Pe agenda acestui final de an al vechii Comisii Europene, care își va încheia mandatul în jurul datei de 8 decembrie, condusă de vechea, actuala și viitoarea președintă, nimeni alta decât doamna Ursula von der Leyen, se află printre alte dorințe și cea de încheiere a negocierilor privind acordul de liber-schimb între Uniunea Europeană și Mercosur.

Mercosur este o organizație de liber-schimb din America de Sud, care reunește ca membri țări precum Brazilia, Argentina, Paraguay, Uruguay, Bolivia (admisă din 2023) și Venezuela, dar aceasta din urmă fiind suspendată din 2016 din cauza acuzațiilor aduse regimului Maduro că nu ar fi respectat libertatea democratică în această țară.

Altfel spus, această organizație reprezintă o piață de circa 435 milioane de locuitori, iar la poarta acestei organizații din America de Sud mai stau o serie de țări, care au postura de state asociate și am în vedere printre altele Peru, Ecuador, Columbia și altele, iar în momentul în care și acestea vor primi statutul de membri cu drepturi depline, vom vorbi de o piață regională de peste 550 de milioane de locuitori, care nu-i așa, nu este chiar de ici, de colo.

Țările din cadrul Mercosur sunt în mare măsură economii emergente, în curs de dezvoltare și care la acest moment mai mult exportă materii prime și destul de puține produse cu valoare adăugată mare, dar așa cum am arătat mai sus, prin mărimea populației sunt atractive ca piețe de desfacere. UE își dorește o prezență mai importantă în această regiune, mai ales în condițiile în care eforturile Chinei de a fi mai prezentă în această zonă sunt foarte serioase și de o intensitate deosebită.

Pe de altă parte, situația s-a mai complicat și pentru că principalele două țări din cadrul acestei organizații (Brazilia și Argentina) sunt membre, chiar foarte active, în cadrul BRICS, alături în special de China și Rusia, niște parteneri nu foarte frecventabili, în opinia țărilor din UE și America de Nord.

Uniunea Europeană a început negocierile cu Mercosur acum vreo 20 de ani, iar în 2019 s-a anunțat ajungerea la o primă înțelegere de principiu de natură politică, dar care nu a fost urmată și de înțelegerea economică, document care nu a reușit la aceea dată să convingă majoritatea țărilor europene că ar fi o formulă bună pentru acestea și astfel a rămas să fie negociată ulterior.

De aceea, negocierile au continuat și se speră ca la reuniunea țărilor G20 din Brazilia să se ajungă la un compromis și pe ultimele probleme rămase în suspensie, ca apoi la reuniunea din 2-4 decembrie 2024 a țărilor din Mercosur să se semneze acest acord de către președinta Comisiei, doamna Ursula von der Leyen.

Dar, așa cum am mai spus, semnarea documentelor nu înseamnă finalizarea acestui acord, ci acesta intră la aprobare în Consiliul European și dacă aici trece, merge apoi în Parlamentul European și doar dacă și aici este aprobat, intră în vigoare. Așadar, mai este cale lungă.

Lăsând la o parte pentru moment partea procedurală de adoptare sau respingere a acestui acord, să ne aplecăm un pic la ce ar aduce el părților aflate în negociere, cel puțin la nivel declarativ.

Germania și Spania, principalele susținătoare

Schimburile comerciale la acest moment între UE și Mercosur reprezintă afaceri de circa 40-45 miliarde euro/an, ceea ce este o sumă considerabilă, dar destul de neuniform repartizată, mai ales în interiorul comunității europene, unde țările din centrul și estul Europei au o felie destul de mică, în comparație cu Germania și Spania, principalele susținătoare ale acestui acord.

UE speră că prin adoptarea acestui acord să își poată crește exporturile de mașini și piese de schimb cu circa 35%, utilaje cu 14-20%, produse farmaceutice și chimice cu circa 14-18%, plus faptul că odată cu ocazia semnării acordului, firmele europene de servicii vor avea acces la piața contractelor guvernamentale pentru infrastructură, energie, armament și multe alte produse supuse achizițiilor guvernamentale din aceste țări, valori care nu sunt de neglijat.

Pe de altă parte și țările Mercosur speră să își crească exporturile de carne de vită cu circa 100.000 tone/an, exporturile de carne de pasăre, zahăr, porumb boabe și șrot de soia, precum și alte produse alimentare, dar și diferite materii prime care să compenseze importurile care vor fi în creștere. De aceea acest acord a fost denumit și ,,vaci contra mașini”, asta ca o reflectare a modului în care s-a gândit în esență trocul între cele două organizații.

Legat de preconizatele exporturi de materii prime, trebuie subliniat că în America de Sud sunt trei țări, două din cadrul Mercosur, adică Argentina și Bolivia, care alături de Chile reprezintă ,,triunghiul litiului”, cele trei deținând peste 50% din rezervele mondiale de litiu, mineral fără de care nu se poate gândi nici o strategie în domeniul mașinilor electrice, energie regenerabilă și orice altceva care necesită prezența unei baterii, iar Europa în schimb este dependentă aproape 100% de importuri legate de acest mineral.

Un alt aspect de interes legat de materiile prime îl reprezintă faptul că Brazilia deține peste 90% din rezervele mondiale de niobiu, un metal din grupa ,,metalelor rare”, dar este și producătorul principal al feroniobiului (un aliaj al niobiului cu fier ce conține 60-70% niobiu). Niobiul este folosit în special în aliaje, de obicei în oțeluri precum cele utilizate în fabricarea conductelor de gaz. Deși aceste aliaje conțin maximum de 0,1% niobiu, acest procentaj este suficient pentru a crește duritatea oțelului. Stabilitatea termică a superaliajelor ce conțin niobiu justifică utilizarea sa în motoarele cu reacție și cele ale rachetelor. Niobiul este folosit și în diverse materiale supraconductibile (care mai conțin titan și staniu), care mai sunt folosite pe scară largă în magneți supraconductori pentru scannerele IRM. Printre alte utilizări ale niobiului se numără folosirea sa în sudură, industria nucleară, electronică, optică, numismatică și fabricarea de bijuterii.

Dar dacă ambele părți au de câștigat din încheierea acestui acord, de ce se prelungește boala de aproximativ 20 de ani, prin negocieri lungi și fără substanță?

Ce vrea Europa

Țările din cadrul Mercosur au două mari obiecții care le împiedică să fie de acord cu forma actuală a proiectului de acord. Prima este legată de faptul că UE a adoptat un regulament, care va intra în vigoare de la 1 ianuarie 2025 și care obligă blocul comunitar și fiecare țară membră în parte să aplice represalii economice țărilor care nu respectă cerințele acordului de la Paris, în special cerințele legate de oprirea defrișărilor, cum ar fi cele din jungla amazoniană, fapt pe care Brazilia îl consideră de neconceput a fi adoptat, chiar dacă noua administrație a președintelui Lula se laudă că a redus cu 48% defrișările în primele nouă luni de mandat, reducere insuficientă din punctul de vedere al europenilor.

Conform noului regulament european, nu pot fi importate produsele agricole obținute pe terenuri rezultate în urma defrișărilor, iar acest fapt duce și la o cerință secundară în sensul că europenii ar trebui să primească dreptul să verifice direct aceste aspecte pe teren, fapt care a fost considerat de țările sud-americane și în special de Argentina, un atac la suveranitatea lor.

De aici rezultă prima cerință și dispută a părților, în sensul că europenii cer stoparea defrișărilor mai ales din jungla amazoniană, iar sud-americanii cer suspendarea aplicării regulamentului pentru o lungă perioadă de timp.

Cea de-a doua problemă a părților este legată de mașinile electrice produse în Europa și care ar urma să fie importate în spațiul țărilor Mercosur, doar că acestea din urmă dispunând de metale rare foarte cerute în cadrul acestei industrii doresc să treacă de la stadiul de exportator de materii prime, la stadiul de producător de produse cu valoare adăugată mare. Astfel se pune problema ca europenii să producă aceste mașini în America de Sud în parteneriat cu firme locale, ceea ce ar reduce din interesul europenilor față de această industrie și, mai mult, li s-ar reduce marjele comerciale în mod semnificativ.

Or, dacă această cerință este acceptată, speranțele europenilor că își vor rezolva problemele cu forța de muncă din industria auto europeană, care acum se luptă cu spectrul șomajului pe scară largă, mai ales în Germania, se vor nărui.

La cele două dispute se mai adaugă și revolta fermierilor europeni, care este reprezentată la nivel european ca lider de opinie de către Franța și care mizează și pe sprijinul Austriei și al Poloniei. Dacă în cazul ultimelor două țări poziția se bazează pe anumite declarații ale unor demnitari, dar fără a fi fermă și fără echivoc la nivel de prim ministru și/sau președinte, în schimb Franța a anunțat prin vocea președintelui Macron dar și a Adunării Generale (Parlamentul francez) printr-o luare de poziție semnată de 600 de deputați și senatori, că nu vor susține acest acord dacă prin acesta nu se vor rezolva trei probleme și anume:

• Să se oprească defrișările din jungla amazoniană, adică pe cale de consecință să nu se accepte suspendarea sau prorogarea aplicării regulamentului care ar trebui să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2025;

• Alinierea legislației de mediu a țărilor din Mercosur în conformitate cu Acordul de la Paris referitor la protecția climei, ceea ce ar implica măsuri dure de reducere a poluării industriale, cu efecte importante asupra economiei acelor țări;

• Măsuri legislative în oglindă în domeniul sanitar și de mediu, care ar avea implicații dramatice și asupra agriculturii din aceste țări (din Mercosur), care ar trebui să accepte condiționalități similare cu cele existente în agricultura din UE. Printre altele ministrul francez al Agriculturii a arătat că în Brazilia consumul de pesticide este de 6 kg substanță activă/ha, în timp ce în Franța este de 3,6 kg s.a./ha, iar în Brazilia și Argentina, din cele 500 de pesticide folosite, peste 150 sunt interzise în Europa.

În această situație se va pune problema dacă Franța va reuși să creeze o minoritate de blocaj, care necesită existența a încă trei state nemulțumite de prevederile proiectului de acord, fapt care teoretic nu ar trebui să fie o problemă, în condițiile în care este de presupus că Austria și Polonia vor vota și ele împotrivă. Plus că este foarte posibil ca vot negativ să vină și din partea Ungariei, dar și a Belgiei și Olandei, care se confruntă la rândul lor cu o mare presiune din partea fermierilor proprii. Ar fi de dorit un vot negativ și din partea României dar vom dezvolta mai încolo și acest aspect.

Apoi mai este de reținut că un vot favorabil în Consiliul European nu înseamnă că s-a terminat, deoarece urmează și votul în Parlamentul European unde prezența suveraniștilor este în creștere și plus că sub presiunile interne este foarte posibil ca și alți parlamentari să voteze contra sau să se abțină, fapt care pune sub semnul întrebării dacă va trece sau nu acest acord.

Agricultura României ar fi afectată

Ajungând cu problema și la noi în România, prima observație oarecum încurajatoare este că votul în Consiliul European va avea loc după instalarea unui nou președinte la noi, iar acest lucru poate da o undă de speranță că implicarea în problemele agricole să fie mult mai semnificativă decât până în prezent, când a lipsit cu desăvârșire.

În prezent la nivelul MADR, poziția ministrului Barbu este de apărare a intereselor fermierilor, fiind deci o poziție de respingere a actualului proiect de acord comercial, doar că la acest moment comunicarea între minister și președinție nu pare a avea vreun nivel de intensitate, fapt care poate se va schimba după alegeri.

Din păcate, autoritățile române nu au sau nu au promovat activ o analiză economică cu impactul pe care l-ar avea la nivel de simulare o eventuală adoptare a actualului proiect de acord.

În opinia mea, România în primul rând ar fi afectată în special pe exportul și producția de carne de pui unde concurența sud-americană ar fi extrem de dură, în condițiile în care ar dispare taxele vamale la aceste produse și în plus sud-americanii au dreptul în prezent pentru a folosi făinurile proteice din pește și alte reziduuri de carne coroborat cu folosirea șroturilor de soia și a porumbului din culturi modificate genetic, care sunt mult mai competitive la preturile de comercializare.

Apoi economia noastră ar avea de suferit legat de exporturile noastre de porumb în cadrul comunitar, în special pe relația cu Spania aceasta fiind o mare ,,amatoare” de șroturi de soia și porumb boabe din culturi modificate genetic, datorită competitivității acestora la preț și care vor fi consumate pe scară largă in industria porcului din această țară.

Ar mai fi de reținut că redresarea industriei de producție de zahăr din sfeclă atât la noi, dar și în Franța sau Germania nu ar mai avea nici o șansă în fața importurilor de zahăr din trestie din țările sud-americane, care ar fi și mai competitive decât în prezent prin eliminarea taxelor vamale.

Dacă ar fi să privim oportunitățile teoretice pe care le-am putea avea noi ca țară, ar fi cele legate de eventualele exporturi de mașini de la Dacia și Ford, dar exporturi care nu sunt sigure și depind foarte mult de modele, dacă se produc sau nu deja în țările sud-americane, același lucru fiind valabil și pentru alte componente de mașini.

Legat de exporturi agricole nu am avea la ce să ne gândim, iar legat de produse chimice și farmaceutice vom spune pas din prima, noi nefiind activi pe aceste piețe în mod serios (nu vorbim de excepții izolate).

Prin urmare, fără a fi mari specialiști în economie, România este de așteptat să fie una din țările cu balanță negativă (deficit comercial) în eventualitatea adoptării acestui acord comercial. În acest caz se pune întrebarea de ce ar trebui să votăm pentru? Ce am primi la schimb?

Un vot pozitiv doar din solidaritate europeană (care nouă ca țară ne-ar dăuna în mod cert) nu ar face decât să confirme naivitatea și lipsa de profesionalism a reprezentanților noștri în astfel de chestiuni comerciale, dar trebuie să recunoaștem că acest lucru se manifestă de peste 30 de ani, deci nu de azi de ieri.

Acum, că poate la această naivitate se mai adaugă și altfel de stimulente de lobby nu știu și doar autoritățile competente pot verifica și da un verdict, dacă este vorba doar de prostie, sau și de hoție.

În aceste condiții ajungem la aceeași speranță, pe care am avut-o mereu în perioada de când suntem membri ai UE, adică sperăm ca alții să respingă eventuale înțelegeri, regulamente, acorduri, care nouă ca țară ne fac rău, fiindcă la noi nu are cine s-o facă, nici ca autorități și nici dintre liderii politici.

Dacă astfel se pune problema, oare nu ar trebui și noi după modelul altora (adică cel de peste ocean, din SUA) să ne gândim la faptul că dacă nu putem organiza să funcționeze eficient astfel de autorități, atunci să le desființăm? Rămâne să ne mai gândim.

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR, publicat în Revista Fermierului, ediția print – decembrie 2024

CITEȘTE ȘI: O încercare de radiografiere a crizei din sectorul vegetal

Sectorul agroalimentar, puternic afectat de acordul UE – Mercosur

Abonamente Revista Fermierului ediția print, AICI!

De mult am avut în intenție să abordez cauzele care au dus sectorul vegetal în criza de astăzi, mai ales că văd de multe ori fel de fel de acuzații la adresa fermierilor, că ar cere multe ajutoare de la stat și despăgubiri, că nu se mai satură de câte subvenții primesc, că nu dezvoltă irigațiile și multe altele. 

Este important de menționat că agricultura este în criză peste tot în Europa, doar că la noi a fost accentuată de anii secetoși 2020-2024, care au agravat situația la un nivel dramatic.

Este drept că multe dintre percepțiile societății referitoare la fermieri sunt determinate și de anumite realități care nu pot fi negate, provocate și promovate de multe ori de lipsa de pregătire profesională, economică, de diplomație și bună-cuviință a unora dintre noi, fermierii, și din păcate nu puțini, care doresc să se întindă mai mult decât le ajunge plapuma, sau alții care epatează în mod prostesc cu stilul lor de viață, iar apoi vrând-nevrând această situație se generalizează la întreaga breaslă.

În această perioadă se dezbat măsurile de ajutorare a agriculturii propuse de către autorități, în frunte cu MADR, iar cea mai dezbătută este OUG-ul privind amânarea plății ratelor la bănci și la furnizorii de inputuri, unde, spre surpriza mea, cei mai vocali în adoptarea acestor acte normative nu sunt neapărat fermieri mici și mijlocii, ci mai mult unii dintre fermierii mari și foarte mari, care au fost și ei afectați, fără discuție, dar au luat și decizii manageriale mai puțin inspirate în ultimii ani.

Spun asta în condițiile în care se clamează peste tot că marile afaceri sunt mai stabile în fața turbulențelor economice și/sau climatice, făcându-se economii de scală, că se pot aplica tehnologii mai moderne și poate crește productivitatea, ceea ce este corect până la un punct, dar atâta vreme cât investițiile pe care le faci sunt justificate economic și tehnic și sunt de altă natură decât ale unui ,,bombardier” care își cumpără o mașină de lux, dar nu are bani de combustibil și stă cu părinții.

Nevoia de sprijin pentru sectorul agricol este de netăgăduit, dar avem și multe situații în destule ferme în care prostia deciziilor trecute a ajuns la scadență și, din păcate, suntem în situația în care este greu să facem diferența între cei ,,bătuți de natură” și cei ,,bătuți de prostie și apoi de natură”. Astfel, autoritățile vor fi în situația în care nu vor putea alege grâul de neghină.

O primă cauză pentru rezistența scăzută a sectorului vegetal în fața problemelor actuale o reprezintă lipsa deciziilor strategice de consolidare a fermelor și a lanțului agroalimentar, care ar fi trebuit adoptate și implementate de clasa politică cu foarte mult timp în urmă. Aici vorbim deja de ,,plictisitoarele” legi care nu au fost adoptate sau, unele, nici măcar redactate, cum ar fi arenda și durata sa, stimularea comasării terenurilor, certificarea și autorizarea funcționării exploatațiilor agricole, instrumentele de management al riscurilor climatice, codul rural, o lege a îmbunătățirilor funciare adaptată la realitățile actuale, legea zootehniei, legea pășunilor și islazurilor care să fie pe criterii de performanță și nu clientelare, apoi legea creditului funciar, legea cotizației voluntar obligatorie pentru organizațiile profesionale și multe altele. Nu s-a dorit aici să facem o ierarhie neapărat, ci este o simplă înșiruire.

Aș mai menționa că este imperios a se revedea definiția cazului de forță majoră și a cazurilor fortuite, care seamănă, dar nu sunt același lucru, iar cu această ocazie să definim în mod clar unde vor fi introduse evenimentele climatice catastrofale în cadrul acestor definiții și care sunt drepturile care decurg din astfel de situații. Mai mult, ar trebui prevăzut prin Codul Civil că înțelegerile dintre părți nu pot elimina sau suspenda aplicarea prevederilor legale.

Nu este prima oară când se abordează aceste subiecte și trebuie să înțelegem că multe dintre fermele actuale, indiferent de dimensiunea lor, au, de exemplu, probleme cu bonitatea bancară și din cauza lipsei de reglementări legale privind durata de arendare a terenurilor, asta fiindcă instituțiile de credit au nevoie să vadă perspectiva veniturilor din care urmează să rambursezi creditele pe care le soliciți.

Apoi, investițiile pentru tehnologizare, dar și securizarea producției, cum ar fi irigațiile, necesită durate lungi de amortizare (recuperarea investiției), or, dacă tu nu ai stabilitatea arendei terenului, nu te poți angaja să le realizezi.

Dar în completarea prevederilor legale legate de durata arendei ar fi trebuit să fie și instrumentul de management al riscului sau, mai popular spus, asigurările agricole de secetă și care atât băncilor, dar și altor parteneri ai fermierilor, cum sunt și distribuitorii de inputuri, le-ar fi conferit o siguranță mai mare că în caz de secetă își pot recupera creditele acordate. Dacă acest instrument ar fi existat la data de astăzi, disputele între fermieri, distribuitorii de inputuri și autorități nu ar mai fi existat. În plus, opinia publică (sau o parte din aceasta) nu ar mai fi avut motive să își exprime nemulțumirea legată de sumele acordate drept despăgubiri către fermieri.

O altă situație întâlnită, care duce astăzi la situația financiară proastă a multor ferme, o constituie lipsa creditului funciar cu durata de peste 20-25 de ani. În lipsa acestui instrument, mulți fermieri au luat credite pe termen scurt și pe termen mediu pentru achiziția de teren în perioada dobânzilor mici (până în pandemie), când o dobândă de 5% pe an era mai pe la toate băncile. Mai mult, în acea perioadă rentabilitatea activităților agricole era mult mai mare, datorită costurilor mici la inputuri, în special la îngrășăminte, ceea ce a creat iluzia sustenabilității acestor investiții.

Doar că a început războiul la granița noastră, apoi piața mondială a cerealelor, după o creștere abruptă, a scăzut cu aceeași intensitate, dobânzile bancare, din cauza inflației, au crescut cu peste 100%, ajungând la 11-12% pe an. În aceste condiții, investițiile în achizițiile de terenuri au devenit, dintr-o afacere aparent bună, un bolovan atârnat de gâtul multor fermieri. Iar acest bolovan s-a îngreunat apoi și din cauza anilor de secetă cumplită în multe regiuni ale țării, fapt care a dus implicit la lipsa lichidităților pentru plata ratelor și dobânzilor, astfel încât acum asistăm la un efect invers, în care mulți fermieri vând din terenul achiziționat fiindcă nu fac față rambursărilor de credite și dobânzilor aferente.

