Este cunoscut efectul negativ pe care social media îl are asupra felului în care trăim și gândim. Trăim mai repede decât putem înțelege ceea ce trăim. Informația circulă mai repede decât suntem capabili să o procesăm. Nu este prima oară când spun că, din când în când, ar fi bine să ne ferim din calea ei. Să ne luăm timp să mai și gândim, să socotim cu mintea noastră ce și cum. Altfel, emoția ajunge să fie singura care ne determină acțiunile și opiniile.

Dar despre ce opinie poate fi vorba atunci când, de fapt, preiei opinia altuia? Fără niciun filtru personal, fără nicio analiză, doar fiindcă ți-a provocat o emoție puternică. Chiar dacă nu se poate spune că este cu adevărat a ta, odată ce te asociezi cu ea, devine și a ta, fără să fi pornit din capul tău. Din păcate, astăzi tot mai mulți se asociază unor idei care sunt construite special pentru a provoca emoțional și nu pentru a fi înțelese sau cântărite.

Imaginați-vă că ați privi insectele care vă distrug recolta prin ochii lui Emil Gârleanu, autorul ciclului Din lumea celor care nu cuvântă. Nu doar că n-ați mai încerca să le distrugeți, dar poate le-ați mai și hrăni. Nu vreau să spun că a fi rațional înseamnă să privim lumea fără empatie. Rațiunea nu exclude empatia, dar e nevoie de limite. Privită exclusiv prin emoție, lumea devine imposibil de gestionat.

Trebuie să înțelegem o realitate simplă a naturii fizice din care facem parte: tot ce interacționează afectează și este afectat. Nu există interacțiune fără consecințe. Iar natura este alcătuită dintr-o infinitate de interacțiuni, care vor avea tot atâtea efecte. Evident că ne dorim ca acestea să fie mai degrabă bune pentru noi toți, să fie cât mai puțin nocive. Dacă suntem câtuși de puțin atenți și responsabili, chiar așa se va întâmpla. Dar nu există perfecțiune. „Poate bătaia aripilor unui fluture în Brazilia să declanșeze o tornadă în Texas?”, se întreba în anii ’70 Edward Lorenz, meteorolog și matematician american. Poate da, poate nu, dar sigur un efect, mai mic sau mai mare, tot va avea. Unul bun? Unul rău? Cel care resimte va decide.

O ploaie căzută la un moment dat pe o oarecare suprafață poate fi de folos unei culturi și dăunătoare alteia, a fost bună sau rea acea ploaie? La modul cum se pun azi problemele, răspunsul final ar fi „rea”, pentru că mâhnirea este o emoție cu un impact mai mare (nu am o explicație pentru asta, e doar impresia pe care o resimt). În realitate nu e așa. Orice acțiune are un efect pozitiv și unul negativ. Rațiunea ne ajută să le punem în balanță, nu să ne lăsăm conduși de lamentațiile celor care văd doar partea negativă și se dau de ceasul morții, precum personajele din Prostia omenească a lui Creangă. Cred că marele povestitor ar fi prins și acest fenomen care a dus ecologia la o extremă demnă de o adevărată religie.

Sunt atâtea voci care văd dezastru în fiecare îmbucătură, încât, dacă le-am asculta pe toate, nu ne-ar rămâne decât să murim de foame. E prea mult. Nu așa funcționează lucrurile. Nu putem să nu ne asumăm că unele lucruri au și părți negative, dar trebuie să privim spre ceea ce predomină. Dacă balanța înclină spre negativ, atunci ne oprim. Dar dacă înclină spre pozitiv, nu înțeleg de ce ar trebui să renunțăm doar pentru că ni se pare că „drobul de sare ar putea cădea în capul copilului”. Am ajuns într-un impas tocmai pentru că ne lăsăm conduși de frica pericolului iminent. Faptul că ceva a eșuat într-un anumit context istoric nu înseamnă că va eșua mereu.

Populația lumii crește, suprafețele agricole nu, iar soluția nu poate fi stagnarea. Avem nevoie de inovație și avem capacitatea intelectuală să o producem. Din păcate stau „speriații” de-a curmezișul: aia nu, aia ne face rău, cealaltă nu știm dacă nu ne face și ea rău, pentru că n-am avut timp să aflăm. Și n-ar fi nimic dacă aceste păreri alarmiste n-ar ajunge în poziții de decizie. Dar ajung. Nu sunt un radical care să ceară dispariția acestor voci – e nevoie și de ele –, însă cei care decid direcția ar trebui să fie echilibrați, să asculte toate părțile și să dea crezare științei, nu emoției.

Cei care citiți constant această revistă știți că, de-a lungul timpului, mesajele mele au avut adesea o dimensiune spirituală. Nu întâmplător colegii mă însărcinau cu scrierea editorialelor din perioada sărbătorilor. Emoția face parte din firea spirituală a omului, dar nu putem gândi emoțional. Hristos ne-a îndemnat să fim nevinovați ca porumbeii și înțelepți ca șerpii, pentru că – așa cum spune Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii – creștinului i se cere să fie bun, nu prost. Am ajuns să confundăm valorile și să punem detaliul mai presus de esență.

Sunt medicamente care, deși salvează viața cuiva, provoacă o mulțime de efecte adverse. Evident că ne dorim un medicament care să nu aibă niciun efect dăunător, dar viața nu ne așteaptă să îl aflăm. Ea trebuie salvată acum. Ne dorim soluții perfecte, poate le vom afla cândva, dar acum trebuie să trăim așa cum putem, pentru că viața nu e ceva ce poți pune pe hold. Nu putem trăi cu presupuneri, dorinți incerte și regretul lui „dacă”.

Dacă primii oameni l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, Hristos n-ar mai fi fost nevoie să se întrupeze și să parcurgă viața omului, de la naștere la moarte. Dar acest „dacă” este o iluzie, viața este cea care este, un parcurs de alegeri făcute de-a lungul timpului, unele bune, altele rele. Important este ce avem acum, ce facem cu asta? Cum și ce îmbunătățim? Cum și ce reparăm din ce am stricat din neștință sau necumpătare.

Și dacă tot am spus că ar fi bine să ne dăm puțin la o parte din calea «zgomotului», poate că în acea clipă de luciditate vom vedea limpede că sărbătoarea rânduită la finalul fiecărui an este pentru Hristos, nu pentru Moș Crăciun și mese îmbelșugate.

Editorial de: ADRIAN NEDELCU