La Șăulia, în județul Mureș, a avut loc o reuniune a reprezentanților cooperativelor și asociațiilor din sectorul de creștere a vacilor de lapte care au încercat să-și însumeze problemele pe care le au și să caute posibile rezolvări. În rândurile care urmează, trecem în revistă câteva dintre problemele care au fost ridicate la această întâlnire. 

Seceta care afectează România și în acest an, spunea un specialist și un observator al fenomenului agricol de pe la noi, va genera foarte multe falimente printre fermieri, dar, adăuga el, asta nu înseamnă că pământul va rămâne necultivat, pentru că alții cu capital disponibil vor prelua fermele și vor continua producția. Nu același lucru putem spune despre fermele zootehnice, care pot fi desființate, pur și simplu, pentru că există un disponibil de produse pe piața intracomunitară sau internațională care să acopere necesarul pieței românești. Pierderea ar fi totală pentru noi toți. Nu credem că este nevoie de prea multe cunoștințe de economie ca să înțelegi că sprijinul acestui sector agricol înseamnă, de fapt, o investiție pe termen lung.

Problemele zootehniei ar trebui în permanență monitorizate pentru a se putea găsi rezolvări, fie legislative, fie financiare. Din păcate, se pare că nu se prea întâmplă asta. Nu numai că nu le urmărește nimeni, dar nici nu prea există multă disponibilitate pentru a recepționa plângerile fermierilor direct afectați. 

O legislație aplicată parțial

De pildă, Mihai Horvat, președintele Cooperativei Agricole Someș-Arieș, ne semnalează că deși sunt niște reglementări care ar ajuta la monitorizarea situației de pe piața laptelui din România, nu se știe mare lucru despre aceasta. „Observatorul laptelui e o propunere făcută de ceva ani, care cumva funcționează și la care până astăzi fermierii sau mediul asociativ din partea noastră, a producătorilor de lapte, nu are acces. Deci practic nu există un acces al unui reprezentant al nostru și noi să avem informațiile acestea. Știm că se aduc mașini, le vedem pe drum, peste tot, vedem că vine lapte din altă parte, dar concret, să avem niște date, nu le avem”.

Mihai Horvat

Iar Daniel Frei, președinte Uniunea de Ramură a Cooperativelor din Sectorul Taurin - BOVICOOP, completează pe aceeași temă: „În privința Observatorului laptelui, pe partea de control, ANPC-ul și cei de la ANSVSA, eu zic că-și fac treaba, deci merg și fac controale, dar pe partea astalaltă, de a avea date, de a centraliza datele, aici vedem noi că este o problemă mare. Cum a precizat și colegul, nu știm exact ce cantitate de produse intră, începând de la cașcaval, lapte, alte produse gata ambalate, gata făcute pentru piața din România, nu știm ce cantitate de lapte intră din țările comunitare, nu știm ce cantități de lapte schimbă procesatorii între ei, care este cantitatea de lapte cumpărată de pe piață, deci toate aceste date încă nu se regăsesc. Deci o parte a Legii laptelui funcționează, dar o parte lasă de dorit. Dacă până acum ne plângeam că se aduce lapte din stânga și din dreapta, și că ne afectează pe noi, ca producători, acum, dacă ne uităm la un raft într-un supermarket, ne dăm seama că foarte mult vine deja gata ambalat, practic și industria e afectată, industria procesatoare, pentru că laptele nici măcar nu mai trece prin mâna unui lucrător din România. Practic, vine direct în cutie sau în ambalaj”.

Daniel Frei

Decapitalizarea, principala problemă

Ionel Arion, președintele Federației Naționale a Producătorilor din Agricultură, Industrie Alimentară și Servicii Conexe din România – PRO AGRO, ne-a rezumat aspectul că principalele probleme sunt financiare. „Faptul că le lipsește finanțarea, că le lipsește accesul la piață face ca aceste ferme, ca acești antreprenori din zootehnie și nu numai, ci și vegetal, pentru că sunt ferme mixte, majoritatea, să fie decapitalizați. Cele mai multe probleme, din ceea ce am înregistrat noi azi de la colegii noștri fermieri, crescători de vaci de lapte, au fost legate de piața laptelui, faptul că o mare parte din ei au probleme în a-și mai desface propria producție, faptul că azi procesatorii reduc arbitrar prețul sau cantitatea de lapte pe care o colectează, deși fermierii au contracte ferme cu acești procesatori. O parte din fermierii prezenți azi au semnalat că încă nu au încasat ajutoarele naționale tranzitorii sau alte forme de sprijin, atât din bugetul european, cât și din bugetul național.”

Ionel Arion

Probabil, procesatorii nu reduc chiar arbitrar prețul de achiziție, pentru că și asupra lor de multe ori pune presiune comerciantul. Oricum este o mare discrepanță între prețul cu care pleacă de la producător și cel care este plătit de consumator. Acest lucru reprezintă principala nemulțumire legată de această piață a laptelui. Mai ales că fără materia primă, care este laptele ce provine de la vacile crescute de fermieri, nu ar exista produsul finit care ajunge la raft și că păgubiți sunt, pe de o parte, fermierii, care primesc un preț foarte mic, și pe de altă parte, cumpărătorii, care plătesc un preț foarte mare. Atâta timp cât acel preț este plătit înseamnă că există disponibilitatea de a-l plăti, dar ar trebui să se vadă această disponibilitate și în buzunarul crescătorilor, nu doar al intermediarilor, susțin fermierii.

„Nu este o problemă că prețul la fermieri este mic, dar atunci să se afișeze și pe rafturi un preț mai mic. Nu este o problemă că prețul laptelui este mare pe raft, dar atunci vrem să vedem și noi un rezultat la fermier. Când eram eu copil, mă trimitea bunicul meu la lăptărie, dacă mai țineți minte cum era, era centru de colectare lapte în sat, și mi-aduc aminte că bunicul meu vindea laptele cu 1,8 lei și mai îmi aduc aminte că vecinii mei de la bloc cumpărau laptele cu 2,50 lei din magazin. Pentru că nu mai erau atâția terți, nu mai era atâta logistică și totuși era un profit și pentru procesator, și pentru vânzător. Dar era o diferență foarte mică. Asta se întâmpla cu 30 de ani în urmă”, spune Ionel Chirilă, director executiv al Federației Crescătorilor de Bovine din România – FCBR. 

Când supraproducția și subconsumul se suprapun

Legat de prețul laptelui s-a ridicat și aspectul fluctuației cantităților produse și vândute. Directorul executiv al FCBR, Ionel Chirilă observa că, „din păcate, pe perioada de vară, după cum știți, în marea majoritate a fermelor tradiționale animalele ies la pășune. Automat apare un surplus de lapte care bulversează piața laptelui pe perioada de vară, de aceea mai demult erau două prețuri, preț de iarnă/preț de vară. Se pare că nu putem depăși acel moment, din cauza naturii fermelor pe care le avem încă în țară, sunt foarte multe ferme de familie, și atunci avem aceeași problemă”.

Ionel Chirilă

La această criză periodică de supraproducție se suprapune una, tot periodică, de subconsum. „Dacă ne uităm în istoric, cel puțin noi, (Bovicoop) de 11 ani, Someș-Arieșul de 12 ani, suntem înființați ca și cooperative și suntem foarte mulți fermieri care colaborăm și din punct de vedere economic, noi vindem laptele împreună, putem observa în cei 11 ani că este o perioadă a anului, din mai până prin sfârșitul lui iunie, când nu este cerere de lapte pe piață și procesatorii nu reușesc să-și vândă produsele procesate, și, bineînțeles, la rândul lor, nu achiziționează de la noi laptele”, ne explică Daniel Frei, președintele BOVICOOP. Este greu să găsești rezolvare, deși s-a tot încercat. „La MADR, în urmă cu un an, am dezbătut aceeași situație și din păcate nu s-a ajuns la nicio soluționare, pentru că fabrici de lapte praf în România avem doar una care mai funcționează, iar pentru înființarea unei fabrici noi de lapte praf există costuri enorme și nu știu cine și le asumă. Plus, după aceea, cheltuielile care apar pentru procesarea laptelui. Sunt niște costuri fantastice. O soluționare reală, discutată astăzi, nu pot să zic că a fost găsită. Din păcate, pe timpul verii nu mai funcționează nici programul laptele pentru școli”, menționează Ionel Chirilă una dintre încercările de a soluționa problema supraproducției.

De altfel, soluția unei fabrici de lapte praf a fost ridicată și cu ocazia discuției de la Șăulia, dar calculul a fost nefavorabil realizării ei. „Una dintre soluțiile pe care am propus-o ar fi fost realizarea de lapte praf din laptele surplus și practic tot noi să-l folosim ulterior, în toamnă, la viței, când practic cererea de lapte crește și laptele muls să meargă către fabrici, iar laptele surplus de acum să meargă la viței. Practic, am făcut niște calcule matematice, dar astăzi cum stă piața nu prea este fiabilă propunerea, ca atare cam cade această propunere. Dar, dacă ar veni o intervenție a statului sau un alt factor care să mijlocească și care să ducă la un cost mai mic al procesului de uscare al laptelui…”, ne explică Daniel Frei cum ar fi ajutat transformarea surplusului în lapte praf. Tot domnia sa ne informează că au fost păreri care au propus subvenționarea stocării, la un moment dat. „Dacă în rest, în celelalte nouă luni, România este deficitară în producția de lapte și în aceste trei luni vedem că este un surplus, cum am zis, cresc și fermierii cu producția, nu trec lactatele, poate ar trebui gândită o subvenție în acest sens. La un moment dat s-a dat pentru stocare, știu că au luat fabricile mari, erau până în 500.000 de euro, bani pe care aveau posibilitatea să-i acceseze, la vremea aceia. Din câte știu, nu toți procesatorii au accesat, dar poate o idee de genul: în perioada asta, deci în perioada în care este surplus, să se transforme în lapte praf și să vină o subvenție strict pentru perioada asta, strict când este surplus.”

O altă soluție ar fi, susține domnul Frei, acordarea unor subvenții mai mari pentru formele asociative cu ajutorul cărora acestea să își poată face unități de procesare. „Dacă am reuși să ne procesăm noi, să facem noi, de exemplu, o telemea în perioada asta și să vindem în toamnă, n-o să reușim tot laptele să-l procesăm, dar poate e posibil ca să reglăm cumva surplusul de lapte. În momentul în care nu se cere la procesator, să avem noi posibilitatea în fabricile noastre sau într-o fabrică comună a cooperativelor în care să procesăm acest lapte, să facem ceva cu termen de valabilitate mai lung sau chiar să congelăm și undeva în toamnă, când se solicită, înainte de sărbători, să putem să ieșim cu acele produse. În rest să putem să ne vindem și noi laptele”, precizează președintele BOVICOOP.

Se cer măsuri înțelepte

Probabil că aceste soluții nu sunt ideale, dar pot fi îmbunătățite și aplicate cumva prin intervenția administrativă a statului. Trebuie să înțelegem că nu orice fel de intervenție este dăunătoare. Din contră, neintervenția ar putea fi. Evident că piața este un spațiu economic în care nu este bine să intervină nimeni, pentru a nu crea dezechilibre artificiale, dar sunt situații în care pot să apară dezechilibre provenite din natura firească a economiei. Pe baza unui principiu specific, anume „maximizarea profitului”, unii dintre agenți devin atât de puternici, încât sufocă piața, subjugând-o. În asemenea cazuri, a nu interveni nu mai este folositor. Iar în fața unor forțe economice foarte mari, singurul care poate să facă față este statul, care prin pârghiile administrative, poate să-i protejeze pe cei mai slabi pentru a păstra diversitatea. Este ca atunci când ai lăsa să se dezvolte, fără intervenție, niște plante invazive care prin capacitatea lor de penetrare ar distruge toată flora specifică a unui areal. Este, fără îndoială, un proces natural, dar dăunător, iar a interveni este de dorit. 

De asemenea, trebuie ca intervenția să fie făcută cu înțelepciune, pentru ca efectul să fie cel scontat, altfel poate să se întâmple ca în situația pe care ne-a semnalat-o Daniel Frei: „Statul a încercat să intervină prin plafonarea unor produse, din păcate tot reculul a venit pe noi, pe producători. În momentul în care a trebuit să plafoneze la raft, retailerii s-au îndreptat către procesatori, procesatorii către noi și noi am fost cei care am suferit pentru toată plafonarea. Asta se vede, piața laptelui în Europa nu a scăzut în această primăvară, în timp ce noi avem în România tot mai mulți fermieri care se plâng că le este scăzut prețul la poarta fermei”.

Foarte pertinentă mi s-a părut observația lui Mihai Horvat, care remarca faptul că a aduce laptele de la distanțe mari pentru a-l procesa și apoi să îl distribui iar la distanță nu faci decât să accentuezi amprenta de carbon despre care atât de mult ne văităm în ultima perioadă. „Laptele să vină pe lanțul alimentar scurt, ceea ce ar fi în strategia UE, «de la fermă la furculiță», cumva trebuie gândită și amprenta de mediu, pentru că în momentul când aduci laptele din Ungaria, îl procesezi undeva în zona Mureșului și iar să-l distribui în zona Sătmarului sau chiar în altă parte, se arde foarte multă motorină”, punctează Mihai Horvat. 

E nevoie de o portavoce în Guvern

Încă un aspect pe care l-au discutat fermierii prezenți la reuniune a fost desemnarea unui reprezentant care să comunice mai bine și mai constant cu Guvernul. „Decizia noastră a fost să stăm la o discuție mai profundă și să  vedem cum ne putem organiza să avem o persoană continuu acolo care să se ocupe doar cu treaba asta, pentru că eu sunt atât director executiv la Federație, cât și fermier activ, și, pe deasupra, mai am o familie de care trebuie să am grijă. Deci nu aș putea să le fac pe toate. Mă consideră pe mine copiii că aș fi Superman, dar nu e chiar așa. E destul de greu. Însă, pe lângă persoana care credem noi că o vom găsi și ne va reprezenta la maximum acolo, vom sta și noi zi de zi, pentru că altfel nu vom ști care sunt problemele curente, mai ales în teren. Deci va trebui să fie o persoană care să se dedice sută la sută și să aibă cunoștințe din sectorul zootehnic, din mediul vacii cu lapte, ca să știe ce să vorbească, să știe despre ce să vorbească și să facă o legătură sută la sută între fermieri și minister”, a arătat Ionel Chirilă.

Este utilă această decizie pe care probabil că ar fi trebuit să o ia mai de mult, dar să nu uităm că atât timp cât nu există receptivitate din partea guvernanților, nici acea persoană despre care ne-a vorbit domnul Ionel Chirilă nu va putea să facă mai mult. 

Oricum, cercetarea mediului economic este un atribut care, în mod logic, intră în portofoliul guvernelor. Nu văd de ce fiecare segment din economie ar trebui să își posteze o portavoce în Guvern atât timp cât acesta din urmă și-ar face treaba pentru care este plătit. Doar faptul că există această inițiativă dovedește impotența sau nepăsarea celor chemați să guverneze. 

Este tulburător faptul că fermierii au ajuns să se autoculpabilizeze pentru ceva ce nu ar trebui să facă. „Trebuie să ne asumăm și noi o parte din vină, faptul că zootehnia nu a fost reprezentată la nivel național așa cum ar fi trebuit, faptul că noi nu am reușit să punem presiune sau să mergem cu problemele, dar și cu rezolvările la problemele noastre, pentru că de cele mai multe ori mediul asociativ nu merge doar cu probleme în fața decidentului public, merge și cu rezolvarea acestor probleme. De cele mai multe ori, în legislație au fost implementate și propunerile noastre, dar, așa cum au semnalat și colegii noștri, faptul că legislația se schimbă foarte des și de cele mai multe ori este și ambiguă creează probleme în sector și, da, este necesar să se facă corecții, ajustări, și acestea se fac în cunoștință de cauză”, ne spune Ionel Arion. Probabil că rostul principal al acelui reprezentant ar fi mai degrabă cel de a informa constant fermierii despre dinamica legislativă. Pentru că altfel fermierii nu au cum să ofere totdeauna soluții la nivel macroeconomic, pentru că nu este menirea lor. Această sarcină o are statul, care, prin specialiștii pe care ar trebui să îi aibă, este chemat să cerceteze care sunt problemele celor implicați în economie, să le analizeze, să caute soluții echilibrate și să le legifereze, astfel încât niciuna dintre părți să nu muncească în zadar.

Ionel Arion este chiar mai explicit decât noi: „Este rolul statului să devină arbitru nu în piață, ci în legislație, în aplicarea legislației. Legislație există, însă autoritățile statului – îmi pare rău s-o spun, am mai spus-o, mă repet – sunt populate azi cu oameni care au atribuțiuni, dar nu înțeleg aceste atribuțiuni, d-apoi să le mai și aplice sau să le implementeze. Din păcate, se perpetuează acest trend, faptul că azi noi nu alegem să ocupăm anumite posturi prin concurs, statul român practic a uitat de concurs și doar prin numiri, or, persoanele nepotrivite numite într-un astfel de domeniu care are rolul de arbitru sau rol de a reglementa sau rol de a supraveghea anumite derapaje nu pot lua decizii, fiindcă sunt în necunoștință de cauză”.

Atât timp cât situația este de natură să decapitalizeze unul dintre pioni, toată economia va avea de suferit. Iar dacă ne putem lipsi de una sau de alta, dintre cele nevitale, nu același lucru se poate spune despre mâncare. Să nu uităm că trăim o epocă în care amenințarea războiului este reală, iar securitatea alimentară ar trebui să fie prioritară. 

Articol de: ADRIAN NEDELCU & VICTOR MIHALACHE

CITEȘTE ȘI: Socotelile crescătorilor de vaci, date peste cap

Consiliul Laptelui s-a reunit în ferma Afiliu din județul Buzău 

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

De curând, compania NHR Agropartners a devenit unic importator al utilajelor marca Claydon, iar noi am fost prezenți la o demonstrație cu semănătoarea Opti-Till Claydon Hybrid T, care a semănat sorg direct în miriște, într-o localitate din județul Teleorman. A fost un bun prilej să aflăm mai multe despre tehnologia strip-till și despre performanțele acestei semănători produse în Marea Britanie.  

În prima parte a secolului trecut, Statele Unite se luptau cu dunele care puseseră stăpânire pe suprafețe enorme de teren agricol, ca urmare a unei exploatări agresive și iraționale. De atunci omenirea tot socotește efectele nechibzuinței care culminează cu schimbările climatice din ce în ce mai evidente. De aceea este nevoie să ne schimbăm, pe cât de repede se poate, mentalitatea, părăsind filozofia unei economii de consum pentru o alta, mult mai sănătoasă, bazată pe sustenabilitate. Să învățăm că nu e bine să modificăm natura în favoarea noastră, obținând foloase imediate și ponoase mai încolo, ci să încercăm să fim cât se poate de neinvazivi în tot ce facem. Se vede azi că din ce în ce mai mulți au apucat pe această cale, iar producătorii de utilaje se aliniază și ei acestor necesități și propun fermierilor soluții specifice.

O astfel de companie este Claydon, „o firmă de familie deţinută de fermieri activi, ei în momentul ăsta lucrează cu semănătorile produse de ei, şi o fac încă din 2002. Asta nu poate decât să ne asigure că au înţeles exact care sunt nevoile unui sistem minim de lucrări”, ne descrie Valentin Cojocaru, product manager NHR Agropartners, compania care a intrat recent în portofoliul lor de vânzări. Așadar sunt peste douăzeci de ani de experiență în sistemul minimum tillage, Claydon fiind cei care au dezvoltat foarte mult conceptul de strip-till, o metodă de cultivare conservativă care maximizează producția și minimizează impactul asupra mediului. Devenind liderul pieței europene pe segmentul semănătorilor directe strip-till din 2003, producătorul britanic Claydon își extinde constant aria de influență, operând astăzi în peste 30 de țări din întreaga lume.