Am dat doar câteva exemple care arată cum lipsa unor reglementări legislative, cum ar fi durata arendei, asigurările de secetă și lipsa creditului funciar, pune presiune foarte mare pe ferme vegetale în această perioadă. Or, dacă aceste prevederi erau adoptate, implementate și erau făcute și bine ar fi fost de mare ajutor pentru fermieri în această perioadă. Și celelalte prevederi lipsă contribuie la drama de astăzi a agriculturii românești, iar aceasta se va adânci, dacă nu se trece la adoptarea de urgență a acestor reglementări.

A doua cauză care a contribuit la apariția acestei crize în agricultură este legată tot de lipsa unor reglementări legislative, dar nu de natura problemelor strategice așa cum le-am prezentat mai devreme, ci legate de modul de funcționare a filierei sectorului vegetal în raport cu furnizorii de inputuri și utilități, dar și cu cumpărătorii de produse agricole, adică traderi și procesatori.

O mică exemplificare a problemei cred că va fi de folos în structurarea acesteia în ,,conștiința” mediul fermierilor, fiindcă problemele sunt cunoscute, dar nu sunt structurate ca grad de impact pentru sectorul agricol și, implicit, pentru fermele aferente.

Mai întâi, să ne oprim asupra producătorilor de semințe certificate, unde, de exemplu, în perioada anilor 2011-2013, un sac de porumb sămânță certificată avea preț de listă undeva la 100-125 euro/sac de 80.000 de boabe, iar acum prețul de listă este între 200-230 euro/sac de 80.000 de boabe. Asta, în timp ce fermierii obțin pentru porumbul comercial produs prețuri care și atunci, și acum se situează la nivel de 700-900 lei/to, în funcție de regiune, cantitate, perioada de livrare, acest palier reprezentând un nivel de referință în ultimii 20 de ani.

Mai mult, în perioada anilor 2011-2013, prețul de producție pentru semințele certificate la producătorii români era de 1.000-1.300 euro/to sămânță certificată (prețuri la contractele de multiplicare semințe), iar acum este în jurul a 1.300-1.500 euro/to sămânță certificată, deci prețul semințelor certificate vândute către fermieri se dublează, dar prețul pentru sămânța certificată produsă de fermieri a crescut cu doar 10-15%.

Nu contestă nimeni că mai sunt și ani (foarte puțini, ce-i drept) în care prețul cerealelor crește peste nivelul de referință al unei perioade mai îndelungate, dar în aceste momente de vârf și inputurile cresc la fel sau mai mult, dar apoi când prețurile cerealelor scad, lucrurile nu mai sunt similare și la inputuri.

Eu nu spun că firmele producătoare ar avea practici ,,dubioase”, fiindcă nu sunt mandatat să le verific activitatea, dar sunt ferm convins că globalizarea și, odată cu asta, înghițirea multor firme de semințe și apariția unor ,,mamuți” ai piețelor nu este neapărat un lucru benefic pentru concurență.

Un cercetător american pe nume Philip Howard, de la Michigan University, arăta într-o lucrare publicată în 2009 că, prin anii `90, primele cinci firme mondiale producătoare de semințe reprezentau undeva la maximum 20% din piața mondială, iar astăzi acestea dețin peste 70% din piață, ceea ce se traduce printr-o concentrare de piață extrem de agresivă, iar în plus la acest moment, foarte multe culturi conțin tehnologii patentate de cele mai mari companii, care limitează dramatic accesul micilor companii la acestea, din cauza costurilor ridicate de licențiere.

De altfel, în 2008 a existat o luare de poziție a peste 400 de cercetători din lumea întreagă care au atenționat asupra efectelor negative ale acestor concentrări necontrolate pe piața semințelor, iar efectele au început să se vadă din ce în ce mai pregnant.

Un alt exemplu care arată nevoia de reglementare o constituie piața mașinilor agricole, dar incluzând aici și serviciile de garanție și postgaranție, adică activitățile de service, mai popular spus.

În România, toți marii producători mondiali de utilaje nu vând direct produsele lor, ci sunt reprezentați pe piața românească de diverși distribuitori, care ori sunt exclusivi la nivel de țară, ori sunt exclusivi la nivel de regiune. Este drept că acolo unde sunt la nivel de regiune nu se afirmă asta public, dar orice fermier care va cere servicii din altă regiune ori nu va primi răspuns, ori va primi condiții de preț înfiorătoare, care îl vor face să renunțe.

Sigur că vor fi și voci care vor întreba ce este rău în asta, fiindcă este economie de piață. Este corect, și la noi este o piață liberă, dar trebuie să fie și concurențială, fiindcă și asta este o condiție a unei piețe libere și, mai mult, consumatorul final trebuie să fie apărat, acolo unde nu se poate apăra singur.

Pentru apărarea consumatorului există și un organism numit Consiliul Concurenței, care are sarcina de a supraveghea piața în fața unor abuzuri, doar că și cei de acolo pot avea limitele lor și câteodată trebuie să li se explice anumite lucruri specifice, care poate le scapă la nivel de înțelegere.

Astfel, un producător care într-o piață nu vinde direct produsele sale trebuie să formeze o rețea de distribuție din mai mulți distribuitori care să se concureze efectiv în piață prin preț și calitatea serviciilor, iar aceste aspecte nu sunt invenția mea, ci sunt prevederile normelor europene.

Așa cum arată dna avocat Andreea Marinescu într-un material apărut în 2014, ,,în primul rând, înțelegerile anticoncurențiale, cum ar fi fixarea prețurilor sau împărțirea piețelor, pot descuraja competiția și inovația. Atunci când companiile colaborează pentru a controla piața, există mai puțină presiune pentru a inova și a oferi produse sau servicii mai bune. Consumatorii sunt privați de beneficiile concurenței, cum ar fi inovația continuă, calitatea crescută și prețurile mai competitive.”

În acest caz, se pune întrebarea: dacă un fermier își cumpără un utilaj autopropulsat ca tractor sau combină, de la o firmă care reprezintă la nivel exclusiv producătorul respectivului utilaj, atât pe partea de comercializare, dar mai ales pe partea de service, nu cumva devine un client captiv?

Spun asta fiindcă la majoritatea mărcilor de utilaje nu există multe soluții (a se înțelege alte firme) de service nici în perioada de garanție, dar nici în postgaranție, ci doar la service-ul firmei distribuitoare. În această situație, după achiziția respectivului bun, dacă la un moment dat prețurile la manoperă sau deplasarea echipelor de service cresc aberant, tu, ca fermier, nu ai ce face, fiindcă nu există alte firme care să poată efectua reparația, deci nu există concurență, iar dacă te duci eventual la un service neautorizat, pierzi garanția produsului. Acest lucru este posibil și fiindcă astăzi aceste utilaje au diagnosticare computerizată, iar o unitate service fără programul de diagnosticare nici nu se apropie de utilaj, astfel că tu ajungi să depinzi exclusiv de un prestator de servicii și care în foarte multe situații este singurul la nivel de țară.

Să nu uităm că vorbim de utilaje scumpe, pe care nu poți azi să le cumperi și mâine să le vinzi, dar, din păcate, nici nu primești la achiziționarea utilajului un contract de service (contract primești, clauze de protecție nu conțin) care să îți ofere și ție anumite pârghii de protecție, în sensul că pot și ar trebui să existe formule prin care se stabilesc procente de creștere a serviciilor în funcție de anumite condiții, timpi de aprovizionare, tipurile de produse consumabile care ar trebui să existe permanent în depozitele de piese și multe altele.

Or, dacă ar fi existat o normă legală de reglementare în acest sens, care ar fi obligat astfel de firme să ofere pârghii de protecție și fermierilor, atunci aceștia din urmă ar fi putut fi și ei protejați și nu am fi ajuns în situația în care dacă acum cinci ani raportul costului unei reparații între piese și manoperă era de 50/50%, astăzi poate ajunge la 20/80%.

Sau poate ar fi putut exista o normă legală în care un producător să aibă mai mulți distribuitori pe piață, dar fără a le stabili regiunile în mod artificial, fiindcă tot o exclusivitate este și, la fel, împiedică exercitarea unei concurențe reale.

Ca o mică concluzie a celor două exemple de mai sus, poate ar trebui să înțelegem de ce o țară ca Franța construiește tot felul de bariere pentru a-și proteja firmele de semințe de a fi cumpărate de rivalii din piață, stimulând preluarea acestora de fel de fel de cooperative franceze sau formarea de companii noi prin fuziune între două sau mai multe firme franceze, iar acest lucru este dat de faptul că au înțeles importanța strategică a acestei industrii.

Apoi, și în cazul utilajelor poate ar trebui să ne inspirăm de la alții care și-au creat fel de fel de cooperative de mecanizare (se numesc CUMA în Franța) pentru lucrările cu utilaje scumpe, dar au organizat și service-ul aferent agreat de companiile producătoare, ceea ce pentru fermierii mici și mijlocii înseamnă prețuri mai mici, ei fiind membri ai respectivelor cooperative.

Mai există și exemplul fermierilor americani care au câștigat dreptul în instanță pentru a putea să își repare și singuri utilajele, iar firmele producătoare au fost obligate să le furnizeze informațiile necesare.

A treia cauză care a contribuit, în opinia mea, la criza actuală a sectorului vegetal este legată de lipsa sau nivelul scăzut de expertiză economică și managerială a multor fermieri.

Astfel, apar o serie de probleme cum ar fi:

A. Slaba evidență a cheltuielilor efectuate de fermă și lipsa urmăririi indicatorilor financiari, care nu permit băncilor o evaluare corectă a indicatorilor.

Foarte multe dintre fermele noastre, mai ales cele mici, nu țin contabilitate sau țin forme simplificate care nu le permit nicio analiză serioasă și pertinentă asupra rezultatelor economice, iar la multe ferme medii și mari, cei care conduc nu au nici noțiuni, dar nici nu vor să asculte de cei care se pricep și, de multe ori, se trezesc în situații-limită când foarte multe nu mai sunt de făcut.

Dar, pentru a fi înțeles mai exact ce vreau să spun, o să povestesc o situație pe care am avut-o la ferma mea. Acum câțiva ani, am avut o cultură de mazăre lot semincer afectată de secetă, iar producția a fost extrem de modestă, fapt ce a dus la înregistrarea unei pierderi foarte mari cu acea cultură. La sfârșitul anului respectiv, când se lucra la întocmirea bilanțului, am trimis draftul de bilanț să fie văzut și de analistul băncii cu care lucrez și acesta mi-a cerut să îi explic despre pierderea respectivă și dacă am documente care atestă respectiva problemă climatică. După ce am prezentat documentele doveditoare, ne-a explicat că respectiva cheltuială la cultura de mazăre lot semincer poate fi înregistrată într-un cont separat din bilanț prevăzut pentru astfel de evenimente și astfel banca înțelege că respectiva pierdere nu a fost înregistrată că tu ai fost un slab manager, ci este datorată unor cauze obiective, care nu au ținut de decizia ta managerială. Acest tip de înregistrare nu modifică rezultatul contabil și fiscal al societății, ci doar prezintă în mod corect detalii despre activitatea fermei și ajută banca să înțeleagă ce ai făcut tu, ca manager.

Trebuie să înțelegem că foarte mulți fermieri nici nu știu concret ce face contabilitatea, iar despre analiza financiară, sunt și foarte mulți fermieri medii, mari și foarte mari care nu au auzit și nici nu știu cu ce se ocupă, și, astfel, ajung să își conducă firmele în colaps, atunci când norocul și tupeul care i-a adus la acel nivel nu îi mai ajută.

B. Decizii de achiziții utilaje și/sau terenuri agricole fără legătură cu nevoia tehnică și posibilitatea economică.

De multe ori, decizia de achiziție în cazul a destui fermieri de toate mărimile este dată doar de orgoliu și grandomanie, decizie care afectează prin lipsa de lichiditate a fermelor și care, implicit, duce la pierderea discounturilor și, apoi, la plata unor dobânzi împovărătoare la achiziția inputurilor, precum motorină sau îngrășăminte, ajungând astfel să plătească dobânzi de peste 18-24% la credit furnizor, iar  la instituții financiare nebancare dobânzile depășesc și aceste plafoane în foarte multe cazuri, în condițiile în care dobânda băncilor este la 8-10%, în funcție de firmă, mărimea acesteia și bonitatea bancară.

Mă uit la foarte mulți fermieri care au investit în achiziția de teren fără să facă o corelare între cât au de plată și cât pot plăti. Asta, în condițiile în care, de exemplu, un teren cumpărat cu 8.000 euro/ha și credit bancar pe 15 ani, să spunem, la condițiile actuale de plată, ajunge ca la final să coste aproape dublu, adică 16.000 euro/ha, adică ai un cost anual de circa 1.100 euro. Or, ca tu să poți plăti acest hectar cumpărat, ai nevoie de 4-5 ha și ani buni ca producție să poți achita, fără să ai și alte investiții. Deci o fermă de 100 ha poate achiziționa maximum vreo 10-15 ha și se poate angaja la alte achiziții pe măsură ce le achită pe primele, asta, ca să poată rezista și când sunt ani slabi din punctul de vedere al producției.

Schimbând speța, avem numeroase situații când fermierii cumpără utilaje fără a fi corelate cu suprafața pe care o lucrează, pe motiv că ori sunt bani europeni și nu contează, ori fiindcă nu au cunoștințele economice de a face calcule de rentabilitate. Așa ajung să cumpere o combină nouă încântați de firme cu fel de fel de ,,cadouri otrăvite”, dar ei lucrează suprafețe mai mici de 200 ha și nu pot suporta financiar astfel de achiziții, sau fel de fel de autopropulsate, dar ei au suprafețe de teren fărâmițate și astfel fermierul pierde mai mult timp cu întinderea și strângerea lăncilor decât cu lucratul efectiv.

Ar fi multe de spus și aici, dar subiectul va mai fi abordat în mod sigur, având în vedere situația actuală, inclusiv cu propunerea de OUG privind amânarea ratelor la furnizori și bănci (astăzi, când scriu acest material, mai sunt discuții). 

C. O pregătire tehnică slabă, care nu le permite fermierilor să reziste în fața marketingului agresiv al multor firme cu produse îndoielnice în ceea ce privește calitatea sau efectul benefic asupra producției. Astfel, mulți fermieri ajung să-și umfle cheltuielile pe hectar cu fel de fel de elixire miraculoase doar pe hârtie, dar cu rezultate modeste sau deloc în practică.

Este important de spus că am început să avem segmente de produse care pot fi puse în comercializare, dar fără a le fi certificate performanțele de către organisme abilitate în acest sens, ceea ce permite existența multor, hai să spunem, păcăleli.

Ca o mică concluzie la materialul prezent, observăm că în toate cele trei grupe de cauze, lipsa reglementărilor legale este principala problemă, urmată de lipsa cunoștințelor specifice (manageriale) a jucătorilor din piață. Din păcate, chiar dacă frecvent invocăm alte țări în diferite probleme abordate, nu vrem să înțelegem că Franța este lider european în domeniu tocmai printr-o reglementare foarte detaliată, minuțioasă și riguroasă a tuturor activităților, astfel încât jucătorii au un spațiu de manevră foarte limitat din punct de vedere social, profesional sau economic.

Ne place sau nu, pe lângă reglementările legale mai sus menționate care sunt imperioase, trebuie să introducem forme de școlarizare ,,obligatorie” a fermierilor care nu au pregătire specifică în domeniu, ar trebui să reglementăm activitatea consultanților, dar pe specialități, fiindcă și aici am ajuns să avem unii pricepuți la toate și în realitate la nimic.

Nu spun că sistemul francez ar fi perfect, dar fără discuție este cel mai avansat la acest moment în Europa, lucru demonstrat și de faptul că urmăritorii, ca Belgia, Germania, Olanda, Spania sau Italia, au trecut la reforme legislative profunde care tocmai să permită maximum de rezultate ca și în modelul urmărit, respectiv Franța. În plus, încercând să și inoveze în anumite privințe, cum este Spania în domeniul asigurărilor agricole și eficiența apei de irigat, Germania în diversificarea activităților în ferme cu activități nonagricole, investiții în agrochimie și procesarea produselor agroalimentare, Italia în domeniul produselor alimentare ecologice, producția de legume și mai pot fi foarte multe exemple.

Și la noi au apărut pe ici, pe colo mici idei, rezultatele fiind încă așteptate, doar că personal nu cred într-un bum al dezvoltării, cât timp nu construim fundația, adică reglementările legale, fiindcă altfel la prima turbulență în piață, cum sunt acești ani consecutivi de secetă, ne trezim că se prăbușește tot edificiul.

Tot ceea ce noi, fermierii, suportăm acum în agricultură este consecința faptului că, în ultimii 30 de ani, am avut doar visători în ale ,,construcțiilor strategice”, dar niciodată nu am avut un specialist în ,,rezistența economică” și acum culegem rezultatele. La care se adaugă lipsurile fiecăruia dintre noi, ca fermieri.

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR, publicat în Revista Fermierului, ediția print – noiembrie 2024

CITEȘTE ȘI: Criza datoriilor din agricultură. Realități, dorințe și soluții

Criza agriculturii și ,,reforma lui Barbu”

Agricultura românească și alegerile. Sau ,,pentru cine și ce votez?”

Abonamente Revista Fermierului ediția print, AICI!

Principalul subiect al agendei sectorului vegetal din România în acest moment îl constituie proiectul de OUG privind amânarea plății ratelor și dobânzilor către instituțiile financiare bancare și nebancare (bănci, IFN-uri și leasing), a ratelor către furnizorii de inputuri și utilități și interzicerea executărilor silite a fermierilor care au avut rate scadente neachitate în acest an înainte de adoptarea OUG-ului, sau executări care urmează a avea loc în viitor.

În subsidiar mai avem din partea ministrului Barbu promisiunea unei OUG pentru acordarea de despăgubiri, tot pentru sectorul vegetal, în valoare de echivalent 200 euro/ha, proporțional cu gradul de afectare.

Nu trebuie să mai aducem în discuție că fiecare parte a procesului, fermieri, distribuitori sau minister au argumentele și obiectivele sale, dar mai mult ca niciodată avem nevoie de poziții echilibrate, deoarece piața nu are nevoie de un ,,război”, ci are nevoie de o soluție de compromis care să permită continuarea activității.

Chiar dacă pare lipsit de importanță, totuși doresc să precizez de la început că eu, ca fermier, am deja toți furnizorii achitați, iar ratele bancare pentru acest an deja în procent de 75% au fost achitate de către ferma mea. Și spun acest lucru doar pentru simplul motiv de a fi înțeles de toată lumea, că nu am un interes direct în modul de soluționare al acestei probleme, comparativ cu alte persoane care au mai adus în discuție diverse propuneri de soluții, iar singura dorință a mea fiind ca între toate părțile să se găsească un compromis.

Dar, pentru a propune o soluție trebuie să ne aplecăm un pic asupra structurii contabile a costului unei ferme, iar de aici apoi putem vedea unde se poate interveni și cum.

Costul total al unui hectar de cultură este format din costurile directe și cele indirecte. La costurile directe avem toate cheltuielile legate de înființarea culturilor, adică costurile cu motorina, cu semințele, cu îngrășămintele, cu pesticidele, cu salariile, cu piesele și reparațiile utilajelor și la final costurile cu arenda.

Costurile indirecte sunt reprezentate de costurile financiare (dobânzi, comisioane bancare), costurile cu amortismentul (recuperarea investițiilor făcute cu utilaje, clădiri, etc), asigurările culturilor și ale patrimoniului și alte cheltuieli directe (impozite locale, cheltuieli cu personal TESA, cheltuieli cu telefoane, licențe calculator, autorizații, PSI, SSM, etc).

De precizat că, aceste cheltuieli sunt pentru fermierii care respectă legea, ăia câți sunt, dar pe viitor cei care vor citi și înțelege acest material sau altele asemănătoare vor putea să aprecieze altfel lucrurile citite, în comparație cu cele enunțate de fel de fel de „filozofi ai agriculturii” care vin cu fel de fel de costuri, dar nici de ei știute sau înțelese, doar auzite pe la colțuri.

La acest moment, dacă vorbim de o tehnologie minimum-till la cultura de grâu, costurile cu aceste inputuri până la momentul recoltării sunt, la modul orientativ în ferma mea, dar cu mențiunea că sunt diferențe între ferme în funcție de tehnologie, de calitatea terenului și planul de fertilizare, teren irigat sau neirigat, arendă mai mare sau mai mică și multe altele, astfel:

• Motorină pentru lucrări de înființare și recoltare – 59 litri/ha

• Motorină pentru irigat 3 udări – 80 litri/ha

1. Cost motorină - Total 139 litri/ha la un cost de 5,5 lei/litru (fără TVA) = 765 lei/ha motorina (include și transport apă, îngrășăminte, semințe, încărcător);

2. Cost salarii de 660 lei/ha – la o suprafață de 640 ha avem trei mecanizatori, doi la pază sistem irigații, un paznic la fermă, eu cu de toate ca activități, la fel și soția, pentru administrativ;

3. Cost sămânța de grâu - 400 lei/ha (sămânță produsă de mine din sămânță de bază achiziționată);

4. Cost îngrășăminte – 775 lei/ha (adică 130 kg DAP/ha la cost de 3.035 lei/to fără TVA și 200 kg uree la cost de 1.900 lei/to fără TVA totul la cash);

5. Cost pesticide – 338 lei/ha, care include două insecticide de contact, două fungicide și un erbicid pentru dicotiledonate (din motive publicitare nu pot da numele, dar produse bune,însă nu ultimul trend);

6. Cost cu piesele, reparații și aprovizionarea – 204 lei/ha.

Costuri directe fără arendă – 3.040 lei/ha

     7. Cost cu arenda – 940 lei/ha (asta deoarece 40% din teren este proprietatea fermei, arenda fiind în realitate de 1.500 kg grâu/ha).

