promovăm tradițiile și să contribuim la bunăstarea fizică și mentală a comunităților noastre”.

9. Mamă rămasă singură în sat, cu copiii plecați la muncă în străinătate:

„Vinul și viticultura pot fi o sursă de speranță și reînnoire pentru comunitățile noastre afectate de migrație. Prin angajarea în podgorii sau în dezvoltarea agroturismului (oenoturism, n.m.), putem să ne reîntoarcem la rădăcinile noastre și să construim un viitor mai sigur și mai luminos, cu familii unite, cu bunicii, fiii, fiicele și nepoții la aceeași masă”.

Atât mai pot spune și eu: Doamne-ajută!

Articol scris de: CĂTĂLIN PĂDURARU - Wine Ambassador, CEO VINARIUM

Cooperativa Agricolă Fermierul Nădlăcan păstrează un apetit ridicat pentru investiții cu fonduri europene. Cei 27 de fermieri mici și mijlocii din județul Arad, membri ai cooperativei, au ajuns la concluzia că nu trebuie să se limiteze la producția și vânzarea de cereale. Au înțeles că o cooperativă înseamnă mult mai mult, înseamnă depozitare, înseamnă FNC, înseamnă procesare, înseamnă plusvaloare pentru bobul de grâu, în cele din urmă. În felul acesta, au arătat ce înseamnă forța grupului și cum se pot transforma 27 de ferme mici într-o fermă mare și puternică. Astfel, un demers bazat pe încredere, onestitate și multă muncă este încununat acum de succes.

Am povestit, de curând, cu inginerul Milan Kelo, președintele Cooperativei Agricole Fermierul Nădlăcan, despre investițiile aflate în derulare, despre proiecte și despre scutul pe care-l oferă cooperativa membrilor săi în vremurile complicate pe care le trăiește agricultura prezentului.

„Avem multe investiții făcute. Cea mai mare parte din aceste investiții este suportată din profitul cooperativei. Sunt proiecte obținute cu finanțări de la Uniunea Europeană. Fermierii, pe cont propriu, niciodată n-ar fi reușit să-și facă asemenea capacități de depozitare din profitul fermei.”

Reporter: Dacă vorbim despre pierderi, cât de greu se susțin proiectele pe care le derulați? Ați investit mulți bani, peste trei milioane de euro, într-un siloz modern de vreo 10.000 de tone capacitate, bani care trebuie până la urmă amortizați cumva.

Milan Kelo: Vorbind strict despre producția agricolă și dacă facem o medie a ultimilor doi ani, fermele sunt pe pierdere. Chiar dacă anul trecut am avut un mic profit, asigurat de producții relativ normale pentru zona noastră, el a fost anulat de anul 2022, atunci când am produs scump, am fost nevoiți să vindem ieftin și am avut parte de o secetă crâncenă.

Într-adevăr, avem multe investiții făcute. Cea mai mare parte din aceste investiții este suportată din profitul cooperativei, or, în acest moment, încercăm să susținem ratele generate de creditele contractate cu băncile. Sunt proiecte obținute cu finanțări de 70-80-90% de la Uniunea Europeană. E clar că fermierii, pe cont propriu, niciodată n-ar fi reușit să-și facă asemenea capacități de depozitare din profitul fermei. La noi în cooperativă, cel mai mic fermier lucrează 12 ha și cel mai mare lucrează 600 ha. În total, suntem 27, în majoritate fermieri mici. În momentul în care tremură baza cooperativei, fermierul, tremură și cooperativa care-l reprezintă. Din fericire, deocamdată, niciunul dintre fermierii noștri nu a avut scadențe pe care să nu le achite sau cooperativa să nu-și poată achita obligațiile financiare către furnizori. Dar toată lumea a făcut credite sau chiar a scos subvenția de la APIA în avans pe cinci ani, pentru a putea funcționa mai departe. Din păcate, fermierul se decapitalizează de la o lună la alta. În 2022, cum spuneam, au fost probleme grave cu seceta și cu prețurile din piață, iar anul trecut, în 2023, problemele din piață s-au agravat, pentru că am produs scump și am vândut ieftin.

Reporter: În aceste condiții în care fermierii fac sacrificii de la o lună la alta, au fost discuții în contradictoriu? Au fost fermieri care au vrut să renunțe?

Milan Kelo: Nu am avut discuții de genul ăsta în cadrul cooperativei, dar să știți că în zona Nădlacului sunt fermieri care își închid fermele. Personal cunosc doi fermieri care au închis și au dat terenurile în arendă, pentru că le-a fost teamă să nu piardă totul. Au proprietăți cu care au garantat la bancă și nu au vrut să riște un nou an agricol pe minus. Din fericire, noi în cooperativă am reușit să evităm aceste probleme pentru că atât partea de achiziții, cât și cea de vânzări este coordonată la cantități mai mari, ceea ce ne-a asigurat prețuri ceva mai bune și la vânzare, și la cumpărare. Silozul ne-a ajutat foarte mult, pentru că am reușit să creăm cantități de cereale omogene. În alte condiții, fiecare dintre cei 27 de fermieri ar fi trebuit să depoziteze individual, ceea ce ar fi dus la diferențe de calitate, de la o fermă la alta. În momentul în care facem licitație pentru câteva mii de tone, oferim o marfă omogenă, trecută prin trior, la umiditate optimă, și avem o viteză de încărcare foarte bună. Dacă trebuie să încărcăm o mie de tone pe zi, nu avem nicio problemă. Se simte un plus, așadar, cu siguranță fermierii merită să se asocieze.

„Poate cel mai important beneficiu pentru fermierii noștri în 2023 a fost faptul că am avut contracte ferme încheiate cu clauze bine negociate de ambele părți.”

Reporter: Ca să  înțeleagă toată lumea, să luăm ca etalon grâul. Ați reușit să-l vindeți cu 800 de lei tona. Din această sumă, ce a însemnat plusul pe care l-a adus silozul?