Strip-till, o tehnologie cu multe avantaje

Traducând simplu termenul englezesc „strip-till”, înțelegem de la bun început că vorbim despre o prelucrare în benzi, adică solul este prelucrat doar acolo unde este nevoie să semănăm, îmbinând astfel tehnologia tradițională — prin care prelucrăm solul, cu avantajele specifice — cu tehnologia no-till, care conservă structura solului minimalizând pierderile de apă. Pe lângă asta sunt și alte avantaje pe care le descrie specialistul NHR Agropartners: „Semănatul în benzi vine cu mai multe avantaje, unul dintre ele fiind faptul că pe aceeaşi lăţime de lucru oferă mai mult spaţiu de nutriţie plantelor şi pe lângă asta are, aceste 19 organe prin forma lor au impact minim asupra solului, îl prelucrează fără să scoată bolovani. Ceea ce este un lucru foarte important. Organele active se pot regla de la 5 la 15 cm, în funcţie de cultură. Dacă vorbim de o cultură de rapiţă, putem să mergem la o prelucrare în profunzime de 15 cm; dacă discutăm de grâu, putem să prelucrăm undeva la 10 cm. Între zonele prelucrate, terenul rămâne consolidat, ceea ce înseamnă că susţine mai bine utilajele, diminuează foarte mult tasarea, şi un lucru foarte important pe care nu mulţi îl iau în calcul, şi aici putem să-l observăm, este că nu distruge de exemplu habitatul microorganismelor sau al râmelor, care sunt extraordinar de importante. Şi dacă ne uităm şi în acest câmp, o să vedem că la prima cazma găsim râme, dovadă că avem un sol fertil, un teren fertil şi de la an la an în sistemul strip-till îmbogăţim structura solului atât din punctul de vedere al mineralelor, cât şi din cel al microorganismelor. Îmbunătăţind structura solului înseamnă că creştem stratul de humus, creştem aportul de masă vegetală. Această prelucrare în sistem strip-till, prelucrare pe benzi, cu semănătoarea Claydon, are impact minim asupra solului, iar seminţele fiind împrăştiate în benzi, acestea au un spaţiu de nutriţie mai mare şi se creează acel efect de margine al câmpului în tot câmpul, pentru că avem o suprafaţă vegetală mai aerisită, un aport de oxigen mai mare înseamnă mai puţine boli, înseamnă dezvoltare mai bună a plantelor, sunt plante mai viguroase. Pe lângă asta, prelucrarea în profunzime asigură microfisuri în sol pentru o retenţie mai bună a apei şi pentru un pat germinativ de calitate. Dacă vorbim de rădăcinile plantelor pivotante, acestea pot să se dezvolte foarte bine pe verticală, şi dacă vorbim de păioase, de exemplu, pot să-şi dezvolte un sistem radicular foarte bun, să reziste mai bine secetei şi să fie mai bine fixate în sol”. 

O semănătoare trei în unu

Trimiterile pe care le face Valentin Cojocaru în descrierea acestor avantaje sunt legate de faptul că NHR Agropartners ne-a invitat să vedem la lucru o semănătoare, produsă de Claydon, care pe lângă rostul ei clasic de a semăna face și această prelucrare minimă în prealabil, pentru a reduce astfel numărul de treceri pe care ar fi trebuit să le facem pentru o asemenea lucrare. „Astăzi în câmp avem o semănătoare de 6 metri, modelul cu T6 Hibrid, o semănătoare care poate să pregătească dintr-o trecere şi să semene, cu un impact minim asupra solului, asta fiind o condiţie esenţială în sistemul minimum-till. Semănătoarea pe care am prezentat-o are un bazin de 5500 de litri şi poate să vină echipată cu fertilizare, aceşti 5500 de litri se împart în 60:40, seminţe şi fertilizare. Este o semănătoare cu 19 organe active, în consecinţă 19 secţii de semănat care seamănă în benzi”, ne explică Valentin Cojocaru despre ce utilaj este vorba. Așadar, această semănătoare poate face în același timp și pregătirea terenului, și semănatul, și fertilizarea. 

Totuși, Valentin Cojocaru a ținut să precizeze că este foarte important modul cum faci recoltarea culturii precedente. „Aşa cum ne place să spunem, însămânţarea începe de la recoltare. Pentru sistemul strip-till sau minimum-till, în primul rând trebuie să avem o mirişte de calitate, un cuţit ascuţit la combină, o împrăştiere uniformă a masei vegetale. Dacă nu reuşim să atingem acest pas, avem echipamente pe care să le propunem, de exemplu o greblă care să stimuleze samulastra, să creeze un pat uniform de resturi vegetale ca să izoleze solul să păstreze umiditatea sau, dacă este nevoie de o prelucrare mai agresivă, putem să venim cu o grapă pe care o numim Terrastar. După aceasta, putem să intrăm cu semănătoarea.”

Capacitate mare de adaptare

Specialistul NHR Agropartners Valentin Cojocaru a considerat că este foarte important de remarcat că această semănătoare are o mare capacitate de adaptare la necesitățile fiecărui fermier. „Aici suntem într-o solă în care n-a mai plouat de mult, terenul este foarte tare şi semănătoarea lucrează cu succes. Face o prelucrare bună, face o plasare a seminţelor la adâncime constantă. Elementele de prelucrare a solului sunt prevăzute fie cu bolţuri de forfecare, fie cu cilindri, ca element de siguranţă. Dacă alegem varianta cu bolţuri de forfecare, creşte rezistenţa sistemului şi poate să lucreze în condiţii deosebite, în condiţii de umiditate extremă, sau, mai bine spus, în condiţii în care umiditatea lipseşte. Terenul este foarte tare. Compania Claydon, în cele peste 30 de ţări în care lucrează, a întâlnit cam toate tipurile de pământ. Şi în România, dacă mergem 200 km putem să întâlnim soluri diverse, şi semănătoarea, cu fiecare ocazie, lucrează excelent.”

În aceeași idee este de reținut faptul că ambele buncăre pe care le are, folosite în principiu 60/40, sămânță/fertilizare, pot fi utilizate după cum dorește fermierul. „În acest caz, clientul a preferat, pentru că are o rată de 7 kg pe hectar, deci a avut nevoie de 150 kg de sămânţă, a preferat ca în buncărul de sămânţă să pună fertilizare şi să aplice o rată de 150 kg la hectar lângă sămânţă, pentru că semănătoarea oferă posibilitatea să plasezi îngrăşământul lângă sămânţă în bandă, deci acolo unde planta are nevoie, sau mai jos decât sămânţa, ca în ciclul de dezvoltare să-i ofere hrană”, arată Valentin Cojocaru.

Această flexibilitate se adaugă celorlalte avantaje pe care semănătoarea le oferă, făcând-o foarte profitabilă. Reprezentantul NHR Agropartners ne spune că producătorul numește lucrarea de strip-till pe care o execută semănătoarea cu termenul de opti-till, adică o prelucrare optimă fiecărui loc unde este folosită, adăugând: „Să nu uităm că diminuează foarte mult costurile, pentru că poate semăna dintr-o trecere sau poate semăna, chiar dacă implică o lucrare de împrăştiere a resturilor vegetale, cu nişte costuri foarte reduse, de până la patru ori mai reduse decât în sistemul convenţional de lucru”.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Am vizitat Crama Liuta, din județul Tulcea, unde am stat de vorbă cu inginerul Eugen Nicolescu despre activitatea actuală din vie, dar și despre perspective. Mai precis, despre obiectivele pe care și le-au propus, greutățile pe care le întâmpină, dar și despre soluțiile cu care speră să le depășească. Eugen Nicolescu administrează plantația cramei Liuta, aflată în podgoria Babadag.

Activitatea curentă cu care se ocupau cei pe care i-am găsit la plantația Liuta, din podgoria Babadag, era, așa cum ne informează inginerul Eugen Nicolescu, legată de reconversie. „Am muncit toată iarna, finalizăm măsura 2, pe reconversie-replantare. Am replantat 55 de hectare, am început în 2023 şi terminăm acum, lucrurile merg bine, fonduri europene 90%, suntem în grafic.” Spune că au început în 2023, dar, de fapt, este vorba doar de o ultimă etapă, pentru că procesul este mult mai amplu în timp. „De fapt, suntem la capătul a opt ani de reconversie, am tot plantat până am refăcut în totalitate plantaţia, aproape 200 de hectare”, ne lămurește Eugen Nicolescu, care este conștient că nu se află la un capăt de drum, pentru că de abia acum începe greul, deoarece sunt obligați să obțină rezultate bune, ceea ce înseamnă muncă foarte multă. „În momentul în care facem o replantare, ne gândim la o direcţie de producţie, adică ne gândim la ce trebuie să ajungă pe raft, ce vom vinde, şi o luăm înapoi, şi vedem ce alegem, astfel încât să ajungem la sticla, la vinul îmbuteliat sau la vinul în vrac, la bag-in-box, la ce avem în planul de afaceri să realizăm ulterior. Deci am replantat clone de calitate, de cantitate, clone medii, struguri albi, roşii, rose, acoperim în momentul ăsta cam toată gama de struguri de pe piaţa românească, avem aproape 20 de soiuri. Avem Aligote de Babadag, foarte bune rezultate pe Feteasca Neagră, Merlot foarte bun şi apoi soiurile clasice: Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Otonel, Tămâioasă Românească, am diversificat şi cu Pinot Gris, cu Tranimer, avem soiuri noi, am plantat Negru de Drăgăşani, avem gamă completă şi, în urma investiţiilor de la cramă, o modernizare foarte bine pusă la punct, rezultatele vor apărea, au apărut deja pe calitatea vinurilor pe care le producem.”

După 40 de ani, în același terroir

Această replantare se impunea, dat fiind timpul care a trecut de la ultima plantare a viei în această plantație. „Vorbim cam de 40 de ani după ultima plantare, că timpul trece foarte repede. Este o plantaţie care a fost realizată în anii ’80 cu rezultate bune, iar noi continuăm aceeaşi linie.”, arată Eugen Nicolescu. Așadar, se vede că aici s-a făcut mereu o treabă bună, dar chiar dacă au dorit să păstreze continuitatea, au fost nevoiți să vină și cu noutăți, așa cum ne-a și spus inginerul: „Structura de bază este cea de atunci, pe care am diversificat-o aşa cum cere piaţa, pentru că la momentul ăsta trebuie să ai o soluţie la orice, piaţa e dinamică, se schimbă, e aşezată, mai ales pe vinul la sticlă unde, acolo, se face profitul, şi putem să facem cam orice cere piaţa acum şi ne putem adapta la cererile pieței”.

Eugen Nicolescu ne dezvăluie că succesul pe care îl au și pe care îl așteaptă în continuare vine pe lângă muncă și din caracteristicile bune ale terroir-ului: „Bogăţia acestei zone din punct de vedere viticol este deosebită. Sol calcaros, aciditate, o acumulare echilibrată a zahărului, a culorii, a acidităţii din struguri, ne putem întinde chiar şi la cules pe o perioadă destul de lungă, fără afectarea calităţii strugurilor, ne aduce foarte multe avantaje. Deci este o zonă în care se pot face atât vinuri albe, roşii, cât şi rose de mare calitate. Microclimatul foarte bun, suntem pe malul lacului Babadag, este fostă lagună a Mării Negre, are un climat maritim, suntem la poalele unei păduri de stejari rezervaţie naturală, avem seara răcoare, avem acest climat mediteranean, aceste două caracteristici îmbinându-se foarte bine pentru acest areal al podgoriei Babadag. Este o zonă pretabilă la toate aceste pretenții pe care le impune piaţa”.

Se așteaptă un an bun

Prima jumătate a anului a fost bună pentru viticultura din această zonă a Dobrogei. „Sperăm că va fi un an bun, cu ceva precipitaţii. Am avut ceva precipitaţii în timpul iernii, adică am avut puţină zăpadă, puţină brumă, am acumulat ceva apă de la precipitaţiile pe care le-am avut, deci din punctul meu de vedere 2024 a început bine, în principiu stăm mai bine decât în alţi ani, premisele sunt foarte bune pentru producţia ulterioară de anul ăsta, din toate punctele de vedere: precipitaţii și temperaturi. Avem, astfel, şi o şansă de a revigora toată plantaţia în urma a 3-4 ani de secetă pedologică, premisele sunt bune”, spune Eugen Nicolescu. Și cu toate că a fost greu în anii trecuți din cauza secetei, calitatea și tinerețea plantației au dus la producții peste media altor podgorii, deci motivele de optimism sunt justificate. 

Probleme și soluții

Din păcate, nu putem vorbi doar de optimism, pentru că lipsa irigațiilor nu poate fi ignorată. Speri să obții mai bine, în condițiile proaste pe care le ai, dar asta nu înseamnă că nu ai putea avea rezultate și mai bune. A fi pe linia de plutire nu este un aspect chiar pozitiv într-o afacere care, apriori, trebuie să aducă profit. Iar la aceste deficiențe moștenite și nerezolvate de atâta amar de vreme se adaugă și unele măsuri administrative care au efect nefast asupra lor. „Nu există forţă de muncă, acum trebuie să plătim şi mai mult la impozite, pentru noi este o lovitură treaba asta, nu cred că s-a gândit foarte bine măsura, pentru că soluţia este foarte simplă: nu vom mai lucra cu oameni, nu avem cum să suportăm costurile, nu ieşim cu producţia de struguri în costuri şi nu cred că se iese nicăieri în România, atât timp cât nu ai acces la apă”, explică Eugen Nicolescu cumulul de probleme.

Chestiunea de personal oricum era deficitară, așa cum se întâmplă în toată țara, iar soluția este una logică, mecanizarea intensivă. O fi bine? „Încercăm să ne orientăm, să ne adaptăm la ce avem, am mecanizat foarte mult, inclusiv tăiatul se face 70% mecanizat cu maşină de pretăiat, venim doar cu o cosmetizare în spate. În principiu nu mai legăm, vedem ce condiţii ulterioare vom avea, vedem cum merge piaţa, vedem cum va evolua vânzarea vinurilor la nivel de România şi la nivel global, şi în momentul ăla vom vedea ce facem.” Ei trebuie să găsească soluții pentru că sunt constrânși, o dată financiar și, apoi, de angajamentele pe care le au în baza accesării fondurilor europene, și așa greu de accesat. „Nu este o situaţie fericită din punct de vedere financiar şi al condiţiilor care ni se impun, dar încercăm să trecem peste, că în primul rând avem obligaţii pe fonduri europene, dar nu putem accesa anumite lucruri iarăşi din cauza unor formalităţi birocratice excesive care, văd, evoluează nu foarte bine în România”, menționează Eugen Nicolescu. Așadar, perpetua problemă a birocrației. 

El recunoaște că, într-o oarecare măsură, lucrurile au evoluat, dar nu atât cât ar fi trebuit. „Nu se poate pune problema că statul nu ne ajută, dar trebuie să ne ajute mult mai mult, adică trebuie o implicare mult mai mare în domeniul acesta, în culturile speciale, cum este vița-de-vie. Atât timp cât nu accelerezi procesele de irigaţii... Viticultura este un patrimoniu al statului român. Trebuie ajutată din toate punctele de vedere. Trebuie simplificate toate procedurile, pentru că, până la urmă, ne interesează să putem să hrănim aceste plante, să nu moară de sete, pentru că vremea care s-a schimbat și inclusiv vița-de-vie nu mai poate face faţă secetei acesteia. Şi trebuie să fim ajutaţi. Totul trebuie să se mişte foarte repede din punctul de vedere al accesului fermierului la apă pentru irigaţii.”.

Fondurile europene au ajutat foarte mult

Consideră că lucrul cel mai bun care s-a făcut în domeniul viticulturii este acest aport de fonduri europene. „Dacă n-ar fi fost programele europene de reconversie-replantare, cred că România nu ar mai fi fost o ţară viticolă. Costurile sunt foarte mari pentru a face un vin, pentru că trebuie să pleci de la plantarea unei viţe, totul costă foarte mult, sumele sunt colosale, cheltuielile sunt foarte mari pe hectar, sunt din ce în ce mai mari, exigenţele sunt din ce în ce mai mari, nu avem nişte legi care să ne ajute, capital, şi atunci a trebuit să ne luptăm cu foarte multe lucruri, dar iată că, uşor-uşor, industria se dezvoltă şi reuşim, sper eu, să câştigăm războiul cu piaţa”, punctează Eugen Nicolescu. 

Ar mai fi multe de făcut în domeniu, cum ar fi turismul viticol, dar în care inginerul care administrează Crama Liuta nu prea crede, pentru că investițiile nu sunt legate doar de ce poate face un viticultor, ci sunt mult mai ample. „Nu putem face turism prin forţe proprii, numai societăţile care investesc în zonele viticole şi schimbă efectiv statutul social al zonei respective. Din punct de vedere turistic şi cultural, până la urmă, trebuie să fie o implicare și o politică a statului român pentru această comoară pe care o avem noi cu statutul de ţară viticolă. Deci atât timp cât nu vom avea o implicare a statului român în nişte „Drumuri ale vinului”, într-o promovare agresivă a acestui domeniu de care beneficiem în ţara asta, va fi foarte greu. Dar probabil că lucrurile se vor mişca, uşor-uşor, şi cu ajutorul banilor europeni vom ajunge la un moment dat și acolo.” 

O piață în creștere

Ceea ce ne place la inginerul Eugen Nicolescu este că la orice problemă expusă nu și-a pierdut speranța că va fi bine, la un moment dat. Așa că încheiem tot într-o notă optimistă, cu aprecierea pe care o are față de evoluția pieței. „Lucrurile, în principal, au evoluat în bine, pentru că odată cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi cu deschiderea faţă de lumea civilizată, vinul la sticlă a început să crească în vânzare. Omul a început să recunoască un vin bun, să aibă preferinţe, are de unde alege, sunt câteva sute de crame în România care vin cu o ofertă foarte bună, foarte variată, foarte bine pusă la punct, care uşor-uşor cred că se va impune şi afară, pentru că va fi creştere. Avem destul de puţine vinuri pe raft în UE şi în alte locuri, spre deosebire de vecinii noştri, dar tendinţa este de creştere. Calitatea vinului în România creşte de la an la an. Cerinţele şi exigenţele băutorilor de vin la sticlă, mai ales, sunt din ce în ce mai mari, încep să cunoască despre ce este vorba şi noi trebuie să ne adaptăm acestor cerinţe. Iar plusul de valoare, atât cât se poate face, şi pentru o plantație pe termen lung, este vinul la sticlă la un preţ mediu.” Nu putem decât să le dorim succes.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Auzim cu toții, din ce în ce mai des, că omenirea este în criză, iar dacă luăm în calcul posibilitatea ca efectele schimbărilor climatice să fie atât de grave pe cât preconizează unii analiști, atunci sintagma este cât se poate de reală. Din păcate, la asta se adaugă propagarea fără precedent a informației care, pe lângă beneficiile incontestabile, aduce și un surplus de haos în mințile oamenilor.

Suntem bombardați cu informații pe care cu greu le mai putem discerne. Cele mai multe au un conținut apocaliptic și dezvoltă o spaimă și o angoasă cu care probabil oamenii nu s-au mai întâlnit până acum. Pentru că altfel istoria ne arată că de crize omenirea nu a dus lipsă. Sunt acum oameni care au lipsuri sau suferă nedreptăți? Au fost tot timpul, că altfel nu ar fi fost atâtea răscoale și revoluții. Despre război, ce să mai vorbim, până acum câteva secole războiul era principala ocupație a bărbaților.