Costuri directe cu arenda inclusă – 3.980 lei/ha

Costurile indirecte ale fermei, în sumă totală de 2.533 lei/ha, sunt constituite astfel:

1. Cheltuieli indirecte – 243 lei/ha (impozite locale, licențe, chirii, salarii TESA, etc);

2. Dobânzi – 600 lei/ha, în condițiile în care acestea au crescut de la 3,5% în 2019 la 8,3% în prezent;

3. Asigurări – 90 lei/ha;

4. Amortisment – 600 lei/ha.

Aici, o mică mențiune răutăcioasă, cei care vor să își dea cu părerea asupra costurilor la diferite culturi, dacă tot o fac, să o facă transparent ca niște profesioniști, adică să o facă defalcat ca în formula de mai sus, astfel încât oricine să poată aprecia dacă este sau nu corect.

Văd, din păcate, pe rețelele de socializare sau chiar în presă, fel de fel de ,,specialiști calificați la locul de muncă” care aruncă fel de fel de rezultate, dar fără să prezinte și argumentele în sprijinul celor afirmate.

Revenind la problemele noastre, să ne ocupăm cum se pot ajuta fermele care au înregistrat pierderi din cauza secetei, și ne oprim întâi asupra costurilor directe care fără arendă sunt undeva la 3.000 lei/ha.

Dacă luăm în calcul o suprafață care are grad de calamitate de 100%, vom avea teoretic situația în care circa 1.000 lei/ha vor fi recuperați din despăgubirile acordate de guvern, apoi încă vreo 1.000 lei/ha vor fi recuperați din valoarea subvențiilor și aproximativ 1.000 lei/ha la care se mai adaugă și arenda vor rămâne descoperiți, aici fermierul va trebui să găsească formule de acoperire a acestora. Această ultimă sumă poate teoretic fi acoperită prin negocierea unor restanțe cu furnizorii de inputuri, sau prin amânarea plății impozitelor locale, prin obținerea unor credite tip Creditul Fermierului, dar asta doar pentru fermierii care au bonitate bancară și care nu au consumat ajutorul de minimis de 280.000 euro.

Propunerea 1

Pentru a putea fi convinși distribuitorii de inputuri de a fi flexibili în negocierea unor amânări la plată a unor scadențe, cred că ar conta dacă în OUG-ul privitor la acordarea de despăgubiri va fi prevăzut că sumele cuvenite de fiecare fermier afectat de secetă, acesta le va primi ca vouchere, care vor putea fi folosite doar în achitarea de inputuri gen semințe, pesticide, îngrășăminte și motorină, care au fost achiziționate în trecut sau vor fi achiziționate în viitor. Astfel, distribuitorii vor avea garanția că sumele acordate drept despăgubiri către fermieri vor intra efectiv în sistem și nu vor fi cheltuite în alte scopuri.

Propunerea 2

În vederea asigurării unor sume de bani necesare acoperirii costurilor care depășesc valoarea despăgubirilor și a subvențiilor, se poate lua în calcul acordarea de credite cum ar fi Creditul Fermierului, dar cu o durată mai lungă de cinci ani, poate undeva la 7-8 ani, tocmai pentru a da timp de redresare pentru ferme. Propunerea MADR de a extinde folosința acestor credite și pentru plata unor rate la credite anterioare cred că este pozitivă cu condiția să fie bine implementată și cât mai rapid.

Doar că aici trebuie să avem în vedere că băncile evaluează bonitatea solicitanților în conformitate cu prevederile regulamentului BNR, iar simpla existență a unor garanții nu este suficientă pentru a se acorda un credit, deoarece băncile nu sunt agenții imobiliare.

Or, din punct de vedere financiar fermierii care sunt în al doilea sau al treilea an de secetă, în mod cert nu mai au indicatori (așa cum sunt stabiliți astăzi) care să certifice bonitate bancară și implicit nu vor obține credit indiferent ce garanții ar avea.

De aceea, cred că se impune o discuție cu BNR pentru a se acorda derogări de la regulamente pentru modul de calcul al indicatorilor fermelor afectate de secetă, pentru o durată de 90-120 de zile, tocmai ca aceste ferme să aibă timp să acceseze credite.

Propunerea 3

Mergând mai departe cu analiza, consider că pentru cheltuielile indirecte ar trebui să avem în vedere că valoarea principală este reprezentată de credite (amortisment) și dobânzi, ori astea pot fi acoperite prin amânarea la plată a ratelor și dobânzilor propusă prin draftul de OUG de către MADR, formulă care a mai fost aplicată și în pandemie.

Că poate formularea motivației OUG-ului mai trebuie completată și modificată pot înțelege, dar formula nu mai este o noutate și teoretic cum a mers prima dată ar trebui să meargă și acum.

Propunerea 4

Un procent acceptabil care să fie luat în calcul pentru acordarea de amânări la plata creditelor, dobânzilor și a ratelor la furnizori, eu, personal, le-aș lua în calcul de la un grad echivalent de afectare 100% pentru cultură pentru un minim 30% din suprafață (exemplu: la 100 ha de cultură trebuie să am 30 ha afectate în procent de 100% sau orice altă formulă echivalentă. Prin formulă echivalentă înțelegem dacă din 100 ha am 50% afectate 60%, înseamnă că am 30 ha, adică 30% afectate 100%).

Procentul este același cu sistemul asigurărilor care iau în calcul să ai o pagubă mai mare de 30% pentru a fi despăgubit, aspect prins și în regulamentul european.

Procentul de amânare pentru fiecare solicitare în parte (la bănci, IFN-uri, distribuitori) ar trebui să fie egal cu gradul de afectare mediu pe fermă, adică dacă am 70% din suprafață afectată 100%, pot să amân fiecare datorie în parte în procent de 70%, ceea ce înseamnă în opinia mea o formulă echitabilă, atât cât poate fi în astfel de condiții.

Propunerea 5

Pentru a face suportabile toate aceste măsuri pe filieră, cred că se impune o discuție și cu Ministerul Economiei, astfel încât amânările stabilite mai sus, să fie suportate 50%-50% între distribuitori și producători, acolo unde există acest lucru. Astfel, dacă un fermier amână 1.000 lei dintr-o datorie pentru semințe, aceasta să fie suportată jumătate-jumătate între distribuitor și producătorul de sămânță.

Propunerea 6

Distribuitorii și producătorii să fie și ei eligibili pentru un credit după modelul Creditul Fermierului, cu garanții de stat pentru o durată de 3-5 ani, pentru depășirea problemelor din lanțul de aprovizionare.

Eu nu susțin că nu ar putea fi și alte măsuri care să ajute depășirea impasului de acum, doar că ar trebui formulate urgent și implementate și mai rapid. În mod cert povara acestor măsuri trebuie împărțită cât mai echitabil și, mai mult, trebuie cu această ocazie să implementăm și un mecanism de gestiune a riscului, unde pornind de la propunerea ministrului Barbu de a face o asigurare de secetă pe baza firmei de asigurări a Eximbank (asta până când și alte firme de asigurări ar intra în joc).

Propunerea 7

Implementarea unui sistem de asigurări în trepte după cum urmează:

• O asigurare obligatorie unde valoarea primei de asigurare va fi constituită din cei 3% reținuți din valoarea subvențiilor, la care se adaugă sume din fonduri europene și naționale, iar valoarea asigurată să fie de maximum 1.000-1.500 lei/ha;

• O asigurare opțională, pentru cei care doresc, prin care să plătească diferența de primă de asigurare, iar valoarea asigurată să crească de la cei 1.000-1.500 lei/ha, de la punctul anterior, la 2.500-3.000 lei/ha, adică valoarea asigurată opțional să fie de 1.500 lei/ha;

• Asigurarea opțională pentru secetă de la punctul anterior va fi posibilă doar pentru acei fermieri care își asigură respectivele suprafețe și pentru celelalte riscuri, ca înghețuri, incendii, furtuni și ploi torențiale, etc.

CONCLUZIE

Nu susțin că aceste propuneri ar fi cele mai bune sau perfecte, sunt sigur că pot fi îmbunătățite, dar constituie o bază de discuție și pot duce la depășirea crizei în care ne aflăm. Și, totodată, ar pune și bazele unor soluții pentru viitor.

În rest, numai de bine.

Articol de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

La data așternerii pe hârtie de către subsemnatul a acestor rânduri, lumea fermierilor români stă cu ochii ațintiți către promisiunile de ajutor lansate în eter de către ministrul Barbu, prin intermediul cărora se speră și se încearcă traversarea uneia dintre cele mai negre perioade din agricultura românească.

Când zic una dintre cele mai negre perioade, dacă nu chiar poate cea mai neagră, mă gândesc la seceta pedologică cumplită care a început să facă ravagii pe mari suprafețe începând cu anul 2020, iar apoi, an de an, s-a amplificat ca intensitate dar și complexitate, prin coroborarea cu o arșiță extraordinar de puternică, ajungând ca anul 2024 să reprezinte vârful dramatismului în agricultura românească.

După data de 1 septembrie se anunță adoptarea de Guvern a ordonanțelor care au în vedere implementarea măsurilor de ajutor pentru fermierii în criză, cum ar fi acordarea celor 200 euro/ha despăgubiri, amânarea ratelor la bănci și furnizori, implementarea unei asigurări universale de secetă pentru sectorul vegetal, modificarea programului de finanțare ,,Creditul Fermierului” și poate or mai fi și altele, care mi-au scăpat.

Cum era și normal într-un an electoral, acuzele au început să curgă din toate părțile, câteodată cu argumente logice, câteodată doar cu argumente ,,electorale”, iar fermierii ar trebui să treacă prin filtrul propriu ce este bine sau rău.

Personal, am mai spus și acum repet, ministrul Florin Barbu are mai multe ,,calități” unde ar fi loc de lucrat, cum ar fi partea de comunicare, unde de cele mai multe ori subiectele sunt alambicat prezentate, ceea ce le face să fie greu de înțeles, uneori cu cifre care se văd că nu întotdeauna au fost analizate mai în profunzime, fără explicații mai largi ale măsurilor care se doresc adoptate și implementate, astfel încât cei din lumea agricolă să poată înțelege despre ce este vorba și ce se dorește.

Un alt aspect negativ, datorat în mare măsură ministrului, este că MADR nu are și alți comunicatori de forță și substanță în afară de acesta, care să îi preia o parte din angajamente pe anumite probleme, ceea ce arată, probabil, o lipsă de delegare a unor atribuții care poate avea mai multe cauze, cum ar fi lipsa de încredere în colegi sau lipsa de pregătire și competență a acestora, o frână interioară a ministrului Barbu de a delega anumite aspecte și multe altele care poate mie îmi scapă.

Faptul că în minister nu se încearcă o reformă a cadrelor prin aducerea de suflu nou este tot o problemă, fiindcă acest lucru este imperios pentru a se mai putea ,,fisura” imobilismul birocratic al anumitor departamente, agenții și regii din cadrul sau din subordinea MADR.

Știu, o să mi se arate că există anumite încercări de a se face ceva în acest sens pe la anumite agenții, dar schimbările sunt, parafrazând din fotbal, în loc de ,,post pe post”, cu formula ,,competență pe competență”, indiferent care este nivelul de referință al acesteia.

Lăsându-l pe ministrul Barbu cu ale sale ,,abilități de șlefuit” deoparte, o să mă opresc un pic la principiile măsurilor anunțate, dar cu un preambul al unui trecut recent.

De la numirea acestuia în fotoliul ministerial al Agriculturii, într-o perioadă grea, care arată poate lipsa de noroc, pe alocuri, a ministrului Barbu, acesta a trebuit să planeze printre diferitele probleme.

Primele au fost acuzațiile cu ,,stuful din Deltă”, prin care se speculează că ar proteja interesele oneroase ale unor membri ai familiei Stănescu și unde toată lumea așteaptă ca anunțatele anchete ale EPO să ajungă la anumite concluzii, că bune, că nebune, dar să știm și noi.

Doar că după umila mea părere, la cât de mult durează citirea unor contracte și norme legale, îmi este greu să cred că ceva palpabil pe linie juridică va ieși drept infracțiune, iar situația în esență este doar un motiv de ,,urări electorale”, așa cum au fost, se pare, și cele la adresa fostului ministru Chesnoiu, unde după doi ani, nu este clar dacă înregistrările avute sunt sau nu dovezile unei infracțiuni. Cu toate astea, acesta a trebuit să își ducă osânda publică, fără a fi clar stabilit dacă este vinovat.

Dar la noi încă este acceptată prostia că orice demnitar ,,este vinovat apriori” și, chiar dacă nu se poate dovedi o faptă, nu contează că a fost acuzat pe nedrept, fiindcă, totuși, de-a lungul timpului ceva ilegal tot a făcut el.

Ce-i drept, toate aceste zvonuri, informații pe surse și alte astfel de formule ajută concurența politică într-un an electoral și trebuie să recunoaștem că situația este valabilă și în sens invers, astfel încât toate partidele sunt afectate și negativ, dar și profită de pe urma unor astfel de situații.

Întorcându-ne la acțiunile ministeriale, poate ar trebui să ne aducem aminte și de Creditul Fermierului, care propune formule avantajoase de finanțare cu 1,95% pe an, dar doar dacă nu ai consumat anterior tot plafonul ajutorului de stat de 280.000 de euro, stabilit prin regulamentele europene.

Și, ce să vezi, chiar dacă neobservată de multă lume, România a cerut în mod oficial prin ministrul Barbu o analiză a acestui plafon în vederea măririi lui, măcar temporar, cât timp există problema ucraineană, iar deocamdată propunerea este în analiză.

Mergând mai departe cu inițiativele ministeriale, au venit apoi acuzațiile că ministrul Barbu este lipsit de diplomație la Bruxelles, că nu înțelege cutumele de acolo, în condițiile în care acuzațiile erau alimentate ori de cei care de mult prea mult timp nu prea au reprezentat meritoriu interesele României acolo, ori de cei la care ,,orbirea datorată glaucomului electoral” îi făcea să nu priceapă absolut nimic, chiar și atunci când inițiativele nu erau de lepădat.

Când zic de cei de la Bruxelles (funcționari români), doresc să spun doar că de numeroase dăți, datorită recomandărilor și negocierilor lor mai ,,fără coloană vertebrală”, România nu s-a opus cu succes mai la niciuna dintre măsurile adoptate acolo și care au pus în dificultate fermele românești și sectorul agricol, în general. Asta, fiindcă diplomația pe care au practicat-o cei de acolo, care ne reprezentau (cel puțin declarativ), nu a dus la coagularea unei majorități care să ne ajute. Oare în acest caz ne-a ajutat respectarea cutumelor diplomatice?

Asta, deoarece acești funcționari au adoptat poziția ghiocelului, când forurile bruxelleze au adoptat decizia ca unele tipuri de ferme să fie scoase în afara ,,viitorului comunitar”, atunci când au uitat să susțină nevoia României de a folosi neonicotinoidele, lucru despre care aflăm cu stupoare că a fost datorat și faptului că birocrații și specialiștii noștri din agenția de resort au uitat să înregistreze celebrul nostru dăunător de la porumb, pe numele lui ,,rățișoara porumbului – Tanymecus dilaticollis”, la EPPO (European Plant Protection Organisation).

Or, cei de acolo (funcționarii bruxellezi) nu înțelegeau ce derogare să dea pentru un dăunător pe care nu-l găseau în clasoare și despre care nu puteau afla nimic, cu toate că ministerul plătea cotizația anuală la această organizație, dar Agenția Fitosanitară a dibuit „performanța” de mai sus și acum se chinuie să o remedieze. Nu știu a cui este vina și nu eu fac anchete, dar problema există.

Tot cu largul concurs al ANF și al colegilor care ne-au reprezentat la UE, noi nu ne-am opus la nicio eliminare de molecule fitosanitare, cum reprezentanții MADR de la acele momente nu s-au opus nici la regulamentele care ne-au impus numeroase condiționalități, iar când ne-am pus contra au fost meritele unor europarlamentari și nicidecum ale celor care sunt deja de prea mult timp acolo și care cred că sunt de neînlocuit.

Revenind la calitățile diplomatice ale ministrului Barbu, dacă ne referim la modul că nu poartă papion și joben, atunci sunt de acord că avem o problemă, dar nu prea cred că este lipsă de diplomație dacă vorbește public și apăsat despre ce mă doare ca țară, mai ales atunci când înțelegerile nu sunt respectate de către unii parteneri de dialog, poate și cu largul concurs al unor persoane implicate în aceste discuții.

Sunt de acord și am spus-o și mai sus, comunicarea nu este un punct forte al ministrului, dar atitudinea oarecum îndrăzneață și entuziastă ne-a făcut să fim în prima linie a țărilor care au obținut modificarea condiționalităților și unde, în plus, este corect de menționat că o importanță majoră în adoptarea mai rapidă a avut-o și ,,răzvrătirea multor fermieri europeni”.

Acum se încearcă și modificarea regulamentelor privind excepțiile la folosirea neonicotinoidelor, unde vom vedea ce va fi, dar măcar începem să punem pe masă și subiectele noastre care de prea mult timp au lipsit sau, dacă au existat, au fost adoptate fiindcă au fost comune și altor țări.

Revenind la măsurile de ajutor anunțate pentru fermierii români, văd deja că mulți contestă măsurile, ca fiind proaste, insuficiente, neconstituționale și oricum altfel, fără să văd întotdeauna și argumentele care stau la baza afirmațiilor.

De la început doresc să precizez că sunt de acord că unele aspecte anunțate sunt discutabile, legat de modul de implementare și efectele care vor fi generate, dar la altele prea mult nu se poate comenta, deoarece nu sunt prea multe informații, iar acestea urmează a fi prezentate în perioada următoare.

Acum, dacă le luăm un pic pe rând, despăgubirile de secetă sunt anunțate la nivel de 200 euro/ha. Puțin sau mult este o discuție, dată, pe de-o parte, de posibilitățile bugetare și de amploarea catastrofei, dar și de nepriceperea economică a unor fermieri, mari și mici, care, din cauză că nu știu să își țină și să înțeleagă contabilitatea, anunță cifre deformate ale costurilor pe hectar și, pornind de la acele costuri, valoarea despăgubirilor se apropie de 50%, iar în acest caz ce să înțeleagă un funcționar? Dacă tu, fermier, afirmi, fiindcă nu te pricepi, că despăgubirea propusă reprezintă aproape 50%, cât să îți dea statul? Apropo, nicăieri în lume nu se dă mai mult de 60%, indiferent de țară și de ce potență financiară are. Cei care nu înțeleg să citească revistele unde fermieri de toate neamurile spun că ei cu 2.000 –2.500 lei/ha fac o cultură, păi atunci cât să vrei despăgubire? Eu nu spun, poate că sunt și astfel de situații în anumite cazuri, dar ce facem cu comunicarea, fiindcă și MADR va zice „faceți și voi ca cei care pot”.

Ăsta este rezultatul că toți pot vorbi oricând și oricum, că se pricep sau nu, iar toată lumea apoi trebuie să își ducă crucea.

Privitor la termenul de acordare, s-a anunțat 15 octombrie, dar eu cred că ar fi un succes și acordarea până la 1 decembrie, în condițiile în care în anii trecuți s-au acordat anul următor sau deloc. Dar să mai avem puțintică răbdare.

Legat de al doilea punct pe ,,ordinea de zi” a ministrului, adică sistemul de asigurări de secetă, recunosc că ideea m-a pus pe gânduri și faptul că se apelează la o formulă cu o firmă deținută de statul român poate fi o sabie cu două tăișuri.

Partea pozitivă este previzibila deschidere a societății de asigurări față de propunerea ministerială, apoi faptul că sunt incluși în sistemul de asigurări național și internațional, iar o reușită poate duce la atragerea rapidă și a altor doritori din ,,plăcinta de asigurări rezultată”.

Poate va fi și o lecție pentru foarte multe firme, firmulițe, susținute când de unii, când de alții și care sperau să obțină ba un contract de consultanță, ba un contract pentru un studiu sau alte mici astfel de cheltuieli (de câteva milioane de euro fiecare) prin care să ne învețe cum să facem, dar cu experiențe căpătate pe ici, pe colo, prin ,,țări neesențiale sau fără rezultate notabile în acest sens”.

Mirosul fripturilor pe bani publici i-a făcut interesați și dornici pe mulți dintre cei care lustruiesc clanța diverselor uși din minister de pe la diverse asociații, ONG-uri, grupuri de interese, care au încercat „să facă lobby”, așa cum modern se spune acum la influență, sperând că poate se va lipi ceva și de degețelele lor.

Doar că multe astfel de entități interesate spuneau că știu cum să facă, dar mai întâi trebuia făcut studiul (adică, plata lui era importantă) și abia apoi ne vor spune cum să facem, dar fără ca la început să emită un minimum de idei de bază pentru a înțelege care va fi direcția care se va urma.