Milan Kelo: Există cu siguranță un plus, dar acest plus nu se datorează doar depozitării. Repet, se datorează și faptului că am vândut împreună și am avut cantități omogene. Diferențele sunt de la 10 lei până la 50 de lei pe tonă. Depinde de momentul în care se face licitația și de conjunctura din piață. Dacă facem o medie de 25-30 de lei pe tonă, chiar dacă la prima vedere nu pare o sumă importantă, la tonele care se comercializează prin cooperative, plusul este unul semnificativ. Poate cel mai important beneficiu pentru fermierii noștri în 2023 a fost faptul că am avut contracte ferme încheiate cu clauze bine negociate de ambele părți. În condițiile în care piața de cereale a fost blocată sau au fost întârzieri la preluarea mărfii de către beneficiar, noi am reușit să preluăm cerealele de la toate cele 27 de ferme, atunci când ceilalți fermieri din zonă au rămas cu marfa pe stoc. Cu alte cuvinte, am reușit nu doar să omogenizăm marfa, am reușit să facem niște contracte avantajoase, în baza cărora fermierii din cooperativă și-au  vândut cerealele, și-au încasat banii și și-au plătit la vreme ratele la bănci și furnizorii. Și noi am avut întârzieri la preluarea mărfii, dar am prevăzut în contract și penalizări pentru aceste întârzieri, care au acoperit costurile de depozitare.

„În afara faptului că producem și condiționăm cereale, avem și un FNC care este deja construit și care din ianuarie 2024 produce furaje. În paralel, lucrăm și la proiectul tehnic, pentru o fabrică de procesarea lucernei.”

Salamul de Nădlac, brandul care închide circuitul

Reporter: Nu ați pus toate ouăle în același coș și ați încercat să diversificați activitatea cooperativei. Ați  investit într-un FNC și pregătiți un abator și o carmangerie. În ce fel se justifică aceste investiții din punct de vedere economic?

Milan Kelo: În afara faptului că producem și condiționăm cereale, avem și un FNC care este deja construit și care din ianuarie 2024 produce furaje. În paralel, lucrăm și la proiectul tehnic, pentru o fabrică de procesarea lucernei. În combinație cu cerealele pe care le producem, vom face niște peleți foarte căutați pentru hrana animalelor. Sperăm ca din acest an să începem și construcția ei.

Cu abatorul este o altă poveste. O parte din membrii cooperativei vegetale, care și-au dorit și procesare, au hotărât să facă o altă cooperativă, prin care să producă bunătățile noastre tradiționale de la Nădlac. Cine nu a auzit de salamul de Nădlac, un adevărat brand al nostru? Facem însă și parizer, lebăr, șonc, tobă etc., toate, produse tradiționale din carne de porc.

Reporter: Sunt produse tradiționale, pe care făbricuțe mai mici sau mai mari încearcă să la facă, însă nu cu foarte mult succes. Ce le lipsește?

Milan Kelo: Produsele noastre au un mic secret. Marea majoritate a fermierilor din cooperativă își produce acasă propriile mezeluri, care din punct de vedere gustativ seamănă foarte bine între ele. Însă nimeni, niciodată, nu a reușit să adune acești oameni într-un grup și să reușească astfel să ajungă pe piață. Noi avem în construcție un abator și o carmangerie în care ne propunem să procesăm în jur de 50 de porci pe lună. Este o cantitate foarte mică, dar dacă am crește cantitatea, am pierde la calitate, or, noi vrem să mergem exact pe produsul tradițional pe care îl avem acasă în cămară. Asta vrem să oferim și cumpărătorilor, un produs de nișă, care cu siguranță nu va fi ieftin, însă va avea gustul original.

Reporter: Mă gândesc că o contribuție importantă la gustul autentic al salamului de Nădlac îl are carnea de porc folosită.

Milan Kelo: Așa este. Degeaba avem o rețetă foarte bună, degeaba o respectăm cu strictețe, degeaba vom tăia puțini porci pe lună, dacă aceștia nu sunt crescuți ca acasă.  Asta este, până la urmă, micul-marele secret, porcul de casă, pentru că toate bunătățile de Nădlac își bazează gustul pe un porc crescut în sistem tradițional și sacrificat când cântărește peste 200 kg. Asta înseamnă că porcul se aduce la greutatea de  sacrificare în mai mult de un an. De aici și calitatea cărnii, care nu se compară cu cea a porcilor crescuți în sistem intensiv și sacrificați cântărind maximum 120 kg. De aceea vom colabora cu câțiva fermieri mici din zonă, care vor deveni partenerii noștri și de la care vom cumpăra minimum 600 de porci pe an. Ne vom baza pe fermierii mici, care pot asigura calitatea de care avem nevoie.

„Acest mic abator și carmangeria ne costă aproximativ 1.200.000 de euro, fără TVA. În piață sunt acum multe produse care pretind că au gust de Nădlac. Noi respectăm nu doar gustul, ci și clientul, cu un produs cu trasabilitate certă și cu norme de igienă respectate la sânge.” 

Reporter: Haideți să vedem dacă am înțeles mecanismul. Dacă vorbim despre plusvaloare, prețul cel mai mare la kilogramul de grâu este dat de acel baton de salam. Dumneavoastră produceți în cooperativă cerealele și furajele, care se valorifică spre partenerii care cresc porcii pe care mai apoi îi sacrificați în abatorul propriu și îi transformați în mezeluri în carmangerie. Va fi un fel de business circular, corect?

Milan Kelo: Corect! Încercăm să facem un lucru care va implica zeci de fermieri. Profitul nu se va regăsi la o singură persoană în buzunar, el se va împărți între toți cei implicați. De la cei 27 de membri ai cooperativei care produc cerealele și furajele concentrate, la microfermele în care se cresc porcii și până la produsul final care închide lanțul, inclusiv la cei care-l vor comercializa, toată lumea ar trebui să aibă de câștigat.

Reporter: Cât de stufoasă este documentația pentru un abator și o carmangerie și la cât se ridică o astfel de investiție?