Sunt acum oameni cu idei ce ni se par greșite? Istoria e plină de erezii. Așadar, nimic nou sub soare. O ducem de mii de ani din criză în criză. Acum însă le știm pe toate la un click distanță. Și asta ne sperie cel mai mult. Venind spre noi atât de multe informații, nu mai avem timp să le analizăm și le luăm ca atare. Dacă suntem mai conservatori, prima informație primită poate să se impună și să rămână, chiar dacă este greșită, dacă suntem mai liberali, haosul e mai pregnant, că ne schimbăm opiniile de la o secundă la alta, după cum ne impresionează ultima postare a vreunui „influensăr”, cum pare că se numesc toți postacii de meserie. Aceștia nici pe departe nu sunt niște savanți care ne spun vreun adevăr științific, ci niște păreriști care cred că pot să spună orice, ca și cum ar sta la o bere cu amicii. Necazul e că părerile lor ajung să fie preluate fără niciun discernământ și de oamenii care vremelnic ajung să decidă destinele multor semeni.

Așa că, să te ții bine când vezi ce decizii aiuritoare se iau la nivel înalt, în ciuda protestelor atâtor specialiști veritabili. Nu zic că nu trebuie găsite soluții la unele din problemele care în mod incontestabil sunt, dar nici să nu ne pripim ca prin acele presupuse rezolvări să producem alte probleme și mai mari, la care cine știe dacă vom mai găsi rezolvări.

Este grav că scoatem carbonul solid sau lichid din pământ și îl răspândim în atmosferă, dar este OK dacă vom produce munți de baterii pe care după folosire nu vom mai ști pe unde să le punem? Este normal să ne treacă prin cap să extirpăm specia bovină din exploatații pentru că nu știu cine a socotit că flatulențele acestora nu știu ce mare amprentă de carbon ar avea? Dar ale oamenilor au fost socotite? 

Dacă omul intervine în natură nu înseamnă neapărat că o și deteriorează, după cum crede iar o grămadă de păreriști. Dumnezeu a creat lumea și i-a dat-o în grijă omului, astfel că acesta din urmă devine lucrător al creației lui Dumnezeu. Nu ar exista inginerie genetică fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Spun asta pentru cei credincioși, pentru că cei necredincioși nu văd ce argumente ar aduce împotrivă. Zic ei, unele etice. Etice în raport cu ce?

De ce nu cultivăm plante modificate genetic, dacă tot le consumăm pe cele produse de alții? Auzisem că nici ameliorarea nu ar fi prea etică, că producem rase care nu ar fi existat în mod natural. Dar oare în mediul sălbatic nu vorbim de selecție naturală?

Mă opresc aici pentru că nu mi-am propus să fac o enciclopedie a mulțimii de păreri aiuristice care circulă astăzi cu atâta ușurință. Vreau doar să vă rog să vă opriți puțin, să vă dați deoparte din calea vuietului informațional și să gândiți la ce e bine și la ce nu. Mai ales cei care sunteți puși de Dumnezeu în postura de a decide pentru cei mulți. Pentru ca și mâine, copiii și nepoții noștri să poată ciocni ouăle roșii și să mănânce un drob de miel de Paști. Ar fi trist să fim în postura de a le povesti acelora că au fost odată niște animale pe care le-am exterminat dintr-un motiv stupid.

Și dacă vă veți lua câteva clipe de liniște, veți avea timp să vă aduceți aminte și că Fiul lui Dumnezeu a venit să ia asupra lui starea de neputință a omului, să o treacă prin moarte și să îl readucă îndreptat la viața cea adevărată. 

Hristos a înviat!

Ca urmare a declanșării, pe teritoriul țării noastre, a epidemiei de pestă porcină, cu efectele fatale pe care le știm cu toții pentru efectivele de suine, creșterea porcilor a primit o lovitură serioasă. Cu toate acestea, sunt și dintre aceia care se arată optimiști în privința viitorului acestei îndeletniciri, cel puțin pentru cei care cresc rasele Mangalița și Bazna.

Creșterea animalelor începe să fie privită din ce în ce mai mult, de către cei care locuiesc în mediul rural, ca o afacere și nu ca o îndeletnicire gospodărească. Schimbările culturale au determinat modificarea comportamentului acestora, împărțindu-i în două categorii. Pe de o parte, pe unii îi determină să renunțe definitiv la a crește animale, preferând un regim de viață asemănător cu cel urban, achiziționându-și carnea de la producători sau comercianți, iar pe de altă parte, alții își intensifică preocuparea pentru animale încercând să-și redimensioneze veniturile prin creșterea intensivă a lor. La această schimbare contribuie și impunerea cu o mai mare strictețe a unor reguli sanitare pe care unii vor, alții nu, să și le asume. 

Despre rasele de porci Bazna și Mangalița se spune că ar fi niște rase autohtone, dar cu greu mai găsești pe cineva care să le crească. Cu o carcasă pe care întreprinderile de industrializare a cărnii o evită, cu o cantitate mai mare de grăsime, de care cei mai mulți se temeau că le-ar afecta sănătatea, aceste rase au ajuns mai mult o poveste. Acum sunt mulți care și-au schimbat opinia în legătură cu calitatea cărnii, pe care au început să o aprecieze mai mult. Dar carnea lor, fiind rară, este deja un lux, cu un preț corespunzător. De aici și revenirea lor în atenția crescătorilor, pentru care, dintr-odată, este o afacere bună. Optimismul este afișat de doamna Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România: „Este un trend ascendent de care ne bucurăm foarte mult și mai ales în ultimii doi ani. Simpli gospodari care până acum creșteau doar pentru consum propriu câte un animal și-au dat seama că e rentabil să ții aceste rase și au devenit fermieri, dintr-o gospodărie. E îmbucurător să vezi cum cresc de la o scroafă la zece sau chiar la o sută de scroafe de reproducție. Cine are 100 de scroafe e om bogat, în momentul de față”. 

Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România

O asociație cu o istorie scurtă

Asociația despre care vorbim, care a ajuns la 150 de membri în prezent, s-a înființat în 2015. „Aveam doar cinci membri la vremea respectivă, în 2016 s-au identificat mai mulți crescători, care au devenit ulterior membrii noștri. Numărul a crescut constant, de la cinci la câteva zeci de ferme, cel mai mult am explodat, ca număr, în 2018, când programul de susținere a Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România, acel program de minimis, a intrat în vigoare, iar prin Ministerul Agriculturii au fost identificate foarte multe ferme de care noi habar nu aveam, aproape toți devenind ulterior membri în asociație, iar astăzi putem spune că, după patru ani de program, ne-am stabilizat la 150 de crescători. Bineînțeles, unii pleacă, alții vin, dar un număr constant este de 150 și credem că vom mai crește”, ne spune tot Maria Dan.

Dimensiunea fermelor membrilor asociați este foarte variată: „Începând cu 10, 50 de animale, ajungând la sute de exemplare. Cei mai mari fermieri au în jur de 500-600 de capete, dar aici vorbim atât de matcă, adică scroafele și vierii de reproducție, cât și de tineret și purcei, care vin și pleacă din fermă. Ceea ce intră în Registrul genealogic este întotdeauna matca, adică scroafele de reproducție pentru care se și acordă subvenții de către statul român — pentru care mulțumim frumos și pe această cale —, dar și tineretul, care intră ulterior în registru, dacă se solicită acest lucru de către fermier”, detaliază doamna secretar general al asociației. De altfel, ei nu impun certificate zootehnice membrilor, doar cei care doresc să-și dezvolte fermele au nevoie de așa ceva. Pentru consumul propriu sau pentru a vinde direct către populație pot să o facă și fără certificat de origine.

Pandemia și pesta, fără prea mari efecte

Este interesant ce ne spune Maria Dan despre efectul pandemiei asupra crescătorilor de animale, care, după părerea sa, au reacționat pozitiv la o amenințare reală, precum cea a izolării din pandemie: „În pandemie românii, în calitate de consumatori, și-au dat seama că trebuie să se autogospodărească, să aibă un porc, să aibă găini pe lângă casă și să nu mai depindă doar de acea alimentară din colț sau de unde o fi. Așa că au început să-și lucreze pământul, să populeze cu animale și să nu aibă probleme de supraviețuire. Și pentru că în 2020 au fost oarecum nevoiți să facă treaba asta, după ce au consumat, au tăiat porcul de Mangalița sau de Bazna, și-au spus «vreau și anul viitor să mănânc un porc de Bazna», așa că au trecut la reproducție. Și trecând la reproducție, și-au dorit mai mult, și-au dorit să fie de rasă pură, așa că au venit în asociație”. După cum ne povestește în continuare doamna Dan, nici măcar pesta porcină nu i-a afectat prea mult: „Boala nu pătrunde în fermă, nici pe calea aerului și nici pe altă cale, o aduce omul. Să știți că în toate cazurile, într-un final, dacă investighezi bine, agentul cel mai vinovat a fost omul, acolo unde s-a întâmplat. Pentru că nu a avut grijă. Adică avem un filtru sanitar. Hai să trecem prin el, hai să ne schimbăm hainele, hai să ne schimbăm încălțămintea, hai să nu intrăm la porci oricum. Dacă avem clienți, clienții pot să stea și în afara gardului, nu trebuie să intre neapărat în fermă. Deci sunt niște măsuri atât de ușor de îndeplinit, încât doar dacă ești neglijent ți se întâmplă. Evident că dacă am venit de la vânătoare, de exemplu, și intru direct să hrănesc porcii, fără să trec prin filtrul sanitar, fără să mă spăl, că mă grăbesc, cu siguranță mâine ai boala în fermă. Trebuie să fii conștient că boala există și să te ferești. Exact cum ferești familia de boli, așa să te gândești la ferma ta. Pe toți cei care sunt membrii noștri, înainte de a se înscrie în asociație, i-am învățat cum să se ferească de această boală, prin planul de biosecuritate pe care fiecare și-l elaborează, îl duce la DSV și îl aprobă, și pe urmă îl și aplică, asta e o protecție extraordinară ca virusul să nu pătrundă în fermă. Pe urmă, ca să poți să faci reproducție în rasă pură, la fel, trebuie să fii bine disciplinat și să respecți acel Regulament pe care noi îl avem și îl punem în vedere la înscrierea fiecărui membru, așa încât putem spune despre pesta porcină, în al cincilea an de când vorbim despre această boală, că am avut doar cinci ferme afectate. Este infim numărul, față de 150 de membri permanenți. Deci numeri pe degetele de la o mână cazurile pe care le-am avut”.

Schimbările bruște creează probleme

Așadar, sunt reguli pe care dacă le respecți îți faci un bine ție însuți, dar sunt și reguli care te copleșesc, mai ales dacă te iau prin surprindere și nu ești obișnuit cu ele, și nici nu ai timp să te obișnuiești. Ca atunci când schimbi regulile în timpul jocului. Despre o astfel de legiferare ne-a vorbit Maria Dan: „Regulamentul european 544, care a venit în acest an ca o obligație a României, ne-a afectat, pentru că spune că doar fermele declarate conforme au voie să vândă animale vii. Și a venit peste noapte, adică nu ne-a dat un termen, de cinci-șase luni sau cât ar fi, ca să ne pregătim. Ca să fii declarat o fermă conformă, în afară de faptul că ai acel plan de bio-securitate, pe care ei îl verifică, trebuie să faci și o serie de analize la efectivul pe care-l ai. Oamenii nu știu și se sperie, pentru că vine ca o obligație: «Gata, de mâine nu mai vinzi animale». Nu poți să faci așa ceva! Când ai de vândut, un animal are un preț, ai un client pe moment, mâine s-ar putea să-l pierzi, crește animalul, normal că nu mai poți să-l dai la același preț, ți-ai pierdut clientul. Nu poți să faci așa ceva, să oprești vânzarea animalelor peste noapte. Asta ne afectează și în momentul de față. Ca să obții statutul de fermă conformă durează. Nimeni nu te declară peste noapte. Durează o lună-două, în funcție de condițiile pe care le ai, timp în care tu trebuie să vinzi. Nu poți să te oprești din activitate”.

Nu cred că regulamentul în sine și procesul de obținere a conformității îi deranjează pe fermieri, ci, mai degrabă, modul precipitat în care se impune, direct cu restricții. 

În ceea ce privește asociația, ea se străduiește să îi ajute pe fermieri pe cât poate, dar fără mare izbândă, pentru că pâinea și cuțitul sunt în mâna celor care doar promit, dar nu fac mare lucru. Iată ce ne spune Maria Dan: „Noi, ca Asociație, am obținut în 2020 publicarea în Monitorul oficial a Legii 118, care acordă bani pentru înființarea de noi adăposturi și pentru tot ce ai nevoie să dezvolți o fermă de Mangalița și Bazna. Este o lege foarte bună, dar n-a putut să fie aplicată până în momentul de față din lipsă de fonduri. Este o lege națională, nu s-au găsit bani până în momentul de față de niciun Guvern ca să se aplice această lege. Până acum. Pentru că la ultima ședință la care am participat acum două săptămâni, dl ministru Barbu ne-a promis solemn, în ședință, că începând cu anul 2024 vor fi bani pentru aplicarea acestei legi, adică cei 10 milioane de euro de care avem nevoie la nivel de România. Și dacă fermierii noștri vor depune proiect de finanțare, cel puțin 50% din banii de care trebuie să dispună vor fi asigurați de stat”. Așadar, din 2020 încoace, nu s-au găsit bani, se vor găsi în 2024. Oare de unde? A, stai, 2024 este anul în care se găsesc bani. Deși ar trebui să se știe că în aritmetica voturilor numărul contează. Oare numărul crescătorilor de Bazna și Mangalița este suficient să disloce banii? Grea întrebare. 

Despre pașii pe care ar trebui să-i parcurgă un fermier pentru a avea o fermă conformă ne-a vorbit Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România: „Trebuie să depună o cerere la DSV-ul de care aparține, cum că dorește să devină fermă conformă; medicul zonal – dacă vorbim despre o fermă de gospodărie a populației – întocmește un referat, la fața locului, despre condițiile pe care le are omul; duce acel referat la DSV și se formează o comisie. Acea comisie se deplasează la fața locului și, dacă sunt suficiente condițiile, îl declară conform. Dacă nu, i se pune în vedere că mai trebuie să investească, mai trebuie să modifice ceva în fermă… adică ți se spune ce ai de făcut. Există o listă de întrebări, cu DA și NU, la care trebuie să se răspundă. Ai îndeplinit o cerință sau nu? Dacă ai mai mulți de NU, bineînțeles că nu primești statutul de fermă conformă, adică stai pe loc și nu mai vinzi nimic. Cerințele cel mai greu de îndeplinit sunt legate de investiții. Adică trebuie să împrejmuiești un teren. Noi la rasele autohtone avem nevoie de spații destul de largi ca să se miște animalele. Nu e totuna că îngrădești 1.000 mp sau un hectar. Sunt anumite costuri. E nevoie de acel filtru sanitar – da, într-adevăr, poate fi și din metal, lemn, zidărie sau din ce are omul, dar sunt niște bani de care trebuie să dispui. Nu-i ai pe moment, trebuie să faci rost. Fiecare, cum poate. Dacă nu-i ai și nu poți să faci rost, te-ai oprit din activitate. Poți să sacrifici tot efectivul pe care-l ai și să-l consumi acasă. Și cerințele sunt aceleași și pentru cel care crește 300 de porci, și pentru cel care crește 50. Ele diferă de la o fermă la alta, pentru că sunt condiții diferite, nu toată lumea e la câmpie sau la deal. Dacă ai ferma mai aproape de pădure, de exemplu, normal că vei avea cerințe mai sporite. Sunt mistreți în zonă – trebuie să te protejezi mai mult, față de câmpie. Sau: ai teren mai mare, normal că ai nevoie de investiții mai mari”.

Reguli necesare

O altă lege care îi va afecta pe fermierii mici și foarte mici care nu au autorizații și cresc porcii după capul lor este Legea nr. 122 din 15 mai 2023, privind exploatațiile de creștere a porcinelor și combaterea pestei porcine africane în România, care se conformează directivei europene despre care am amintit deja și despre care Ioan Rășinar, vicepreședintele Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România, spune că va crea probleme pentru că nu sunt mulți cei care știu de restricțiile acestei legi, care îi oprește pe cei care nu au autorizație să vândă, indiferent dacă e viu, tăiat sau transformat în produse din carne.

Ioan Rășinar, vicepreședinte Asociația Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna

„O să vedeți de Crăciun că o să fie un pic de scandal. Că oamenii nu știu, abia știm noi, asociațiile, cei care mai studiem legea, dar ei încă n-au auzit toți. Când vede el că nu poate să-și vândă porcul sau purceii, că alții mai au scroafe de la bunicu’, sunt oameni încăpățânați și pe bună dreptate că zic: asta e scroafa de la tata și de la moșu’, n-o dau… aici va fi o problemă, am spus și la Guvern, când am fost, «aveți grijă că nu știu cum va fi»”. Dar reglementarea este necesară, oricât de nepopulară ar fi. Asta susține și fermierul Ioan Rășinar: „Ei trebuie să înțeleagă că fără o biosecuritate cât de mică, la poarta lui, acolo, să aibă o tăviță cu un burete cu o soluție de dezinfecție contra ppa, nu se poate. Trebuie să-și schimbe hainele când merge la fermă. Nu e greu să se autorizeze. Autoritățile, când am fost la București la ANSVSA-MADR, au fost foarte deschise, au zis: «Încercați să-i mobilizați, să le spuneți să țină minimul, să nu meargă la vânătoare, să știe». Încercăm să le dăm pliante cu ppa. Sunt care fac, dar alții spun: «La mine nu este (n.r., PPA)!». Probleme mari nu sunt. Pentru că la noi, la Mangalița și la Bazna, fiind la semideschis, problema mare e omul. Eu să știți că nu-i las să intre, eu am biosecuritate ca lumea, am filtru sanitar, am totul, dar nu intră”. Problema este că, deși omul este principalul vector de răspândire a pestei, nu este singurul. „Dacă apare în pădure sau la 5-10 km un porc mort sau merge unul și-l aruncă pe câmp și nu spune la medic, aici e problema, nu-l îngroapă, vine cioara și țarca, alea sunt carnivore, și luând în cioc un pic de carne infestată, trece peste ferma mea, o pierde în fermă și ești terminat. De aia trebuie să ai, cum e ferma mea mare, tunuri pe gaz. Eu am două-trei tunuri cu  care tot timpul sperii păsările, am sperietoare de ciori electrică, am două dezinfectoare, și electrice, și pe motorină. Deci trebuie un pic de preocupare și atunci putem să sperăm că n-or fi probleme”, ne explică Ioan Rășinar.

Ferma lui Ioan Rășinar este la Pâncota, județul Arad, unde crește în jur de 500 de porci din rasa Mangalița și Bazna, 100 de scroafe de Mangalița și 15 de Bazna. Porcii cresc în semilibertate pe o suprafață de cinci hectare, pe care o are îngrădită foarte bine. „Sunt îngrădite cu gard de fier-beton, cu fundație de beton și la jumătate de metru am gard electric pe dinafară, iar înăuntru încă un gard electric, la 1,70 m”. Mai ceva ca o închisoare, în care nici măcar infractorii n-ar putea pătrunde, chiar dacă de asta nu se teme crescătorul nostru, pentru că zice: „Infractorii, dacă ajung înăuntru, îi mănâncă porcii. Că n-are ce căuta un hoț înăuntru, că nu mai rămâne nimic din el. Ei se adună, ca mistreții. Dacă a intrat cineva străin înăuntru, noaptea sau cândva, toți sunt pe el.” 