Dar există și o parte negativă a tăișului sabiei despre care vorbeam, în sensul că lucrul cu o firmă de stat poate duce și la derapaje de diverse tipuri, poate exista și o lipsă de profesionalism sau o dorință de puțintică corupție, iar tot acest proiect poate risca într-un an catastrofic, cum este 2024, să se transforme într-un coșmar pentru cei care vor fi atunci la putere.

Având în vedere nivelul redus al informațiilor de până acum, eu, personal, ca ipoteză de lucru, aș fi recomandat ca asigurarea de secetă să aibă două componente, adică să existe o parte de bază și obligatorie, unde pentru prima colectată conform propunerilor ministrului Barbu (3% din subvenții + fonduri europene + fonduri naționale) să se elibereze o poliță cu o valoare asigurată, să zicem, de cca 1.500 lei/ha (ceva asemănător PAID la locuințe), iar cine dorea să acceseze o poliță care să ducă valoarea asigurată până la, să zicem, 3.000 lei/ha să plătească o primă suplimentară.

Pentru polița suplimentară, aș fi impus regula că o poți face dacă tot la aceeași companie de asigurări îți asiguri și celelalte riscuri generale, precum furtuni, grindină, ploi, vijelii, înghețuri etc.

Să ne oprim și la punctul trei, privind intenția amânării ratelor la creditele cu dobândă mai mare de ROBOR + 2%, la furnizori și amânarea executărilor pentru scadențele din acest an.

Această problemă aș împărți-o în două, iar prima ar fi cea legată de credite, unde acuzările de atitudine comunistă sau altele asemănătoare sunt doar joc electoral, în condițiile în care formula a mai fost adoptată și de cei care conduceau prin anii 2020, deci putem să o lăsăm baltă cu acuzațiile.

Aici, legat de credite rămâne de interes faptul că, cel puțin teoretic, nu se pot amâna creditele din programele AGRO IMM INVEST sau altele asemănătoare, deoarece ar fi fost deranj mare, ele fiind garantate de către stat, care risca astfel să fie executat rapid de bănci, iar impactul pe buget ar fi fost dezastruos.

A doua parte a problemei, trebuie să recunosc că o consider ca fiind extrem de periculoasă, este amânarea ratelor către furnizorii de inputuri. Cel puțin din cele afirmate până în prezent, aceștia vor fi expuși neîncasării, ceea ce îi poate duce în situații de insolvență, mai ales dacă ei, la rândul lor, nu vor găsi înțelegere la furnizorii lor. Or, personal, cred că acest lucru nu este unul corect, în condițiile în care dintre cei doi parteneri din piață, tu favorizezi doar unul, iar al doilea nu că nu îl ajuți, dar îl și bagi la apă.

Astfel, pe lângă riscul ca acești furnizori de inputuri să întâmpine probleme financiare, este posibil ca bumerangul să se întoarcă tot împotriva fermierilor, dacă furnizorii de inputuri vor solicita pe viitor plata la livrare a acestora, ceea ce pentru mulți fermieri este doar o mare utopie, o imposibilitate.

Ce vom face, atunci? Vom forța furnizorii de inputuri să livreze obligatoriu fără bani?

Toată lumea așteaptă lămuriri privitor la acest subiect, dar anticipez că vor fi probleme destul de mari, dacă se va merge pe acest principiu, care nu cred că va fi benefic pentru nimeni.

Ultimul punct ministerial este legat de modificarea Creditului Fermierului, care să poată fi folosit și pentru refinanțarea altor credite, având dobândă de 1,95%, un instrument de finanțare foarte bun, doar că nu știu câți fermieri mai au plafon de ajutor de stat care să le permită o astfel de accesare.

Pentru moment, doar asta aș spune, rămânând ca după publicarea ordonanțelor care vor sta la baza acestor măsuri să vedem ce rezolvări sau ce probleme concrete vor apărea și să revenim cu alte comentarii.

Ca o mică concluzie, eu aș aprecia faptul că, de voie, de nevoie, se încearcă abordarea unor probleme prea mult amânate, unde vor fi și bune, și rele, iar criticile vor fi binevenite, mai ales argumentate, dar bine că s-a început și va fi și mai bine, dacă se vor continua și finaliza multe dintre acestea și altele care stau la rând. Dar timpul ne va arăta ce va fi.

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Suntem în vara anului 2024 și din nou constatăm o lipsă acută de precipitații, mai ales în perioada martie-iulie, dublată de o arșiță extremă în ultimele săptămâni ale lui iulie, iar seceta în aceste condiții este cruntă în majoritatea zonelor din estul, sud-estul, sudul, sud-vestul și pe alocuri vestul României.

În timp ce fermierii se uită împietriți la culturile de primăvară pârjolite de arșița atmosferică și seceta pedologică, unii politicieni, stimulați de mirosul ,,sângelui electoral”, ies din vizuinile lor și încearcă să arate lumii că ei sunt cei mai pricepuți și atotștiutori, cu toate că în realitate sunt doar niște rebuturi ale ,,matriței” politice din ultimii 30 de ani și care, în lipsă de altceva, ne place sau nu, sunt angrenajele mecanismelor administrative din zilele unui prezent mult prea trist și cenușiu.

Avem o perioadă de ani secetoși în cascadă, astfel încât chiar și cei mai optimiști dintre fermieri se văd astăzi, după 3, 4 sau 5 ani consecutivi de secetă, ca fiind fii alungați ai unei divinități obosite de a rezolva de una singură toate problemele agriculturii românești.

Imaginea fermierilor români, ăia mici, medii sau mari, dar care muncesc de le ies ochii din orbite și care investesc în visul lor, acela de a asculta tăcuți nevoile câmpului și al culturilor, le este deformată de mult prea mult timp și de mult prea mulți inculți și nepricepuți în ale meseriei, care au singurul merit că au existat atunci când nimeni nu era dornic de a face agricultură și astfel, în dispreț și indiferență, tratează sau, mai bine zis, au tratat această artă ancestrală a omenirii la fel ca pe o afacere interlopă, în care banii vin mult prea ușor și fără muncă.

Doar că vremurile s-au schimbat și, cum este în viață, „ce este de haram de haram se duce”, iar acum vedem cum natura ne pedepsește pentru mult prea mulți ani în care nu am făcut nimic pentru a ne pregăti pentru ceea ce trăim și cum am acceptat să promovăm la rang de demnitari unii care s-au dovedit a fi incapabili de a genera soluții pentru vremurile pe care le trăim.

Dar cum este mai mereu în viață, cei care au ajuns demnitari fără a-i recomanda nimic profesional sau de altă natură, doar niște înțelegeri politice încheiate în obscuritatea labirintului de partid, au păstorit cu abnegație dezastrul incompetenței în sectorul agricol, reușind performanța de a bloca sau anula mereu performanța antreprenorilor și fermierilor din sectorul de agribusiness.

Astfel s-a ajuns la situația în care toate instituțiile statului de orice fel sunt blocate în incompetență, lipsă de responsabilitate și inițiativă, în provizoratul funcției pentru șefi, care astfel sunt mai ușor de controlat și pedepsit în cazul în care „ar fluiera în biserica” intereselor de partid și de gașcă, și multe alte asemenea situații.

În schimb, mulți dintre acești demnitari s-au dovedit extrem de buni în a acționa machiavelic pentru a antagoniza societatea civilă versus fermieri, pe teme desuete după mai mult de 30 de ani de la Revoluție, cum ar fi ,,ați distrus sistemul de irigații”, ,,ați furat tot”, ,,ați distrus IAS-urile și CAP-urile lui Ceaușescu”, până la exprimări mai moderne, de genul ,,câte jeepuri aveți” sau altele asemănătoare.

Astfel de momente aduc pe sticla televiziunilor sau în eterul posturilor de radio diverse personaje, multe dintre ele cunoscătoare doar ale unor clișee care dau bine la cei mulți și neinteresați de problemele din agricultură mai mult decât orice altă știre, iar aceștia nu se apleacă deloc asupra realității unei știri.

De aceea, soluția realizării de noi sisteme de irigații este adusă mereu în prim-planul societății civile în astfel de momente, cu toate că la ora actuală se pot iriga undeva între 8-10% (circa un milion de hectare) din suprafața agricolă totală, iar această suprafață a fost amenajată pe timpul „Împușcatului” undeva pe durata a peste 15 ani, în condițiile în care nu puteam vorbi atunci de lipsă de voință politică sau alocare de resurse, doar că amplitudinea unei astfel de acțiuni este fantastică.

Poate am putea presupune că dacă astăzi clasa politică, într-o uniune de nezdruncinat și cu alocarea unor resurse la nivelul bugetului de înarmare de astăzi, ar porni un astfel de proiect, am putea spera ca fostele amenajări ale sistemelor de irigații comuniste să fie reabilitate în următorii circa zece ani, canalul Siret-Bărăgan (inclusiv amenajările colaterale) ar mai mânca și el circa 5-7 ani, iar poate peste zece ani să putem vorbi de o suprafață totală irigată de 2,5-3 milioane de hectare, care nu ar fi puțin deloc și ar rezolva problema pentru circa 50% din suprafața afectată de secetă. Cu restul ce facem? Vedem atunci, dar hai să facem măcar prima parte.

Pentru a putea gândi un program de reabilitare și dezvoltare a irigațiilor de o asemenea anvergură, ar trebui să alocăm, la nivel de stat, un buget anual de peste 1,5-2,5 miliarde de euro, în condițiile în care pe lângă amenajările de irigații trebuie să construim și noi surse de alimentare a acestora, adică avem nevoie de captarea unor râuri interioare (baraje), ceea ce ar mai înghiți circa 2-3 miliarde de euro anual.

Dacă un milion de hectare din cele care ar putea fi reamenajate ar avea ca sursă de apă alta decât Dunărea, ar necesita un volum de vreo două miliarde de metri cubi de apă, adică jumătate din cantitatea de apă stocată azi ca rezervă hidroenergetică în România în cele 40 de lacuri de acumulare (artificiale), cum ar fi Porțile de Fier 1 și 2, Bicaz, Vidraru, Stânca-Costești și altele. Parcă nu mai este așa de simplu, nu?

Așa este, putem să gândim așa, dar în mod clar oricine va începe un astfel de program tot nu va avea parte de liniștea presei și a clasei politice, fiindcă mereu trebuie să criticăm (sfâșiem) pe cineva și uite așa o să rostogolim problema an de an, fără a face nimic.

Dacă totuși am începe să facem aceste investiții, ar trebui să pricepem că acumulările de apă și canalele magistrale de aducțiune a apei în câmp sunt ale statului, iar fermierii ar avea sarcina să investească de la transportul apei de la aceste canale de aducțiune până la plantă.

Dacă statul, teoretic, poate lua acești bani din taxe și impozite, fermierii ar trebui să îi ia de la bancă, iar banca cere, printre altele, predictibilitatea afacerii, adică să vadă că ai obiectul muncii și peste cinci-șase ani, or, pentru asta, avem nevoie de o LEGE A ARENDEI, care, din păcate, a fost trântită de trei ori în Parlament de interese meschine și de grup.

Pentru cei care nu au un ordin de mărime al unei astfel de investiții, amenajarea de către un fermier a unei suprafețe de 100 ha pentru irigat necesită cheltuieli de peste 350.000 – 500.000 de euro, însemnând stația de pompare, antenele de transport subteran al apei, utilajele de irigat. Or, aceste sume necesită peste șase – șapte ani de exploatare, pentru a putea recupera investiția.

O altă soluție vehiculată este cea a asigurărilor agricole, doar că aici nimeni nu prea este interesat, începând cu mulți dintre fermieri, deoarece acest sistem înseamnă a băga mâna adânc în buzunar pentru a plăti primele de asigurare. Mulți poate vor susține că nu am dreptate, mizând pe faptul că nu se cunoaște realitatea, neexistând decât o firmă care asigură seceta și doar suprafețe limitate.

Dar pe toți îi rog a verifica câte suprafețe sunt asigurate pentru alte riscuri, gen grindină, vijelii, ploi torențiale, unde există și produse de asigurare, și firme pentru asta, doar că interesul este scăzut, deoarece ori se merge pe ideea tâmpită că poate pe mine nu mă va lovi nenorocirea, ori pe alta la fel de proastă, că vom vedea atunci ce va fi și vom ieși atunci public să cerem despăgubiri.

Nicăieri în lume asigurările nu îți dau toți banii investiți înapoi și în niciun caz nu îți dau profitul nerealizat, dar te ajută să treci mai ușor prin greutățile momentului respectiv și să o poți lua de la capăt.

Am spus mereu și susțin în continuare că avem nevoie de asigurări în agricultură, iar acestea, pentru a putea permite să asigure toate riscurile, inclusiv seceta, trebuie să fie construite pe doi piloni centrali, obligativitatea acestora pentru toți fermierii, dar având condiții adaptate pentru fiecare zonă geografică, iar statul să preia o parte din valoarea primelor de asigurare (15-20%), pentru a le face suportabile, și al doilea, să intervină ca reasigurator în momentul în care sistemul de asigurări este în pragul colapsului dat de niște evenimente peste orice proiecție și predictibilitate.

Mai mult, obligativitatea asigurărilor în agricultură nu trebuie să fie declarativă, așa cum, din păcate, este în cazul asigurărilor tip PAID, pentru case, în fața unui cutremur, ci cu sancțiuni dure, așa cum este cazul neîncheierii de asigurări RCA, pentru mașini.

Pe scurt, am trecut în revistă cele două mari soluții pentru diminuarea efectelor secetei în agricultura românească, iar ambele soluții sunt de anvergură, dar în mod cert prima care poate fi făcută este cea a asigurărilor, iar în paralel să pornim și șantierele pentru irigații care necesită mult mai mult timp.

Ar mai fi un amendament, în sensul că autoritățile, fermierii, societatea civilă și alte sectoare care au legătură cu agricultura trebuie să înțeleagă nevoia unui program conjugat în acest sens, fiindcă altfel nu se va realiza nimic. Din păcate.

În rest, numai de bine!

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Pentru început, să identificăm părerile părților combatante. Pe data de 15 aprilie, anul curent, a avut loc un protest spontan al unor fermieri din județele Prahova, Iași, Vrancea și Vaslui care reclamau efectul negativ al lansărilor de rachete antigrindină asupra nivelului de precipitații din arealele de cultură respectivă și implicit accentuarea efectului de secetă.

Astfel, în marja acestui protest spontan, fermierul prahovean Adrian Mocanu, membru în comitetului director al FAPPR, arăta faptul că ,,ne-am adunat aici întrucât, începând cu 15 aprilie, începe așa-zisul sezon al rachetelor antigrindină, iar noi, fermierii din Prahova suntem extrem de nemulțumiți de activitatea acestui sistem și cu ocazia asta vrem să tragem un semnal de alarmă să-l oprească definitiv”. Mai mult, fermierul prahovean susținea în aceeași intervenție avută la AGRO TV în ziua protestului, că printre multe alte avize negative interne și internaționale, ar există și unul de la Organizația Mondială a Meteorologiei, „în care se spune clar că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă”.

În aceeași zi, și în continuarea unor poziții asumate și anterior, una dintre organizațiile profesionale ale fermierilor, mai concret FAPPR și-a însușit/asumat revendicările, poate datorită faptului că fermieri ai asociațiilor membre ale sale au fost cele care au pus umărul la organizarea acestor proteste spontane, așa cum reiese din comunicatul preluat de presă, unde se arată că ,,Forumul APPR susține inițiativa membrilor săi de a-și face vocea auzită. Protestele de astăzi sunt un semnal de alarmă pe care fermierii îl transmit autorităților care nu mai pot rămâne pasive la multitudinea de probleme ale sectorului: situația este critică, iar decidenții sunt somați să vină cu soluții concrete”.

Așa cum spuneam, poziția adoptată de FAPPR și membrii săi este o continuare a unor altor luări de poziție, cum a fost și cea din 6 martie 2024, când într-un comunicat ultimativ la adresa MADR se arătau următoarele cerințe: ,,… solicită măsuri urgente din partea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) cu privire la sistemul antigrindină, pentru a întrerupe consecințele sale asupra agriculturii românești. Sistemul antigrindină, în ciuda scopului său inițial de a proteja culturile agricole, a generat o serie de efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență, aspect confirmat și documentat de către membrii noștri, fermieri din județele Vrancea, Prahova, Iași”.

Totuși, partea din comunicatul FAPPR unde se arăta că aspectele negative sunt confirmate și documentate de către fermieri (aș fi fost curios să văd respectivele argumente și confirmări), ceea ce ar fi însemnat existența unui dosar cu argumente certe, științifice, a fost îndulcită diplomatic de către vicepreședintele FAPPR, domnul Teofil Dascălu, care într-o intervenție la G4Media, spunea că: ,,În ultimii 4-5 ani de zile, în județele unde sunt astfel de sisteme se poate observa accentuarea secetei pedologice. Sunt cantități multianuale din ce în ce mai mici ca și cantitate și, din această cauză, marea majoritate a fermierilor de cultură mare a început să speculeze că acest sistem ar cauza, pe lângă faptul că protejează culturile de grindină, și o scădere a precipitațiilor”.

În continuarea comunicatului, FAPPR formula și o serie de cereri, cum ar fi „suspendarea imediată a sistemului antigrindină până când eficiența și impactul său asupra agriculturii vor fi prezentate clar într-un studiu detaliat și obiectiv” și în completare dădea și o mână de ajutor MADR prin a arăta că deja „a identificat o entitate imparțială și de specialitate care ar putea să realizeze o astfel de cercetare, menită să evalueze eficient si utilitatea acestui sistem, pe care o putem recomanda oricând autorităților competente”.

Tot cu ocazia protestului spontan al unor fermieri din județele menționate a apărut și o știre la postul DIGI24, ca urmare a unor discuții cu nemulțumiții din cadrul manifestației, unde se arăta: „ei spun că, în prezent, astfel de sisteme antigrindină sunt operaționale doar în câteva țări din Europa de Est (România, Bulgaria, Republica Moldova, Ucraina), în vreme ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii la aceste sisteme, care, cel puțin acolo, s-au dovedit inutile și păguboase. În plus, fermierii suspectează că iodura de argint nu este chiar atât de inofensivă, se acumulează în sol și are remanență în apele de suprafață și în pânza freatică”.

Concluzionând până la acest moment, putem identifica câteva păreri (mai academic le putem spune ipoteze) ale fermierilor protestatari și ale conducerii FAPPR, care sunt următoarele:

1. Sistemele antigrindină sunt operaționale ,,doar în câteva țări din Europa de Est”, în timp ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii.”;

2. Fermierii protestatari suspectează că iodura de argint ,,nu este chiar atât de inofensivă”;

3. Sistemul antigrindină accentuează seceta prin reducerea cantităților de precipitații în arealele respective;

4. Sistemul anti grindină ,,generează efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență.”;

5. Organizația Mondială a Meteorologiei ar afirma că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă.

Privitor la părerile autorităților de la MADR și de la Sistemul național antigrindină și de creștere a precipitațiilor (SNACP) sunt tocmai opuse celor ale fermierilor și consideră că toate aceste păreri (ipoteze) nu au la bază argumente științifice care să poată susține vreuna din cererile formulate.

Ce sunt norii și cum se formează

Norii se formează și devin o masă vizibilă când vaporii invizibili de apă din aer condensează în picături de apă vizibile sau în cristale de gheață, care au de obicei o dimensiune de 0,01 mm în diametru.

Majoritatea picăturilor se formează când vaporii de apă se condensează în jurul unui nucleu de condensare, o particulă minusculă de fum, praf, cenușă sau sare. În condiții de suprasaturare, picăturile de apă se pot comporta ca nuclee de condensare.

Apa dintr-un nor obișnuit poate cântări până la câteva milioane de tone. În orice caz, volumul unui nor este corespunzător de mare, iar densitatea vaporilor este de fapt destul de scăzută încât curenții de aer din interiorul norului și de sub acesta să fie capabili să susțină picăturile suspendate în aer. Mai mult, condițiile din interiorul unui nor nu sunt statice, ci suferă în permanență modificări, fiind un sistem dinamic în care picăturile de apă se formează și se evaporă în mod constant.

Acestea sunt înconjurate de un număr imens de alte picături asemănătoare și produc diferite culori ale norilor, mergând de la albul pur când proporția cristalelor de gheață este mare până la nuanțe foarte închise de gri pentru norii care conțin majoritar picături de apă.

O altă cauză pentru diferitele nuanțe între alb și negru avute de nori este dată de grosimea acestora, în condițiile în care aceștia reflectă lumina la fel indiferent de lungimile de undă avută de aceasta. Astfel cu cât norul este mai gros și mai dens, cu atât culoarea este mai închisă din cauza absorbției luminii produsă în interiorul norului. Formarea norilor în atmosferă se poate produce în trei modalități distincte.

Picăturile de apă care sunt destul de mari pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie sunt produse în două modalități, primul prin așa numitul proces Bergeron, care are la bază teoria că picăturile de apă suprarăcite, împreună cu cristalele de gheață dintr-un nor, interacționează și duc la creșterea rapidă a cristalelor de gheață, care precipită din nor și se topesc în timp ce cad. Acest proces are loc de obicei în nori ai căror vârfuri au temperaturi de mai puțin de minus 15°C. Dacă vârfurile de temperatură sunt mai scăzute, iar nucleele de condensare sunt puține, atunci cele existente cresc în dimensiune și poate apărea grindina, care fiind mai mare nu are timp să se topească până ajunge la nivelul solului. În funcție de cât de mare este dimensiunea acestora la formarea în nor cu atât mai mare va fi grindina care ajunge la sol.