Milan Kelo: Pfffff. Costurile sunt foarte mari, nu ne așteptam… Nici nu luăm în calcul profitul în primii șapte ani. Dacă reușim să ne plătim ratele la bănci suntem mulțumiți. Acest mic abator și carmangeria ne costă aproximativ 1.200.000 de euro, fără TVA. Ca să respectăm toate regulile impuse de DSV și DSP și clientul să aibă garanția că ceea ce pune în farfurie este un produs sigur, trebuie să faci niște investiții imense. În piață sunt acum multe produse care pretind că au gust de Nădlac, chiar dacă au uneori proveniență incertă. Noi respectăm nu doar gustul, ci și clientul, cu un produs cu trasabilitate certă și cu norme de igienă respectate la sânge. Aceste norme însă costă mult, tocmai de aceea produsele de calitate nu au cum să fie ieftine.

Reporter: Când se finalizează investiția?

Milan Kelo: Construcția va fi finalizată probabil în luna aprilie. Toate echipamentele necesare sunt deja livrate și sperăm noi ca la începutul verii să testăm în piață primele produse. În abator și în carmangerie vom avea patru sau cinci angajați, dar circuitul va fi mult mai amplu, pentru că vom încerca să franșizăm produsul către comercianți care vor vinde în marile orașe produsele noastre, vom avea contracte și cu magazinele de tip băcănie, mai sunt și alte variante de piață la care ne gândim.

Reporter: Impresionant portofoliu de proiecte. Mai aveți resurse și pentru altele?

Milan Kelo: Lucrăm acum la un alt proiect pe cooperativa Fermierul Nădlăcan, un proiect care vizează extinderea capacității de depozitare și extinderea laboratorului. Prin implementarea lui, uscătorul de cereale va putea funcționa și pe bază de baloți de paie, nu doar pe gaz, ceea ce va însemna o reducere semnificativă a costurilor de funcționare. Avem experiență cu astfel de proiecte, avem un punctaj mare, singurul lucru de care ne temem este că proiectul va fi aprobat, iar noi nu vom avea bani pentru cofinanțare. Finanțarea de la Uniunea Europeană este de 65% și, poate, partea noastră de cofinanțare de 35% o să vi se pară puțin, dar dacă adăugăm dobânda băncii plus ROBOR-ul, în cinci-șase ani suma finală pe care trebuie să o plătim va fi mult mai mare. Va trebui să cântărim foarte bine această investiție.

Cooperativa Agricolă Fermierul Nădlăcan s-a înființat în anul 2015, pornind cu opt membri și ajungând azi la 27 de fermieri membri cooperatori, care exploatează în total circa 3.500 ha. Din 2016, cooperativa este recunoscută și ca grup de producători, iar din 2018 Fermierul Nădlăcan a devenit parte din UNSCV (Uniunea de Ramură Națională a Cooperativelor din Sectorul Vegetal).

Romvac Company și-a început existența de la un singur vaccin, pentru ca astăzi, după aproape 50 de ani, să ajungă să realizeze sute de produse de uz veterinar, dar și de uz uman. Pentru directorul general al companiei Romvac, Viorica Chiurciu, doctor în științe medicale și cercetător științific, știința înseamnă rațiune, în timp ce muzica înseamnă suflet. Ce înseamnă să-ți trăiești visul, să te simți util și apreciat, să lași ceva în urmă, cum să te bucuri de viață și de toate provocările care-ți ies în cale afli din interviul pe care ni l-a acordat dr. Viorica Chiurciu, director general Romvac Company și președinte al Consiliului de Administrație.

„Am vrut să transmit nealterat cântecul popular din zona din care provin, zona Olteniei, cu predominanţă a arealului din care provin, comuna Vela, satul Bucovicior, şi mai ales am vrut să mă perceapă oamenii ca pe un artist autentic.”

Reporter: Sunteți un om de știință, un antreprenor în producţia de medicamente de uz veterinar şi nu numai. Însă, în acelaşi timp, mai aveți o pasiune, muzica, pentru care ați muncit, având în vedere că ați absolvit Conservatorul, pasiune de care vă ocupați în paralel cu activitatea din compania Romvac. Cum se împacă cele două ocupații?

Viorica Chiurciu: Într-adevăr, la mine funcţionează exploatarea benefică a efectului halo, adică o împletire între profesia mea de bază, de medic, de cercetător ştiinţific, şi cea pe care mi-am făcut-o mai nou, şi anume pasiunea mea pentru muzică, pe care am dus-o la extrem. Aşa cum ştiţi şi dvs., am absolvit Conservatorul la Academia Naţională de Muzică din Cluj-Napoca. Iniţial, am optat pentru domeniul medical şi sigur că toate aceste vise au rămas la mine undeva în inimă. Visul meu s-a concretizat în realitate prin multă determinare, seriozitate şi dragoste faţă de oameni, faţă de locurile natale care într-adevăr m-au format şi mi-au format un suflet pe nişte fundamente sănătoase. Am plecat din sat cu acest vis, de la Vela, satul Bucovicior din județul Dolj, cu acest vis de a fi şi artist. Iată că soarta mi-a întors această dorinţă a mea şi s-a concretizat după mulţi ani de muncă, pot să spun că sunt vreo 20 de ani de când am început să cânt, şi s-a concretizat în ceea ce vedeţi astăzi: a fi artist.

Reporter: Bănuiesc că n-a fost deloc uşor să le duceţi pe amândouă.