Trebuie să spunem că nu trebuie să ai o fermă foarte mare pentru a respecta legile, oricât de restrictive ar fi. Trebuie să ai în primul rând înțelegerea că altfel nu se poate. Ioan Ciuban, din al cărui nume, dacă ai schimba o literă ai putea crede că e crescător de oi, are „aproximativ 14 exemplare de Bazna și Mangalița, ca mame, matcă, și avem și un vier pentru reproducție, și mai folosim materialul seminal de la domnul doctor Șerb, care este autorizat pentru material seminal, ca să putem să înmulțim efectivul și să respectăm arborele genealogic, să evităm consangvinizarea. Suntem înregistrați și beneficiem și de subvenții, avem dreptul să vindem plusul, produșii, deci ne-am conformat cerințelor legale”. Nu i se pare dificil să îndeplinească cerințele de conformitate impuse de lege. El avea încă dinainte de a se apuca să crească această rasă, activitate pe care o are de doar trei ani, o fermă pregătită, cu adăposturi, cu anexe: „Acum doar le-am perfecționat în amenajare. Chiar și acum, acestea sunt încă în construcție pentru a putea să le exploatez în condiții igienice maxim posibile, fără a crea un miros deranjant pentru cei din jurul meu. Ne-am asigurat că și confortul animalelor, și al nostru sunt prioritare”, precizează Ioan Ciuban.

Ioan Ciuban, fermier

Este foarte interesant faptul că a ridicat o problemă cu care se confruntă de obicei crescătorii de animale, respectiv mirosul care ar putea deranja vecinii. El spune că are o soluție la care s-a gândit și se străduiește să o pună în aplicare. „Am o idee pe care n-am preluat-o de undeva. La locul de adăpost, pe o platformă cu rampă în pantă intenționez să urc fecalele, gunoiul și să-l golesc într-o remorcă. Acum sunt în căutare să-mi cumpăr o remorcă etanșă, pentru ca atunci când remorca atinge capacitatea de încărcare să nu mai plouă în ea și, astfel, să nu se răspândească automat mirosul. Aceasta va pleca complet încărcată, fără a mai fi necesară manipularea ulterioară. Practic, la încărcare se răspândește acel miros care deranjează. Astfel, cu această investiție, pot să duc dejecțiile la platformă, unde avem un contract cu Primăria, în Macea, avem un contract cu platforma de gunoaie de acolo. În plus, gunoiul este benefic pentru îngrășarea terenului agricol.”

Industrializarea, o problemă majoră

Am amintit deja de câteva probleme cu care se confruntă crescătorii de astfel de porci, dar nu sunt singurele. O altă problemă este legată de sacrificarea lor, pentru că cele mai multe abatoare sunt calibrate pe rasele pe care le cresc cei mai mulți fermieri. „Dacă mergem la alt abator, nu vrea nimeni să taie, că Mangalița are altă carcasă și vă dați seama, are părul pe el, el se bălăcește toată ziua în noroi. Trebuie să-l duci – cine te primește pe tine să-l bage în depilator?, că-l înfundă de noroi. Trebuie spălați înainte, după aia băgați în depilator, apoi dat cu butelia”, zice Ioan Rășinar, vicepreședintele Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna, care s-a hotărât să încerce să facă un abator. El spune că singur s-ar descurca, dar pentru asociație ar fi util să aibă un abator specializat. „Eu am terminat Industria lemnului, liceul, și după aceea am făcut o pregătire în domeniul economic și comercial. Și mereu am fost gestionar, și acum sunt patron de restaurant și carmangerie. Deci am lucrat toată viața numai în comerț. Dacă știi să ai în mână comerțul, te descurci. Mie mi-e ușor. Eu cu 500 de capete m-aș descurca singur, n-aș avea nevoie de ajutor. Dar fiind și vicepreședinte la Asociație, am luat hotărârea să înființez un abator.  Eu momentan tai la Timișoara, la abatorul din Sântandrei, și de acolo livrez carcasă spre Câmpeni”. După cum spune, afacerea de la Câmpeni suferă, pentru că nu mai reușește să trimită suficienți porci, pentru că s-au mai lăsat câțiva colaboratori mai mici. „Avem o cooperare și un proiect de vreo 4-5 ani cu carmangeria din Câmpeni, unde avem și un membru, și cu un francez suntem acolo, și ei cumpără toată carcasa, cu cap, în afară de organe. De acolo ei o ambalează în vid și o livrează spre București, la restaurante. Deci eu aș avea nevoie cam de 40 de porci pe săptămână de Mangalița ca să livrez, și actualmente nu sunt, că micii fermieri care au avut 4, 5, 10 porci s-au lăsat cu pesta porcină și cu Legea 122 a porcului care a apărut, că poți să crești cât vrei, dar n-ai voie să vinzi decât dacă te autorizezi, și oamenii s-au lăsat”. Dar este optimist pentru că sunt alții care vor să se apuce de crescut aceste rase: „Spre bucuria mea și a Asociației, încep să vină românii care au plecat dincolo. Deci am vreo trei care vor să vină să-și înființeze fermă, în Bihor, în Hunedoara, în Arad. De exemplu, s-au interesat, am fost și am și văzut unde vor să-și facă, și vor să meargă pe 100 de scroafe.” 

Consangvinizarea și Registrul genealogic

O altă chestiune, pe care o remarca Ioan Ciuban, este cea a respectării arborelui genealogic, pentru a evita consangvinizarea. Pentru asta există Registrul genealogic, în care fermierii își înscriu animalele putând astfel să beneficieze și de programele de sprijin: „Fiecare animal este crotaliat și urmărit individual de când s-a născut până la sacrificare, și pentru programele de sprijin, atât la APIA, cât și la Direcția agricolă, același lucru trebuie urmărit și verificat, reproducția în rasă pură. Fără adeverințele și fără certificările noastre, ei nu pot beneficia de aceste programe”, spune doamna secretar general al asociației, Maria Dan.

După cum ne explică doctorul veterinar Flavius Ionel Șerb, președinte al Comisiei Tehnice Centrale (CTC), Registrul genealogic „este compus din două părți: partea principală, unde sunt toate animalele cu certificat de origine, acum se numește certificat zootehnic, și partea secundară a registrului, unde sunt scroafele care nu au certificat de origine, care nu au genealogie cunoscută. Aceste scroafe fiind montate sau însămânțate trei generații consecutiv, produșii din ele pot să ajungă să beneficieze de certificat zootehnic. La trecerea din secțiunea secundară în secțiunea principală, Asociația este chemată de crescător să-i facă o fișă de evaluare fenotipică animalului și de recunoaștere a trecerii”. Domnul Șerb ne vorbește mai pe larg despre importanța acestui registru: „Sunt fermieri care au animale cu origine, sunt și fără origine. La cele fără origine, ca să poată să beneficieze de origine, își fac trei generații consecutive de însămânțări artificiale sau monte naturale din vieri autorizați, iar produșii respectivi vor beneficia de certificat de origine. Astfel, pot să beneficieze de subvenție, să-și autorizeze ferma, să autorizeze scroafele, să autorizeze vierii. Îi ajută și la un preț mai mare la vânzare și e foarte important să cunoască genealogia, pentru că un crescător care iubește foarte mult această rasă vrea să cunoască cel puțin trei generații, ca să nu facă consangvinizare. E foarte important ca un animal să nu fie consangvin, să fie în rasă pură. Dacă nu sunt cunoscute genealogiile în spate nu se poate evita consangvinizarea”. Problema aceasta a consangvinizării este cu atât mai importantă cu cât numărul de animale nu este la fel de mare ca la alte rase sau la alte specii care se cresc în România. Domnul Flavius Șerb ne semnalează o problemă specifică: „Deoarece Asociația este la nivel național, sunt județe în care, de exemplu, acum nu mai sunt masculi autorizați reproducători, e foarte greu cu livrarea materialului seminal, mai ales pe perioada de vară, pe călduri, și de aceea vrem să înaintăm un program de înființare a întemeietorilor de rasă”.

Flavius Ionel Șerb, medic veterinar, președinte al Comisiei Tehnice Centrale (CTC)

Domnul doctor deține de șapte ani un centru de colectare material seminal de vier și se ocupă în exclusivitate de reproducția artificială a acestor rase și, bineînțeles, de selecția predominantă a rasei Bazna. Problema e că este singurul. „Fiind singurul centru la Curtici, în județul Arad, acopăr partea de vest a țării. Cu greu, în condiții de temperatură mare, pentru că materialul se păstrează la 16-18°, fac livrări și în țară, dar cu greu. Curierul ajunge greu, scroafa e în călduri maximum două zile, dacă a ajuns materialul a treia zi, a ajuns degeaba. Din câte știu, cei de la Institutul de la Turda vor să facă și ei un centru și să-și autorizeze vierii pentru așa ceva. Eu zic că ar fi cel mai bine, ideal, să existe un centru măcar în fiecare județ. Abia atunci ar fi bine.” Ar fi bine, dar, momentan, acesta e singurul, făcut de doctorul veterinar Flavius Ionel Șerb, pe cont propriu: „Am plecat ca hobby și am ajuns de la un vier la cinci de Bazna, trei de Mangalița, deci opt autorizați”. Este această situație o dovadă că afacerea încă se află în fazele de început. 

E ușor să crești acești porci?

Dificultatea prezentată mai sus nu se regăsește și în cazul consilierii de specialitate, care este extrem de utilă, dat fiind sistemul specific de creștere a acestor porcine, pentru că asociația o face cu ajutorul internetului. „Ne ajută foarte mult internetul, colaborarea noastră este aproape gratuită. Toată lumea are acces la internet, toată lumea are un telefon, are posibilitatea de a scana un document și să ni-l trimită. Nu percepem niciun fel de taxe. Noi primim pe cale electronică toate documentele, răspundem la telefoane și îi consiliem pe cale electronică. Nu impunem să vină cineva până la Arad pentru a rezolva o problemă, niciodată nu vom face asta”, ne lămurește Maria Dan, secretar general al Asociației Crescătorilor de Suine Autohtone Mangalița și Bazna din România. 

Spuneam că sistemul de creștere a acestor porci este unul aparte, dar nu unul care să-i sperie pe cei care ar porni să facă acest lucru, pentru că nu este mai dificil să crești Bazna și Mangalița, comparativ cu alte rase. După unii, ar fi chiar mai ușor. Ioan Rășinar, vicepreședintele Asociației, cel care crește 500 de astfel de porci, zice că poate să facă asta doar el și un angajat: „Acești porci îi țin pe grupuri, purcei, tineret, la îngrășare, scroafe. E ușor, pentru doi oameni, cu mine, eu sunt al doilea… celălalt, un angajat permanent, și restul, când am nevoie. Trebuie să știi să te organizezi. Cum le dau mâncare? Le iau porumb, la unii macin, la alții nu, merg pe câmp la un grup de 50, pun mâncarea, vin cu un Unifron, iau un balot de lucernă mare, îl arunc la porci și am două-trei zile, și le bag apă doar. Și nu mai am treabă cu ei. La scroafele gestante e mai greu puțin, că trebuie să le schimbi apa zilnic, să le dai măcinat. În rest e ușor”.

Se pare că regula conform căreia trebuie să stai cu ochii pe animal pentru a verifica dacă se îmbolnăvește, dacă are un necaz, dacă are o durere, o problemă nu este chiar atât de strictă în acest caz: „La Mangalița și Bazna, în special la Mangalița, de când le am, niciun tratament nu le-am făcut. Eu le țin în semideschis, dimineața mă duc, când le dă mâncare, am ochiul format deja de zece ani, mă uit să văd care nu vine la mâncare, dacă este vreunul, și nu fac tratament, nu antibiotice, imediat îl duc la abator și-l tai. Iar scroafele gestante fată singure, nu te poți apropia de ele când fată. Le mai tai colții și le mai fac câte un fier, dar după trei săptămâni le scot afară la pământ și la iarbă. De aia e așa ușor. Trebuie urmărit puțin”.

Despre rezistența acestor animale ne vorbește și medicul veterinar Flavius Ionel Șerb: „Dacă sunt crescuți în semilibertate, problemele automat dispar de la sine. Nu au nevoie decât de două deparazitări anual și scroafele la fătare să fie separate, să nu fete la comun. În rest, nu au probleme. Dacă sunt lăsați în semilibertate, acolo își găsesc tot ce au nevoie ca să se dezvolte normal și să nu aibă probleme. Libertatea face foarte mult”.

În opinia domnului veterinar, nici nu e nevoie de foarte mulți specialiști. „E nevoie de specialiști pentru o castrare, pentru o intervenție la distocie, dar este foarte rar. Eu cresc Bazna în ultimii 8 ani cu un efectiv de 30 de scroafe și am avut o singură distocie cu două fătări la o scroafă.” 

Cu toate acestea, încă nu sunt mulți care să se ocupe de aceste rase, probabil că pe unii îi descurajează dificultatea de a le asigura semilibertatea, pentru că e nevoie de spațiu mare, ca să facă mișcare, pe alții îi sperie acele norme de biosecuritate, precum și evoluția pestei porcine africane. Probabil că în viitor din ce în ce mai mulți vor învinge aceste temeri, pentru că unele dintre inconveniente se vor putea atenua, iar avantajele s-ar putea intensifica. Vom trăi și vom vedea. 

Recent am avut un dialog foarte interesant cu directorul executiv al Clubului Fermierilor Români, Florian Ciolacu, care, printre altele, amintea de un proverb care spune că „atunci când vântul schimbării bate, unii-și construiesc ziduri, alții își construiesc mori de vânt”, susținând prin aceasta că trebuie nu să căutăm să ne punem la adăpost de acele schimbări care se preconizează în lume, în ceea ce privește știința agricolă, economia și mai ales o nouă paradigmă culturală, ci să căutăm să ne așezăm în avanposturi pentru a folosi în favoarea noastră această schimbare. Mi-a plăcut abordarea domniei sale, încă de atunci, dar pentru că sunt convins că o societate se schimbă în primul rând prin educație și cred că aceasta este apanajul mai ales al celor care conduc, am încercat să îl provoc să evidențieze rolul statului într-un asemenea demers. Mărturisesc acum că nu am fost deloc mulțumit atunci de faptul că a ținut cu tot dinadinsul să-l exonereze de orice rol, îngrămădind toată responsabilitatea pe seama societății civile, a managementului, care se cere, în viziunea sa, să evolueze la un standard superior prin autoeducație și curaj. 

Ceea ce m-a făcut să revin și să încep a-i da dreptate a fost o altă discuție, pe care am purtat-o de această dată cu o foarte tânără domnișoară, aproape încă adolescentă, ținând cont că abia terminase liceul și a pornit să urmeze cursurile a două facultăți foarte grele, Medicină Veterinară și Agronomie. De această dată, nu a fost vorba de o discuție despre concepte, ci o împărtășire din partea ei a unei experiențe personale, în ceea ce numim generic afacere. Părinții ei, ai domnișoarei Iris Maria Roșculeț, au o fermă legumicolă în care, printre altele, cultivă și roșii, din mai multe soiuri, nu detaliez, iar ea a găsit oportun să caute un debușeu pentru producția excedentară, încercând să o proceseze. A ales nu calea simplă a vreunui suc de roșii sau bulion, ci a făcut o dulceață. Și dacă tot a procesat roșiile astfel, s-a gândit că ar merge și ceapa să se transforme în dulceață, și ardeiul iute. A realizat, prin compilarea mai multor rețete de pe internet, o rețetă proprie pentru fiecare sortiment, le-a pregătit personal, le-a ambalat frumos în borcane, pe care le-a etichetat manual, scriind de mână fiecare etichetă. Efortul ei mi s-a părut excepțional. Probabil că la o analiză exigentă o astfel de abordare nu se dovedește o afacere care să poată deveni rentabilă, pentru că, în competiția cu industrializarea, un produs care încorporează atât de multă energie umană nu poate face față. Dar o astfel de analiză are la bază paradigma culturală actuală, aceea prin care important este consumul cât mai mare, la un preț cât mai mic. Este ceea ce numim „societate de consum”. Cu cât consumăm mai mult, cu atât producem mai mult, iar producția mare duce la creștere economică. Doar că această spirală ne-a dus în impasul de astăzi, al risipei resurselor și al poluării excesive. 

În numărul trecut al revistei am publicat la tradiționala rubrică „Citatul ediției” un fragment din publicistica eminesciană care remarca o altfel de schimbare de perspectivă culturală. Eminescu își exprima, acum aproximativ 150 de ani, îngrijorarea că banul a luat locul tuturor competențelor și remarca faptul că schimbarea a pornit odată cu Revoluția Franceză și că, înainte de aceasta, societatea era mai stabilă, cu toate inconvenientele care au justificat transformarea respectivă. Dintre aprecierile marelui gânditor al secolului 19 rețin acum fraza următoare: „[...]să recunoaștem că nu se producea mai mult decât trebuia, că munca, de bine de rău, era totdeauna retribuită și o măiestrie nu se năștea în mod artificial, ci numai atunci când era trebuință de ea. Cantitativ se producea cu mult mai puțin, dar luxul acelor timpuri era un lux solid, durabil și calitatea înlocuia cu de prisos cantitatea”. Observăm, deci, că, într-un anumit moment istoric, societatea punea preț mai mare pe calitate în detrimentul cantității și că, din dorința de a extinde bunăstarea la cât mai mulți, standardele au fost coborâte treptat până la ceea ce se întâmplă azi, când e mai profitabil să arunci un surplus decât să reduci producția. Iată că omenirea, constrânsă de criza ecologică și amenințată cu extincția din cauza evoluției climatice, caută să revină la o economie sustenabilă. În martie anul acesta, Uniunea Europeană a decis să pornească pe un alt fel de drum și să adopte un plan de măsuri de tranziție la o economie diferită, numită „circulară”. Conceptul implică folosirea în comun, închirierea, reutilizarea, repararea, renovarea și reciclarea materialelor și produselor existente cât mai mult timp posibil, ducând la o prelungire a ciclului de viață al produselor. Nu înseamnă că această nouă perspectivă este una ideală, că se va putea implementa în integralitatea sa, dar punerea accentului pe realizarea de produse de calitate, durabile pune inițiativa tinerei Iris într-o altă lumină. Sunt convins că sunt mulți care au astfel de idei pe care le vom descoperi și de care ne vom bucura la momentul oportun, iar aceasta dovedește că antreprenoriatul va putea să ia inițiativa schimbării care nici pe departe nu va putea veni de la niște politicieni motivați doar de propriile interese. 

Și pentru că ne aflăm în apropierea uneia dintre cele mai importante sărbători creștine, trebuie să remarcăm că, deși europenii s-au îndepărtat foarte mult de Hristos, ei descoperă azi o latură profund creștină, aceea a cumpătării. Inflația de produse, la îndemână oricând, ne-a făcut superficiali în gândire și în simțire, devenind o posibilă cauză a stării spirituale atât de precare în care ne aflăm. O probabilă economie în care a risipi ar deveni un delict moral poate determina o schimbare în bine și a relației dintre oameni, care, devenind mai responsabili, mai aplecați spre valoare, vor putea să-L redescopere pe Cel care ne cheamă permanent la iubirea aproapelui, pe Acela pe care superficial îl așteptăm să se nască doar ca prilej de risipă gastronomică.

Editorial de: ADRIAN NEDELCU

Am vizitat o fermă din localitatea Copăceni, județul Cluj, parte a comunei Săndulești, aflată la marginea de nord-vest a municipiului Turda. L-am cunoscut pe Stelian Podar, iar dialogul pe care l-am purtat cu domnia sa și felul cum și-a organizat ferma ne determină să spunem că este un antreprenor modern, pentru care agricultura este o afacere care se face cu profesionalism și responsabilitate.