Grindina este o precipitație de gheață, de obicei mai mare de 5 mm în diametru, care se formează în furtuni care conțin particule de grindină formate atunci când temperaturile sunt sub nivelul de îngheț și există apă lichidă super-rece din abundență care coexistă cu particulele de gheață, iar apoi aceste particule de gheață cresc în dimensiune prin ciocniri cu picături super-reci (V. Rana, 2022).

Al doilea proces important este acela de coliziune și captare, care are loc în nori cu vârfuri mai calde, în care coliziunea picăturilor de apă care se ridică și coboară (o mișcare de oscilare pe altitudine), care poate avea la bază, printre altele, o mișcare convectivă (datorită temperaturii) sau orografică (datorită formațiunilor de relief), produce picături din ce în ce mai mari, care sunt în final destul de grele pentru a cădea pe pământ sub formă de ploaie. În timp ce o picătură cade printre alte picături mai mici care o înconjoară, ea produce o „trezire” care atrage câteva dintre picăturile cele mici în coliziuni, ajutând astfel la răspândirea procesului.

De ce vor oamenii să ,,însămânțeze norii”?

Însămânțarea norilor a fost dezvoltată în anii 1940 și a devenit populară în SUA în anii 1950 și 1960, deoarece fermierii, companiile hidroenergetice și stațiunile de schi au beneficiat astfel de precipitații suplimentare, fapt care le aducea tuturor beneficii.

Mai concret, așa cum se arată în mai multe studii (Dessens și colab. 2016; Katri și colab. 2021), modificarea climatului sau însămânțarea norilor în scopul creșterii precipitațiilor, dar și de a elimina căderile de grindină, au început cu experimentele lui Scaefer (1946), apoi Vonnegut (1947) și Langmuir și Schaefer (1948), care au descoperit mijloacele de creștere a concentrației de cristale de gheață în nori prin utilizarea particulelor de gheață carbonică sau iodură de argint.

Merită de altfel reținută explicația domnului general Căunei, fostul șef al Sistemului Național Antigrindină și Creștere a Precipitațiilor (SNACP), care a explicat principiul de lucru al sistemului antigrindină: ,,noi intervenim într-o parte a norului, în cea în care se dezvoltă niște celule convective, adică acolo unde se formează gheața. Dacă nu intervenim, se formează gheața care cade și produce pagubă. Dacă intervenim în celula respectivă, iodura de argint din rachete produce centre de condensare, cu alte cuvinte face o chiciură mai măruntă și se schimbă structura și atunci celula devine mai grea și nu se duce în sus să se formeze gheața, ci cade pe pământ sub formă de precipitații. Din grindină facem apă. Deci nu am cum sa fiu acuzat că produc secetă”.

Dar, de ce am vrea să însămânțăm norii? Această tehnică de însămânțare a norilor a pornit de la dorința de a oferi o sursă durabilă de apă dulce prin creșterea precipitațiilor de la nori specifici în condiții specifice. Concomitent cu dorința de a avea mai multă apă s-a pus și problema realizării unui concept de intervenție pentru reducerea riscului de formare a grindinei, tot prin folosirea însămânțării norilor, iar cu timpul unele țări l-au poziționat ca obiectiv principal (cum este și cazul României), iar în secundar este cel de creștere al precipitaților.

Revenind la cronologia evoluției tehnicilor, primele proiecte comerciale și științifice pentru implementarea noilor descoperiri au fost utilizarea generatoarelor de fum cu iodură de argint, operate din aeronave sau de la sol (pe baza arderii în generatoare), pentru a crește concentrația de nuclee de formare (IFN) în norii convectivi sau în stratul limită care îi alimenta (Dessens, 1953, Krick, 1954, Dessens și colab. 2016).

Utilizarea rachetelor pentru a transporta substanța activă în interiorul norului de grindină a fost dezvoltată un deceniu mai târziu de oamenii de știință ruși (Sulakvelidze și colab., 1974, citați de Dessens și colab. 2016).

Tehnica și cercetările aferente au căzut în dizgrație (în SUA) temporar în timpul și o perioadă după războiului din Vietnam (The Japan Times 13 aprilie 2024), când SUA a fost acuzată în presa vremurilor că ar folosi această tehnologie în scop militar. Adică, mai concret, s-a încercat acreditarea (nu a fost recunoscută niciodată în mod explicit) că ar exista un program secret prin care s-ar dori crearea unor precipitații foarte abundente pentru a încetini sau opri rutele de aprovizionare ale soldaților vietnamezi, fapt ce a dus la suprimarea finanțării guvernamentale pentru cercetare o perioadă de timp. De menționat că, poate de multe ori teoriile conspirației, nedemonstrate până în prezent, dar bazate pe astfel de situații, alimentează fel de fel de opinii și concepții pe care le întâlnim și astăzi.

Oricum, toată această dezvăluire de presă a avut ca și consecință semnarea în 1977, de către SUA, Rusia, India și unele țări europene (inclusiv România), a Convenției de modificare a mediului, care interzice tehnicile de modificare a vremii în scopuri militare.

Cum se însămânțează norii

În funcție de modalitatea de însămânțare, prima situație este lansarea de la nivelul solului, iar aici avem în vedere două situații, prima prin folosirea generatoarelor în care se arde o emulsie de acetonă și iodură de argint (AgI) și aerosolii generați, folosindu-se de turbulențele naturale ale aerului se ridică la nivelul norilor, sau a doua formă este atunci când avem sistemele de rachete care sunt în general tot pe bază de iodură de argint, doar că transportul acesteia la nivelul norului se face cu racheta, ceea ce face însămânțarea mult mai precisă, crescând cu mult eficacitatea. Conform cercetărilor pe plan mondial, se estimează că eficiența științifică a celor două activități este de minimum 75% prin metoda rachetelor și, respectiv, de maximum 60% prin metoda aviației, conform oficialilor IAA SA.

O a doua modalitate de însămânțare a norilor este cea aeropurtată care are în vedere folosirea avioanelor sau mai nou a dronelor de mare altitudine și care pe aripi au generatoare de agenți de însămânțare, cum ar fi sărurile de sodiu, potasiu sau iodură de argint.

O altă clasificare este legată de tipul de agent de însămânțare, cum ar fi particulele de iodură de argint de dimensiuni microscopice (AgI), dar și sărurile de sodiu sau potasiu, iar în unele cazuri există studii și privind undele sonore.

Ar mai fi de menționat că însămânțarea poate fi higroscopică, adică sub izoterma de 0⁰C (în zona temperaturilor pozitive), sau glaciogenă, care este peste izotermă (zona temperaturilor negative). Pentru a înțelege mai bine toate aceste concepte, folosim două ilustrații ale Organizației Mondiale a Meteorologiei privitoare la cele două sisteme.

• Însămânțarea higroscopică - (cu săruri de sodiu sau potasiu) a unui nor convectiv. Roșu indică suprafața însămânțată și materialul de însămânțare care urmează să fie adăugat cu avion, generator sau rachetă.

• Rezultatul scontat al însămânțării (roșu), atunci când pe nuclee de condensare adăugate apar picături care cresc prin condensare și apoi declanșează coliziunea și coalescența pentru a forma ploaie.

• Însămânțarea glaciogenă (cu iodură de argint) a unui nor convectiv. Roșu indică suprafața însămânțată și materialul de însămânțare care urmează să fie adăugate cu avion, generator sau rachetă.

• Rezultatul scontat al însămânțării (roșu), când nucleele de condensare adăugate formează cristale care cresc și apoi se topesc sub izoterma de 0°C.

Despre păreri (ipoteze)

Ipoteza I - Sistemele antigrindină sunt operaționale ,,doar în câteva țări din Europa de Est”, în timp ce statele central și vest-europene au renunțat de decenii.

Să purcedem organizat și să începem prin a analiza situația din zona balcanică, așa cum apare într-o hartă publicată de Agerpres de la SNACP și unde se observă foarte clar că toate țările din jurul nostru aplică aceste tehnici, diferind doar modalitățile.

Astfel, în Republica Moldova se protejează aproape 1,6 milioane ha (cca 80% din suprafața totală), apoi în Serbia cca 1,1 milioane ha, Bulgaria cu cca 1,3 milioane ha și România cca 2,3 milioane ha, în toate cele patru țări prin sisteme de rachete. Ungaria protejează cca 1,45 milioane ha prin generatoare și Grecia protejează cca 1,2 milioane ha prin metoda aviației.

Dacă ne referim acum la modul global de folosință a acestor tehnologii este de reținut afirmația făcută de reprezentanții Intervenții Active în Atmosferă  (IAA) SA care susțin că ,,cele două tipuri de intervenții active în atmosferă sunt utilizate de peste 50 de ani în țări precum SUA, China, Germania, Franța, Bulgaria, Republica Moldova, Croația, Argentina și multe altele. Organizația Meteorologică Mondială promovează activitățile de intervenții active în atmosferă și le monitorizează prin autoritățile meteorologice naționale”. Dar aceștia sunt români și dacă nu spun adevărul?

De aceea am căutat și la alții. Aceleași situații le menționează și Caussape și colab. (2021), care arată că de la mijlocul secolului al XX-lea încoace, în întreaga lume au fost proiectate mai multe sisteme/rețele de eliminare a grindinii: în Franța (Dessens, 1986a; Dessens, 1998), SUA (Henderson, 2006), China (Wang et al., 2006) sau Israel (Levin, 2011).

Într-un articol recent, presa japoneză (The Japan Times 18 aprilie 2024) susține că tehnica este folosit în statele din vestul SUA și în țările europene, inclusiv Franța și Spania, iar China îl folosește în mod regulat în scopuri de irigare și de asemenea, la folosit și pentru a reglementa precipitațiile în Beijing, inclusiv în timpul Jocurilor Olimpice din 2008.

Într-un alt studiu, Kim și colab. (2023) arată că tunurile antigrindină care folosesc acetilenă sau propan, bazate pe unde sonore sunt folosite activ în zonele agricole din Italia, Franța, Austria, Țările de Jos, SUA, Australia, Noua Zeelandă și China. Rachetele anti-grindină sunt utilizate pe scară largă în Rusia, Italia, China, Kenya și Balcani (România, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova), iar avioanele sunt folosite de Canada, SUA, Argentina, China și Germania, Grecia.

Mai multe lucrări arată că, la acest moment, peste 50 de țări din lume utilizează aceste tehnici pentru combaterea grindinei, pentru creșterea precipitaților sau mixt.

Poate că fermierul autor al afirmațiilor analizate ca și ipoteză a avut în vedere altceva, în sensul că fiecare țară poate folosi unul sau mai multe sisteme, iar în funcție de condițiile concrete bazate pe fel de fel de analize să aleagă unul sau mai multe.

De exemplu, în Franța, legislația permite folosirea acestor tehnici, dar investițiile sunt private, iar anumite zone cum sunt podgoriile din Burgundia au investit în realizarea unei rețele de generatoare de iodură de argint, amplasate în ochiuri la o distanță de 10 km unii de alții. Legislația franceză nu permite fermelor să achiziționeze sisteme de rachete din cauza controlului de trafic aerian și de aceea sunt interzise, dar nu are legătură cu tehnologia, ci cu implementarea, ceea ce este cu totul altceva.

În țările din Europa de Est aceste sisteme sunt gestionate de stat și în colaborare cu organismele care coordonează traficul de zbor al avioanelor, iar după unele informații putând avea și utilizare militară în caz de conflict.

Legat de eficacitatea acestor agenți de însămânțare sunt de reținut rezultatele cercetătorilor români (Bîrsan şi colab. 2019, citați de Pirani și colab. 2023), confirmate și pe plan extern, în care au comparat tehnicile de însămânțare pe bază de rachetă (agent cu iodură de argint), generatorul de la sol (iodură de argint amestecată cu agenți acetonă), aeronave (agenți de aerosoli) și tehnicile de însămânțare cu grindina (unde sonore) și ,,au identificat prima și a doua opțiune ca mecanismele cele mai eficiente, respectiv cel mai puțin eficiente din România.”

Ipoteza II - Fermierii suspectează că iodura de argint ,,nu este chiar atât de inofensivă”.

În materialul difuzat de DIGI24 (15 aprilie 2024), se lăsa să se înțeleagă că fermierii acuză fenomene de poluare în urma folosirii rachetelor antigrindină, ceea ce ar pune în pericol solul și sănătatea umană. Ce este drept, nu se menționează cine ar fi autorii acestor afirmații, dar asta până la urmă contează mai puțin.

Ca urmare a ridicării acestor aspecte, MADR a remis următorul punct de vedere la acuzațiile emise de către fermierii contestatari, arătând că: „Exploatarea infrastructurii operaționale din cadrul Sistemul național antigrindină și de creștere a precipitațiilor (SNACP) nu produce o creștere a emisiilor de poluanți în aer, apă sau sol. Tehnologia aplicată curent în SNACP nu este poluantă și respectă opțiunile de protecția mediului asumate de România în cadrul politicilor europene”.

Pornind de la cele două poziții de mai sus, sunt de reținut opiniile mai multor cercetători care arată că însămânțarea norilor nu prezintă niciun risc pentru mediu sau sănătate (Cooper și Jolly, 1970; Ćurić și Janc, 2013 citați de Kathri și colab. 2021), lucru reliefat într-un alt studiu și de Causape și colab. (2021) care susține că ,,rezultatele noastre arată că după 50 de ani de emisii de iodură de argint în atmosferă, acumularea de argint în apele și sedimentele zonelor joase, inclusiv în unele zone umede cu valoare ecologică ridicată, nu a fost semnificativă”.

În fapt, acest lucru a fost concluzia mai multor studii, unde se arată că acumularea de iodură de argint nu este periculoasă pentru oameni (Standler și Vonnegut, 1972: WMA, 2009, citați de Causape și colab. 2021).

Directivele internaționale publicate de Organizația Mondială a Sănătății (OMS, 2003) sau de Uniunea Europeană (CE, 2000; CE, 2006a; CE, 2006b) nu stabilesc praguri pentru conținutul de argint în apă și alimente, nici măcar nu includ argintul în lista poluanților care ar trebui controlați.

De fapt, și aici chiar este o parte haioasă, sărurile de argint sunt folosite pentru a controla poluarea cu bacterii din apa potabilă, dar și în anumite tipuri de fertilizanți foliari pentru agricultură, iar pragul de risc pentru sănătate este stabilit la 0,1 mg/L. Acest prag este, de asemenea, standardul secundar pentru argint stabilit de Agenția pentru Protecția Mediului din SUA (US EPA, 2015, citat de Causape și colab. 2016).

Aici se mai impune o mențiune legată de tehnica de însămânțare, deoarece în cazurile generatoarelor care ard emulsia de acetonă și iodură de argint, probabilitatea (demonstrată de studii) de a avea o acumulare în sol în apropierea generatorului este mai mare, lucru logic de altfel deoarece când se emit aerosolii unii se depun imediat pe sol sub influența vaporilor de apă din atmosferă.

Doar că la noi majoritar este sistemul bazat pe rachete unde depunerea pe și în sol este infimă, deoarece lansarea iodurii de argint se face la cca 8-10.000 de metri în atmosferă, iar vaporii se împrăștie pe suprafață mare, tocmai asta fiind ideea.

Ipoteza III – Sistemul antigrindină accentuează seceta prin reducerea cantităților de precipitații în arealele respective.

Referitor la această ipoteză (părere) aș începe cu ceea ce se afirmă de către Societatea Americană de Meteorologie și Organizația Mondială a Meteorologiei, care arată că au susținut credibilitatea științifică a însămânțării norilor. Astfel, pe baza dovezilor statistice, însămânțarea norilor poate crește precipitațiile sezoniere cu 5% până la 15% în programe concepute și conduse corespunzător (DeFelice și colab., 2014; Griffith și colab., 2009; Mason și Chaara, 2007; Rasmussen și colab., 2018; citați de Kathri și colab. 2021), dar trebuie ținut cont de faptul că succesul însămânțării norilor depinde de temperatură, de nucleele de apă și de gheață disponibile în atmosferă și de concentrațiile naturale de gheață și picături (NRC, 2004; Reynolds, 2015).

În continuare, propun cititorilor un studiu extrem de interesant realizat de Petit și colab. (2023), care analizează oarecum o situație similară cu cea înregistrată la noi.

Studiul are ca subiect un conflict deschis derulat în vara anului 2020, în Burgundia (Franța) între viticultori și crescătorii de vaci Charolaise, iar ceea ce a atras atenția cercetătorilor a fost un aspect social, în sensul că cei care se înfruntau făceau parte din același sector, adică cel agricol. Toată tărășenia a plecat, cum altfel, de la generatoarele de aerosoli pe bază de iodură de argint, amplasate de către viticultori în anul 2017 pentru protecția viilor, la distanțe de 10 km unul de altul și astfel formându-se o rețea, care a fost conectată la un sistem de radare operate de o firmă privată și care să le genereze informații legate de formarea celulelor convective generatoare de grindină. Doar că și pe acolo, ca și pe la noi sau în multe alte zone, se mai trezește câte unul să facă o afirmație, care nu-i așa, având tentă conspirativă este mai credibilă decât orice alte afirmații ale celor de meserie sau instituții de profil. Astfel s-a lansat în spațiul public și s-a preluat apoi de presă, ideea că instalarea generatoarelor ar avea ca efect secundar instalarea secetei, iar ca fatalismul să fie integral, această perioadă s-a suprapus pe o perioadă de trei ani secetoși, atât primăvara cât și vara, respectiv 2018, 2019 și 2020. După această perioadă, acuzațiile s-au copt și conflictul a izbucnit riscând să degenereze în mod violent, fapt accentuat și de intervenția asociațiilor de profil (recunoaștem asemănarea?), care s-au simțit obligate fiecare în parte să își susțină membrii, dar fără să mai reflecteze asupra motivelor conflictului și care ar avea dreptate, adică mai ca la noi prin Ferentari când se confruntă găștile, nefiind important cine are dreptate, ci al cui este. Doar că, autoritățile, mai pe fază decât la noi, au chemat pe unii mai pricepuți decât ei, adică cercetători pe partea tehnicilor de însămânțare, dar și sociologi, un mediator profesionist și tot ce a mai trebuit, pentru a face lumină asupra cazului.

Fără a lungi foarte mult povestea, rezultatele s-au referit la problemele tehnice și sociale și astfel prima concluzie arată că legat de „suspiciunile fermierilor cu privire la legăturile dintre utilizarea generatoarelor și secetă, analiza nu arată niciun efect al generatorilor asupra precipitațiilor în cele trei zone (A/B, C/D și F/E) studiate. Diferențele de precipitații observate între zonele cu și fără generatoare se datorează variabilității spațiale în distribuția precipitațiilor. Aceste diferențe sunt identice în zilele cu și fără utilizarea generatoarelor”.

O a doua concluzie interesantă și care din păcate și la noi puțini o cunosc și mai puțini o înțeleg, este legată de faptul că „secetele actuale ale umidității solului fac parte dintr-un context climatic mai larg. Dacă fermierii sunt obișnuiți să urmărească evoluția precipitațiilor, fiecare având un pluviometru în colțul grădinii, evaporarea datorată temperaturilor ridicate și uscăciunea solului cu impact asupra vieții solului sunt parametri mult mai greu de înțeles pentru ei și pentru care ei in general nu au informații”.

Privitor la cea de-a doua concluzie o să-mi permit un comentariu care sunt sigur ca îmi va atrage critici, dar cred că trebuie să înțelegem că în Franța nimeni nu poate fi fermier fără un minimum de pregătire CERTIFICATĂ, iar dacă acolo avem astfel de probleme de înțelegere, trebuie să fim înțelegători (dar să luăm măsuri) și cu situația de la noi. Totuși, pe de altă parte trebuie să pricepem că lipsa unei pregătiri de specialitate dublată de situații foarte grele cum ar fi seceta, va întuneca de multe ori și rațiunea, acolo unde presupunem că ar mai exista.

Studiul arată că astfel de situații au existat și în statul american Dakota de Nord, unde scenariul a fost relativ asemănător. De aceea se ridică în cadrul studiului și observația care trebuie reținută de autorități, dar și de organizațiile profesionale, că social lucrurile se dezvoltă asemănător.

În ambele cazuri (atât cel francez, cât și cel american), punctele comune ale problemelor sunt seceta, preocuparea crescătorilor de bovine ca victime ale secetei și utilizarea tehnologiilor (avioane de însămânțare a norilor sau generatoare) pentru a modifica vremea și a proteja împotriva grindinei. În toate cazurile, ipotezele și observațiile fermierilor au devenit certitudini (ne aducem aminte de argumentul invocat de FAPPR) și s-au transformat în zvonuri și mobilizări, care au avut ecou în presă. Astfel, în ambele cazuri, în timp ce alți actori, precum proprietarii de livezi sau viticultorii, se pot proteja, crescătorii de vite se simt neputincioși.

Legat de situația de la noi, poate merită să menționăm că, actualmente, sistemul antigrindină acoperă vreo 2,3 milioane de hectare, iar cele mai multe rachete anul trecut s-au tras pe zona Olteniei, unde producțiile au fost foarte bune, iar precipitațiile au fost în mediile multianuale. La fel sunt și alte zone unde situația este identică cu cea de mai sus. Atunci, se pune întrebarea de ce ar fi situațiile diferite dacă sunt cauzate de același sistem?

Poate că ar trebui să ținem cont că zona de est și sud-est a fost afectată de o secetă multianuală, lucru care nu ar trebui exclus și aici trebuie să ne gândim și la faptul că și regiuni neacoperite de scutul antigrindină au suferit de aceeași lipsă de apă.