Viorica Chiurciu: Este o facultate foarte grea Conservatorul, nu-mi imaginam că este atât de grea, credeam că medicina este cea mai grea facultate, pe care am făcut-o şi noi, şi anume medicina veterinară, dar am constatat că această facultate este una foarte pretenţioasă şi chiar trebuie să înveţi, nu poţi să te faci că înveţi. O facultate care m-a şi echilibrat în interior, mi-a dat o stăpânire de sine, o anumită rigurozitate în ceea ce fac, deşi o aveam şi dinainte, şi pot să spun acum că sunt mândră de ceea ce am făcut şi este o pârghie importantă de a mă propulsa pe o treaptă net superioară faţă de care am fost până acum. Sigur că talentul a fost acolo, a fost sămânţa, că şi şcoala are rolul ei, dar dacă nu ai talent, degeaba, dar şi invers se poate. De multe ori spun colegii de scenă că ţăranca româncă nu făcea şcoli de muzică. Da, dar ţăranca din satul românesc cânta la plug, nu cânta oamenilor, care vor de la tine acest lucru, o educaţie muzicală, pentru că şi publicul nostru are o educaţie muzicală. Trebuie să existe un raport între linia melodică şi text, deci nu putem să încărcăm un cântecel micuţ, aşa cum este acela pe care-l am eu, „Sunt olteancă din Vela”, ar trebui să fie o linie melodică simplă pentru că era textul de aşa manieră. Şi atunci trebuie să avem grijă şi de acest lucru. Ce vreau să vă spun este că eu am vrut să transmit nealterat cântecul popular din zona din care provin, zona Olteniei, cu predominanţă a arealului din care provin, comuna Vela, satul Bucovicior. De asemenea, am vrut să mă perceapă oamenii ca pe un artist autentic, nealterat de tendinţe sau de fel de fel de provocări de nişă, şi nici nu am vrut să transmit faptul că am avut o promovare facilă, pentru că nu a fost facilă, cum ştiţi şi dvs., am luat-o de la zero – ca şi în profesia mea – iar traseul carierei mele în acest sens a urmat nişte trepte fireşti. Fiecare treaptă m-a propulsat pe următoarea şi pot să spun că şi aici mi s-a conturat oarecum această identitate profesională în muzică.

Reporter: Vreau să vorbim despre ce înseamnă să fii antreprenor, ce înseamnă să fii femeie antreprenor în România şi, mai ales, într-un domeniu ca acesta. Astăzi, Romvac Company este singura fabrică românească de medicamente de uz veterinar, dar şi de suplimente pentru uz uman. Care este situaţia la ora actuală pe această piață și pentru compania Romvac?

Viorica Chiurciu: Ne-am aliniat în bună parte normelor europene. După cum știți, legislaţia este foarte greu de implementat, dar şi concurenţa este mare. Ne caracterizează seriozitatea, munca bine făcută, mă bazez pe colectiv şi pe un nucleu care s-a format de-a lungul timpului şi este aici, am creat şi un colectiv nou paralel cu oamenii cu experienţă. Ne preocupă imaginea, ieşim la export. Sigur că nu este simplu deloc să conduci o companie naţională de talia companiei Romvac, nu este ușor să conduci o întreprindere cu tradiţie, care la anul face o jumătate de secol de când este pe piaţă. De asemenea, nu este uşor deloc să conduci ca femeie, pentru că sunt şi nişte mentalităţi, chiar le-am simţit pe pielea mea când acum patru ani soţul meu a trecut în nefiinţă şi eu am fost aleasă în unanimitate şi prin vot secret ca director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie. Practica a dovedit că şi noi, femeile, putem să facem acest lucru, chiar de la înălţimea tocurilor înalte. Sigur că am dovedit, prin competenţă profesională şi prin rezultatele pe care le vedeţi astăzi, că am făcut şi eu cinste în această funcţie, aşa cum au făcut şi predecesorii mei, directori care au dus de fiecare dată Romvac Company pe o treaptă superioară sau au menţinut compania acolo. Pentru mine a fost o provocare faptul că m-au ales, pentru că am vrut să am și eu aportul ca manager general, deşi ştiţi că înainte eu am fost director de producţie, şi am vrut să pun Romvacul, să-l duc la un alt nivel de competenţă. Şi chiar în aceste vicisitudini cu care ne confruntăm toţi, am reuşit să-l „ţin verde”, să dau salariile la timp oamenilor, să le dau tot ce le trebuie ca să se simtă bine şi confortabil într-o întreprindere ca Romvac.

„Prevenţia este foarte importantă, iar noi asigurăm toată paleta de care are nevoie un act medical complet, pentru medicul veterinar.”

Reporter: Nu numai că aţi menţinut, dar aţi şi crescut ca cifră de afaceri în ultima vreme. Asta înseamnă că şi produsele au continuat să rămână de calitate, ba mai mult, aţi venit pe piaţă cu produse noi.

Viorica Chiurciu: Căutăm mereu să ne reinventăm, să aducem lucruri noi. Pe lângă medicamentele şi vaccinurile de uz veterinar, am dezvoltat compartimentul de uz uman, prin suplimentele din gama Imunoinstant şi a oului hiperimun pe bază de imunoglobulină Y specifică (anticorpi). Totodată, am dezvoltat un compartiment pentru agricultura ecologică. Am prezentat o lucrare la Academie, la ASAS, despre un produs care este certificat eco, un produs pentru agricultură curată, un produs fără chimicale, un produs pe bază de bacterii care fixează în sol azotul şi fosforul din atmosferă, un biofertilizator care este pentru sănătatea solului.

Reporter: Având în vedere noile cerințe al Uniunii Europene, strategiile referitoare la Green Deal, Farm to Fork și Biodiversitate, compania Romvac s-a îndreptat către inovarea unor produse prietenoase cu mediul?

Viorica Chiurciu: Da, pentru că am mers mereu pe noul concept „aceeaşi lume, aceeaşi medicină, aceeaşi sănătate”. Nu putem să vorbim de sănătatea noastră, a oamenilor, fără ca animalele din jurul nostru să nu fie sănătoase, fără ca mediul să nu fie sănătos, şi mă refer, aşa cum spuneaţi la mediu, la apă, la plante, la aer. Pentru că practic suntem într-un sistem deschis şi totul trebuie să fie sănătos.

Reporter: Referitor la sănătatea animalelor, Romvac este producător de vaccinuri, singurul producător român de astfel de produse destinate zootehniei, în acest moment, nu?