La început, Stelian Podar, mecanic de profesie, a avut doar cultură vegetală. În 2000, a preluat de la IAS Poiana o fermă de 130 de hectare. Opt ani mai târziu avea să construiască, pe fonduri SAPARD, o fermă de 600 de vaci. Acum cultivă 900 de hectare și crește 1.200 de capete, dar mai este loc de încă puțin. „Targetul nostru este de 1.400 și cu asta ne acoperim spațiul pe care-l avem  la dispoziție în zona asta pentru construcții, unde să adăpostim acest efectiv.”

Stelian Podar consideră zona colinară o zonă ideală pentru combinația dintre cultura vegetală și creșterea de animale. „Niciodată în zona colinară nu vom avea producțiile pe care le au colegii noștri din zona de câmpie, și atunci, ca să compensăm diferența de producție la hectar, am considerat că investiția în zootehnie, vacă de carne – vacă de lapte, se impune.”

Totul pentru animale

Producția vegetală o folosește, așa cum este de așteptat într-o astfel de fermă mixtă, pentru realizarea furajelor animalelor din fermă. „Pentru mine cel mai important este să-mi produc silozul de porumb și lucernă. Totdeauna dorința mea e să produc mâncare pentru cel puțin 15 luni, excesul nu e nicio problemă, pentru că am cui să-l vând. Asta îmi conferă siguranța că, având un siloz de porumb de calitate foarte bună, la fel semifân, fân de lucernă, siloz de lucernă de calitate foarte bună, pot să valorific calitatea genetică a animalelor. Pentru că toate sunt legate una de alta, și fără cantitate și în special calitate corespunzătoare a furajului, munca în fermă e în zadar”.

Stelian Podar spune că abordează cu mare seriozitate cultura vegetală, încercând să utilizeze tehnologii cât mai noi pentru o mai bună eficiență. Pentru asta se consultă cu fermierii din sudul țării, care sunt mai pricepuți în aplicarea acelor tehnologii prin care se poate conserva apa, pentru că ei sunt mai expuși decât el la secetă. În ultima perioadă, și regiunea în care are pământul se confruntă cu seceta, dar spune că nu s-a gândit niciodată la irigații. „Niciodată nu ne-am pus problema irigațiilor, mai ales că suntem pe un deal de sare, or, dacă am săpa să dăm de apă, în cea mai mare parte vom da de apă sărată. De aceea până acum nu ne-am pus problema irigațiilor și nici de acum încolo. Va trebui să găsim alte soluții; să păstrăm apa în sol, să schimbăm tehnologii, să găsim semințe și hibrizi care să fie rezistenți la secetă, să ne adaptăm în așa fel încât să rezistăm fără irigații.” De altfel, spune că nu i s-a părut până acum câțiva ani că ar avea probleme cu seceta. „Era o cantitate anuală de precipitații îndestulătoare. Conform cercetării stațiunii Turda, o medie de 600 litri/an, ceea ce pe terenurile noastre era mulțumitor.”

O colaborare fructuoasă

Ar fi vrut să crească vaci pentru carne, dar la momentul în care s-a apucat de zootehnie fondurile erau direcționate spre vaca de lapte.

Lui Stelian Podar îi pare rău că n-a apucat să învețe și să capete suficientă experiență pe vremea cât a existat IAS  Poiana, care avea un efectiv foarte valoros de Bălțate alb cu roșu, rasă pe care a fost nevoit să o importe din Cehia, pentru că între timp animalele de la IAS dispăruseră. „Am adus foarte multe vaci din Cehia, s-au adaptat bine și pot să spun că alături de ele am învățat cât de cât tehnologia în sistemul industrial de creștere a vacii.” A fost mulțumit de colaborarea cu cehii, de la care a luat aproape totul: „Foarte greu am găsit pe cineva să mă ajute să înțeleg cum ar trebui să arate o fermă modernă. Fiecare venea pe palierul lui. Cel care era specializat pe sală de muls putea să spună doar pentru sală de muls, cel care era pentru adăposturi, la fel, greu am găsit pe cineva cu care să adunăm toate piesele astea de puzzle și să rezulte ferma care este astăzi. Am avut noroc că am găsit o societate în Cehia, Power Agromilk, nici nu știu dacă mai există, dar, având un specialist foarte bun pe vaca de lapte și cu experiență în investiții de genul ăsta, cu ajutorul lor am reușit să facem proiectul, grajdurile, toată structura de metal, toate materialele le-am adus din Cehia. Sala de muls, la fel, montajul, la fel, și am fost foarte mulțumit de colaborarea cu ei, dovadă că din 2008 până acum sala a necesitat doar întreținere, este o sală solidă, fiabilă, cu o tehnologie care se readaptează, deci putem să venim, față de aparatura pe care am avut-o în 2008, să revenim cu aparatură modernă care să se poată implementa pe sala de muls.”

Între timp, au schimbat rasa pentru că au dorit să aibă un randament mai bun: „Convins de faptul că dacă vrem doar lapte va trebui să mergem pe o genetică superioară, atunci am schimbat efectivul pe Holstein, dar și la Holstein suntem foarte atenți în a evolua genetic. Propunându-ne un target pe următorii ani, dorința mea este să reușim să ajungem la un 38 de litri pe cap de vacă mulsă.”

Un traseu bine pus la punct

Ne-am perindat prin ferma domnului Podar de la iglu la grădiniță, de la grajd la sala de muls. Sunt spații specializate, pentru că într-o fermă mare lucrurile se desfășoară după un algoritm bine pus la punct, în funcție de tehnologia adoptată. În momentul în care am vizitat igluurile, domnul Podar ne-a explicat: „Primul spațiu cu care se obișnuiește vițelul în fermă este igluul. Încă mergem pe acest sistem, deci individual în primele două săptămâni de viață, în care el va consuma laptele colostral și se va familiariza cu nutriția, cu un fân de lucernă de o calitate foarte bună și granule, starter, urmând ca apoi, dacă este în regulă din toate punctele de vedere, el să treacă mai departe în sistemul de grădiniță, și apoi din lot în lot împreună cu alți viței urmează un circuit până se reîntorc în maternitate și după aceea intră în sistemul de exploatație, în sensul că va deveni vacă de lapte”.

Domnia sa revine cu explicațiile privind traseul pe care îl are un  exemplar în momentul în care ajungem la ceea ce se cheamă grădiniță: „Deja de la igluuri ei fac în jur de 10 metri și ajung în grupa mică, de aici, trecând treptat, în funcție de evoluția animalului, în mai multe boxe, ultima boxă deja fiind boxa înțărcatelor, care vor pleca în colectivul mare. Deci aici avem vreo 7 boxe, în care animalele deja se obișnuiesc să trăiască în colectiv, care este de fapt modul de viață pentru vacile de lapte, ele fiind animale de cireadă și se simt mult mai bine în colectiv decât singure”. Și continuă, odată ce ne-am deplasat într-un alt loc: „Acum am ajuns în spațiul pregătit pentru tineret, aici avem vițelele mai mici care în momentul în care vor ajunge între 11 și 12 luni și la conformația necesară pentru a fi însămânțată, ea va fi gestată și, după ce se confirmă controlul de gestație, va trece în lotul junincilor, cele care se află în partea cealaltă, și care vor fi la un moment dat trecute în maternitate, de unde după fătare vor trece pe sala de muls. Aici avem în jur de 300 de capete tineret și urmează să mai coborâm 100 de animale, deci vom avea cam 400 de vițele și juninci și ele vor fi practic viitorul fermei în ceea ce înseamnă producția de lapte, fiind toate gestate cu niște tauri cu valoare genetică ridicată”.

Și pentru că a venit vorba despre valoarea genetică a efectivelor de vaci, trebuie să spunem că este normal ca orice crescător dornic să progreseze pe termen lung să acorde o importanță deosebită creșterii calității genetice a efectivelor pe care le are. Stelian Podar face parte din această categorie de fermieri. „Nu putem să obținem produse de lapte fără să fie o permanentă atenție a creșterii valorii genetice a animalului. Noi utilizăm întotdeauna tauri de top și la ora actuală mergem pe material sexat, pentru că ne dorim să accelerăm puțin atingerea efectivului propus în fermă, și atunci utilizăm materialul sexat, și rezultatele deja se văd, pentru că avem un număr îndestulător de femele ca în doi ani să ajungem să mulgem 600 de vaci și să avem și un exces de juninci pe care să le vindem.”

Gestionarea eficientă a cheltuielilor

Când vorbește despre profitabilitate este foarte nuanțat, considerând că nu dimensiunea fermei contează, ci cum valorifici producția. „Depinde de materia primă, de ce faci cu laptele. Poți să fii profitabil ca fermă de familie dacă reușești să-ți vinzi laptele la un preț mai bun. Sunt fermieri în zonă care, vânzând cu 5 lei litrul de lapte în piață și ocupându-se de animalele lor, pot să trăiască. La o fermă mare profitabilitate pot s-o ai și cu 400 de vaci la muls, și cu 200, și cu 10.000 de vaci la muls, e vorba de cheltuielile cu care produci litrul de lapte și, factorul cel mai important, prețul pe care-l primești pe lapte, ținând cont de cheltuielile pe care le-ai făcut. Noi acum, în această perioadă, maximum în fermă au fost 34 de litri pe cap de animal, acum suntem undeva la aproape 31 de litri, dar va trebui să facem niște schimbări în rase, în sensul să ieftinim, pentru că la ora actuală suntem cu 0,40 lei preț de vânzare mai mic decât prețul de cost. Deci practic în fiecare zi lucrăm în pierdere.”

Pentru a avea un preț de producție mai mic îl interesează mai ales reducerea cheltuielilor, atât în producția vegetală, cât și în cea zootehnică, la care se adaugă aportul de fonduri din subvențiile ce decurg din respectarea cerințelor Uniunii Europene, sperând să aibă în anii următori aceleași producții sau aproape aceleași producții, dar cu cheltuieli mai mici. „Lucrăm cu atenție ridicată la banii pe care-i putem lua prin măsuri de fixare a carbonului în sol, vor veni foarte multe măsuri care ne condiționează să respectăm niște condiții de mediu, și în ferma zootehnică, și în cultura vegetală, și atunci trebuie să fim atenți la toate, pentru că orice ban în plus care vine să contribuie la buna funcționare a fermei și a avea un capital să poți să reziști când apar momente de genul acesta. Am văzut la colegii din sud, cu aceste tehnologii și-au redus foarte mult consumul de motorină; foarte puține treceri la nivelul solului. Bine, noi avem un alt tip de teren, dar plecând de acolo trebuie să testăm, vedem ce ni se potrivește nouă și aplicăm. Și sunt convins că rezultatele se vor vedea și vor însemna economii, care la rândul lor înseamnă practic bani în plus pentru dezvoltarea fermei.”

Onestitate în afaceri

În contextul afluxului de cereale din Ucraina la preț mai mic decât cel din țară, Stelian Podar vorbește despre corectitudine în afaceri. „Poți să cumperi la ora actuală, dacă vrei, eu am avut oferte de produse din Ucraina, și produse de calitate. Vorbesc de un șrot de soia cu 45 proteină și la un preț foarte bun, dar am rămas credincios contractelor încheiate, continuu să folosesc făină de porumb măcinată nu departe de fermă, șroturile de rapiță și de soia, șroturile de floare. Ești înclinat în prima fază să cumperi, pentru că-s mai ieftine. Eu, personal, având deja niște contracte încheiate de anul trecut, mi-am respectat contractele și le respect în continuare, pentru că punctul meu de vedere e în a lucra corect cu toți partenerii, inclusiv cu procesatorul, chiar dacă la un moment dat pare că un alt procesator vine cu o sumă puțin mai mare și ești tentat, dar… De-a lungul timpului, am avut doi parteneri care sunt aproape de mine și atât. Nu poți la nesfârșit să… Mulți se plâng acum, „nu mi se mai ia laptele”. E genul de nou-venit care merge dintr-o parte în alta, nu are un istoric și atunci și procesatorul clar că nu lasă un partener care a fost alături. Și ei, la rândul lor, își respectă contractul.”

Soluțiile sunt la noi, fermierii

Interesantă este opinia pe care o are referitor la ce ar trebui să se facă în a atenua această problemă a desfacerii laptelui, unde prețul cu care se vinde laptele în supermarket este cu mult mai mare decât cel cu care vând producătorii. El nu crede că intervenția guvernelor e de natură să rezolve ceva. „Din experiența mea, până să rezolve Guvernul sau oricine altcineva această problemă, trebuie noi în fermă să încercăm să găsim soluții. Guvernul a avut tot timpul să facă ceva și probabil și guvernele următoare, la rândul lor, se vor implica mai mult sau mai puțin, dar trebuie oarecum un efort colectiv în a veni în sprijinul creării unei alte piețe de valorificare a laptelui. Asta susțin, să nu mai fim noi, ca fermieri, într-un mod sau altul, dependenți de retaileri, fie că ajungem noi să creăm puncte de procesare a laptelui, fie să creăm o piață alta decât cea a supermarketurilor, eu așa văd soluția. Pentru că, văzând evoluția banilor din lapte, plecând din fermă și până la raft la consumator, întotdeauna câștigătorul a fost retailerul și profitul lui a crescut an de an în defavoarea în primul rând a fermierului și, de ce să nu recunoaștem, și a procesatorului.”

Educația, o componentă esențială pentru afaceri

Crede că pentru a fi eficient într-o asemenea afacere, pe lângă efortul de a face o marfă de calitate, și consumatorul ar trebui să fie educat pentru a putea-o percepe. Noi am presupus că în spiritul a ceea ce a propus, o alternativă la vânzarea prin supermarketuri, ar fi automatele de lapte, dar el ne-a replicat că acestea nu au succes atunci când consumatorul nu înțelege eficiența acestora: „Colegi de-ai mei au încercat automatele de lapte, sunt zone în țară unde funcționează, sunt zone în care nu funcționează. Este și asta o alternativă, să ai automatele de lapte, dar consumatorul să nu treacă nepăsător pe lângă ele, preferând să ia laptele din supermarket. Am urmărit familii de 35-40 de ani, care se presupune că au un venit, în zona supermarketurilor trecând pe lângă dozator, chiar am auzit un dialog între soție și soț: «Hai să luăm de aici că ieșim mai ieftin!» – era 2,50 atunci, era dozatorul unui coleg de-al meu pus lângă Kaufland –, și întâmplător, trecând pe la rafturile din supermarket, aceeași familie deja punea în coș două tetrapakuri, soția întreabă: «Nu luăm totuși de la dozator?», «Nu mai pierdem timpul…». Deci pentru 5 minute, cât trebuia să aloce să ia un lapte mai bun calitativ și mai ieftin, nu au rezervat timpul ăsta pentru familia lor. Și atunci, în paralel, trebuie și educația consumatorului.”

El crede că un copil dacă va putea alege între cipsuri și lapte va alege, fără educația corespunzătoare, cipsurile și Coca-Cola. „De aia încercăm și primim întotdeauna cu brațele deschise copii începând de la grădiniță, să vadă ce înseamnă o fermă, să vadă că animalele astea practic trăiesc și sunt îngrijite în fermă să producă lapte care să ajungă pe masa lor și ei să fie obișnuiți să-l consume și chiar să-l ceară părinților.”

Această chestiune a lipsei de educație a consumatorului îl determină pe Stelian Podar să fie oarecum sceptic și în ceea ce privește succesul pe care demersul fermierilor de a-și procesa singuri producția l-ar avea. Chiar dacă e convins că ar fi mai bine să facă asta, dar nu în orice condiții. E nevoie și de posibilitatea de a-ți asigura desfacerea a ceea ce procesezi. „E ușor să faci produsul, e greu să convingi consumatorul să cumpere de la tine. Pe mine m-a impresionat în Italia o fermă care avea dozatorul la șosea, era o mică parcare, și la 10 metri era un mic magazin al fermei în care, pe lângă fermă, mai aduceau și alți producători – cineva fructe sau… – și veneau consumatori de la 15-20 km să cumpere de acolo. Or, la noi consumatorul nu-și alocă 5 minute la ieșirea din supermarket să ia un lapte de calitate. Deci, degeaba… noi am oferi produse de calitate mai bună, să zicem, decât se găsesc pe raftul unui supermarket, pentru că am veni… ce frumos ar fi să ai un magazin în care să ai un televizor mare în care cumpărătorul să vadă imagini din fermă. Să vadă că-s mulse vacile, să vadă cum se naște un vițel, și pe de altă parte el să devină un consumator credincios al brandului respectiv. Noi, pe vremuri, aici, aveam Turda Lacto, se produceau foarte multe produse lactate care erau pe piața locală, dar foarte multe mergeau inclusiv în București, anumite produse de calitate pe care le poți face, dar încă o dată, revin: fără un consumator avizat, un consumator care să-și dorească să-și îmbunătățească nutriția familială, degeaba m-aș hazarda să fac un produs și să stau cu el nevândut. Și atunci, mi-e comod, în perioada în care am un preț bun de la procesator mă felicit, ce simplu mi-e!, vine cisterna, îmi ia laptele și nu mai îmi bat capul. Deci aici este marea problemă: nu să faci un produs de calitate, problema e consumatorul să vină să-l ia, și aici deja studiem problema asta, vedem cum putem veni inclusiv cu educația consumatorului.”

Despre educație ne-a vorbit și în cazul concret al specialiștilor din agricultură, de care este, de asemenea, nemulțumit. Stelian Podar consideră că ceea ce trebuie să facă guvernele – pe lângă ajutorul concret, pe care trebuie să-l acorde fermierilor, direct sau indirect, pe față sau cu subvenții ascunse, precum fac și alte state – este: „De a construi agricultura unei țări, în a reîncepe să educe fermierul din școală. Iei un tractor de 200.000 de euro și pui un mecanizator care ți-l poate strica sau, dacă ești norocos, nu. Dar lipsește cu desăvârșire o școlarizare bine înțeleasă. Eu am solicitat printr-un program un profesor de la un colegiu din Germania să vină să mă monitorizeze pe mine zi de zi în fermă, să vadă ce fac bine, ce nu fac bine, ce pot să fac în plus, și acest profesor mi-a arătat de fapt cum este la ei o școală care pregătește fermieri. Când tineri de jur împrejurul școlii respective, din toate fermele, vin, învață să lucreze pe toate utilajele, învață managementul fermei, și atunci, da, ăștia se reîntorc în ferma familială aducând un plus de valoare fermei respective. Or, la noi, săracul copil din școală prea multe nu învață, mai învață ce vede la taică-su în ferma de familie, care poate fi deja depășit, și atunci n-ai cum să avansezi. Ăsta e punctul meu de vedere. Ar trebui să revenim în a forma meseriașii. În orice domeniu, dar eu vorbesc acum de agricultură”.

Respect pentru animale

În sala de muls era muzică ambientală, Vivaldi, în momentul vizitei noastre acolo, am și glumit pe seama asta, întrebând ce efect ar avea dacă le-ar pune muzică rock, „la muzica rock cred că aș obține un alt tip de lapte, poate mai bine plătit… nu știu. Cred că totuși rămânem la muzica asta pentru că am observat că e benefic pentru animale. Asta am încercat și în 2008, am observat că are un efect pozitiv asupra lor și atunci am revenit, cred că de două luni am remontat boxele pentru muzică aici și în grajduri. E benefic cred că și pentru ele, și pentru angajat”.

De altfel, spune că acordă o mare importanță principiului, atât de des enunțat în ultima perioadă, bunăstarea animalelor. Mai ales că pe lângă câștigul material obținut în urma subvenției aferente, are și o mulțumire personală pentru că, din principiu, consideră că animalului trebuie să-i oferi respect. „Bunăstarea animalului înseamnă toată grija asta, pentru că de fapt noi depindem de ceea ce el face pentru noi, pentru că noi trăim de pe urma animalelor și atunci trebuie să le oferim tot respectul, plecând de la hrană de cea mai bună calitate, apă curată, condiții de cazare. La noi ați văzut, vacile dorm pe saltele, acum vrem să facem o reinvestiție în grajd să remontăm racleții, tocmai ca să nu ne mai stresăm cu un tractor care să intre să împingă gunoiul, și practic le oferim toate condițiile ca ele să se simtă relaxate și să trăiască în niște condiții bune. E binevenită subvenția asta pentru bunăstarea animalelor, care vine în sprijinul fermierului, a fermierului care poate să dovedească că respectă toate normele, în așa fel încât animalul să fie bine întreținut și noi facem tot ce e posibil, în primul rând să le oferim lor aceste condiții, și în al doilea rând – de ce nu? – să obținem acești bani.”