Mai mult, acest sistem funcționează în România de mult mai mult timp, dar problemele au apărut doar în ultimii ani, când a fost și secetă extrem de puternică în mai mult de jumătate din țară.

Poate că ar trebui să avem în vedere dacă pornim de la premisa (nesusținută de argumente în opinia mea) că sistemul antigrindină provoacă probleme, atunci la Iași, Galați sau Vaslui de ce să nu ne gândim că ar putea fi un efect și al lansatoarelor din Republica Moldova, care acoperă 80% din suprafața agricolă și nu s-a plâns de secetă din această cauză. Distanța este de doar 100-200 km între zonele noastre și ale lor, iar studiile arată că efectul însămânțării poate dura și peste 100 km. Ce facem, trecem granița să le închidem și pe acelea?

Oare anii trecuți la Călărași a fost secetă din cauza lansatoarelor de la bulgari care, o parte, sunt lângă Dunăre? Ori, poate că ar trebui să mai analizăm serios și constructiv care este situația și realitatea?

Ipoteza IV - Sistemul antigrindină ,,generează efecte dezastruoase asupra activităților agricole din zonele de influență”.

Aici este de menționat că nu sunt sigur la ce efecte se referă afirmația, deoarece nu au fost detaliate, dar aș dori să menționez că Kathri și colab. (2021) citează mai multe studii care arată faptul că însămânțarea norilor nu prezintă niciun risc pentru mediu sau sănătate (Cooper și Jolly, 1970; Ćurić și Janc, 2013), este mult mai puțin costisitoare decât alte tehnologii de creștere a precipitaților și colectării apei și poate avea raporturi mari beneficiu-cost (Reynolds, 2015).

Un alt aspect, care consider că merită amintit, este faptul că nici un studiu nu arată că utilizarea acestor tehnici ar reduce precipitațiile și creșterea efectului de secetă, ci din contră, chiar și opiniile critice (Rivera și colab. 2020, citați de Pirani și colab 2023), care și acestea există, susțin că rezultatele acestor tehnici nu ar fi satisfăcătoare, iar rezultatele nu sunt statistic asigurate, dar nimeni nu afirmă că ar fi negative și ar crea alte efecte, ceea ce este o mare diferență.

Vă propun și un exercițiu simplu de gândire în care dacă ar fi să mergem pe teoria conspirației că acum ceva timp în Dubai am avut acele ploi abundente (care au fost între 120-254 mm/mp) ca urmare a însămânțării norilor, noi cum putem susține că la noi avem secetă mai puternică, principiul fiind identic între cele două tehnici aplicate?

De fapt, în mai multe studii, cum a fost cel realizat de Agenția națională de studiu și luptă contra evenimentelor atmosferice între 2000-2009 (Dessens și colab. 2016), unde se arată faptul, cel puțin pentru Franța și Spania, că dacă însămânțarea solului se efectuează începând cu trei ore înainte ca grindina să cadă la sol cu o rețea de generatoare AgI cu ochiuri de 10 km situate în zonele în curs de dezvoltare, fiecare generator arzând aproximativ 9 g de AgI pe oră, energia căderii grindinei din zilele cele mai severe de grindină este scăzută cu aproximativ 50%.

Alte studii (citate de Pirani și colab. 2023) confirmă aceste rezultate și aici am în vedere Istrate și colab., (2016), care au investigat însămânțarea norilor de rachete folosind iodură de argint și au arătat că a redus daunele cauzate de grindină în România, sau Columbié și colab. (2012), care au studiat operațiunile duale de însămânțare folosind materiale higroscopice și glaciogenice în Texas, SUA, și au descoperit că creșterile masei precipitațiilor ar putea fi mai mari decât cele observate în mod obișnuit în cazurile însămânțate și, nu în ultimul rând Radinović și Ćurić (2007) sau Abshaev și colab. (2021), care s-au referit, de asemenea, la impactul favorabil al suprimării grindinei folosind agentul de însămânțare glaciogen în studiile lor din Serbia și Rusia. 

Ipoteza V - Organizația Mondială a Meteorologiei ar afirma că nu sunt recomandate intervențiile în atmosferă.

Legat de acest aspect este de menționat că pe 9 decembrie 2023 a avut loc la Dubai în EUA, o conferință organizată de NCM sub egida Organizației Mondiale a Meteorologiei unde se arăta pe fișa de prezentare că: „Semnificația acestui eveniment secundar se extinde dincolo de domeniul meteorologiei și tehnologiei. Modificarea vremii, în special îmbunătățirea ploii și tehnologiile de însămânțare a norilor, joacă un rol crucial în contextul mai larg al atenuării schimbărilor climatice și al dezvoltării rezistenței la climă. Îmbunătățindu-ne capacitatea de a optimiza precipitațiile și de a gestiona mai eficient resursele de apă, facem pași în abordarea deficitului de apă indus de schimbările climatice. Capacitatea de a susține precipitațiile în regiunile aride poate ajuta la atenuarea impactului secetelor prelungite și poate contribui la refacerea ecosistemului. În plus, precipitațiile crescute pot ajuta la reîncărcarea acviferelor, reducând dependența de practicile nedurabile de extracție a apelor subterane. În acest fel, modificarea vremii nu numai că abordează provocările imediate legate de apă, ci și sprijină eforturile pe termen lung de rezistență la climă, făcându-l o componentă vitală a strategiei noastre de combatere a schimbărilor climatice și de a crea un viitor mai durabil pentru planeta noastră”.

Am menționat de altfel și anterior faptul că „Societatea Americană de Meteorologie și Organizația Mondială a Meteorologiei au susținut credibilitatea științifică a semănării norilor. Pe baza dovezilor statistice, însămânțarea norilor poate crește precipitațiile sezoniere cu 5% până la 15% în programe concepute și conduse corespunzător”, (DeFelice și colab., 2014; Griffith și colab., 2009; Mason și Chaara, 2007; Rasmussen și colab., 2018; citați de Kathri și colab 2021).

Personal, consider că aici nu ar mai fi nimic de spus.

În loc de concluzii

Poate ar mai fi multe de analizat și discutat pe aceste aspecte, dar eu cred că pentru un fermier am discutat destul și consider că poate toți cei implicați ar trebui să caute căi mai corecte de conlucrare.

A nu se înțelege că eu consider că sistemul antigrindină este infailibil, dar argumentele pro sau contra pot veni doar de la cercetare, iar noi fermierii am putea doar să sugerăm teme de analiză la care ulterior să primim răspuns.

Mai mult, cred că organizațiile profesionale, indiferent de numele lor, ar trebui să fie preocupate de soarta membrilor, dar în același timp trebuie să își fundamenteze mai cu grijă temele și revendicările, mai ales atunci când poate ai avut parte de o serie de eșecuri în ultima perioadă.

Nu în ultimul rând, cred că și la noi ar trebui să se facă un studiu legat de situația conflictuală legată de sistemul antigrindină, dar de institute și cercetători, nu de entități fără nume și chip, iar în paralel specialiștii de la SNACP ar trebui să fie obligați să comunice mai mult pe această temă, inclusiv prin campanii de explicare, prezentare de rezultate, invitarea unor omologi din alte țări, toate făcute în colaborare cu organizațiile profesionale și MADR.

În rest, numai de bine!

Referințe bibliografice

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Avem un an 2024 plin, din punctul de vedere al alegerilor. Și, cu toate comasările electorale făcute sau dorite, tot au mai rămas vreo trei rânduri de înfățișări la cabina de vot, pentru ca fiecare dintre cei ce doresc să poată să își exprime votul într-un sistem democratic, atât cât mai este sau poate fi considerat, privind cârmuitorii țării pentru următorii patru ani. 

Democrația înseamnă sau însemna la grecii antici conducerea de către popor, dar în timp sensul a fost diluat de punerea în practică, fiindcă acum în realitate această conducere este doar o dată la patru ani, iar apoi acest drept ți-a fost suspendat de ,,facto”. Afirm asta fiindcă acum alegi o dată, dar apoi patru ani cei aleși pot face ce și cum doresc fără ca tu, popor elector, să mai poți interveni, inclusiv cum este la noi, adică să nu respecte chiar și voința poporului, vezi referendumul celor 300 de parlamentari.

Printre puținele țări care au un înțeles al democrației mult mai apropiat de al grecilor este Elveția, care și acum, pentru toate marile probleme, și nu puține la număr, măsurile le poate adopta sau schimba doar prin referendum popular, iar aici am în vedere problemele de taxe fiscale, secret bancar, apărare, agricultură, cod administrativ și penal, precum și multe altele, iar această țară consideră că aplicarea și respectarea democrației este mai importantă decât bugetul necesar a fi cheltuit.

La noi, sistemul este mult mai îndepărtat de idealul democratic, deoarece alegerile se fac cum se fac, apoi odată aleși, acești demnitari nu mai au nicio legătură cu ceea ce au promis (sau, altfel spus, mințit) populației și implicit votul a fost denaturat (ca să nu spunem furat). Apoi, toate idealurile inițiale sunt uitate sau înlocuite cu altele care nu au nicio legătură cu realitatea.

De pildă, realizarea alianțelor politice imediat după alegeri, și aici vezi cazul urmașilor de tinichea ai Brătienilor, care la scurt timp după votul popular au făcut alianța de dreapta fiindcă ,,așa le-a cerut electoratul prin vot”, iar după un an și un pic au făcut alianța cu stânga fiindcă le-a cerut ,,interesul ciolănos”, fiindcă nu poți spune că tot electoratul ar fi dorit asta.

Dar dacă aveau vreo urmă de spirit democratic, inclusiv cei care cereau ,,ferecarea porților împotriva dușmanilor de clasă” sau alții care îndemnau chiar să se pună mâna pe par (ce-i drept, asta este apucătură de pe timpul înaintașilor), puteau să se întoarcă la electorat și să vadă voința populară. Dar… de ce să riște?

Și așa au dat vina pe Putin (nu că acesta nu ar fi de vină pentru multe) fiindcă, vezi Doamne, situația delicată a țării impunea o alianță ,,împotriva firii”. Păi, oare acum nu mai este război sau nu mai pică dronele pe la Tulcea sau în Polonia? Atunci, ce s-a schimbat? Sigur, există și riscul, și nu vreau să dau idei că, la cât îi duce capul, ne trezim că nici alegeri nu mai trebuie făcute.

Raționamentul este valabil și în cazul așa-zișilor social-democrați, care nu sunt de stânga în concepție și idealuri, ei sunt de stânga ,,doar fiindcă își pitesc agoniseala discutabilă făcută în sistemul de dreapta” și care în multe zone au un electorat-taliban, care doar alianță cu dreapta nu își dorea, dar, nu-i așa, nu știm noi, cei aleși, mai bine cum să facem?

Însă nu asta este ideea materialului, fiindcă aceste lucruri le tot trăim de la Revoluție încoace, ci îmi propun o scurtă trecere în revistă cu așteptările pe care le-am putea avea noi, agricultorii, ca electorat, de la ,,gloata” politică în acest an și să le luăm pe rând ca partide, dar și ca apartenență la marile familii politice (așa le spunem la interese și ciolan în limbaj bruxellez) europene.

Să începem cu cei pe care Întâiul Dregător al țării, adică Președintele lui ,,pas cu pas”, îi alinta duios și părintește ca fiind ,,ciuma roșie”, partid de orientare social-democrată care a condus, singur sau în alianță, peste două treimi din perioada de la Revoluție până în prezent și care se mândrește cu locurile fruntașe la nivel european ale sectorului vegetal, dar fără să zică mai nimic despre faptul că în afară de acest export de materie primă și poate un sector de creștere a păsărilor ceva mai performant, în rest nu prea mai avem mare lucru de menționat, fiindcă, cum se spune, ,,nici iarba nu crește” .

Astfel, dacă vorbim de sectorul de producție a legumelor și procesarea acestora, totul în concepție strategică se învârte în jurul micilor ,,pomeni electorale”, gen programele ,,Tomata” sau „Usturoiul”, dar efectele reale sunt doar în domeniul cheltuirii banilor de la buget, asta fiindcă nu s-a constatat în statistică o reducere a importurilor copleșitoare care se perpetuează de ani la rând.

Tot în sectorul legumicol, să nu uităm că producția de conserve este la pământ, iar ca să fim siguri că rămâne acolo, nu stimulăm nici achiziția de utilaje (care sunt foarte scumpe) pentru acest sector, preferând să continuăm programele prin care dăm la ferme mici utilaje de mare capacitate, fără nicio logică economică.

Așadar, în loc să spunem fermierilor că dăm bani doar pentru utilaje foarte specializate, gen combina de recoltat roșii, struguri sau mașini pentru recoltat fasole păstăi sau boabe, de plantat legume sau de recoltat rădăcinoase și doar pentru structuri cooperative, care funcționează și în practică și au suprafețe suficiente pentru a permite o exploatare optimă și astfel să creăm bazine de producție a materiilor prime pentru viitoare fabrici de procesare de mare capacitate (care să poată face și export), mai bine le spunem fermierilor că dăm orice și pentru oricine, fiindcă, nu-i așa, dă bine electoral.

Legat de zootehnie și de industria prelucrătoare aferentă, situația este și mai proastă, iar dacă nu ar fi importurile, am fi cu toții vegani, cu voie, fără voie, iar industria noastră, atâta care mai este, se datorează exclusiv importurilor, fiindcă producție internă nu avem și nici nu ne dorim.

În acest sector nu avem materie primă, fiindcă nu dorim să avem, iar clasa politică, în nepriceperea și nemernicia ei, încurajează direct și indirect fel de fel de structuri de presă și tot felul de specialiști în consultanță pe banii statului, care o țin una și bună cu gospodăria tradițională prost înțeleasă, drept motiv pentru frica de a lua măsuri ferme de punere pe picioare a sectorului de porc, de exemplu, deoarece măsurile ar afecta numărul de voturi și, în plus, poate ar afecta și posibile alte interese de natură economică. O replică din serialul ,,Las Fierbinți” bine spunea ,,cine să te prindă, mă, eu? Fură, mă, cât mai este de furat, că vin ăilalți și fură ei. Fură, bă, dar dă și mai departe, că dar din dar se face rai. Ai citit Biblia?? Să o citești”.

Apoi, tot raportat la sectorul zootehnic, mă uit comparativ cum acum ceva timp a venit în România o televiziune care promova mâncarea și de atunci ești considerat retardat, inclusiv tu, bărbat, dacă nu știi să faci 10-15 feluri de mâncare fără rețetă în față și dacă nu poți recita în maximum 60 de secunde 30 de condimente. De ce asta? Simplu, fiindcă unii cu ceva școală și parale au vrut să creeze o piață a condimentelor, și nu doar la noi în țară, și au făcut-o. Nici așa nu am înțeles să dezvoltăm și noi ceva piețe pentru carne, legumele proaspete de sezon, conserve, organizarea piețelor țărănești și multe alte aspecte.

În schimb, noi, la nivel de țară și clasă politică conducătoare, nu am reușit să facem o strategie pentru promovarea consumului de oaie, miel (și cu alte ocazii decât Paște), vită de calitate, nu talpă de cauciuc, curcan, gâscă, rață, iepure și multe altele. Păi, de ce să o facem? Ca să putem să vindem cerealele la intern și să facem plusvaloare? Păi ce, suntem proști să muncim? Mai bine să facă alții.

Piscicultura, nici nu mai are rost să o amintim, fiindcă dacă tot avem ape, ce ne mai trebuie și peștele sau fructele de mare? Ce să facem cu peștele? Are oase multe, ne înecăm cu ele și, în plus, este de fiță să mănânci așa ceva doar când te rupi în figuri în concediu pe la alții, dar când te întorci acasă, revii, nu-i așa, la ceafa de porc germană și la ciocănele de pui românesc. Nu vrem și nici nu dorim să stimulăm o astfel de producție internă, fiindcă nu avem cultura de a mânca ce producem, asta fiindcă o ducem mai bine decât ne permitem ca țară.

Fiecare dintre noi vizualizează situația în care de sărbătorile de iarnă nu ești român dacă atunci când te duci la restaurant nu ceri o salată de roșii cu castraveți, că, nu-i așa?, doar roșiile la noi sunt tot anul, fiind ca în Maroc, dar ne stă în gât dacă o dăm pe murături sau varză murată.

Ar mai fi multe de spus, dar  toate aceste ,,realizări” sunt datorate în mare măsură specialiștilor social-democrați, unul mai priceput decât altul. După atâtea realizări, văd că mai sunt, pe ici, pe colo, indivizi care chiar cred că au făcut ceva bun în trecut și mai vor să mai vină o dată în fruntea bucatelor, că de ce nu? 

Alți cunoscători, unii influenceri, care trăiesc și ei din firimiturile primite de la unul și altul și care cântă (scriu) după ureche cum îi comandă plătitorul, cred că dacă au făcut 20 de chiolhanuri înseamnă că au devenit și cunoscători în ale agriculturii și îndrugă verzi și uscate, despre lanțul scurt sau foarte scurt, despre integrarea producției, despre diversificare și multe alte astfel de lucruri, dar fără să priceapă că noi avem probleme de altă natură, adică dezvoltarea macro, care înseamnă fabrici de mare capacitate.

O rețea de supermarketuri nu o ții cu conservele făcute de două familii, ci marile lanțuri de magazine le ții cu cele făcute de o fabrică de mare capacitate, care poate furniza marfă la toate rețelele de supermarketuri și mai poate face și pentru export. Dar pentru asta trebuie să ai un nivel decent prin care să înțelegi că întâi faci o strategie, apoi faci o lege corectă a ajutorului de stat și modalități corecte de promovare a sectorului.

De prea multe ori la noi, se face confuzie între cei care au făcut ,,mari afaceri” fără să poată spune de unde au făcut ,,primul milion” și profitând de oportunitățile mai mult sau mai puțin morale, care au acum ,,competența” să ne explice peste tot cum se fac afacerile și strategiile de țară, și alții care chiar pot să răspundă la astfel de întrebări, iar realizările sunt certe și verificabile.

Mergând mai departe, gospodăria tradițională se adresează turiștilor și clienților locali, dar pentru a avea turism trebuie să ai infrastructură (drumuri, căi ferate, aeroporturi), obiective turistice amenajate și promovate, iar în jurul acestora să dezvolți o structură de capacități gastronomice bazate pe produsele locale, adică nu te duci și ceri lângă Bran un somon cu sos de capere, ci poate ceri o porție de cotlete cu condimente sau un bulz, iar toate astea nu cu produse de la supermarket, ci făcute de cei din comunitatea respectivă.

Dar ca să faci așa ceva poate ar trebui întâi să facem infrastructura, să dezvoltăm turismul, să facem niște structuri de certificare, că respectivele puncte gastronomice folosesc ingrediente locale, și să promovăm conceptul, și poate așa, ușor, ușor, să vedem rezultatele. Dar abia a trecut un pic peste treizeci de ani, deci mai avem de așteptat.

Al doilea mare partid al țării, și istoric pe deasupra, PNL, mereu s-a ținut deoparte de agricultură. Liberalilor parcă le ,,mirosea domeniul”, domniile lor fiind niște snobi care nu se încurcă cu țărănimea decât la sloganuri, în timpul campaniei electorale.

În afară de jocul de glezne făcut, pe ici, pe colo, de câteva persoane fără mare semnificație în partid (sigur ei cred altceva, dar doar ei cred), de-a lungul istoriei postdecembriste, PNL s-a ținut departe de acest sector, ca ,,Necuratu’ de tămâie”, iar când politicienii liberali și-au asumat sectorul, au avut ,,ambiția” să pună cel mai slab și neprofesionist ministru din toate timpurile, fostul ministru Oros, acum transferat la alt partid, și sper eu cu această ocazie, și spre uitare. Oare cine o fi garantat pentru acest ministru???

Același principiu îl au și pentru restul de posturi, unde figurile sunt șterse sau lipsesc cu desăvârșire, deoarece între a-și asuma ceva și a le scrie pe cruce funcția de demnitar, aceștia preferă doar a doua soluție.

Trecând la alt partid, fiindcă despre PNL s-au epuizat cele de spus, ne putem gândi la USR, partid care nici nu a vrut și nici nu a putut să gândească ceva bun pentru agricultură, nici cu domnul Cioloș, nici fără acesta, și nici nu vrea, se pare, să schimbe ceva. Asta arată că useriștii nu își doresc să pătrundă în zona rurală, iar în acest caz, dacă ei nu vor, mediul rural de ce să-i vrea?

AUR, ,,noua speranță” a politichiei românești, la fel ca USR, se ține destul de rezervat față de zona rurală, mergând pe ideea că dezvoltarea unor structuri locale necesită un efort prea mare și nu cred că acest partid a avut o strategie în acest sens, iar rezultatele ultimilor patru ani confirmă această ipoteză.

Mai trebuie punctat că atât USR, cât și AUR nu au oameni de anvergură pe domeniul Agricultură, în ambele cazuri mulțumindu-se cu operațiuni de reșapare a unor ,,foste nulități în realizări” de la alte partide, care în afară de faptul că sunt ,,guralive”, în rest nu li se simte lipsa.

În concluzie, dragi cititori cu interese în agricultură, avem de ales între unii care ne-au creionat și implementat drumul până în ziua de azi și alții pe care nici nu i-a interesat și nici nu se prefac măcar că i-ar interesa pe viitor agricultura. Ce veți vota va depinde de fiecare dintre dumneavoastră, doar că opțiunile sunt puține ca ofertă și rezultate.