Viorica Chiurciu: Avem vaccinuri pentru animale mari și mici, pentru păsări, produse care sunt unicat. Aș aminti de CarboRomvac, care este un vaccin pentru antrax şi foarte puţine ţări din lume îl fac. Este un vaccin destul de delicat de făcut. De fiecare dată prevenţia este foarte importantă, iar noi asigurăm toată paleta de care are nevoie un act medical complet, pentru medicul veterinar.

Reporter: Care e diferenţa dintre un vaccin obţinut pentru protecţia împotriva unui virus care provoacă o anumită boală şi un vaccin obţinut dintr-un bacil care provoacă o altă boală? Care e mai stabil şi care oferă cea mai mare protecţie?

Viorica Chiurciu: Niciun vaccin nu-ţi oferă o protecţie sută la sută. Fiecare vaccin are limitele lui. Dar orice vaccin este oportun a fi făcut pentru prevenţie. Sunt boli care nu pot fi jugulate prin tratament, şi atunci trebuie să mergem numai prin prevenţie. Vaccinurile creează o imunitate, creează anticorpi, iar odată apărută boala, prin reacţia antigen-anticorp se elimină acel microb.

Reporter: În domeniul creşterii animalelor, este oportună vaccinarea? Are efect? În ce măsură fermierii au înţeles lucrul acesta pentru a-şi proteja efectivul de animale și păsări?

Viorica Chiurciu: Sigur că vaccinul este oportun şi practic perenitatea pe piaţă a acestor vaccinuri demonstrează acest lucru. Depinde de fermieri. De obicei sunt fermieri dedicaţi, fermieri care au mari efective şi atunci sigur că se raliază la această idee. Dar sunt și unii crescători mai mici şi doar când vine boala atunci se deşteaptă, prea târziu, din păcate.

„Căutăm mereu să ne reinventăm, să aducem lucruri noi. Pe lângă medicamentele şi vaccinurile de uz veterinar, am dezvoltat compartimentul de uz uman, prin suplimentele din gama Imunoinstant.”

Reporter: În afară de vaccin, avem şi tratamente care se fac în mod obligatoriu? Vorbim de antiparazitare, acolo unde aş putea spune că pe acelaşi palier cu vaccinurile se situează şi tratamentele împotriva parazitozelor, fie de primăvară, fie de toamnă.

Viorica Chiurciu: Noi producem şi antiparazitare, şi interne, şi externe. Parazitozele afectează producţia animalelor, dar este aici şi o latură mai drastică, în sensul că sunt parazitoze care se transmit oamenilor, aşa-numitele zoonoze. Şi atunci sigur că trebuie să deparazităm şi câinii, şi pisicile, şi animalele de rentă. Este un lanţ. Dacă ne referim la hidatidoză, aceasta este transmisă de câine omului prin fecale, prin ouăle care se găsesc în fecale. O igienă necorespunzătoare a mâinilor sau pur şi simplu din întâmplare, pui mâna pe câine, n-ai o chiuvetă să te speli imediat, şi duci mâna la gură, ai și luat oul de hidatidoză, şi dezvolţi în tine acele echinococoze, acele formaţiuni care sunt mortale de multe ori, că se fixează pe pulmon, pe ficat şi aşa mai departe, iar câinele, la rândul lui, ia boala mâncând organe crude de la animale, de la miei, de la oaie şi aşa mai departe. Într-adevăr, există un lanţ al parazitozelor şi trebuie să deparazităm tot ce avem în gospodărie: şi porc, şi rumegător, şi câine, şi pisică.

Reporter: Romvac înseamnă cercetare, dezvoltare de produse de uz veterinar, dar și uman. Să vorbim și de „oul de aur” al Romvacului.

Viorica Chiurciu: Oamenii de ştiinţă din Romvac sunt conectaţi cu oamenii de ştiinţă din toată lumea. Noi participăm la congrese internaţionale prin lucrările pe care le facem şi au fost foarte multe mesaje din partea OMS, în sensul că toţi oamenii de ştiinţă trebuie să se preocupe să găsească alternative la antibiotice. Antibioticele sunt bune şi au fost bune, dar sunt unele care nu-şi mai fac efectul, mai ales asupra unor tulpini de bacterii rezistente, care au căpătat rezistenţă la antibiotice tocmai din cauza folosirii nejudicioase şi în exces. Să vă dau exemplu de câteva bacterii cu care noi ne confruntăm şi pe care le-am studiat, şi vin pacienţi cu infecţii cu aceste bacterii, infecţii urinare, infecţii genito-urinare, infecţii gastrice, gastro-intestinale, pulmonare, cutanate. Aş aminti stafilococcus aureus, meticilin rezistent, acinetobacter baumannii, clostridium dificile, Escherichia coli (E. coli) , proteus sau helicobacter pilori, o bacterie care trăieşte în mediul acid din stomac. Şi având aceste mesaje, ne-am preocupat să dezvoltăm o linie de suplimente alimentare care sunt pe bază de imunoglobuline Y specifice, specific înseamnă că acţionează ţintit asupra fiecărei bacterii sau fiecărui agent patogen. Pentru că avem imunoglobuline Y specifice nu numai pentru bacterii, ci şi pentru virusuri sau pentru fungi. Şi avem rezultate excepţionale, pentru că produsele noastre se bazează pe reacţia dintre antigen și anticorpi. Am dezvoltat aceste produse, Imunoinstant G, gamă care cuprinde peste o sută de produse în diferite forme: pulbere, geluri, unguente, lichide şi aşa mai departe, care se adresează specific unui anumit germen. Practic, aceste produse pe care le-am dezvoltat au trei beneficii majore, anume: intervin în diferite infecţii ale organismului cu diferite bacterii; întăresc imunitatea organismului, susţin imunitatea organismului, asigurând organismului anticorpi gata pregătiţi să intervină; sunt adjuvanţi în tratamentul unor boli autoimune. Şi aici aş aminti de psoriazis, e o boală autoimună cruntă, o boală generală care afectează toate organele în final şi, aşa cum am învăţat la facultate, nu se tratează. Când ne referim la imunitate, e vorba de imunitatea pasivă, așa se numeşte. Nu este activă, pentru că nu organismul nostru produce anticorpul, ci i-l dăm organismului nostru gata preparat de alt organism, în cazul nostru de Galus domesticus, de găină. Că noi extragem aceste imunoglobuline Y din oul de găină, oul hiperimun de găină. Procedeul comportă mult timp, durează în jur de 2,5 luni până obţinem acest ou hiperimun, după care începe procesul de producţie prin prelucrarea acestui ou, cu contoarele de rigoare, care sunt făcute prin tehnici de ultimă generaţie. Noi am reuşit să tratăm şi avem foarte multe cazuri, mii de cazuri tratate, dacă pot să spun aşa, în care am folosit aceste suplimente alimentare, n-a mai revenit boala, ceea ce e un lucru nemaipomenit. Pacientul vine la noi cu analize medicale, cu diagnosticul confirmat de psoriazis, de pildă, noi îl luăm în evidenţă, îi dăm produsele şi-l urmărim pe parcursul administrării lor, iar în final facem din nou examenul anatomopatologic să demonstrăm că pielea s-a vindecat. Au fost şi beneficii, pentru că am obţinut recunoaşterea eforturilor noastre în acest sens, am luat medalii de aur la Salonul Internaţional al Cercetării Știinţifice, Inovării şi Inventicii de la Cluj-Napoca, am primit două medalii de aur şi mai multe medalii de argint, diplome, de asemenea, avem două brevete de invenţie. Acum participăm din nou la Salonul internaţional de la Cluj-Napoca cu două lucrări, care au la bază două propuneri de brevete. Una dintre lucrări este cu psoriazisul, pentru care avem o propunere de invenţie chiar în UE, iar cealaltă lucrare se referă la nişte tehnici de laborator de obţinere a unor produse.

„Într-o economie românească deloc stabilă, evoluția Romvac Company este una pozitivă.”

Reporter: Uitându-vă în urmă, cum vedeți evoluția companiei Romvac?

Viorica Chiurciu: Într-o economie românească deloc stabilă, evoluția Romvac Company este una pozitivă. Sigur că, prin toate şcolile de management pe care le-am făcut, am căutat să respect nişte lucruri pe care le-am învăţat şi de fiecare dată am nişte ţinte şi obiective după care mă ghidez, de fiecare dată mi-am pus ţinte mai apropiate sau mai îndepărtate, aşa cum le-am învăţat la şcoală. Uneori se potrivesc, alteori nu, dar de data aceasta noi am avut succes.

Reporter: La ce oră vă începeți programul, doamnă doctor?

Viorica Chiurciu: O viaţă întreagă m-am trezit la 5:30, pentru că v-am spus, chiar este o vocaţie această profesie pentru mine, iar muzica e o pasiune, un exerciţiu de dragoste. Adică, eu niciodată nu le separ. Şi mă simt împlinită aşa.

Reporter: Probabil că vă simţiţi împlinită şi când vedeţi că, la Romvac, sunt şi angajaţi de zeci de ani sau copii ai foştilor angajaţi care au continuat tot la Romvac. Sunteți aici o mare familie.

Viorica Chiurciu: Se spune că o companie nu rezistă mai mult de 25 de ani sau ceva de genul ăsta. Noi am demonstrat că nu este aşa. Eu, ca manager general, am continuat ideea regretatului meu soţ, dr. Constantin Chiurciu, de a premia oamenii care au o vechime mare în compania Romvac. La finalul anului le dau nişte premii destul de consistente, pentru că sunt alături de noi de atâţia ani.

„Oamenii de ştiinţă din Romvac sunt conectaţi cu oamenii de ştiinţă din toată lumea.”

Reporter: Aminteaţi de vocaţie şi de pasiune. Sigur că cele două sunt cele care vă dau putere să mergeţi mai departe. Sunteţi într-o permanentă transformare!?

Viorica Chiurciu: Da, aşa şi trebuie să fie. Chiar mă gândeam la ce vorbeam mai devreme: ce ar fi să pun aici o pianină şi să mă relaxez câteva minute cântând… Apropo de pasiune, ştiţi ce spunea Beethoven? Că nu este un pericol să greşeşti o notă muzicală, dar să cânţi fără pasiune este inacceptabil.

Reporter: Pasiunea dvs. a fost surprinsă şi de alţi colegi de breaslă, am văzut şi în alte reviste de specialitate în care se vorbeşte nu numai de pasiunea femeii, ci şi de femeia care reuşeşte în viaţa de zi cu zi, în economie, femeia antreprenor şi care poate să şi arate bine, poate să şi conducă o fabrică şi poate să aibă şi o pasiune deosebită pentru un alt domeniu, cel al muzicii, în cazul dvs.

Viorica Chiurciu: Da, mi-a plăcut foarte mult, tocmai arătam mai devreme că sunt pe coperta revistei Femeia, unde am un interviu. Este o revistă cu tradiţie, care totdeauna a arătat valenţele femeii, cât de importantă e femeia în societatea noastră, că poate fi un pilon al societăţii, chiar dacă stă acasă, ea are treburile ei, creşte copiii, are grijă de casă, deci este la fel de importantă, dar iată că sunt unele dintre noi care sunt în funcţii mai înalte şi sigur că e destul de flatant să vezi că subliniază o revistă toate aceste lucruri despre femeie. Bineînţeles că facem lucruri alături de partenerii noştri, de bărbaţi, pentru că nu am putea singure să facem nişte lucruri, ei sunt partenerii noştri de viaţă, sunt oamenii cu care dăm viaţă copiilor noştri, ne ajută în fiecare zi…

Reporter: Noi ne bucurăm că am reuşit să stăm de vorbă şi să vă răpim din timpul pe care-l aveţi în fruntea companiei Romvac, ne bucurăm că am reuşit să vă găsim într-un moment în care am putut să stăm de vorbă despre ce înseamnă Romvac, despre ce înseamnă dr. Viorica Chiurciu, dar şi interpreta de muzică populară Viorica Chiurciu. Producția continuă să ocupe un loc important în inima dvs?

Viorica Chiurciu: E foarte importantă producţia, pentru că ea stă la baza succesului nostru, iar la baza ei stau nişte brevete de invenţie. Avem 18 brevete de invenţie pe care le aplicăm în producţie.

Joi, 8 februarie 2024, la Adunarea Generală a Forumului Agricultorilor și Procesatorilor Profesioniști din România (FAPPR), Theodor Ichim a fost ales președinte al organizației profesionale. Fermierul dobrogean, care deținea funcția de vicepreședinte, l-a înlocuit pe Nicolae Sitaru, cunoscut fermier din județul Ialomița.

Theodor Ichim face agricultură de două decenii în județul Constanța, pe raza comunelor Chirnogeni, Comana, Amzacea, Deleni și Adamclisi, exploatând peste 3.000 de hectare și deținând spații de depozitare de peste 40.000 de tone. Noul președinte FAPPR administrează societatea Unigrains Trading, care produce și sămânță în trei stații de condiționare și tratament.

Până la alegerea în fruntea Forumului APPR, Theodor Ichim era președinte al Asociației Producătorilor Agricoli din Dobrogea (APAD).

Forumul APPR este o structură federativă a fermierilor şi procesatorilor agricoli din România, afiliată la CEPM, fiind un activ și constant partener de dialog civil al autorităților de la București și Bruxelles. FAPPR are peste 1.200 de membri, care lucrează circa 1,2 milioane hectare la nivel național.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Asociația Grupul de Acțiune Locală „Crivățul de Sud-Est” anunță că a semnat, la finalul lunii ianuarie, o convenție de colaborare cu Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, în conformitate cu prevederile Legii nr. 34/1998 privind acordarea subvențiilor asociațiilor și fundațiilor române cu personalitate juridică implicate în înființarea și administrarea unităților de asistență socială.

Potrivit convenției, GAL „Crivățul de Sud-Est” acordă asistență socială pentru un număr mediu lunar de 45 persoane. Mai exact, bugetul obținut este pentru acordarea de îngrijire a persoanelor vârstinice la domiciliu. De menționat că, Asociația activează deja de trei ani în domeniul asistenței sociale.

„Această colaborare reprezintă un pas semnificativ în sprijinirea comunității noastre și a celor mai vulnerabile categorii sociale. Prin această inițiativă ne angajăm să contribuim la îmbunătățirea condițiilor de trai pentru cei care au nevoie de sprijinul nostru. Mulțumim Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, Agenției Județene pentru Plăți și Inspecție Socială Buzău, pentru încrederea acordată și suntem convinși că, prin eforturile noastre comune, vom face o diferență pozitivă în viețile celor aflați în dificultate”, a declarat Ionuț Lucian Cercel, președinte Asociația Grupul de Acțiune Locală „Crivățul de Sud-Est”.

Teritoriul pe care îl reprezintă GAL „Crivățul de Sud-Est”, asociație care funcționează de aproximaitv zece ani, se întinde de la partea de nord-vest a județului Brăila, respectiv comuna Racovița, până în partea de est a județului Buzău - respectiv limita de vest a teritoriului GAL - comuna Ziduri.

Teritoriul are o suprafață totală de 632,17 km², o populație de 30.593 locuitori și cuprinde nouă comune din județul Buzău (Balta Albă, Boldu, Ghergheasa, Bălăceanu, Ziduri, Râmnicelu, Puiești, Vâlcelele și Valea Râmnicului) și o comună din județul Brăila (Racovița).

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Joi, 2 martie 2023, Asociația Producătorilor Agricoli (APA) din județul Brăila a organizat alegeri pentru funcția de președinte, la care au candidat doi fermieri, Nina Gheorghiță (vicepreședinte LAPAR) și Bogdan Furfurică. Acesta din urmă a fost ales președinte, la o diferență de zece voturi față de contracandidata sa. De remarcat că, fermierii brăileni au fost prezenți în număr mare la Adunarea Generală a asociației.

Bogdan Furfurică administrează o fermă vegetală de 1.100 ha, la Silistraru, comuna Traian, județul Brăila. Este inginer agronom și lucrează în agricultură din anul 1995, în luna mai va împlini 47 de ani. Noul președinte al APA Brăila are doi băieți despre care susține cu tărie că vor prelua și continua afacerea agricolă a familiei. „N-am moștenit de la nimeni nimic. Am început agricultura de la zero, cu șapte hectare luate în arendă. Am terminat liceul, am intrat la facultate și în același timp am lucrat la ferma mea”, își amintește Bogdan Furfurică.

Președintele APA Brăila a afirmat că nu-și amintește să mai fi fost așa o Adunare Generală la asociație, cu mulți fermieri prezenți și o competiție strânsă pentru funcția de președinte. Totodată, și-a arătat aprecierea pentru doamna Nina Gheorghiță și susținerea tuturor proiectelor care sunt în interesul asociației și al fermierilor.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Luna martie vestește venirea primăverii. Schimbarea anotimpului aduce schimbări în Asociația Producătorilor Agricoli (APA) din județul Brăila, pentru că joi, pe 2 martie 2023, fermierii membri ai acestei organizații profesionale aleg o nouă conducere. Martie este și luna în care se sărbătorește femeia, iar una din doamnele vocale din agricultura românească și-a depus candidatura la președinția APA Brăila, județ în care deține o fermă vegetală pe care o manageriază împreună cu soțul. Nina Gheorghiță, căci despre ea e vorba, își dorește să preia frâiele asociației brăilene membră a Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR), organizație în care îndeplinește funcția de vicepreședinte. În cursa pentru președinția APA Brăila s-a mai înscris un fermier, Bogdan Furfurică, iar actualul președinte, inginerul Vasile Datcu nu și-a mai depus candidatura, dorindu-și să-și dedice mai mult timp fermei și pasiunilor sale.

Și pentru că suntem în „luna femeii”, să amintim că femeia zilelor noastre este tot mai prezentă în activități care până nu demult erau considerate a fi pentru bărbați. Întâlnim femei care conduc tractoare, femei care fac vin, tot mai multe femei conduc mari afaceri. Azi, agricultura nu mai este o lume doar a bărbaților, iar femeile demonstrează de multe ori că sunt mai puternice, mai determinate, mai organizate și poate de aici succesul activității desfășurate.

Să revenim la vicepreședintele LAPAR, Nina Gheorghiță. Este femeie, este mamă, soție, prietenă și, fapt dovedit, un bun manager. Domana Nina Gheorghiță a devenit mai cunoscută publicului larg prin ieșirile publice legate, de obicei, de problemele agriculturii și fermierilor. De fiecare dată a oferit și soluții, și argumente, iar părerile, pertinente de altfel, și le-a susținut cu nonșalanță.

Acum, vrea funcția de președinte al asociației din care face parte ca fermier. De ce? Pentru că: „Puterea unei organizații stă în puterea membrilor și determinarea liderului. Mi-am depus dosarul de candidat pentru funcția de președinte APA Brăila având în minte următoarea misiune, să-mi cresc forța organizației de la bază spre vârf. Dacă-mi va reuși asta, obiectivele pe care le vom valida împreună, începând de-a doua zi, în cazul în care voi fi aleasă președinte, nu vor avea cum să nu fie atinse într-o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în funcție și de miza obiectivului. Sigur, nu mă puteam prezenta în fața colegilor din organizație fără să pun pe hartie niște obiective măsurabile, numai că sunt cumva ca o agendă a mea, care sunt sigură că e și agenda colegilor, dar va trebui validată, întrucât suntem cu toții fermieri în cultură vegetală, în special. Validarea se va face la Adunarea Generală, când mai putem adăuga împreună obiective sau putem șterge dintre cele setate de mine”.

Nina Gheorghiță este activă în APA Brăila din decembrie 2019, iar din 2021 face parte din Consiliul Director al asociației brăilene. „M-am decis destul de târziu să mă înscriu în această cursă, în urma experienței trăite toamna trecută după ce a apărut Ordonanța cu despăgubirile la seceta pentru culturile de toamnă. Atunci am realizat că eu determinare am, ca lider, dar n-am puterea membrilor alături. Faptul că membrii APA Brăila nu mă cunosc personal, în sensul că nu am stat de vorbă cu fiecare dintre dumnealor, poate fi un dezavantaj, dar și un avantaj, depinde din ce unghi privesc lucrurile”, povestește Nina Gheorghiță, care își va prezenta programul în Adunarea Generală din data de 2 martie 2023.

Programul dumneaei se sprijină pe trei piloni: dezvoltarea organizației APA Brăila; consolidarea poziției asociației județene ca partener de dialog în elaborarea strategiilor de dezvoltare locală/regională și națională; apărarea intereselor membrilor în raport cu legislația și cadrul financiar elaborate de organele statului, cu strategia de dezvoltare a agriculturii românești care să permită dezvoltarea tuturor sectoarelor agricole, tipurilor și mărimilor de ferme ținându-se cont de cadrul natural și condițiile socio-economice ale României.

„Activez de aproape un an ca vicepreședinte LAPAR, ceea ce mi-a oferit posibilitatea să particip în diferite grupuri de lucru la nivelul Ministerului Agriculturii și să reprezint interesele noastre ca fermieri. În tot acest timp am constatat, cu mare regret, că toate așa-zisele consultări nu sunt nimic altceva decât niște întâlniri, în format online sau fizic, de luare la cunoștință despre intențiile autorităților cu privire la implementarea unor măsuri legislative sau financiare. Am convingerea că documentele de poziție transmise nu sunt niciodată analizate, întrucât nu primim un feedback ca să știm de ce nu s-a ținut cont de recomandările și sugestiile noastre. Această abordare a Ministerului Agriculturii trebuie schimbată, iar vocea noastră trebuie luată în considerare.

Ca lider, pot susține cauza noastră întrucât consider că am competențele necesare, energie și voință, dar n-am să reușesc să mă pot impune dacă n-am în spate puterea membrilor. Astăzi, ministerul, așa cum ne manifestăm, ne percepe că suntem slab organizați, ca mediu asociativ, liderii nu sunt cu adevărat conectați la membrii organizațiilor, motiv pentru care decidenții politici, dar și funcționarii statului, nu simt nici o  presiune din partea noastră și de aceea își văd de propriile interese și nu de interesul agriculturii, așa cum ar fi normal.

Cred cu tărie că este obligația morală a generației mele să preia de la seniorii noștri ștafeta organizației, să ducă mai departe tot ce s-a făcut bun, să învețe din greșelile trecutului organizației și s-o propulseze la nivelul următor. Brăila este un județ cu agricultură performantă, un județ care a contribuit substanțial la dezvoltarea mediului asociativ agricol, motiv pentru care trebuie să rămână un model de urmat. Asta îmi doresc să construiesc, o organizație puternică, animată de același spirit, de apărător al drepturilor fermierilor, ca acum mai bine de 15 ani, așa cum mi-a povestit domnul Vasile Datcu, actualul președinte, care a decis să se retragă și să-și dedice timpul fermei, cărților și scrisului. Va rămâne în organizație și-i va fi mentor, cu siguranță, celui care-i va urma în funcția de președinte.

Mărturisesc, deschis și sincer, că și în cazul în care nu voi fi aleasă să conduc organizația din care fac parte, determinarea mea pentru apărarea drepturilor noastre, ale fermierilor, va rămâne aceeași. Îmi propun să mă străduiesc mai mult să conving la următoarele alegeri. Mi-am setat zece ani, în 2020, pentru a încerca să aduc o schimbare, în bine, la nivelul mediului asociativ. Altă miză nu am. Doi ani s-au dus, mai am opt ani, exact cât două mandate la APA Brăila, conform statutului”, explică Nina Gheorghiță decizia de a candida la funcția de președinte al APA Brăila.

La final, îi urează succes contracandidatului ei, Bogdan Furfurică, pe care îl asigură de toată susținerea dacă va fi ales președinte.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html