Respect și pentru oameni

Chestiunea personalului este, pentru orice antreprenor inteligent, una de primă importanță. Nu se poate face știință, iar cei care se ocupă trebuie să fie foarte bine pregătiți. „Nu preget în a utiliza specialiști, vorbesc de nutriționiști, vorbesc de oameni care-și cunosc meseria și pe reproducție, pentru că un fermier n-are cum să cunoască, într-o fermă industrială, toate problemele specializate ale fermei. Și atunci, totul pleacă de la oamenii care-ți vin în ajutor, oamenii din fermă, deci fără niște oameni buni nu poți să reușești. Doar ești alături de ei și, înțelegând fenomenul, pe fiecare componentă a activității din fermă, trebuie să utilizezi cei mai buni oameni. Ăsta este punctul meu de vedere. Și crezând că știi totul și neacceptând punctul de vedere al unor specialiști foarte bine pregătiți nu ai decât de pierdut”, punctează fermierul clujean.

Am abordat și eterna poveste a forței de muncă deficitară. Stelian Podar, fiind un antreprenor deschis la nou, nu exclude importul acesteia. „Avem în total 20 de angajați, dintre care patru sunt aduși din Sri Lanka, este un test pe care l-am început de acum două săptămâni. Îmi doream să încerc niște oameni despre care am auzit, din experiența altor colegi din țară, că pot fi niște muncitori constanți, disciplinați și care se poartă cu blândețe cu animalele. Or, în ferma asta eu țin foarte mult la a îngriji animalele cu devotament, dar și cu blândețe și nu-și are locul niciun angajat care dă dovadă de brutalitate. Și atunci am încercat și cu patru muncitori aduși din Sri Lanka.” Evident că adaptarea lor nu este ușoară, pentru că au în primul rând obiceiuri culinare foarte diferite, dar este dispus să-i ajute să le depășească. „Ei consumă la ora actuală pește și pui, deci cu porcul clar că nu, dar încet-încet îi familiarizez și cu mâncarea românească, până atunci își gătesc ei. Le-am pus la dispoziție o bucătărie, cumpăr tot ce au nevoie și își fac ei de mâncare, dar nerefuzând, dacă sunt atent și le aduc totuși mâncare făcută din carne de pui și pește, se acomodează și cu mâncarea noastră, ei mâncând o mâncare și mai condimentată, și cu mai multe mirodenii. Le pun la dispoziție camerele nou-renovate, deci condiții foarte bune, living în care pot să ia masa, bucătărie unde au și mașină de gătit, mașină de spălat vase, mașină de spălat haine, deci le ofer toate condițiile pe care le-aș oferi oricui.”

Fluctuația pieței este ca un val

Stelian Podar a observat că problemele, cum este aceasta de acum, cu fluctuațiile de preț, nu se întâmplă doar în România, la noi doar ajung mai târziu. „Fluctuațiile astea de preț nu se întâmplă doar în România. Dacă suntem atenți – bine, noi le sesizăm puțin mai târziu, dar din experiență am văzut totdeauna că e aproape un tsunami, în sensul că valul ajunge la noi mai târziu față de…, să zicem, Olanda. În Olanda prețul laptelui a început să scadă acum vreo două luni. La noi a ajuns acum. La fel va fi și creșterea. Dacă suntem cu ochii pe olandezi și vedem, va veni și la noi. Fluctuația asta se întâmplă de când știu eu, pe partea asta de lapte – bine, din 2008 până acum nu sunt foarte mulți ani față de alți fermieri care probabil lucrează imediat de după revoluție pe vaca de lapte sau au preluat efective și au lucrat –, dar e o fluctuație aproape previzibilă. Niciodată nu ești încântat că ea există, dar trebuie în perioada bună, oarecum, să faci niște rezerve să poți să reziști. Și niciodată nu seamănă o scădere de preț cu alta. Acum ne-au prins pe niște creșteri la prețul a tot ce presupune cultură vegetală, în special îngrășămintele, dar au crescut și semințele, dar cel mai mult la îngrășăminte, iar asta a contribuit foarte mult la împovărarea fermierului. Pentru că el e nevoit să-și facă producții să-și hrănească animale, dacă vorbim de zootehnie.”

Un om norocos 

Este o fire tenace Stelian Podar, spune că nu va renunța la business de bună voie oricât de greu ar fi, pentru că la câte dificultăți a întâmpinat, ar fi renunțat de mult. Este mulțumit de viața pe care o duce, considerându-se norocos că a ales această meserie de fermier. „Să fii fermier, în primul rând, poți să te consideri norocos, dacă accepți stilul ăsta de viață, dacă-ți place să nu fii îngrădit între niște pereți, să nu fii îngrădit între niște garduri, ți-asumi greutățile, mergi cu ele, trebuie să găsești soluții și, dacă reziști în meseria asta, atunci te consideri și norocos, dacă poți să zici că după o viață de muncă ieși la pensie sau cineva tânăr te înlocuiește și ai lucrat în meseria asta, eu zic că te poți considera norocos.” 

Așa cum se pot considera toți cei care fac ceea ce le place. Dar pentru ceilalți din jurul lor, ar fi de ajutor să combine entuziasmul pe care un om fericit, căruia i-a surâs norocul să facă ceea ce îi place, îl emană, cu o abordare bună și responsabilă a activității lor. Stelian Podar este un exemplu în acest sens.

În perioada 7-10 septembrie 2023 a avut loc, în cadrul complexului expozițional Expo Arad, în organizarea Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură a județului Arad, cea de-a 33-a ediție a Târgului Internațional de Agricultură, Industrie Alimentară și Ambalaje - Agromalim.

La târg, ca la târg, nimic nou sub soare, de când e lumea cu pământul, cu vânzători și cumpărători. Fie că e un talcioc, un mic târgușor dintr-o oarecare comună sau unul mai mare dintr-un fiece oraș ori ditamai expoziția internațională desfășurată pe mii de hectare, regulile sunt aceleași. Cei care au ceva de vândut vin, se așază cu marfa la vedere, iar cei care au nevoie de ceva și vor să cumpere se perindă de la un vânzător la altul, mai întreabă de una, de alta, compară, socotește, poate și cumpără, dacă îi dă mâna, că, de, vorba ceea, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Dar oricum nu pleacă nimeni sărac de la un târg, pentru că, se știe, după ce ai vorbit cu unul, cu altul, ai descoperit că s-a mai inventat ceva de care nu auziseși, apoi ai mai aflat o bârfă, te-ai mai întâlnit cu un prieten pe care nu l-ai mai văzut de mult, ba chiar ți-ai făcut noi prieteni, se cheamă că n-ai fost degeaba. Ba sunt unii care chiar pentru aceste lucruri merg la târg, neavând vreo nevoie de ceva anume și nici intenția de a cumpăra. Pentru mulți dintre noi, târguitul este o adevărată pasiune.

Peste trei decenii de eforturi organizatorice

Dar asta nu înseamnă că toate târgurile sunt la fel. Principiul este același, dar sunt și târguri sărace sau târguri plicticoase, ba chiar târguri urâte. Diferența dintre astfel de târguri și unele bogate și frumoase este făcută de organizatori. Ei pun la dispoziție locul pentru comercianți, pe care tot ei îi cheamă, asigurându-i că vor avea numeroși vizitatori. Poate nu dintr-un început, dar, de la o ediție la alta, vorba se duce și dacă ai administrat bine, iar lumea a fost mulțumită, vei avea o creștere permanentă. Așa stau lucrurile la Arad, unde de 34 de ani se tot organizează un târg, iar Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a județului s-a preocupat ca pe an ce trece să găsească noi soluții de a face cât mai plăcută, pe de o parte, șederea, vreme de câteva zile, a celor care expun și, pe de altă parte, vizita celor care se perindă pe la târg. Un târg început odată cu reînființarea sistemului cameral, în 1990, fiind primul eveniment pe care Camera de Comerț, Industrie și Agricultură l-a organizat sub forma unui târg de toamnă pentru bunuri de larg consum. Deja în anul următor a creat un departament specializat în organizarea de târguri și expoziții, deoarece interesul pentru astfel de evenimente era prioritar, pentru că nimeni nu produce, dacă nu are cui să vândă, iar membrii Camerei asta voiau, în primul rând. Așa că de la o hală agroalimentară au exploatat orice spațiu din Arad care putea să găzduiască un târg, stabilizând, o vreme, evenimentele la Sala Sporturilor, care oferea cel mai mare spațiu interior și exterior, acceptabil. Dar faima creștea și acest spațiu a devenit insuficient, și atunci a realizat, din surse proprii, primul pavilion expozițional cu o suprafață de 1.500 mp, în anul 2002. Și urmând această cale de creștere, s-au adăugat noi pavilioane și spații expoziționale în aer liber.

O ediție reușită

Azi se poate spune, fără nicio reținere, că Agromalim este cea mai mare expoziție de acest gen din vestul României și una dintre cele mai importante la nivel național. Mai bine de 300 de expozanți și-au întâmpinat vizitatorii cu mașini și echipamente, animale mici și mari, tot felul de inputuri pentru fermele vegetale și zootehnice, diverse tehnologii agricole, produse farmaceutice și echipamente pentru uz veterinar, utilaje, echipamente și ambalaje pentru industria alimentară, precum și nenumărate produse agroalimentare.  Nu au lipsit nici serviciile de consultanță, incluzând aici cercetare pe diverse categorii agricole, educație antreprenorială și orientare financiară, precum și conferințe tematice și demonstrații tehnice.

Dar să nu credem cumva că, atribuind Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură aceste realizări, creăm un merit impersonal, pentru că eforturile sunt ale oamenilor de acolo, iar numele care, pentru cei mai mulți colaboratori ai acestui eveniment, cum suntem și noi, se identifică cu târgul de la Arad, este Cimi Enache, managerul târgului. Un om care se pare că și anul acesta poate să fie mulțumit de munca depusă: „Ne bucurăm să avem mai mulți expozanți decât anul trecut, undeva cu vreo 10% creștere în total, vreo 300 de expozanți. De asemenea, suprafețele interioare și exterioare au crescut cam cu 10%. Suntem pe un trend bun”. Trebuie să spunem că în curând, păstrând acest trend, și spațiul acesta va începe să fie strâmt. Dar să nu ne facem probleme, în spiritul de până acum vor afla soluții la momentul potrivit.

Așa cum spuneam la început, cei care vin la târg nu caută doar ceva de cumpărat, unii vin și pentru a se îmbogăți cu informații, poate cei mai mulți. De altfel, acest tip de ofertă reprezintă vârful de lance al celor mai importante și mari expoziții din lume. Este „cârligul” cu care atragi cei mai mulți vizitatori și oferi plusvaloare acestor evenimente. Dorința de a ști, de a fi la curent cu ce este mai nou sălășluiește în oamenii harnici, dinamici, puși pe creație și dezvoltare, exact aceia pe care și-i doresc expozanții spre a le călca pragul. De aceea satisfacția pe care o are Cimi Enache este justificată: „Ne bucurăm să avem și în acest an continuarea parteneriatului cu Academia de Științe Agricole și Silvice de la București, sunt în cadrul târgului stațiuni și institute de cercetare coordonate de ASAS care au standuri, spre zece standuri. Au avut prezentări, s-au întâlnit cu fermierii. De asemenea, ne bucurăm că Universitatea Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara au fost prezentă, atât cu stand, cât și cu o sesiune de comunicări, 15 teme prezentate de profesori, parteneri, studenți ai acestei universități, unde fermierii au fost prezenți și au putut să afle lucruri interesante”.

O expoziție foarte importantă

Aflându-ne în zona de vest a țării, unde creșterea animalelor este extrem de răspândită și intensă, realizarea unei expoziții de animale este nu doar oportună, ci și necesară. Iar dacă aceasta a fost un succes, nu ne surprinde satisfacția directorului Cimi Enache: „Ne bucurăm că expoziția de animale și în acest an a ieșit bine, datorită participării asociațiilor cu care lucrăm. Pe partea de taurine avem  crescătorii de vaci Bălțată românească, pe partea de Angus, asociația este prezentă cu animale, cu crescători, iar pe partea de ovine, Asociația „Păstorul Crișana” este și anul acesta alături de noi cu un stand deosebit de frumos. Le mulțumesc tuturor pentru această implicare, fiindcă doar cu ei putem face lucrurile bune”.

Printre oi

Realitatea este că aceste asociații, numite mai sus de către gazda evenimentului, vin cu entuziasm la acest târg.  Bunăoară, Nicolae Cioranu, președintele Asociației Crescătorilor de Ovine Arad „Păstorul Crișana” consideră acest eveniment un bun prilej de a expune eforturile pe care ei, în calitate de crescători, le fac pentru o zootehnie performantă și de a promova rezultatele muncii lor, adică acele produse tradiționale care, din păcate, cam dispar din gustul consumatorilor. „Pe lângă faptul că am încercat ca, în această expoziție, să aducem, în zona organizată de noi, de la fermierul de la coada oii până la profesorul de la universitate de la catedra de ovine, am încercat, și cu animalele, să aducem de la un mieluț care acum suge lapte cu biberonul, pentru ca cei mici să vadă realitatea și cum stau lucrurile în natura lor, până la acele ovine care deja fac parte dintr-un program de ameliorare. Pe lângă aceste animale și acești oameni pe care am reușit să-i aducem aici în această expoziție și cu ocazia acestui eveniment, nu ne lăsăm mai prejos nici să facem o promovare a produselor sectorului ovin. Am reușit să aducem aici de la telemeaua pe care știm să o procesăm de sute de ani, de la părinții și bunicii noștri, până la iaurtul din lapte natural, adus de domnul Traian Bîrsan, din ferma dumnealui, care este, clar, un noutate, iar pe segmentul de carne de ovine, de la pastrama, pe care o făceam când eram în transhumanță, căci pe timpul acesta, în această perioadă, deja animalele, în România, de sute de ani, erau plecate din vârful munților ca să vină către locurile de iernat, către Dunăre, către Banat, iar pastrama era un produs pe care ciobanii noștri puteau să-l conserve acolo, în natură, în desagi, pe măgari, pentru că ei cu aceste produse își duceau traiul. Și aș mai aminti pe lângă această pastramă și cârnații de oaie, poate cu un amestec de carne de vită, poate cu un amestec de carne de porc, că se obișnuiește în România. Deci repet, nu pierdem niciun moment, cu fiecare ocazie, de a promova mâncarea naturală, mâncarea sănătoasă pe care românul nostru a avut-o de zeci și sute de ani și ne dorim să readucem consumatorul, care nu mai știe gusturile naturale,  nu mai știe ce înseamnă un produs la care nu s-a adăugat nimic, care e lăsat așa, exact cum ni l-a dat Dumnezeu, de la animal. Să sperăm că punem umăr de la umăr, de la ciobani până la profesorii de la catedra de ovine și, cu ajutorul dumneavoastră, cu ajutorul Ministerului Agriculturii, cu ajutorul Autorității sanitar-veterinare, că nu o să putem de unii singuri, încet, încet, încet, să ne ocupăm din nou locurile noastre către inima consumatorului și, cum se spune în politica agricolă comună, de la furcă la furculiță, sperăm să ajungem cât de repede la acest lanț scurt”, a arătat Nicolae Cioranu.

Președintele Asociației Crescătorilor de Ovine Arad „Păstorul Crișana” a ținut să evidențieze și rolul social al târgului, al fiecărui târg la care participă: „Nu pot să trec cu vederea și să nu vă spun că, după ce, prin intermediul Ministerului Agriculturii, care a fost partener la o expoziție de agricultură din Doha, din statul Qatar, desfășurată în luna martie, am cunoscut niște oameni de acolo, cu care am schimbat păreri și gusturi. Și n-am crezut, deși ne-au promis, că vor veni la noi când vom avea un eveniment din acesta, dar iată că i-am avut aici, între fermieri, i-am avut ca oaspeți, participând până și la sărbătoarea noastră, cum o facem noi, o seară a crescătorilor de ovine”. Evident că este mândru și de această seară în care se dovedește că cei care știu să muncească știu și să se distreze.

Și printre capre

Tot cu dorința de a-și promova produsele au venit și cei din Asociația Națională a Crescătorilor de Capre din România „Caprirom”. „Pentru noi a fost o experiență plăcută și utilă. Pentru că noi suntem aici să ne promovăm produsele din lapte de capră. Și am avut mulți vizitatori, noi sperăm că le-au plăcut produsele și vrem să se creeze rețele locale prin care lumea să aibă de unde să-și ia un produs tradițional, un produs natural. Ați văzut ce este pe piață. Pentru asta suntem aici, de asta am venit chiar de la Constanța, să promovăm un produs natural și tradițional. Noi suntem aici în echipă și îi ajutăm pe cei care nu au putut să vină, dar ne-au dat produsele și le vindem noi în contul lor, și îi ajutăm în felul acesta. Pentru că scopul asociației este să promoveze și să susțină crescătorii de caprine. De aceea încurajăm și promovăm laptele și brânza de capră, pentru că astfel poate să crească eficiența unei gospodării și lumea să poată trăi numai din creșterea caprelor”, ne-a spus dr. Andreea Anghel, vicepreședinte al Caprirom.

Este de menționat că această asociație este una dintre cele mai longevive din România, împlinind anul acesta 30 de ani de activitate. Doamna Anghel spune că nu a pierdut din istoria asociației decât un an, pentru că a venit în institutul unde își are sediul organizația în 1994. „Asociația s-a înființat în anul 1993 și eu am ajuns acolo în 1994, când am terminat facultatea. Deci am ratat puțin. Asociația a fost constituită de dna prof. dr. Stela Zamfirescu, dumneaei a fost cu ideea și cea care a constituit nucleul de membri fondatori, și cea care a susținut activitatea asociației pe parcursul acestor 30 de ani. Asociația noastră a avut ca obiectiv susținerea crescătorilor de caprine și cercetarea în domeniu, pentru că noi avem sediul în Institutul de cercetare-dezvoltare «Palas Constanța», și am îmbinat întotdeauna rezultatele cercetării cu aplicabilitatea în fermele de caprine, astfel încât să-i ajutăm să-și îmbunătățească managementul în fermă: inseminări, monte în contra-sezon, astfel încât să aibă lapte când nu are toată lumea, trei fătări în doi ani… îi ajutăm în funcție de cerințele fiecăruia dintre crescători să-și îmbunătățească cumva activitatea și eficiența.” Andreea Anghel ne-a precizat care au fost cele mai populare și mai bine primite cercetări de către fermieri: „Dintre proiectele noastre cu aplicabilitate practică, unul dintre ele a fost să-i ajutăm să-și crească producția de lapte în fermă prin metisarea femelelor din rasa Carpatină cu țapi din import, din rase specializate. Și atunci produșii metiși rezultați au avut o producție mai bună de lapte. Un alt proiect care a avut succes și pe care-l vom continua a fost să determinăm genotipul genei pentru alfa-S1 cazeină. Asta înseamnă că noi vrem să determinăm dacă laptele conține mai multă sau mai puțină proteină. Asta este determinat genetic. Un conținut mai mare de proteină înseamnă un randament mai mare de transformat în brânzeturi. Am început proiectul acesta pe caprine de rasă Carpatină, rasa noastră locală, am genotipat în jur de 3000 de animale, iar rezultatele au demonstrat că randamentul crește cu 30% dacă laptele provine de la animale care au genele dominante pentru alfa-S1 cazeină, respectiv genotipurile AA, BB, nu intrăm în amănunte, adică genotipurile care produc o cantitate mai mare de proteină în lapte. Bineînțeles că, având aceste rezultate, vom continua să genotipăm animalele celor interesați, adică ale celor care procesează laptele, pentru că chiar este un progres”. Evident că pentru un specialist cum este Andreea Anghel metisarea nu este un obiectiv, ea chiar ne-a precizat că proiectul de metisare este mai vechi, azi ei încurajează creșterea caprelor în rasă pură, mai ales că asociația deține și registrul genealogic. „Eu susțin rasa Carpatină. N-avem nimic împotrivă cu metisarea pe care o fac cei care vor să fie eficienți, însă laptele care provine de la rasa noastră locală carpatină este un lapte-medicament. Și asta vrem să arătăm oamenilor – poate ați văzut, avem pliante, am scos afișe – capra mănâncă pe alese și mănâncă flora medicinală. Toți acești produși fitoactivi trec în lapte, astfel încât laptele de capră este un adevărat miracol pentru sănătatea noastră. Este antiinflamator, nu produce alergia pe care o produce laptele de vacă, pentru că are mai puțină cazeină A2, betacazeină. Sunt anumite peptide din lapte despre care s-a demonstrat că sunt anticancerigene, despre care s-a demonstrat că sunt antiinflamatoare, este mult mai digerabil, și asta-l face mai bun pentru copii, deci ca substituent al laptelui matern, laptele de capră este primul pe listă. Deci Carpatina, pentru că este crescută pe pășune, produce un lapte-medicament. Cele care stau pe stabulație, acasă, mănâncă ceea ce au la dispoziție”, precizează Andreea Anghel.