Legat de activitatea europeană a tuturor partidelor, elegant spus tinde spre zero, fiindcă dacă o ducem ,,bine” în acest sector, este un merit colectiv. Mereu sunt surprins cum popularii (PNL plus UDMR la noi) propun prin ,,ilustra” președintă a Comisiei Europene regulamente care mai de care mai năstrușnice (vezi USR), care sunt votate de social-democrați (și europeni, și ai noștri), dar ei (popularii) votează contra. Cine să îi mai înțeleagă?

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Au trecut de ceva timp sărbătorile de iarnă și nu mai este chiar foarte mult până la cele pascale, iar de fiecare dată în astfel de momente românul, care prin ADN-ul său este gurmand și degustător din fire, va intra în febra cumpărăturilor, iar la loc de cinste se vor dori ca de fiecare dată produsele tradiționale.

Ce sunt produsele tradiționale la noi, oare cum sunt pe la alții (iar ca exemplificare rămân la dragostea mea, agricultura franceză) și poate ce ar mai trebui să facem și noi la nivel instituțional ca să putem dezvolta acest sector. Este subiectul acestui articol.

Ideea acestui material mi-a venit după o muncă de documentare pe care o făceam pentru un alt subiect și unde am urmărit un mic video despre un producător francez de sămânță de fasole uscată, care cultiva o varietate  numită ,,Lingot du Nord”. 

Dar această experiență, coroborată cu alte experiențe vizuale, mi-a adus în fața ochilor un tablou arhicunoscut pe la noi, în care toți miniștrii sau politicienii care au sau doresc o legătură cu agricultura sau mediul rural, mai mult pentru ei decât pentru fermieri, vin și se pozează în diferitele târguri de produse agricole tradiționale, în timp ce înfulecă un cârnat sau o pastramă și perorează despre importanța tradițiilor și a produselor tradiționale, dar totul fiind doar un spectacol ieftin în esență și rezultate. De ce spun asta?

Păi să revenim la povestea începută și unde, pe scurt, este vorba despre această varietate de fasole uscată numită ,,Lingot du Nord”, care tradițional se cultivă de prin 1850 în zona de nord a Franței, pe raza a circa 35-40 de comune, iar tehnologia de cultură se face după reguli stricte și clare, cuprinse într-un caiet de sarcini detaliat despre ce ai și nu ai voie să faci, înregistrat, aprobat și controlat de către ministerul agriculturii francez și autorităților subordonate.

Bine, bine, astfel de produse au mai apărut și la noi, dar înainte să le comparăm, să continuăm un pic derularea acestei povești cu micul nostru fermier francez care cultivă câteva hectare din această varietate de fasole, tehnologia fiind cuprinsă în caietul de sarcini al culturii care, printre altele, are și rolul să mențină cât mai multe din particularitățile și tradițiile zonei. 

De exemplu, la recoltat plantele sunt tăiate în brazdă, iar după aceea acestea sunt strânse și puse pe mai multe stative de lemn amplasate în câmp, fiind foarte asemănătoare cu căpițele de fân din zona montană la noi. În aceste condiții, vrejurile de fasole se usucă lent pe baza curenților de aer, iar apariția ploilor nu duce la deprecierea producției deoarece, în această formă de depozitare, apa se scurge foarte rapid. 

După ajungerea la umiditatea de păstrare, vrejurile de fasole se batozează la staționar, iar apoi boabele sunt selectate grosier  printr-un tarar, iar la final pentru spărtură, dar și corpuri străine de dimensiunea boabelor sunt selectate la masă, manual de către fermier și familia acestuia în timpul iernii. 

Sigur, cooperativa  unde este membru și acest fermier este dotată cu un color sorter care poate face rapid și eficient această lucrare de sortare, dar înseamnă costuri pentru fermier, care preferă în aceste condiții în perioada de iarnă, când nu mai sunt lucrări la câmp, să ia câte un sac de fasole și să îl selecteze manual la masă, în condițiile în care produce maximum câteva tone din acest produs, așa cum se făcea și la noi în timpul CAP-ului, când familiile membrilor cooperatori primeau normă acasă un număr de saci de fasole pentru selectat.

Această alegere manuală a fasolei la masă este și un prilej de socializare pentru membrii familiei, care din păcate în epoca această modernă își pierde din importanță în favoarea ,,discuțiilor academice” pe internet cu inteligența artificială și cu rețelele de socializare, dar este și o sursă importantă de bani, deoarece în cazul acestor ferme mici, orice ban câștigat în plus sau economisit este foarte important pentru fermierul respectiv.

Producția finală a micului nostru fermier (care lucrează în total cca 30 ha), în cazul nostru fasolea boabe obținută pe 2-5 ha, este predată la cooperativă sau asociație, unde este ambalată final în pungulițe de 500 gr și se aplică eticheta de produs cu indicație geografică protejată (IGP), dar și eticheta roșie și pleacă spre supermarketuri și magazine la vânzare.

Turiștii care vizitează zona iau contact cu anumite lucrări tradiționale pe care au ocazia să le mai vadă și pe viu, cum ar fi greblatul și așezatul manual al vrejurilor în căpițe, apoi toate aceste activități sunt preluate și promovate de către asociații, cooperative, autorități locale sau naționale, ca parte din strategia de dezvoltare a turismului, a gastronomiei, dar și de ,,îndoctrinare pozitivă” a populației cu rolul nu important, ci extrem de important al fermierilor și al sectoarelor agroalimentare în care activează.

Or, în acest caz al varietății de fasole ,,Lingot du Nord”, câteva zeci de comune, cu câteva sute de ferme și cu câteva mii de oameni (fermierii și familiile lor) depind aproape în exclusivitate de această poveste care trebuie să continue, dacă se dorește a continua și existența lor ca breaslă și comunitate locală.

Dar ce fac autoritățile în astfel de cazuri? În primul rând, am amintit mai sus de existența unei etichete roșii, care a fost introdusă de autorități în Franța și reprezintă garanția respectării de către producători a unor cerințe de calitate peste cele standard și legate și de condițiile de sol, dar aspecte care sunt și controlate, nu doar declarate, în baza unui caiet de sarcini depus la Institutul național de origine si calitate (INAO).

La rândul lor, autoritățile naționale și locale promovează această etichetă roșie care astfel a devenit extrem de importantă în percepția beneficiarilor finali care vor să cumpere produsul cu caracteristicile și tehnicile de producție promise.

Astfel, cine merge și vizitează Franța va vedea că dacă i se spune că anumite produse de carne sunt afumate în turnuri cu cetină de brad, așa este și în realitate, dacă i se spune că brânza este produsă cu lapte produs în aceea regiune, așa se întâmplă, fiindcă orice scandal datorat abaterii de la aceste reguli de fier vor duce la distrugerea credibilității din partea consumatorului, ceea ce pentru ei ar însemna sfârșitul dur și dureros al afacerii.

Un alt exemplu de dezvoltare a produselor tradiționale franceze este în regiunea orașului Toulouse, unde din fasole se prepară celebrul ,,cassoulet”, o mâncare de fasole scăzută cu diferite tipuri de carne, ceva asemănător cu iahnia noastră de fasole.

Acest fel de mâncare este peste tot, în borcane, în cutii metalice, la magazine, la tarabe pe stradă sau în restaurantele cele mai luxoase, deoarece este o tradiție promovată peste tot și la cel mai înalt nivel. 

În acea regiune, dacă spui că ești președintele confreriei specialiștilor în cassoulet, este cu mult mai important decât dacă spui că ești ministru în guvernul francez, deoarece importanța socială și economică a tradițiilor este mult mai importantă pentru comunitățile locale și regionale. 

Un turist vine în acea zonă pentru a vizita obiectivele turistice, dar și pentru a cunoaște gastronomia și vinotecile locale.

Astfel, în Franța, dar și în Germania, Spania, Italia sau Belgia, au înțeles că sectoarele agroalimentar și cel turistic funcționează împreună și este singurul drum al unei dezvoltări sustenabile, iar de aceea lucrurile se întrepătrund în baza unor strategii stabilite de toți actorii filierei, unde cuvântul are sens, unde toți își respectă obligațiile asumate și nu fac rabat de la ele, dar totul bazat pe o legislație clară pentru toată lumea.

În acest sens, și populația are un mare rol, iar educația este primul lucru avut în vedere și de producători și comercianți, dar și de autorități sau asociații, și aici putem să ne gândim la un lucru banal la prima vedere, respectiv un francez foarte rar va comanda roșii sau salată iarna, fiindcă știe că nu sunt produse în Franța, deci va cere salată verde sau amestecuri ,,verzi”, gen salată, rucola, spanac etc.

Cum este cetățeanul român care face revelionul la Poiana Brașov și care este în stare să alerge prin zăpadă ospătarul dacă nu îi aduce o salată de roșii și castraveți la ceafa lui de porc cu cartofi prăjiți? Are el, consumatorul, vreo problemă în legătură cu gândul la fermierul pe care ar vrea să îl sprijine cumpărându-i marfa? Sau în câte restaurante românești găsiți salată de sfeclă roșie, de ridiche neagră, de rădăcinoase sau de ceapă roșie, asta în timpul iernii, când producția de legume proaspete în România nu este posibilă în mare măsură?

Or, în România, în puține zone chiar poți cunoaște cu adevărat gastronomia regiunii, și aici nu vorbesc de un târg și un restaurant, ci discut de o normalitate și o cultură a produselor respective care să fie întâlnită la tot pasul. 

Mă bufnește râsul când văd câte un influencer mai flămânduț și mai sărac cu duhul, care pentru un pachet de crenvurști și un baton de salam spune și ce crede și mai ales ce nu crede, dar care promovează, vezi Doamne, produse tradiționale de la făbricuțe de mezeluri care ar produce așa ceva. Nu zău, asta înseamnă tradițional?

Astfel vezi etichetă pentru cârnați făcuți la bardă și se vând cu sutele de kilograme la magazine sau târguri, dar în realitate sunt făcuți la mașini de tocat cu cuțite și site speciale, dar nicidecum de un măcelar cu bardă, aspect care înseamnă și ar trebui să însemne tradiție.

Asta nu înțelegem noi, că de exemplu acești cârnați ar trebui să fie specifici unei regiuni și unei tehnici de producție, unde la poarta unor gospodării să fie ori un mic magazin să vândă pentru acasă, ori un mic local care să încingă grătarul și să frigă pentru oaspeți acele preparate, în timp ce poate pe un geamlâc să se vadă cum cineva taie la bardă carnea de cârnați.

În alte situații, vezi fel de fel de cârnați, tobă, caltaboși, toate în mațe de plastic, iar dacă faci o observație ești apostrofat că ești dobitoc, în condițiile în care ți-ai permis să arăți că tradițional înseamnă mațe de animal, altfel produsul este exact ca acela de la magazin.

Nu mai vorbesc de produsele afumate, dar unde în mare măsură procesul nu este cel tradițional, ci se cumpără afumători industriale și efectul este cel cunoscut, dar aici de multe ori vina este și a autorităților, fiindcă nu se adaptează legile de PSI și sănătate publică la astfel de situații, astfel încât să existe o flexibilitate privitor la condițiile impuse. Nu se poate dacă afumarea se făcea cu lemn de fag, acum să spui că din motive de PSI îi trebuie afumătoare sigură la incendiu, adică metalică și cu afișaj numeric. Păi unde mai este talentul de afumător al omului, care ar trebui să facă diferența? De aceea între produsele afumate de multe ori  nu mai există diferențe de gust și calitate, fiindcă toate afumătorile au același program instalat și fac exact același lucru, în aceleași condiții.

Mă uit prin aceste târguri zise tradiționale cum peste tot vezi același cașcaval care se găsește și prin supermarketuri sau același cotlet, sau ce mai vă trece prin cap, și te întrebi dacă asta nu arată că ori cei care produc nu au înțeles existența revoluției industriale, ori nu au cunoștință despre semnificația cuvântului tradițional, ceea ce la cum mai merge școala azi nu este greu de înțeles ori sunt niște impostori care vând doar iluzii. 

În lumina celor vândute la târguri, chiar crezi că orice fabrică de mezeluri produce doar produse tradiționale, dar tradițional pot fi rețeta, tehnica de producere a produsului, tehnica de producere a materiei prime, sau amestecuri între acestea, doar că trebuie precizat foarte clar ce este și dacă este tradițional, dar de multe ori tradițională este doar eticheta.

Turistul din vestul Europei sau din orice altă regiune a lumii vine pentru această percepție și crede în ceea ce vede, iar tu pentru ce îi ceri în plus trebuie să îi îndeplinești visul și povestea, iar autoritatea ar trebui să aibă grijă ca povestea să fie mereu adevărată, în timp ce la noi avem parte de un ,,bullying” între cel care vrea normalitatea de afară și cel care îi oferă ,,realitatea de la noi”.

Ce turism rural să dezvolți în aceste condiții și cum să îi protejezi pe cei cu adevărat serioși de toți impostorii, care în afară de câștig și de dorința de a compromite tradiționalul nu vor altceva, lucru permis cu binecuvântarea și sprijinul autorităților, prin lipsa atât a unei legislații simple de aplicat, cât și a autorităților decise să implementeze.

Pentru a se face ordine și în acest domeniu, ca în multe altele, ar trebui să avem specialiști în cadrul ministerelor de resort care să înțeleagă fenomenul, dar din păcate lipsesc cu desăvârșire și mă uit deja cu compasiune la cei care chiar cred în prostia lor că se pricep la ceva, doar prin faptul că au fost numiți pe funcții și iau salariul aferent, dar nu sunt în stare să facă nimic din ce ar trebui, iar aici nu sunt de vină doar miniștrii, ci mai ales căpușele de lângă ei, sub care nici iarba nu crește.

O strategie serioasă, pusă în aplicare fără a se ceda la birocrația sistemului, ar fi o șansă pentru salvarea multor zone și gospodării rurale, doar că după atâția zeci de ani de capitalism pot spune fără teama de a greși că nimeni nu își dorește acest lucru. Și uite așa degeaba avem regiuni frumoase, tradiții minunate, gastronomie spectaculoasă, dacă totul este pe mâna unor autorități publice analfabete funcțional și a unor antreprenori care nu au legătură cu tradiția, ci doar o compromit prin lăcomie și ipocrizie, iar în aceste condiții cei care chiar ar trebui să trăiască din aceste activități se uită cum le dispare șansa la un viitor acolo unde ar fi vrut să trăiască.

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Am urmărit cu mare interes evoluția protestelor din mai multe țări europene, cum ar fi Franța, Belgia, Polonia, Spania, România, Italia, Polonia. În toate cazurile se aduc în discuție diverse cauze care au dus la actuala situație, cum ar fi condiționalități de mediu din ce în ce mai mari, costurile foarte ridicate ale materiilor prime și combustibililor, prețurile de vânzare ale produselor agricole din ce în ce mai mici, obligații privind lăsarea unor terenuri nelucrate, creșterea costurilor birocratice și multe altele.

Un aspect care merită menționat este legat de faptul că de această dată majoritatea revendicărilor sunt adresate Comisiei Europene în totalitate sau în ,,parteneriat” cu guvernele naționale.

În același timp și în presă, dar și pe rețelele de socializare, văd numeroși ,,cunoscători” de ocazie sau membri ai unor ONG –uri ale ecologiștilor care acuză fermierii că nu vor să spună adevărurile, că au vile și mașini de lux (asta în estul Europei), că au primit subvenții cu nemiluita și multe altele de acest gen și că, de fapt, au ieșit în stradă fiindcă ,,nu se mai satură” să tot primească, dar ei în realitate ar câștiga destul.

De menționat că aceste ,,discursuri” sunt întâlnite în special în țările estice, cele mai primitive la nivel de înțelegere a fenomenelor economice, unde aproape totul se face după ureche și lipsit de profesionalism, iar campionii detașați sunt România și Bulgaria.

A nu se înțelege că în restul țărilor comunitare totul ar fi perfect, doar că acolo populația nu ,,mușcă” la toate fentele și prostiile lobbiștilor, mai ales în ceea ce privește problemele fermierilor, și aceasta are încă un respect și admirație la cotele cele mai înalte față de activitatea agricultorilor, dovadă că susținerea pentru proteste este în jurul a 90%, chiar dacă disconfortul vieții zilnice în multe situații este destul de prezent din cauza acțiunilor revendicative.

Realitatea costurilor unui fermier

Vă propun să analizăm mai în profunzime cum arată în realitate costurile unui fermier care se ocupă de cultura mare (pentru neinițiați înseamnă culturi de câmp gen porumb, grâu, orz, floarea-soarelui, rapiță, mazăre, soia și altele), iar astfel de analize (mă refer la principii, nu la modul de prezentare) mi-ar fi plăcut să văd în dezbaterea din această perioadă, astfel încât deciziile sau percepțiile publice legate de justificarea acestor proteste să nu fie date de cel care urlă mai tare, ci de cel care are argumentele cele mai solide. Văd de foarte multe ori că autoritățile care se ocupă de interesele agriculturii la nivel european, dar și național, de multe ori nici măcar nu mai au legătură cu realitățile din teren, dar asta este o altă poveste.

De aceea mi-am propus ca acest articol să fie un material ceva mai tehnic, dar făcut cumva să fie înțeles și de cei care nu sunt de specialitate sau nu au tangență cu agricultura, și are în vedere prezentarea unor devize estimative de costuri pentru principalele culturi vegetale ale fermierilor români, dar nu numai.

Astfel de devize se pot întocmi, pot fi adaptate sau altfel formatate și pentru alte culturi, cum sunt cele legumicole, pomi, vie, dar, sigur, și cu particularitățile specifice acelor activități.

Nu voi pomeni mărci de utilaje, produse sau branduri, pentru a nu se considera publicitate mascată, iar eventualele scăpări sunt fără intenție.

Îmi place să cred că formatul devizelor de cheltuieli atașate la prezentul material este simplu, poate fi reprodus în orice fermă în care avem un fermier care utilizează decent EXCEL și pricepe documentele contabile ale fermei. Mai mult, cei care vor parcurge și vor înțelege raționamentul acestora vor putea apoi să interpreteze diferitele situații și vor putea să se pronunțe dacă sunt sau nu în regulă.

Sistemul prezentat este ținut de mine în ferma pe care o dețin și din experiența anilor parcurși s-a dovedit un instrument extrem de eficace. Normal că, odată cu derularea activităților în fermă, situația este actualizată la ceea ce se întâmplă efectiv, astfel încât la final să avem costul real înregistrat.

Alături de aceste documente, în fermă se țin și altele (sau ar trebui), iar unul crucial din punctul meu de vedere este cashflow-ul, adică fluxul banilor real, adică atunci când estimezi că încasezi și plătești în cadrul fermei, iar așa poți să anticipezi dacă vei avea o eventuală gaură de finanțare și care sunt soluțiile să o acoperi.

Devizul are câteva secțiuni și o să prezint pe scurt explicația lor, astfel încât toată lumea să înțeleagă în același mod situația prezentată.

Ca o paranteză, poate acum cei care de-a lungul timpului nu au înțeles s-au lămurit acum de ce susțin mereu ca fermierii să aibă o pregătire specifică în domeniu, să aibă un bagaj minimal de cunoștințe în administrarea unei ferme, care nu înseamnă doar tehnologia agricolă, ci, din păcate, înseamnă astăzi mult mai mult, în condițiile în care birocrația a crescut excesiv de mult.

Prima parte se referă la costul cu motorina pentru lucrările mecanice efectuate, urmează cheltuielile cu salariile directe (adică mecanizatorii), urmate de cheltuielile cu materialele (îngrășăminte, pesticide, foliare, regulatori etc.) și semințele, vin apoi cheltuielile cu piesele și reparațiile (include și reviziile utilajelor) și astfel avem totalul valorilor de până aici care reprezintă cheltuielile directe.

Urmează cheltuielile cu arenda, cheltuielile indirecte, dobânzile, asigurările și amortismentul, iar toate acestea vor fi trecute în revistă un pic mai încolo.

Vor fi și ,,specialiști” care își vor aduce aminte de fel de fel de sisteme trecute cu hantru sau mai știu eu ce aplicații noi care îți arată profitul în cinci valute convertibile, dar eu sunt de principiul să îi învățăm pe cei care au nevoie întâi mersul pe jos și apoi cel pe bicicletă.

Exemplu de administrare a fermei

Ca să pornim discuția de undeva, după estimările mele și raportat la cheltuielile anticipate a le avea în ferma mea, eu prevăd o cheltuială contabilă (cu toate cheltuielile directe, indirecte, arendă, financiare și amortisment incluse) de circa 6.300 lei/ha la grâu, 7.400 lei/ha la rapiță, 8.000 lei/ha la porumb și 6.300 lei/ha la floarea-soarelui, toate valorile fiind rotunjite la nivel de zeci de lei.

Atenție, vorbesc de culturi irigate, iar ferma mea este amplasată în județul Brăila, astfel încât toată lumea să poată înțelege și contextul general al unor cheltuieli, gen arendă, prețuri estimate versus proximitate port Constanța etc.

În aceste condiții, dacă scădem valoarea subvențiilor standard, adică subvenția pe suprafață, eco-schema și subvenția pe motorină (nu vorbesc de diverse angajamente de agro-mediu), adică un total de circa 900 lei pe ha, iar valoarea rămasă o împărțim la prețurile estimative care se pot obține (sau le imaginăm acum) la poarta fermelor pentru recolta viitoare, adică o medie de 830 lei/tona de grâu ca o medie între panificație și furaj, apoi circa 1.800 lei/tonă la rapiță, 800 lei/tona de porumb (dar cred că sunt optimist) și 1.500 lei/tona de floarea-soarelui, ar trebui pentru a fi pe zero să facem producții de circa 7.200 kg/ha grâu, vreo 4.100 kg/ha rapiță, circa 9.000 kg/ha porumb și aproximativ 3.600 kg/ha floarea-soarelui, și mă repet, asta după ce am scăzut subvențiile.

Știu, fără să îi văd în realitate, că sunt unii care nu țin astfel de estimări și cum deja li se ridică sângele la cap susținând că este o prostie și că nu au niciun fundament, dar fără să știe că la mulți aceste costuri sunt și mai mari din motivele pe care le vom expune mai jos.

De aceea în continuare trebuie avute în vedere câteva considerații legate de situația existentă în ferma mea și principalele diferențe care se pot întâlni în cazul altor ferme.

Legat de prima secțiune a devizelor unde avem consumul de motorină, de menționat că noi suntem o fermă care face minimum till și apoi semănăm direct în lucrarea de bază fără altă pregătire.

Cei care lucrează clasic poate mai trebuie să adauge ceva la consumurile de motorină prin creșterea numărului de lucrări, alții care lucrează no till mai scad din lucrări, alții lucrează la alte adâncimi sau pe alte tipuri de sol (mai grele sau mai ușoare) și tot așa, de aceea fiecare își adaptează devizele la propria situație concretă.

Noi irigăm cu ajutorul motopompelor, dar alții poate irigă cu motoare electrice și adaugă cheltuiala cu energia. Alții care nu sunt la irigat ar trebui să scadă din valorile mele costuri de 600-650 lei/ha la grâu și rapiță (deja două irigări s-au făcut în toamnă la ambele culturi) și de 900 lei/ha la porumb, unde estimăm că vom avea mai multe udări, dar sperăm să ni le reducă bunul Dumnezeu.

Salariile mecanizatorilor sunt importante și atunci au o pondere, dar și fermierii mici (ei înșiși fiind principalii mecanizatori) trebuie să înțeleagă că pentru faptul că nu își plătesc salariu (sunt și care își plătesc, dar sunt minoritari) nu înseamnă că au costurile mai mici, înseamnă că nepriceperea economică este mai mare, iar pentru mine asta este o mare greșeală și statul ar trebui să-i pună interdicție ca practică. De ce? Fiindcă sunt numeroase situații în care astfel fermierul nu plătește nici contribuții la sănătate sau pensii, sau cel mult plătește pentru o singură persoană, iar soția și copiii au poziție de coasigurat, cu toate că muncesc cu toții, iar la pensie le vom plăti pensii sociale, situație pe care o avem și la acest moment.

La cheltuielile cu semințele, fiecare își trece în devize ce are și ce folosește, dar, atenție, și sămânța produsă în fermă (acolo unde se practică) are un cost și nu este gratis, cum cred foarte mulți fermieri, iar la aceasta ar trebui să se adauge costuri cu tratamentul și condiționatul (asta dacă fermierul înțelege importanța acestor operațiuni), dar fiecare face cum crede, fiind pe buzunarul lui.

Urmează îngrășămintele, unde eu având terenuri de tipul cernoziom, făcând o fertilizare echilibrată an de an și nefiind adeptul recordurilor de producție, deci nu forțez pe productivitate, am o anumită schemă de fertilizare dată și de cartare, și de istoricul producțiilor, însă alți fermieri pot avea alte concepții și formule, deci fiecare trebuie să adapteze la ceea ce practică, dar cred că un nivel mediu de 130 kg/ha DAP și 300-400 kg echivalent azotat (deci un total de maximum 150 kg/ha s.a. azot, în funcție de cultură) este o fertilizare mediu-intensivă și poate reprezenta o medie de calcul.

La îngrășăminte, noi cumpărăm cu plata imediat, la livrare, dar fermierii care plătesc la recoltă ar trebui să știe că plătesc în plus circa 1,5-2% pe luna de finanțare, în funcție ,,pe mâna cui încap”, iar cei mici mai plătesc vreo 2-3% în plus comparativ cu un fermier mediu, iar în comparație cu un fermier mare plătesc mai mult și cu 5-6%. Toate aceste cheltuieli de finanțare ar trebui adăugate la cheltuieli cu dobânzile, dar nefiind individualizate, rămân la cheltuieli cu materialele. Asta nu înseamnă că fermierul trebuie să creadă că el nu are costuri financiare, adică costuri cu dobânzi, doar că sunt la distribuitori și nu la bancă. Acest principiu este valabil în mare măsură și la pesticide, dar sunt alte valori.

Fermele solvabile își reduc aceste costuri prin angajarea de linii bancare care pot merge de la ROBOR (3 luni sau 6 luni după caz) + marje de 2-5%, adică între 8,5-12% în comparație cu cei care ajung pe la IFN, iar acolo sunt și situații în care dobânzile sunt ,,de bun management” și depășesc 22-24%, dar asta fiindcă și fermele respective au situație financiară dificilă și băncile nu îi mai finanțează. Una peste alta, între cele două tipuri de finanțări diferența de dobândă este undeva la 10%, ceea ce nu este puțin deloc.

Ca o fermă să fie solvabilă, trebuie să fie făcută de la început așa, adică toate proprietățile și dotările se fac pe fermă, iar evidența costurilor trebuie să fie extrem de serioasă. Din păcate, și vorbesc dintr-o anumită experiență trecută pe unde am mai lucrat, sunt destui fermieri care de la început înțeleg afacerea mai altfel, adică firma care exploatează nu are nimic, asta ca o protecție pentru un eventual moment când va fi executat de distribuitori, iar totul este pe numele soției, copiilor, mama soacră, iar astfel de situații sunt cunoscute. Doar că banca nu finanțează astfel de afaceri.

Privitor la pesticide, în general folosesc produse consacrate, care au spus ce au avut de spus drept confirmare a rezultatelor în diferite condiții de producție, dar fără a fi un fan al ,,trendurilor”. Dar încerc și produse noi pe anumite suprafețe și la anumite culturi, mai ales dacă anumite condiții specifice se schimbă pe teren.

Prețurile din devizele mele sunt după scăderea discounturilor, unde fermierii trebuie să își treacă propriile valori în funcție de produs, de discount și dacă îl primește (dacă are datorii din urmă este mai greu de obținut sau este mai redus).

Important de precizat este că folosim o rotație de cinci ani și încercăm să nu ne lăsăm atrași de o cultură sau alta, deoarece echilibrul este întotdeauna cel mai bun.

Mergând mai departe, ajungem la piese și reparații, unde costurile depind foarte mult de vechimea și valoarea parcului de utilaje, de modul de exploatare și întreținere, de priceperea mecanizatorilor – dacă sunt prost plătiți, și priceperea și implicarea este direct proporțională.

Arenda poate fi diferită în alte zone în funcție de fertilitatea solelor, existența de irigații, distanța față de porturile de export și tot așa. În cazul nostru, valorile sunt de circa 300 euro/ha, dar valoarea trecută în deviz este mai mică, deoarece când raportăm cheltuiala o facem la toată suprafața, incluzând și suprafețele în proprietate.

Urmează cheltuielile cu dobânzile pentru creditele de capital de lucru, dar și pentru investițiile făcute sau în curs de derulare, apoi avem cheltuielile cu asigurările pe care le facem de la înființarea fermei, dar ne-au ajutat tare mult în 2020, și la final avem amortismentul, cu o valoare destul de importantă.

Cheltuielile cu dobânzile sunt date de două tipuri de credite, cele aferente capitalului de lucru, adică pentru desfășurarea activității, și încercăm să le ținem la un nivel de cca 2.000 lei/ha, astfel fiind acoperite cheltuielile cu îngrășămintele, motorina și anumite cheltuieli neprevăzute. Restul cheltuielilor curente sunt fonduri proprii.

A doua mare grupă de credite sunt cele de investiții, durata lor este la o medie de circa cinci ani, iar filozofia este ca în principiu la fiecare zece ani să schimbăm în mare utilajele, plus o creștere a dotărilor, dar asta nu înseamnă că nu avem și utilaje ceva mai vechi.

Poate vor fi mulți care vor zice că dobânzile sunt mari, dar să nu uităm că traversăm o perioadă inflaționistă, iar dobânzile au crescut pe măsură, mai tragem încă de creditele angajate în 2020 odată cu seceta și plus că nevoia de împrospătare a tehnologiilor există, chiar dacă eu, cel puțin, nu am o viteză foarte mare în acest sens.

Pentru cei care nu pot raporta dobânzile noastre și să le compare cu tipul lor de fermă, pot spune ca exemplu cu dobânda că înseamnă credite totale de 250.000 de lei pentru o fermă de 50 ha, sau de 500.000 de lei pentru una de 100 ha și de 1.000.000 de lei pentru una de 200 ha, deci la aceste valori costurile pe hectar vor fi ca la mine. În dobânzi trebuie inclus și costul finanțării plătite către furnizori, care tot costuri înseamnă, că sunt la bancă sau la o altă firmă.

Legat de amortisment, o să mă opresc un pic, fiindcă văd foarte mulți fermieri mici și mijlocii (sunt și mari, din păcate) care chiar nu înțeleg această cheltuială, dar, de fapt, aceasta reprezintă recuperarea banilor pe care i-ați alocat pentru diversele investiții, pe care le face toată lumea, respectiv utilaje și clădiri. Este drept că această neînțelegere este dată de faptul că la contabilitatea în partidă simplă specifică PFA, II sau IF nu se ține această cheltuială și atunci fermierul uită să reducă ,,profitul obținut” cu această cheltuială.

Amortismentul este o cheltuială pe care fermierul o face dintr-un profit, iar în aceste condiții acestuia nu îi rămâne în buzunar să îl cheltuie pe diverse lucruri personale, ci este investit în active necesare activității de producție și se scade din profit pentru a nu se reține impozit.

Doar că statele cu sistem contabil francofon sunt un pic mai ,,hoațe”, în sensul că tu plătești poate banii integral, deodată, dar recuperarea prin amortisment o faci pe mai mulți ani, mergând de la trei ani pentru utilajele din spatele tractorului, la 7-10 ani la cele autopropulsate și la peste 15 ani la clădiri.

Singurul activ la care nu se calculează amortisment este terenul, deoarece se consideră că acesta nu se depreciază, cu toate că prin  proastă exploatare se poate reuși și această „performanță”.

Dar să luăm un exemplu concret. Pentru o fermă de 100 ha, are nevoie (în opinia mea și doar ca exemplu) ca să își desfășoare activitatea de un tractor de circa 130 CP, utilajele aferente gen plug, disc, combinator, semănători de prășitoare și păioase, un MET, un MA și pentru restul poate lucrează cu prestatori. La ora actuală toate aceste echipamente se duc spre 150.000 de euro fără probleme și fără „fițe” la alegerea brandurilor cumpărate. Dacă la toate aceste utilaje calculăm un amortisment mediu de 5 ani (utilajele au 3-5 ani, iar tractorul 7-9 ani), vom avea 150.000 euro: 5 ani: 100 ha  = 300 euro/ha, adică 1.500 lei.

Pentru a cumpăra aceste utilaje, fiecare dintre dumneavoastră trebuie să veniți cu acești bani ori de acasă, dar soția vă întreabă când îi aduceți înapoi, ori, dacă doriți să nu știe de aceste cheltuieli, vă duceți la bancă sau leasing, dar și acolo trebuie să îi rambursați la un moment dat.

Deci, pe înțelesul tuturor, amortismentul înseamnă banii care ori trebuie să îi rambursați familiei dacă sunt personali, ori băncii/firmei de leasing, dar în ambele cazuri ca să îi rambursați trebuie întâi să îi faceți, deci de aceea se evidențiază ca o cheltuială.

Acum vi se pare cunoscută situația, și celor care nu calculați amortismentul? Mai sunteți la fel de profitabili acum?

La venituri și la prețurile produselor agricole, vă rog să aveți în vedere că estimările sunt făcute la valorile de acum, dar acestea pot scădea sau crește în funcție de ce va mai fi, iar apoi nu uitați să ajustați prețurile și în funcție de distanța față de porturi, valori extrem de importante.

Un alt aspect extrem de important este că aceste estimări nu cuprind scăderile de venituri în caz că nu se vor acorda derogările privind pârloaga (cei 4% + 1% eco-schema) sau situația unor culturi care poate vor avea alte rezultate financiare.

În aceste condiții, îmi permit să spun că estimez pentru anul acesta, pentru a ieși pe zero, că fermierii, în funcție de condițiile concrete, la neirigat trebuie să producă între 5.500-6.000 kg/ha la grâu, 3.300-3.600 kg/ha la rapiță, în jur de 7.000 – 7.500 kg/ha la porumb și circa 3.300-3.600 kg/ha la floarea-soarelui, dar aceste valori se raportează la o medie, putând fi și valori mai joase (dar sunt excepții) sau mai ridicate (situații foarte frecvente în zonele afectate de secetă în ultimii ani), în funcție de condițiile concrete din fiecare fermă.

Dacă situația este simplă sau nu, fiecare cititor poate aprecia, în condițiile în care producțiile medii, în ultimii zece ani, să zicem, în România nu au atins astfel de valori, iar dacă s-au apropiat au fost pe medie, adică fermierii jumătate sunt profitabili și jumătate sunt în faliment.

Orice observații bazate pe argumente cu pixul în mână sunt binevenite și de apreciat, iar cele din vârful fotoliului și cu gândul la cai verzi pe pereți prefer și vă rog să rămână anonime.

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

În atenția fermierilor europeni și români care au dat faliment, sunt în insolvabilitate (faliment nedeclarat de instanță) sau care vor deveni insovabili (viitor faliți) după 2024. Când am scris articole de presă sau am postat pe rețelele de socializare, de fiecare dată am lucrat cu materialul clientului. Același lucru îl fac și acum. Cred că este timpul ca toți fermierii să se aplece în această perioadă și asupra anumitor lucruri și decizii care le va influența viața și familiile în mod dramatic în următorii patru ani. Această afirmație se bazează pe realizările din ultimii patru ani. Este adevărat că cei (la fermieri mă refer) care plătim cotizații am dori ca alții să facă astfel de analize, dar asta este viața.

Citim în presă că în perioada 6 - 7 martie 2024, la Romexpo București, are loc congresul popularilor europeni (PPE), organizat de ,,filiala” locală, adică de PNL. Pe lângă toată gargara obișnuită la astfel de momente, în care vor promite câte în lună sau în stele, vor dori (cel puțin asta este intenția) să o susțină pentru un nou mandat ca președinte al Comisiei Europene pe nimeni alta decât ,,prietena noastră de suflet”, a fermierilor, doamna Ursula von der Leyen. Vorbim de aceeași persoană care a reușit cu ajutoare de nădejde, cum ar fi social democratul Timmermans (altă lumină a vestului) să adopte două strategii (Farm to Fork și Green Deal) care au dus la distrugerea structurilor agricole din toate țările Uniunii Europene, aceeași doamnă care a reușit să politizeze activitatea EFSA, agenția care aprobă sau respinge moleculele fitosanitare după dorințele celor care sunt în Comisie, este aceeași persoană care a coordonat creșterea numărului de condiționalități și restricții în UE.

Să nu uităm că această ,,doamnă” a reușit distrugerea industriei de fertilizanți din Europa, a reușit distrugerea competivității industriei de mașini agricole din UE, în ambele cazuri și în multe altele, aceste sectoare care lipsite de resursele Rusiei nu mai sunt competitive. Nici industria alimentară nu o duce foarte bine. Apoi, tot renumita Ursula a forțat acceptarea produselor de dumping din Ucraina și nu numai, atât direct, cât și ,,spălate” sub diverse alte origini.

Știu, sunt activiștii ,,slava Ucraina” care vor sări de fund în sus (mulți dintre ei nu pe gratis) să mă acuze de trădare, dar răspunsul meu este că sunt de acord cu orice sancțiuni aplicate Rusiei dacă sunt respectate și asumate de toată lumea, nu noi proștii (adică fermierii europeni) trebuie să le respectăm și apoi alții (din țări din afara UE) vin să ne vândă produsele rusești drept ale lor. Și aici mă refer la îngrășămintele rusești care invadează UE având proveniență din Turcia, Georgia sau mai știu eu de unde, iar noi trebuie să le cumpărăm suportând și marja intermediarilor, fiindcă, nu-i așa, și gura lor mănâncă.

Mulți dintre acești intermediari finanțează numeroase organizații care fac gargară (i se spune lobby) la Comisia Europeană, dar nu dăm o lege ca aceste sume să fie publice, oare de ce? Cum să nu te întrebi de ce finanțează firme din Asia sau Orientul Mijlociu activitatea acestor ONG, cum sunt cele care se ocupă de climă sau conservarea naturii. Normal, aceste firme de lobby au sume alocate ,,convingerii europarlamentarilor” care vin apoi să ne spună ce greu o duc ei acolo și cât s-au luptat pentru interesele fermierilor. Chiar am uitat toți că avem un fost europarlamentar care a fost condamnat pentru activitățile de lobby de la UE, apoi o vicepreședintă grecoaică care nu a avut timp să ducă saci de bani la bancă și îi ținea în apartament. Mai are dreptate și Marcel Ciolacu când zice că banii să treacă prin bancă. Alo, chiar suntem tâmpiți?

De ce industria de Apărare trebuie să primească mascat o ,,subvenție” de 50 miliarde euro în următorii patru ani, care se adaugă deja la cele câteva zeci de miliarde date până acum, subvenție care se vede că a fost acordată doar pentru interese economice (dovadă că acum tot aceiași politicieni europeni și americani i-au lăsat baltă pe ucraineni, care au fost doar carne de tun în acest conflict) dar nu avem bani să ne susținem industria de fertilizanți, nu poți susține agricultura și mediul rural, nu putem susține sistemele de sănătate și multe alte sectoare, dar noi trebuie să spunem că ne este bine?

Măi, oameni buni, chiar se consideră de acești populari, inclusiv cei de la noi, vezi liberalii și UDMR, că fermierii români și familiile acestora sunt tâmpiți și cretini, încât să înghițim această broască a nenorocirii veșnice, pentru a accepta alegerea într-o astfel de funcție a unei monstruoase personalități, depășită în realizări doar de persoane etalon ale istoriei precum Hitler, Stalin, Mussolini sau Mao? Ce știe să facă această doamnă atât de minunat încât fermierii (nu discutăm de alte categorii sociale necunoscandu-le problemele specifice) să accepte ca în loc de gazarea fascistă a lui Hitler să îmbrățișeze ,,gazarea economică” a Ursulei von der Leyen? Cum să accepte acești amărâți să plătească pensii speciale eurodeputaților și parlamentarilor naționali, pentru asta fiind buget, dar nu putem să cerem un cadru legislativ corect pentru fermieri?

Nu am văzut multă lume să protesteze când sistemul bancar mondial a fost la pământ din cauza unora asemănători cu tanti Ursula a noastră, iar apoi toate popoarele au plătit mii de miliarde de euro și dolari ca să acopere gaura și nimeni nu a făcut pușcărie. Este drept că fermierii nu au timp să citească Financial Times, dar și când o fac vine valul schimbării, iar în acele momente ar fi bine mulți să stați în casele voastre.

Eu sper și cred că la Congresul PPE de la București, atât asociațiile profesionale naționale, dar și cele europene trebuie să organizeze PROTESTE GIGANTICE prin care să ceară înainte de toate, ÎNDEPĂRTAREA DUȘMANULUI DE CLASĂ AL AGRICULTURII EUROPENE, adică doamna Ursula să fie lăsată la vatră, sau popularii nu trebuie să mai fie aleși în forurile europene.

Cred că, după ce am plătit 30.000 euro/lună salariu și în plus am acceptat toate nenorocirile mai sus menționate, sau altele cum ar fi vaccinurile negăsite și multe altele, ar fi bine ca Ursula von der Leyen să se preocupe de yoga și de modeling și să ne lase cu problemele noastre, pentru majoritatea Ursula fiind autoarea principală.

Apropo, lideri de asociație avem pentru o astfel de gândire și asumare publică a răspunderii? Poate cineva să facă o listă de minimum zece revendicări europene care să fie baza unor astfel de momente cruciale și care vor face diferența între a supraviețui sau a muri, pentru mulți dintre fermierii mici și mijlocii?

Atenție! Când faceți manifestații și proteste, sunați mai întâi la administrația prezidențială pentru a cere programul de odihnă și reflecție al locatarului de la Cotroceni, ca să nu deranjați. Mai are rost să discutăm că referitor la reformarea UE ar trebui să ne reprezinte președintele Republicii?

Acest mesaj trebuie sa fie înțeles și de către social democrați (adică PSD-ul condus de Marcel Ciolacu) care au și ei faliții lor, vorbesc de alți demnitari europeni ca Frans Timmermans, care au pus tot sufletul în a implementa concepțiile antisociale și antieconomice ale doamnei Ursula, care, la fel, nu trebuie să fie acceptați drept propuneri de demnitari europeni, pentru deserviciile și criza economică care abia începe, cu toate că sunt mulți specialiști care spun că ar fi trecut. Poate în capul și buzunarele lor, dar nu și în economia reală. Iar când te lauzi cu creștere de 3%, iar inflația este de 9% (inflația pe coșul zilnic este de peste 13%), înseamnă că ai făcut ASE-ul la berăria din colț.

În rest, numai de bine.

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!