Și pentru că metisarea dacă se face controlat poate duce la formarea unei noi rase, am aflat de la doamna Anghel că la Institutul Palas se lucrează chiar la o astfel de rasă nouă. „La noi, la Institutul Palas, este în curs de creare o rasă nouă, rasa Bocard. Deocamdată, așa s-ar părea că se numește, fiind formată prin metisarea rasei noastre locale, Carpatină, cu mascul din rasa Boer. Rezultă o rasă de capre de carne, dar e mai mult mixtă, pentru că are și o cantitate de lapte care nu este chiar insignifiantă. În general, la rasele de carne, nu prea poți să valorifici laptele. Cu toate acestea, la rasa aceasta nouă chiar se pot valorifica și carnea, și laptele. Rasa este în curs de omologare, iar populația se află la Institutul Palas. Sperăm ca în câțiva ani să beneficiem de reproducători din această rasă, pentru că a început să crească și consumul de carne de capră.”

Dar și printre vaci

O altă asociație pe care am întâlnit-o la târg este cea a crescătorilor de vaci „Bălțată românească” tip Simmental, al cărei președinte, domnul Mircea Dumitru, pune accent tot pe calitatea produselor românești. „Noi, prin asociația noastră și cooperativa pe care o avem pe lângă asociație, promovăm pe cât putem, de vreo doi ani tot promovăm carnea de vită, produsele din carne de vită, produse din lapte de vacă, de Bălțată românească, produse fără niciun fel de alte ingrediente, alte chimicale, alți E-uri și ce se mai bagă. Bălțata românească are două linii: o linie de lapte și o linie de carne, deci avem și produsul acesta de carne, special pentru carne. Ele produc și lapte, dar linia de carne are un spor mult mai bun la carne și se finisează mult mai bine. Noi folosim carnea ca atare, facem niște preparate din carne de vită, dar nu numai carne de vită, avem preparate din lapte, avem înghețată, avem frișcă, avem multe produse pe care le scoatem pe piață, le promovăm, și văd că lumea este mulțumită de ceea ce oferim. Aici, în spatele meu, vedeți că avem hotdog care are în interior un crenvurști făcut numai din carne de vită, tot ce este aici este din carne de vită sută la sută, din Bălțată românească, sunt produse din mânzat, carne premium. Mânzatul este un animal până la 24 de luni, tăurașii de Bălțată românească au o creștere puternică, avem undeva până la 1,8 kg/zi spor, e un spor foarte bun, și o carne de foarte bună calitate. Trendul, după cum îl simt eu, este bun. Deși se fac importuri cu niște produse pe care noi nu le știm foarte bine, nu știm ce e în interiorul lor. Nu știm dacă avem atât de bune laboratoare încât să-mi spună mie că laptele ăsta este sută la sută lapte sau am știu eu ce adaosuri. La noi este numai lapte, sută la sută curat. Avem niște ferme de top în România și încercăm să facem cât mai multe, să-i lămurim pe fermieri să producă foarte curat, foarte igienic, să producă mult și bine, pentru că nu mai merge că ții o vacă să-mi dea 2-3 litri de lapte. Noi facem o selecție, suntem și deținătorul Registrului de rasă Bălțata românească și avem genetică de top. Asta facem noi, îmbunătățim rasa, dar asta înseamnă mulți ani de muncă. O rasă nu se îmbunătățește în doi-trei ani. Un program de ameliorare se desfășoară pe 15-20 de ani. Iar noi am trecut puțin de jumătate, dar mai avem mult. Noi am început în 2012 și n-au trecut decât 11 ani. Mai avem cel puțin 7-8 ani ca să ducem la capăt programul de ameliorare. Și atunci o să avem o rasă bună, avem deja, dar o să îmbunătățim și mai mult performanțele acestor animale.”

Este de remarcat că asociația a reușit să construiască o fabrică de lapte la Târgu Secuiesc. Este o fabrică care nu va produce brânză, ci niște produse de nișă, după cum spune Mircea Dumitru: „Ne-am adunat foarte mulți fermieri, cooperative, am dus-o la capăt, până la urmă. Fabrica e funcțională, avem absolut tot ce trebuie. Fabrica are capacitatea de 45.000 de litri, o capacitate bună, se poate mări dacă trebuie sau se mai poate face o fabrică; e totul automatizat. Avem produse care, zicem noi, ar fi produse de nișă. În primul rând, facem o bază de înghețată care are termen de valabilitate un an; se poate ține la temperatura camerei 12 luni, ceea ce în România nu prea se vede. Și în momentul când vrei să o folosești, o bagi în mașinăria de înghețată; se pot pune fructe în ea – nu chimicale, fructe. Pe lângă această bază de înghețată, avem vreo 3-4 sortimente de frișcă, smântână, lapte cu 1,5 și 3,5 UHT; deci tot ce vă spun, în afară de înghețată, are termen de valabilitate 6 luni. Adică venim cu niște produse care se pot ține mult timp în condiții sigure, pentru o piață modernă. Mai facem și unt, pe care vrem să-l ambalăm la 5-10 g, pentru Horeca. Baza de înghețată, frișca, se pot lua de laboratoare și de gospodine, dar în special laboratoare și Horeca”.

Asociația, fiind una națională, colectarea laptelui ar fi o problemă, dar la care ei au găsit o rezolvare. „Noi avem în plan să facem niște centre de colectare lapte în toată țara. Sunt fonduri, sunt tot felul de granturi care vin pentru asta, numai că, încă o dată, revin la conducătorii noștri, ei trebuie să-și îndrepte atenția către noi. Și atunci noi ne putem permite să facem centre de colectare în toată țara. Vrem să facem și depozite de carne în țară, de unde să plece carnea pe care noi o producem, și să sperăm că vom ajunge acolo. Sper să ne putem permite, dar fără bani nu se poate face nimic. Noi nu cerem pomană, dar sunt fonduri pe care nu le putem absorbi, pentru că suntem fie slab pregătiți, fie răuvoitori.”

Clubul Fermierilor Români țintește excelența

Am remarcat prezența la târg și a unei altfel de asociații, una care reprezintă nu doar un domeniu de activitate, ci se adresează tuturor fermierilor din România. Este vorba de Clubul Fermierilor Români. Este o asociație care pune accent pe performanță și care caută să își ajute membrii să atingă un nivel cât mai ridicat de management.

Cel puțin asta reiese din vorbele directorului executiv al clubului, domnul Florian Ciolacu: „Am avut ocazia plăcută astăzi de a fi prezenți aici, nu doar pentru a întâlni fermieri, pentru a vizita târgul și pentru a participa la evenimentele din cadrul târgului, dar și pentru a semna un acord de colaborare, un protocol de colaborare între Clubul Fermierilor Români și o organizație nou-creată, care pornește din această regiune, dar cu ambiția de a deveni națională. O organizație care vrea să promoveze împreună cu Clubul Fermierilor interesele celor care produc și comercializează în domeniul zootehnic, într-un sens pe care noi îl urmărim prin obiectivele noastre: să creștem valoarea adăugată peste producția primară a României, pentru niște fermieri mai capabili să facă investiții, mai rezilienți, ferme care să reziste acestor presiuni economice, de mediu și sociale actuale. Evident, e un eveniment important, nu doar regional, ci și național, acest târg, această expoziție, conferințele, evenimentele astea paralele desfășurării vizitelor în târg. E un eveniment care ia un puls asupra interesului antreprenorilor pentru tehnologii și investiții. Și cred că e relevant și trebuie încurajat lucrul ăsta, pentru că, cum spune un proverb, că atunci când vântul schimbării bate, unii își construiesc ziduri, alții își construiesc mori de vânt. Iar acum suntem într-o perioadă când vântul schimbării bate foarte puternic și suntem obligați nu să ne protejăm căutând ziduri să construim în jurul nostru, ci să facem lucruri care să ne ajute să creștem. Clubul Fermierilor nu este o organizație închisă, e o organizație deschisă, chiar și pentru cei care nu sunt membri, porțile sunt deschise să vină să acceseze consiliere, programe de consultanță și programe de formare. Iar altă cheie nu este pentru a deschide aceste lucruri. Transformarea pe care ne-o dorim toți este de fapt ce rezultă din formare: formare – transformare. Avem proiecte de formare ca să schimbăm oamenii, schimbăm sistemul schimbând oamenii. Proiectele se numesc Tineri Lideri în Agricultură și Antreprenori în Agriculturi 4.0. Avem această caravană de interacțiune cu fermierii, nu doar pe proiectele noastre, ci și pentru a da informații privind stadiul actual al Politicii Agricole Comune, subvenții, proiecte de investiții și toate lucrurile astea. Avem și acest proiect al unui Centru European pentru Tineri Lideri în Agricultură, care să fie în România. E un proiect al nostru de suflet, pe care-l promovăm la Bruxelles, l-am promovat, am fost acolo în Parlamentul European, la Comisia Europeană, avem sprijin din partea unor ambasadori ai proiectului și încet-încet noi credem că, cunoscând mai mult despre experiența din România, vom deveni un model de bune practici care, să știți, are și consecințe favorabile. Adică atunci când ești recunoscut ca un succes într-un anumit sector, vin către tine și alte lucruri favorabile, mă refer la bani, investiții, mă refer la un interes din partea unora care au înțelegerea nu de a cumpăra teren și a-l da în arendă, ci de a investi pentru a-i crește valoarea”.

Demonstrația, o altfel de școală

Așa cum am mai spus, un astfel de târg nu înseamnă doar a vinde și a cumpăra, ci și un loc unde poți să afli ce mai este nou în lumea tehnologiei. De aceea organizatorii pun la dispoziție expozanților spații în care pot face demonstrații cu utilajele și echipamentele pe care le aduc la târg. Și pentru că cineva trebuia să coordoneze acest lucru, acesta a fost domnul dr. Sorin Bungescu din cadrul Pavilionului de Mecanizare „George Bungescu” - Universitatea de Științele Vieții „Regele Mihai I” din Timișoara, cel  care ne-a făcut o scurtă descriere a acestor demonstrații. „Anul acesta am avut două tractoare care au fost puse la dispoziție pentru demonstrații, este vorba despre un tractor clasa Arion 630, de un tractor Solis, de asemenea am avut un încărcător Schaffer și nu în ultimul rând am avut și un robot Robocut, care este deja bine cunoscut de la ediția Agromalim 2022, când a fost lansat în România. Demonstrațiile s-au desfășurat în zona special amenajată pentru demonstrații, aici cei de la firmele producătoare de tractoare, de încărcătoare și de roboți au venit și au făcut diferite demonstrații, în special noi punem un accent pe demonstrațiile cu tractoare utilizate pentru furaje, deci pentru a lucra cu furajele de exemplu într-o fermă zootehnică sau pentru a lucra un tractor cu încărcător frontal sau un încărcător telescopic într-o fermă zootehnică, pentru că acolo tractoristul sau operatorul trebuie să știe cum să manipuleze, de exemplu, un balot, cum să manipuleze încărcătorul la evacuarea dejecțiilor și așa mai departe, dacă nu există sisteme speciale pentru evacuat dejecții.” Așadar, fermierii au putut beneficia de un fel de școală demonstrativă, mai ales cei care își doresc un utilaj similar.

Tot în zona de demonstrații au fost prezentați și doi roboți despre care ne povestește tot Sorin Bungescu. „Robocut este deja un robot cunoscut și în România, vreau să vă spun că dacă anul trecut a fost prima oară când l-am prezentat, până în acest an există deja 5 roboți vânduți în România, ceea ce este un lucru foarte bun. Primăriile, dar și fermierii au înțeles că un astfel de robot își face treaba. Acest robot poate să aibă până la 20 de implemente. La ora actuală robotul care este în expoziție este un robot dotat cu un implement gen tocătoare, pentru a toca pe marginea drumului sau, dacă ne referim la agricultură, el se poate folosi cu succes în fermele pomicole, de exemplu, în fermele de fructe de pădure și așa mai departe, deci în fermele mai mici. De asemenea, dincolo este folosit de primării pentru diferite operații pe care trebuie să le efectueze și iarna, el poate fi dotat și cu o freză pentru zăpadă. De asemenea, poate fi dotat cu cositoare, deci pentru cosit oriunde, într-o fermă agricolă, într-o fermă zootehnică acest robot își face treaba. Are o autonomie foarte bună, de până la 150 m, asta înseamnă că eu stau aici și pot să-l comand până la 150 m distanță. Este dotat cu un motor de 54 cp, dar există și varianta de 75 cp. Marele avantaj al acestui robot este că poate să lucreze pe suprafețe cu o înclinare de până la 70°. Pentru zona montană este ideal. De asemenea, poate să fie folosit și pentru a tăia anumiți arbuști care au tulpina ca diametru între 20-40 mm. Dacă anul trecut am făcut primii pași și l-am adus pe Robocut la Arad, anul acesta l-am adus și pe roboțelul Naio Oz 440, este un robot tot de serie făcut de o firmă din Franța și distribuit printr-o firmă din jud. Hunedoara, de la Brad. Timp de două zile a făcut demonstrații, cam toate firmele au fost încântate de ce poate să facă acest roboțel. Este un roboțel de dimensiuni mai mici față de Robocut, dar este un robot care se folosește, de exemplu, în legumicultură, cu el poți să faci toate lucrările agricole, de la lucrat solul, pregătit patul germinativ, cât și semănatul, pentru că are implemente și pentru a efectua aceste lucrări. De asemenea, vreau să vă spun că firma din Franța face și roboți pentru viticultură, deci are mai multe modele și de dimensiuni mai mari”.

Măiestria de a manevra un tractor

Pe lângă demonstrații, au avut loc și câteva concursuri foarte apreciate de vizitatori, după cum ne spune domnul Bungescu, sunt mulți dintre aceștia care se interesează din vreme de calendarul acestor concursuri pentru a-și arăta măiestria în manevrarea tractorului. „Este un concurs de îndemânare, aceste probe le-am văzut în Germania la școlile de agricultură, acolo unde tinerii se duc și se specializează pentru a lucra în agricultura din Germania. Deci timp de trei ani ei acolo se specializează pe tehnică performantă, iar la condusul tractorului, unde primesc și carnetul de conducere în final, au aceste probe de îndemânare. Și acolo le-am văzut prima oară și am considerat că ar fi bine și în România să introducem acest concurs, pentru prima oară l-am introdus la Agromalim în 2016, a avut un real succes, și am continuat în fiecare an cu acest concurs și chiar sunt foarte mulți care vin an de an și mă întreabă înainte de expoziție: dle profesor, când este concursul?, la ce oră?, că vrem să venim”, a specificat Sorin Bungescu.

După cum am putut vedea noi, au fost mai multe probe, ceea ce ne-a determinat să folosim pluralul pentru ceea ce era de fapt un singur concurs, iată care au fost aceste probe, evident același Sorin Bungescu le detaliază: „Prima probă, la un tractor dotat cu încărcător frontal s-a montat o țeavă în față și cu ajutorul acelei țevi trebuie ca operatorul, tractoristul, să ia trei inele de diametre diferite care sunt montate pe niște stative. Deci, în primul rând să ia cele trei inele și în final se consideră timpul. La a doua probă este una de îndemânare cu spatele tractorului, de fapt parcarea cu spatele tractorului, deci la tiranții speciali din spate montăm două lanțuri, iar tractoristul trebuie să dea cu spatele astfel încât la un moment dat să lase lanțurile în interiorul a două anvelope, în mijlocul acestor anvelope, unde noi facem două puncte cu vopsea. Deci trebuie să atingă acele două puncte. Asta înseamnă că parchează foarte bine cu tractorul respectiv. Iar a treia probă, am introdus-o pentru prima oară la ediția aceasta, este o probă cu încărcătorul frontal, încărcătorul telescopic, să ia o minge de baschet și s-o arunce în coșul de baschet. Am văzut-o anul trecut la o demonstrație a unei mari firme din lume, la noi în cadrul Universității, și am zis să implementăm această probă și la această expoziție, la acest mare târg din vestul țării. Deci nu este suficient ca fermierul să conducă un încărcător frontal, un încărcător telescopic, ci trebuie să aibă și îndemânare în cadrul fermei zootehnice”.

În loc de concluzii ne întoarcem la entuziastul director al târgului, Cimi Enache, care a fost mulțumit și de prezența în număr mare a vizitatorilor: „De asemenea, ne bucurăm că sunt și anul acesta vizitatori care au venit, au văzut, s-au informat, fiindcă expoziția oferă cam tot ce îi trebuie unui fermier, fie mic, fie mare. Pentru că noi ne adresăm și publicului larg, nu doar specialiștilor, care vine să vadă niște animale, vin cu copii, vin să petreacă câteva ore plăcute în târg. Și împreună cu voi, împreună cu ceilalți parteneri media reușim să îi aducem în târg și să le oferim informații utile”.

Evident că prezența noastră la târg este una utilă, după cum o apreciază domnul Enache, atât pentru succesul lui, cât și pentru noi, ca reporteri, pentru că ne întoarcem de fiecare date mai bogați cu o informație, cu un prieten, ca toți, de altfel. Așteptăm cu nerăbdare următoarea ediție.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print – octombrie 2023

Abonamente, AICI!

Într-un peisaj dominat de multinaționale, familia Zanc se ridică precum o mică rezistență, producând lactate și brânzeturi de calitate în România. Cei doi frați, Ambrozie și Călin Zanc, au pornit de la consultanță agricolă și au ajuns să înființeze Lactate Someșene Dej, o fabrică de lactate cu un brand distinctiv - „Țarina”. Cu o devotare deplină, aceștia se străduiesc să aducă în fața consumatorilor produse tradiționale și naturale, într-o piață dominată de produse procesate. Cu toate că întâmpină provocări din partea marilor lanțuri de supermarketuri și a lipsei de sprijin guvernamental, familia Zanc rămâne hotărâtă să promoveze tradiția și să aducă în continuare produse de calitate pe piața lactatelor românești.

Despre industria alimentară românească e destul de greu să spui că este românească, pentru că e dominată de multinaționale. Nu spunem că este doar situația României. Multinaționalele fac legea în multe țări, de aceea se și numesc așa. Procesul de mondializare este început de mult și își are ca principal instrument comunicarea din ce în ce mai facilă, iar ca motor, economia. Comunicarea, pentru că ne determină să dorim să trăim precum cel pe care îl vedem la televizor, pe internet, iar economia, pentru că „cineva” poate să vină în întâmpinarea acestei dorințe. Lucrurile sunt simple și nu trebuie să ne gândim la cine știe ce conspirație. Este un proces social cât se poate de natural. Ceea ce ne întristează este că foarte multe elemente din patrimoniul cultural al lumii se pierd pentru că un consumator nu poate să trăiască în două feluri, și așa cum vede, și este atras să o facă, și conform tradițiilor sale. Sunt societăți mai deschise la nou, dispuse la schimbare, ale căror tradiții sunt deja la muzeu, și altele mai conservatoare, ce par pentru cele dintâi „de pe altă planetă”. România este destul de echilibrată, din acest punct de vedere, dar presiunea este destul de mare și, pe plan economic, slăbiciunile administrative – administrația este singura care se poate opune unui proces monopolizator – au dus la situația actuală.

O mică rezistență în fața multinaționalelor

Și totuși, la fel ca în alte locuri ale lumii, există și o „rezistență”, de fapt o micro-piață a conservatorilor nostalgici care pot alimenta o parte din industria locală.

Beneficiara acestei evoluții este și fabrica de lactate și brânzeturi la care am poposit recent. Este vorba despre Lactate Someșene Dej, înființată de doi frați, Ambrozie și Călin Zanc, care au hotărât, la un moment dat, să nu se mai mulțumească cu statutul de colectori de lapte, adică de intermediari între crescătorii de animale și procesatori, și să devină capăt de linie.

Prima afacere cu care au început a fost de consultanță agricolă, lucrând pentru o mare multinațională cu care „am înființat peste 68 de ferme de vaci, în Transilvania, ferme foarte bine puse la punct. Am vrut să facem o trecere de la familia care crește vaci, deci practic de subzistență, către o fermă de familie, deci de la 2, 3, 4, 5 vaci la 30 de vaci. Și așa am început. După care am intrat în zona de colectare lapte, adunând laptele de la aceste ferme, și îl dădeam mai departe procesatorilor mari. Dar aveam o problemă în tot circuitul ăsta, că eram un tampon și am ajuns să avem din ce în ce mai puțin, iar atunci ne-am întrebat: de ce să nu procesăm noi laptele pe care-l colectăm? Am decis să facem această investiție, dar practic nu am avut bani, am început acest business cu un împrumut de la bancă pe care l-am girat cu un teren agricol mare… deci practic am început cu minus”, spune Călin Zanc.

Construim un brand, nu renunțăm

Au început pe minus, ca alți mulți curajoși. Curajoși sau inconștienți, cum le-ar spune unii, aceia trecuți deja prin noianul de piedici și greutăți inerente. De altfel, s-au convins și ei că nu e ușor. „Sincer, am crezut în acest sector și cred în continuare, dar la câte probleme am avut pe parcursul acestor investiții și al acestei construcții de brand, de business, de ceea ce facem noi, probabil trebuia renunțat la un moment dat, dar am spus că nu renunțăm și mergem înainte.”

Păi, în primul rând, nu te lasă „minusul” să renunți. Deși ne-a spus că sunt mulți cunoscuți ai lui care au făcut-o, pentru că nu au mai rezistat. „Nu vom renunța decât atunci când nu se va mai putea. La un moment dat poți ajunge în direcția aceea, noi cunoaștem mulți oameni care au investit în acest sector și au renunțat la un moment dat pentru că efectiv nu au putut să meargă mai departe. Asta, din cauza problemelor de finanțare, din cauza lipsei de interes a autorităților noastre. Nu i-au protejat deloc pe cei care au investit în aceste sectoare, ba din contră, au fost lăsați să fie exploatați la maximum.”

Așa cum spuneam, autoritatea administrativă a unei țări este singura care poate opune rezistență reală tendințelor de monopol pe care, în baza principiului de maximizare a profitului, orice societate comercială poate să o aibă.

Din fericire, ei par a fi pe drumul cel bun, deci departe gândul renunțării. Și spunem asta pentru că au ales nu doar să producă derivate din lapte, pe care doar să le vândă într-un fel, cum s-o putea, ci au ales să construiască un brand. Grea treabă, zice și Călin Zanc: „Este foarte greu să creezi un brand, o marcă, lucrăm de ani de zile la acest lucru, am început ușor-ușor să intrăm pe piață, dar este greu să pătrunzi, pentru că vă dați seama că ne luptăm cu niște coloși industriali, dacă-i putem numi așa”. E adevărat că pare inegală și oarecum necinstită această „luptă”, dar trebuie să înțelegem că aceia mari au fost și mici odată, cum mari pot ajunge și cei care sunt mici acum.

Calitate premiată

Dar probabil că frații Zanc nu se gândesc la asta și bine fac, pentru că acum se gândesc la ce pot face acum, de exemplu o marfă de calitate. „Vorbim despre acidofile, despre smântâna de bivoliță, smântâna de vacă, iaurtul de bivoliță, iaurtul de vacă, pe care le facem tot așa cum se făceau odată, și sunt bucuros când văd comentarii unde scrie: «Am gustat ceva ce n-am mai gustat de la bunicii mei». Telemeaua de oaie pe care am produs-o noi a câștigat Medalia de aur în Germania, la Institutul DLG, Telemeaua de bivoliță, Medalia de argint și Telemeaua de vacă, Medalia de bronz. Deci suntem cu niște produse de bună calitate pe piață, recunoscute internațional în acest moment. Au fost premiate sub brandul „Țarina”. Am ieșit cu aceste produse pe piață sub acest brand, „Țarina”, și suntem bucuroși că am câștigat și o să mai participăm și la alte tipuri de certificări în exterior, pentru că sunt recunoscute în UE și pentru noi este important acest lucru. Anul acesta în noiembrie, vom duce și celelalte tipuri de produse la degustat tot la acest institut, dar și la alte institute cu certificare afară, ca să fie o paralelă să vedem dacă într-adevăr sunt la nivelul pe care ni-l dorim.”

Nu încape vorbă, ar participa la asemenea concursuri și în țară, dar nu prea sunt. Căci, zice Călin Zanc, „momentan, nu prea avem specialiști care să deguste brânza în România, s-a discutat acest lucru și sperăm să reușească doamna Corina Mareș să facă acest lucru, că lucrează pentru a promova o echipă de degustători de brânzeturi și o școală pentru acest sector, pentru că este foarte important să cunoască producătorii mai mici, mai mari și chiar – de ce nu? – cei din gospodării ce înseamnă anumite lucruri în a procesa lactatele”.

Un lanț eficient de colectare a laptelui

Așa cum spuneam, fabrica despre care vorbim se află în Dej, un oraș aflat în apropierea graniței mai multor județe, astfel că atunci când domnul Zanc spune că „noi colectăm laptele din jur, din toate județele, de la Maramureș, Sălaj, Bistrița, Țara Lăpușului, Valea Someșului”, pare că au un bazin de colectare imens, dar în fapt colectarea se face de pe o suprafață relativ mică: „Nu ne-am îndepărtat foarte tare de Dej, ci undeva la o rază de 56-60 km maximum”. În schimb, procesul de colectare este unul foarte extins pentru că laptele provine de la foarte mulți furnizori. „Avem peste 150 de puncte de colectare. Ciobanilor, la stâne, le-am dat tancuri de răcire, deci am ajutat și am sprijinit mult crescătorii din zonă, suntem cunoscuți pentru colectarea de lapte din 2007, au încredere în noi, au mai încercat și în alte părți, au văzut că suntem totuși o firmă serioasă, ne-am respectat cuvântul pe care l-am dat, și contracte avem cu peste 1.880 de ferme de familie. Foarte multe, foarte greu, foarte mult de lucru…”. Într-adevăr, foarte mult de lucru, dar se pare că au și un avantaj, calitatea laptelui: „Avem un lapte bun, de calitate, și, putem spune – încă nu este certificat, dar va fi pe viitor –, că este un lapte natural, pentru că acești crescători de la care colectăm lapte nu cresc intensiv aceste animale, sunt oameni cu gospodării de subzistență, de la 3 la 10-15 capete, și le cresc într-un anumit fel.”

Acum procesează aproximativ 25.000 de litri de lapte pe zi, dar au loc de creștere, pentru că fabrica are o capacitate mult mai mare: „Capacitatea fabricii este mai mare, undeva la 60.000 de litri pe zi, dar colectarea noastră este de 25.000 pentru vară și avem în perioada în care este laptele de oaie în jur de 1.200.000 – 1.300.000 de litri de lapte de oaie pe sezon, la bivoliță este un pic mai puțin, undeva la 1.500-1.200 de litri pe zi, momentan. Colectăm lapte de vacă, lapte de bivoliță și lapte de oaie, în sezonul în care este lapte de oaie. Pentru oaie avem primăvara – mai, iunie, iulie, august –, bivoliță și lapte de vacă avem permanent”.

Investiții pentru viitor – fabrica „Grota de la Țaga”

Vorbeam mai devreme despre faptul că e greu să se mențină și că uneori trebuie să lupte cu gândul renunțării. Este remarcabil că, în pofida acestor frământări, frații Zanc acționează cu un curaj demn de admirat. Nu doar că nu dau înapoi, dar și fac pași înainte, achiziționând încă o fabrică. E adevărat, una cu potențial, fabrica de la Țaga. „Acolo avem o grotă unică în lume, care adăpostește o bacterie ce nu se poate reproduce în nicio altă parte a lumii. Prin urmare, produsele respective nu pot fi create în altă parte decât acolo. După maturare, aceste produse devin cu adevărat unice. Bacteriile din grotă își îndeplinesc funcția astfel: cu cât sunt mai multe produse puse la maturat în grotă, cu atât ele lucrează mai eficient și mai intens.”

Și nu doar că au achiziționat-o, încă de anul trecut, dar au și investit în modernizarea ei. „Am făcut o investiție mare acolo și este de actualitate. Doar la grotă nu am intervenit și nu vom interveni niciodată, deoarece  este așa de peste o sută de ani. În acea zonă deja efectuăm probe, deoarece suntem pe cale de a obține autorizația finală, practicăm producția unui produs tradițional și dorim să obținem Indicația Geografică Protejată (IGP) pentru acea regiune. Mai avem foarte puțin de lucru și vom deschide fabrica, deoarece am finalizat renovarea și retehnologizarea și am schimbat fluxul tehnologic.”

Acolo se va adăuga un nou bazin de colectare a laptelui. „În viitor, pentru noua fabrică pe care am achiziționat-o anul trecut, la Țaga, fosta fabrică «Grota de la Țaga», unde se produce renumita brânză Năsal, vom colabora și cu cooperativa Someș-Arieș, pentru că au acolo câteva ferme mici pe care de comun acord le îndrumăm spre noi, dorim să ajungă cât mai repede laptele materie primă la fabrică și, având în zonă, e foarte simplu pentru noi dacă suntem în colaborare cu ei. Sigur, în viitor ne gândim să colaborăm în funcție de ce capacitate vom vinde, putem colabora din ce în ce mai mult, că suntem colegi și prieteni cu cei din cooperativă și tot timpul participăm împreună la evenimente, pentru că are o mare influență în zonă cooperativa Someș-Arieș.”

De vândut, își vând produsele prin intermediul multinaționalelor, că nu prea există alte căi eficiente, în pofida inconvenientelor despre care o să și vorbim mai jos. Ei sunt mulțumiți că o pot face, considerând că acestea iau de la ei pentru calitatea bună a mărfii: „Avem contracte cu multinaționale care cumpără o cantitate foarte mare de produse, ceea ce ne face să credem că le achiziționează datorită calității superioare a acestora și faptului că respectăm un proces tehnologic strict, la care ne raportăm în mod riguros. Utilizăm doar materii prime de calitate, cum ar fi laptele, și toate celelalte inputuri necesare în procesul tehnologic. Deși, în ultimii doi ani, costurile s-au majorat semnificativ, referindu-mă la ambalaje, sare, cheaguri și culturi, noi nu am făcut niciun compromis în privința calității, ci am menținut același standard înalt”.

Provocările din industria lactatelor din România

Dar să vedem și care sunt aspectele care grevează această zonă de nișă a industriei laptelui. Unul dintre ele ar fi chestiunea prețului, despre care Călin Zanc zice că nu este corect repartizat între producătorii de lapte, procesatori și vânzători, aceștia din urmă luând „partea leului”. „Putem discuta de un lanț în care ar trebui ca producătorul de lapte să-și ia banii pe care-i merită, procesatorul de lapte să-și ia banii pe care-i merită și retailerii și cei care vând produsele lactate la fel. Pentru că produsele noastre ajung astăzi la raft cu un preț foarte mare, până astăzi nu au scăzut prețurile, deși noi și producătorii de lapte am scăzut prețurile și în acest moment nu intervine nimeni, doar la ședința de guvern s-a spus că trebuie să scădem prețul, dar nu retailerii care au un adaos foarte mare, ci producătorul și procesatorul de lapte… Și retailerul? Producătorul l-a scăzut foarte mult în momentul de față, că ați văzut, a ajuns de la 3 lei la 1,50 – 1,30, vine din Polonia laptele — și unde să-l mai scadă?, pentru că în momentul ăsta el este în deficit și nu are o eficiență economică la fermă”, spune Călin Zanc și din postura de producător, pentru că trebuie să spunem că este și președintele asociației de crescători de bivoli.

Și legat de raportul pe care procesatorul ar trebui să îl aibă cu producătorul de lapte, el face o remarcă de foarte mult bun simț, la care puțini se raliază: „Dacă producătorul de lapte dispare, procesatorul și-a dat seama că are o problemă: că odată vine laptele mai ieftin din afară, dar după ce aceia de afară își vor da seama că nu mai avem noi lapte, or să vină cu el mult mai scump. Și atunci iar avem o altă problemă. Deci, de aceea eu zic că ar trebui menținut acest lanț și să creștem sectorul zootehnic, și să-l ajutăm să producă din ce în ce mai mult, nu mai puțin și să ne dispară fermele an de an”.

Cel mai expus la extincție este sectorul creșterii bivolilor, susținut acum doar de o mână de pasionați. „Vor dispărea odată cu acești crescători pasionați, care sunt în vârstă, și aceste animale, cu excepția cazului în care reușim să convingem tinerii în următorii ani că este un animal ce merită să continui să-l crești și să obținem pentru acest sector, bubalinele, o eficiență mai mare.”

Prinși la mijloc

Este conștient că nu se poate fără cei trei parteneri din lanț, producători, procesatori, comercianți, dar consideră că marile lanțuri de supermarketuri pun o presiune prea mare pe procesator, care se vede constrâns să facă stocuri. Aceste stocuri reprezintă o altă problemă majoră cu care se confruntă chiar și marii procesatori. Cauzele sunt, pe de o parte, venite, așa cum spuneam, de la comercianți. „Supermarketurile cer prețuri la un anumit nivel, se pun niște condiții foarte dure și dacă ne uităm la colegii noștri din această industrie a laptelui, majoritatea au probleme în partea de lanțuri de supermarketuri, și acolo prețul final este foarte mare în comparație cu prețul care pleacă de la noi, și presiunea cea mai mare întotdeauna se pune pe procesator. Suntem la mijloc, suntem presați de aceste două tampoane. Dacă nu ar fi producătorul de lapte, nu am avea din ce să producem lactatele, dacă nu avem lanțurile care vând produsele lactate, nu avem unde să le vindem. Pentru că la un nivel nu mai poți să vinzi doar tu, pe rețelele tale proprii.”

Problema cu stocurile este că acestea trebuie conservate și asta necesită eforturi financiare suplimentare, pe care nu le pot suporta și pentru care nici nu primesc credite din partea băncilor. „Cea mai mare problemă a noastră este finanțarea stocurilor pe care le avem. Pentru că noi acum avem stocuri foarte mari și este normal, eu trebuie să asigur permanent, lunar, brânza, telemeaua de oaie maturată, pe care noi o facem în patru luni și s-o ținem un an și șase luni până vine celălalt lucru de anul viitor, și atunci noi trebuie să facem stocuri mari pe care trebuie să le depozităm. La noi, în România, încă nu avem o bancă să te împrumute pentru stocuri și să-ți ia stocurile ca garanție. La noi trebuie să te duci cu absolut tot ce ai, să girezi peste, și aici este o problemă destul de mare.”

E nevoie de colaborare

Nemulțumirea interlocutorului nostru este dată și de paradoxul pe care-l sesizează. Cu toate că suntem o țară importantă în Europa în ceea ce privește agricultura, nu reușim să influențăm deciziile care se iau în domeniu la Comisia Europeană. „Pe tot acest lanț avem reprezentanți, avem europarlamentari în Comisia pentru agricultură și nu suntem o țară cu puțini, că suntem a cincea în UE și avem destul de mulți reprezentanți.” Ceea ce este mai grav, în opinia sa, este că nu se iau decizii competente pe plan local. „Trebuie doar să adaptăm ceea ce este în alte țări și în țara noastră. Sunt multe lucruri care nu se potrivesc, dar se pot adapta la ceea ce avem noi în țară. Dacă nu intervenim cu sprijinul de la Uniune, guvernamental, dacă organizațiile nu stau la masă și nu ajung la un consens cu privire la acțiunile ce trebuie întreprinse, vom avea o gravă problemă. Companiile vor dispărea involuntar. Cele mai multe companii românești cu branduri mari au fost achiziționate de multinaționale din străinătate. Ele au știut ce să facă cu ele, noi nu putem. Aici putem învăța multe din alte țări, unde fermierii s-au confruntat cu nemulțumiri și au ieșit în stradă, dar au găsit întotdeauna soluții pentru a merge mai departe. Așadar, ar trebui să găsim împreună aceste soluții – asociații, cooperative, toți procesatorii – toți acești actori ar trebui să stea la masă și să colaboreze, inclusiv cei din multinaționale care vând produsele finale, deoarece și pentru ei ar fi mai simplu să vândă produse procesate în România decât produse importate din afară.”

Pasiunea merge mai departe

Familia Zanc nu doar că a reușit să creeze o afacere solidă în industria lactatelor, dar a reușit și să transmită pasiunea și cunoștințele generației viitoare. Călin Zanc a dezvăluit că unul dintre nepoții săi este implicat activ în afacere și îi oferă sprijin în cadrul companiei. „Am și un nepot care e tot timpul alături de noi și ne sprijină cu multe lucruri în firmă, și practic cred că aici a fost un plus pentru noi, că suntem doi frați care pot să se sprijine unul pe altul, când unul cedează, vine celălalt și spune: hai să facem ceva, nu se poate, reușim cumva.”

De asemenea, el a menționat că fiica fratelui său a urmat o facultate în domeniul științelor agricole și se specializează în industria alimentară, iar fiica sa se pregătește în domeniul turismului internațional și are planuri de a dezvolta o ofertă de agroturism în zona Țaga. Toate acestea evidențiază angajamentul familiei Zanc de a continua tradiția în industria lactatelor și de a aduce inovație și dezvoltare în acest domeniu. „Noi vrem să continuăm să vedem cât de departe o să mergem. Ca familie, cred că este mai simplu un pic, că v-am spus că este un sprijin întotdeauna, când nu poate unul, vine celălalt și ajută.”

 Vom sta și noi să urmărim cât de departe or să meargă, deși nu putem decât să fim optimiști în privința acestei „construcții”, mai ales că ea are viitor și dincolo de „mâine”.

Articol scris de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU