Am trecut de puțin timp în anul 2021, iar mie îmi zboară deja gândul la problemele noastre de zi cu zi din agricultură, unde, după părerea mea, cea mai stringentă și importantă este noul PNS (Planul Național Strategic) 2021-2027, care se zbate în chinurile facerii, prin sertarele ministeriale ori prin discuții ascunse prin cotloanele ministerului, precum creștinii pe vremea lui Nero. Unul dintre obiectivele principale enunțate de fostul și noul ministru, același domn Adrian Oros, îl reprezintă asocierea fermierilor în cooperativele model ,,made in France” sau dacă acestea s-au ,,terminat”, se pot lua și modele înlocuitoare tip german, austriac, belgian etc.

Acum, când fermierii, mai ales cei din cultura mare, mai stau la gura sobei sau cilindrul caloriferului, îmi fugi și mie gândul la o experiență petrecută prin vara lui 1994,  când pregătindu-mă să fiu ,,latifundiar” în agricultura viitorului din România, spălam cu entuziasm și perseverență instalația de muls a unui fermier francez, care mă primise în stagiu de practică, la ferma lui din sătucul Chatelais din departamentul Maine et Loire.

Era (și este) o zonă superbă pe valea Loarei, dar unde agricultura era (și este) o muncă grea din cauza solurilor mai slabe calitativ și cu multă piatră și unde creșterea animalelor era o activitate aproape obligatorie în orice fermă care vrea să reziste și să fie rentabilă economic.

Ferma era o asociere între cinci fermieri, sub forma unui GAEC, între trei frați și doi dintre copii acestora, deci erau în familie și exploatau în comun 170 ha, aveau 120 de vaci Holstein în lactație, cam 80 de capete tineret femel de înlocuire (tăurașii îi vindeau la două săptămâni la cooperativă), aveau și circa 35 de capete vaci matcă de carne Limousine plus tineretul aferent, iar în plus exploatau și o hală de 3.000 pui de carne pe serie.

Dar întorcându-ne la amintirile trecutului, așa cum ziceam, spălam de zor instalația de muls, când în încăperea unde se afla tancul de răcire și depozitare a laptelui, intrară trei bărbați, îmbrăcați modest și care arătau a fermieri, aspect care apoi s-a confirmat.

Au scos tacticos din servită un registru, un pix, o trusă de prelevare lapte și furaje pentru analiză, plus combinezoanele să nu se murdărească pe haine și chiar intenționau să se apuce de treburile lor, când simțul de ,,vajnic apărător al proprietății” din mine se răzvrăti și punând mâna pe lopata care îmi era atunci drept prieten apropiat, mă uitai chiorâș la ei și îi întrebai cine sunt și ce poftesc să facă.

Văzând că nu sunt de-al lor și plus că aveam o figură care ,,spunea tot” ce îmi trecea prin cap, începură să îmi explice că sunt echipa de control de la cooperativă, că sunt fermieri și ei și au ca sarcină să verifice efectivele de vaci, să ia probe de lapte pentru a vedea calitatea și dacă se respectă eliminarea laptelui muls de la animalele sub tratament cu antibiotic sau cu alte probleme de sănătate și în plus să ia probe din furajele administrate, în special din cele însilozate. Dar, spre surpriza lor, figura mea în loc să se destindă, se încorda și mai mult, iar cuvintele doar îmi treceau pe la ureche, când spre norocul tuturor, apăru fermierul meu, adică proprietarul și care aplană repede situația conflictuală.

Acesta, adică fermierul meu, mi-a explicat care era situația de fapt. El era membru al unei cooperative a crescătorilor de vaci din regiune și care, printre altele, colectau și vindeau laptele în comun către o fabrică de procesare. Această cooperativă îi reprezenta în raport cu fabrica de procesare, dar în același timp mai îndeplinea și sarcinile de a contracta tehnicieni care controlau și corectau rațiile furajere, sau verificau controlul gestației și al lactației, verificau starea de sănătate a efectivelor, dar în același timp îi și controlau ,,la sânge” pe membrii cooperatori, deoarece în contractul cu fabrica de lapte se preciza că eventualele probleme de calitate a laptelui duceau la sancționarea cooperativei, deci a tuturor membrilor, deoarece ei (cei de la fabrică) nu făceau „poliție” să îl caute pe făptaș.

Atunci membrii cooperatori se apărau singuri și în fiecare an alegeau o altă ,,echipă de șerifi” dintre ei și care efectuau controalele de calitate la fermele membre ale cooperativei. Dar toți înțelegeau că orice problemă de calitate apărea, aceasta se răsfrângea asupra tuturor, de aceea toleranța era zero, iar conceptul de „mușamalizare” a problemelor nu funcționa.

Într-o altă zi, am văzut dimineața la micul dejun că fermierul meu era agitat și mă lămuri repede care era motivul, faptul că urma să recoltăm grâul în acea zi și deci aveam multă treabă.

Când să ieșim din casă, se auzi afară „uruitul ca de tanc” al unei combine, care deja venise la recoltat. După saluturile protocolare, mă băgai și eu în seamă și am întrebat combainerul dacă era prestator de servicii, iar el îmi explică că nu, ci era combina de la CUMA, adică o cooperativă a fermierilor care își cumpărau și exploatau utilajele cu costuri mari, în comun, iar aici se aveau în vedere combinele, mașinile de tratat, presele de balotat, remorcile de transport etc., care dacă erau cumpărate de un singur fermier era un efort de nesuportat economic, la mărimea fermelor lor. La această CUMA aveau și atelier de reparații pentru echipamentele lor agricole.

Atunci ei s-au reunit în forme asociative și cumpărau și exploatau împreună utilajele. Interesantă era situația la utilajele care nu erau autopropulsate și care erau luate pe rând, pe baza unei programări, de către fiecare fermier și care scria fiecare într-un registru când au luat și cât au exploatat acel utilaj, asta fiindcă și costurile reparațiilor se suportau proporțional cu durata de utilizare de către fiecare fermier, adică nu era pe principiul la tine s-a stricat, tu plătești. Nu vorbim de accidente, ci de defecțiuni de exploatare normală. Nu le trecea prin cap la niciunul să nu declare realitatea și toată lumea respecta cu sfințenie regulile de programare și exploatare a acestor utilaje, fiindcă doar așa puteau rezista economic.

Realitatea din agricultura franceză este că mulți fermieri au câini, dar nu și covrigii din coada acestora, adică nivelul de viață al multora dintre ei este departe de cel vehiculat cu nonșalanță de vizitatorii agriculturii franceze, participanți la delegațiile politice sau economice și unde, ca peste tot, fermierii selectați sunt cei mai de „soi”, dar nu reprezintă realitatea majoritară, care este mult mai tristă și cenușie. În fața acestei situații, fermierii francezi au înțeles nevoia asocierii în cooperative și au fost inovativi în acest sens, ca forma cea mai bună de a deveni mai performanți economic și să poată rezista în mediul concurențial internațional, care nu este tocmai lejer.

„Socotitorii” noștri de meserie, tot timpul se referă la agricultura franceză ca având un nivel de viață al fermierilor foarte ridicat, aspect incorect raportat la nivelul de viață francez și nu numai, iar ca argument se ridică problema subvențiilor mai mari și care este o realitate în agricultura franceză, dar să vadă și să calculeze și care sunt costurile la inputuri, adică semințe, îngrășăminte, pesticide și care și acestea sunt mai mari (procente cu două cifre), apoi costurile cu forța de muncă, fiindcă costul vieții este altul, taxele și impozitele pe muncă și proprietate și multe altele. Dacă noi credem că statul francez este liniștit că are o fermă medie de circa 70 de ha, iar lucrurile sunt minunate și perfecte în agricultura franceză, atunci nu putem avea pretenții că înțelegem realitățile europene și ne merităm soarta.

Statul nu poate obliga ,,cooperativizarea”, dar o poate stimula prin măsuri inteligente

Dacă revenim acum pe plaiurile danubiano-carpatine, de unde agricultura franceză se „adapă cu nesaț” și învață organizarea și performanța tehnologică a unei agriculturi de viitor, vom vedea că noi, la nivel politic și cu girul „specialiștilor de birou” de la aceea vreme, din toate structurile consultate pentru a realiza vechiul PNS, au considerat că este cert faptul că fermierii români vor înființa cooperative pe bandă rulantă, stimulați fiind de punctajele favorizante acordate în obținerea cu generozitate a fondurilor europene.

Astfel am avut înființate peste 1.600 de cooperative până la finele lunii mai 2020, iar dintre acestea doar circa 634 au depus bilanț (adică circa 47%), adică sunt aparent funcționale și au o medie de sub șase membri cooperatori. Prin urmare, vorbim de mai puțin de 3.600 de membri cooperatori la nivelul întregii țări, în condițiile în care avem peste 800.000 de beneficiari de subvenție. O mare reușită a politicienilor care s-au perindat pe la MADR.

Mai mult, ca tabloul să fie complet, dintre acestea doar 147 de cooperative au reușit să aibă cifra de afaceri mai mare de 25.000 euro, adică să fie funcționale cu adevărat, ceea ce înseamnă sub 10%. Impresionant rezultat!!!

Dar, multe dintre aceste cooperative de carton au funcționat exact cât au trebuit să elibereze adeverințele de membru și în baza cărora fermierii au primit fonduri pentru dotarea unilaterală a fermelor, fiindcă s-au finanțat în special fermele membrilor cooperatori, dar nu au fost stimulați pentru a dezvolta o structură asociativă precum cea mai sus prezentată, iar proiectele să fi fost derulate doar de aceste cooperative. 

Dacă am fi făcut „prostia francezilor”, am fi avut o serie de cooperative care cu un parc de utilaje de 500.000 de euro ar fi deservit poate 1.000-1.500 ha, așa la noi deservesc în multe cazuri poate doar cel mult 25% din acea suprafață. În plus, fermierii beneficiari au fost obligați cinci ani să nu facă prestări de servicii ,,legale”, deoarece codul CAEN finanțat era cultura cerealelor și nicidecum servicii în agricultură.

După acest model am reușit ,,performanța” de a face în ultimii ani foarte multe cooperative pe hârtie, dar care au rezistat exact cât pupa unui fluture, pentru cei care înțeleg ce zic, adică la unele specii doar câteva ore.

De ce oare nu s-au finanțat doar cooperativele pentru achiziția anumitor tipuri de utilaje cu valori foarte mari și care depășeau capacitatea de achiziție normală a unei ferme mici? Păi cum să finanțezi o combină cu productivitate de 25-30 ha pe zi la o fermă de 150 ha? În astfel de situații valoarea amortismentului ar fi fost de circa 700 lei/ha la o durată de 8 ani, asta fără să considerăm și restul utilajelor necesare, în condițiile în care o fermă poate suporta un amortisment de circa 1.000-1.200 lei/ha? Iar în restul timpului ce să facă combina decât să ruginească? Este adevărat că, dacă spui unui politician astfel de lucruri îți va răspunde cu ,,aroganță” că știe el mai bine ce este de făcut, dar în realitate acela este de o prostie care i-ar permite câștigarea aurului, dacă nivelul acesteia ar fi probă olimpică.

De ce nu s-au finanțat masiv achizițiile patrimoniale doar în cazul existenței de cooperative funcționale și doar cu derularea proiectelor în numele acestora și nu al membrilor cooperatori, mai ales în sectorul de procesare al laptelui, al cărnii, al cerealelor, al legumelor, atunci când vorbeam de fermieri mici? Astăzi aceste cooperative ar fi putut fi competitive pe piețe, ar fi putut să asigure nevoile de marfă ale unui supermarket și multe altele.

Nivelul de pregătire managerială la ,,apelul bocancilor” pentru cei care s-au ocupat de vechiul PNS, politicieni și ,,sfătuitori”, a dus în multe cazuri la un eșec al politicilor agricole guvernamentale, iar faptul că anumite ferme sunt performante astăzi este meritul doar al fermierilor care au știut ce au de făcut. Dacă același tip de politicieni vom avea și în viitor, cu ,,sfătuitorii aferenți”, se va alege praful și de acestea câte mai sunt, iar fenomenul a început.

Statul nu poate obliga ,,cooperativizarea”, dar o poate stimula prin procese și măsuri inteligente, dar care necesită pentru implementare existența unor oameni care să posede și ceva pregătire profesională dar și ceva ,,materie cenușie” pusă în slujba acestor activități, dar realitatea este departe de nevoia reală.

Poate domnul ministru Oros, măcar acum în ultimul ceas va înțelege să își caute și oameni care chiar pricep ceva legat de administrarea afacerilor și care să îl ajute în implementarea unui PNS de succes, dar pentru asta ar trebui să facă transparent procesul (transmis pe internet), astfel încât să provoace o dezbatere reală în mediul agricol. Nu am mari așteptări de la numirile politice, unde interesele unor grupuri politico-economice, vor fi mult mai puternice decât interesul unei ramuri economice, dar poate niște consilieri ,,pro bono” să găsească domnul ministru printre cei dispuși să ajute, fără a primi funcții sau remunerație.

Legat de cooperative, poate ar trebui să înțelegem, că aceasta se nasc natural dintr-o nevoie comună și conștientizată a unor entități economice, în cazul nostru ferme agricole, iar dacă acestea sunt conduse de oameni care înțeleg regulile asocierii, se naște o cooperativă de succes, dar pentru asta și fermierii care vor deveni membri cooperatori vor trebui să accepte tipul de reguli mai sus menționate și nu numai. Oare câți fermieri români vor accepta astfel de reguli, fără să se gândească mai întâi la favorizarea interesului personal?

Până acum, avem circa 900 de fermieri în cele 147 cooperative cu adevărat funcționale, adică având o cifră de afaceri de minimum 25.000 euro. Despre ce vorbim???!

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - ianuarie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Au mai trecut un rând de alegeri parlamentare, am mai asistat o dată la chinurile facerii unei noi coaliții de guvernare, mai vedem o dată spectacolul răsuflat și fără conținut al audierii miniștrilor în comisiile parlamentare și tot așa se va merge inclusiv cu votul în plenul Parlamentului și depunerea jurământului la Cotroceni. Deci nimic nou!

Totuși, din acest spectacol al absurdului, alegem secvența re-numirii domnului Adrian Oros la Ministerul Agriculturii, organism care, din păcate, în percepția politicienilor dâmbovițeni, indiferent de culoarea politică, este un minister politic de mâna a doua și unde mereu s-au pus miniștri de acest gen, cu prea puține excepții. E adevărat că nu putem avea alte pretenții, în condițiile în care lipsa unei culturi politice și economice este, cu mici excepții, condiție eliminatorie pentru a deveni demnitar de rang înalt în România postdecembristă.

Primul mandat de ministru al Agriculturii (scurt, din cauza situației politice, dar și mai scurt efectiv din cauza dorinței de pelerinaj electoral a domnului Oros pe plaiurile mioritice) s-a caracterizat prin ,,valori pure” liberale, cum ar fi: dezinformarea societății civile și culpabilizarea fermierilor afectați de secetă, dezbinarea mișcării profesionale, care și așa este oricum, numai unită nu, inducerea în eroare a fermierilor afectați de secetă cu propunerea unor proiecte de acte normative fără respectarea cerințelor legale, lipsa unor măsuri pentru stimularea dezvoltării activităților economice în agricultură și multe altele.

Totuși, partidul valorilor liberale, adică PNL, pe criterii cunoscute de toată lumea (cea care contează, nu și noi, ceilalți, chiar dacă suntem mulți), l-a desemnat pentru un nou mandat de ministru al Agriculturii pe Adrian Oros, care a ,,performat” la toți indicatorii, astfel încât toate puterile agricole ale lumii urmăresc cu sufletul la gură programul de lucru ,,transparent ce-i drept” al demnitarului român.

Dar astăzi o să mă opresc la una din caracteristicile care cred că va fi foarte importantă în noua situație, adică modul cum va utiliza arta conversației noul (și vechiul) ministru al Agriculturii, domnul Oros, fără a face referire la romanul cu același nume scris de Ileana Vulpescu.

Mă gândesc ce relație strânsă și frățească va avea cu președintele Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, domnul Adrian Chesnoiu, pe care l-a înconjurat cu o puternică ,,dragoste părintească” când a dorit să îl convingă că este cel mai bun ,,genetician român” și că este potrivit să plece în exil de la AFIR la Banca de gene de la Buzău, fiindcă și acolo era cercetătorul Costel Vânătoru, care se bucura de aceeași atenție ministerială pentru ,,lipsa unor performanțe pe linie de management”, concluzie la care au ajuns cei din conducerea ministerului, persoane cunoscute pentru ,,performanțe deosebite în gestiunea și evaluarea economică”.

Oare cum vor decurge dezbaterile diferitelor proiecte de legi, care sperăm să fie inițiate de Ministerul Agriculturii pe numeroasele teme care trebuie reglementate, dar care vor trebui să treacă de posibilele ,,obstacole birocratice” ale Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, cameră decizională în aceste cazuri? Sau ca și în primul mandat la aceste dezbateri vor fi delegați secretarii de stat, care oricum vor avea un mandat limitat de negociere și se vor prezenta mai mult pentru bifarea prezenței, decât pentru discuții de substanță?

Se va promova în continuare același sistem de comunicare prin care toate ideile care vin de la ceilalți pe linie politică nu sunt bune, iar totul se va limita la o luptă surdă din care de suferit nu vor avea decât fermierii români, așa cum s-a întâmplat și până acum? Oare cum se vor promova legile în următorii (probabili, dar fără a fi siguri) patru ani de mandat ?

Încerc să-mi imaginez ce schimbări vor avea loc în comunicarea ministrului Oros cu organizațiile profesionale, unde colaborarea a fost ,,perfectă”, pornind de la acuzațiile că liderii acestor organizații își rezolvă mai mult problemele personale prin funcțiile ocupate, dar unde aș fi dorit să văd și niște probe din partea ministrului, dar și niște reacții vehemente de negare din partea celor acuzați, apoi la promovarea dialogului între surzi și muți, așa cum a fost pe problemele legate de secetă, PNS, zootehnie etc.

Voi fi încântat să văd în continuare, la nivel imaginativ, ,,exemplul” de comunicare transparentă între minister și fermieri, cum ar fi transmiterea în direct pe internet a ședințelor unde se discută despre PNS, despre măsuri pentru combaterea secetei și a schimbărilor climatice, despre reabilitarea sectorului zootehnic, irigații și îmbunătățiri funciare și multe altele, astfel încât să vadă toată lumea ,,înaltul nivel de pregătire profesională al participanților” la aceste discuții în folosul fermierilor.

Deja văd că domnul ministru Oros în realitate, încet, dar sigur, promovează peste tot ideea că tot ce se adoptă și este legat de PNS se face doar după o ,,largă consultare” cu organizațiile profesionale ale fermierilor, iar peste un timp când se va constata că una se discută și alta va ieși, acestea din urmă nu vor putea să mai zică nimic, deoarece nimeni nu le va mai crede. Dar cine să analizeze astfel de subiecte, fiindcă este foarte posibil ca interesul de a cunoaște mai devreme decât alții unde și cum se vor duce banii europeni să frâneze orice alt tip de reacție sindicală sau profesională.

Îmi doresc să mi-l imaginez pe ministrul Oros cum îi va aduce la tăcere la reuniunile Agrifish pe ceilalți participanți, prin discursurile domniei sale pline de adevăruri și învățăminte și cum România va fi un model de urmat de țări mai slab ,,pregătite” în agricultură, cum ar fi Franța sau Germania și care vor fi de acord cu propunerea noastră de acordare de derogare la neonicotinoide și o vor acorda și ei fermierilor francezi și germani care își văd culturile de sfeclă salvate de intervențiile liderului de la București (acest lucru este chiar o poveste pe care o trăiesc anumite persoane prin agricultura românească).

De fapt, în realitate, derogarea este permisă în anumite condiții pentru anul 2021, la intervenția fermă a Franței acompaniată de Germania, țări care înțeleg ecologia, dar nu când fermierii sunt puși în situația de a pierde bani, cum este cazul cu sfecla de zahăr. Pentru cei care au uitat dintre politicieni sau cei care gravitează în jurul ciolanului politic (se știu ei, chiar și cei din rândul fermierilor), aduceți-vă aminte ce a fost mai important acum câteva luni, criza de COVID-19 sau criza sparanghelului german? 

Dacă ne vom întoarce la visul nostru, sunt aproape sigur că la intervenția fermă a ministrului român al Agriculturii se vor egaliza subvențiile între țările comunitare, se vor liberaliza culturile de soia modificată genetic și se vor flexibiliza programele de dezvoltare pe bani europeni.

Oare crede cineva dintre cei din agricultura românească că lucrurile așa se vor întâmpla și acesta va fi viitorul agriculturii românești, sau ne vom întoarce la aceleași discuții și acuzații sterile, care vor avea rolul de a adânci și mai mult diviziunea de percepție între societate și fermierii români?

Personal sunt foarte rezervat că vom avea în aceste condiții un mandat de succes la Ministerul Agriculturii și regret că nici PNL, dar nici celelalte partide nu au oprit pentru un scurt timp goana după ,,ciolan”, pentru a reflecta și la lucruri care poate chiar contează pentru  noi ceilalți.

Regret că domnul Cioloș, și spun asta fiindcă este printre puținii la care mai puteam avea așteptări să zică ceva pe linia agriculturii dintre liderii actuali, nu a făcut nimic pentru a arăta în timpul ,,ciolaniadei” că la Agricultură trebuie alt suflu, o altă viziune și sigur o altă persoană, dar asta este, una spunem înainte și alta după alegeri. Mă uit la partidele din coaliția de guvernare și toate și-au etalat aceiași specialiști ,,de top” care să ocupe ministerele disponibile, oameni care din păcate afară de activism politic nu au alte merite, iar din păcate economia și sănătatea se fac cu pricepere, nu cu lozinci politice.

Greșeala asta a făcut-o de multe ori și PSD în guvernările anterioare, când a crezut că ,,cei buni de gură” sunt și buni profesioniști, dar în majoritatea cazurilor aceștia s-au dovedit doar niște bieți ,,lăutari”, aspect care i-a dus acum în situația de a lustrui pentru o perioadă băncile opoziției și sper că poate totuși vor învăța ceva. Poate acest lucru îi va ajuta să mai mediteze și la faptul că pentru a guverna mai ai nevoie și de oameni care să se priceapă la economie, cultură, educație sau sănătate, prin lucruri demonstrate și ușor de evaluat.

Îmi aduc aminte și acum cu ,,evlavie” cum domnul Năsui de la USR arăta într-un interviu, imediat după alegeri, că întâi vor discuta programul de guvernare și abia apoi funcțiile, iar apoi cum s-au terminat voturile de numărat s-au năpustit care mai de care pe funcțiile la îndemână prin diverse ministere și comisii.

Din păcate, sunt foarte rezervat că cei aleși acum vor înțelege că trebuie să guverneze altfel, mai ales în cazul agriculturii, deoarece vin vremuri grele din punct de vedere economic, iar criza sanitară încă nu s-a terminat.

Și cred că și în continuare fiecare va prefera să se descurce pe cont propriu, deoarece românul uită repede de toate necazurile și ,,ne descurcăm”. Cum? Vom vedea!

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Societatea umană este foarte posibil să fi fost atinsă în acest an de cea mai puternică formă de modelare a sistemului de valori existențial și comportamental, înregistrată de la marea revoluție industrială a sfârșitului de secol XVIII și primele decenii din secolul al XIX-lea. Ca și atunci, acum se întrevăd deja în societate germenii schimbărilor profunde care stau să vină, dar în același timp se imaginează și creionează de către specialiști multe alte forme de viitor ale acestor transformări comportamentale ale individului, familiei, organizațiilor și societății în ansamblul lor.

O nouă revoluție a comunicării prin toate formele actuale (telefonie, date mobile, rețele de socializare, media etc.) era în curs de manifestare înainte de criza medicală din acest an și se aștepta să se impună definitiv în manifestarea socială a indivizilor, deoarece schimbările comportamentale deja erau percepute pe scară largă și mai ales în rândul tinerilor, dar încă nu exista accepțiune de prezență universală și definitivă.

Dar această criză medicală globală determinată de pandemia de COVID-19 a adus pe tapet și un alt concept global care poate influența comportamentul indivizilor, într-un  mod imprevizibil și de necontrolat în foarte multe cazuri – securitatea, iar acesta se poate manifesta sub foarte multe forme, securitatea medicală, securitatea militară, securitatea alimentară, securitate personală etc.

Din păcate, s-a văzut în această perioadă de criză medicală, chiar dacă s-a încercat păstrarea aparențelor, că lipsa securității de orice natură duce la manifestări egoiste, protecționiste și, în anumite cazuri, chiar manifestări de instincte animalice, aspecte menționate ca fiind posibile și de așteptat în anumite condiții, de către literatura de specialitate în domeniul studiului comportamental al individului și al grupurilor de indivizi.

Noi încercăm să aducem în discuție, fără a avea pretenția abordării largi, complexe și pe toate fațetele problemei, conceptele de securitate alimentară, siguranță alimentară (sau a alimentelor) și impactul lipsei unei strategii asumate de stat asupra modului de implementare și asigurare a acestora în cadrul societății românești. 

Conceptul de securitate alimentară a căpătat conținut și definiție  pentru prima dată în cadrul dezbaterilor Organizației pentru Agricultură și Alimentație (FAO), când a fost lansat la Roma în 1963 celebrul manifest „Proclamația dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-și astâmpăra foamea”.

Acest concept este dezvoltat simplu și eficient într-un material apărut în revista INTELLIGENCE (6 martie 2013), care arată ce semnifică, dar și ce implicații sociale poate avea – „Securitate alimentară = asigurarea cantităţii de alimente necesare oamenilor = lipsa convulsiilor sociale = securitate naţională”.

De ce este important acest concept în agricultura zilelor noastre și cum ne poate influența în bine sau rău modul de implementare a acestuia?

Scriam acum puțin timp, într-un material, că securitatea alimentară trebuie să fie unul din pilonii de bază ai unei viziuni de securitate românești, alături de securitatea medicală și de cea militară și de ordine publică.

Regretabil este faptul că până la acest moment, în decurs de 30 de ani, nu s-a înțeles efectiv la nivel politic că aceste sectoare trebuie să beneficieze de o atenție sporită, iar implementarea strategiilor în aceste domenii trebuie să fie transpartinică și constantă.

În primul rând, poate este bine să lămurim o confuzie care este din ce în ce mai des întâlnită, respectiv diferența între securitate și siguranță alimentară. Este foarte adevărat că dacă ne gândim la semnificația strictă a cuvintelor conform definiției DEX, poate fi aleasă situația în care să însemne același lucru, dar în realitate lucrurile sunt un pic diferite, deoarece conceptul de securitate se referă la asigurarea cantitativă, iar siguranța se referă în acest caz la calitatea produselor.

Dacă dezvoltăm un pic și ne gândim practic, în cazul securității alimentare vorbim de nevoia totală cantitativă de produse pe categorii și atribuită în anumite cantități pe fiecare individ, adică dacă am gândi un exemplu simplu de genul un om mănâncă o pâine pe zi, adică avem nevoie de 19 milioane de pâini pe zi în cazul unei calamități de orice fel la nivel național.

Siguranța alimentară se referă la ce calitate trebuie să aibă pâinile mai sus menționate, să fie produse controlat organoleptic și să asigure anumite cerințe nutriționale în raport cu nevoile determinate ale individului. 

Trecând peste acest preambul și revenind la agricultură, poate că ar trebui să ne gândim la câteva afirmații enunțate din ce în ce mai frecvent și care ar ține de securitatea alimentară a țării, și aici le-aș avea în vedere pe cele legate de sistemul de irigații, dar fără a avea pretenția epuizării subiectului.

Poate acest an, care s-a dovedit dezastruos pe o mare parte din suprafețele agricole din Dobrogea, Bărăgan și Moldova, ar trebui să ne aducă în atenție cum putem asigura securitatea alimentară a României în caz de calamitate.

În acest moment, începem să visăm, la nivel guvernamental și nu  numai, la investiții de miliarde de euro așteptate a se realiza prin Programul de Reziliență, prin care se gândesc reabilitarea și modernizarea sistemului de irigații și desecare- drenaj.

Dar oare modernizarea sistemului de irigații contribuie la securitatea națională sau la cea comunitară? După opinia mea, după cum stau lucrurile în acest moment, și am în vedere inclusiv legislația internă și comunitară, sistemul de irigații românesc contribuie la realizarea unei securități comunitare, nu naționale.

În cazul unei crize alimentare la nivel comunitar, noi, ca stat, nu putem bloca legal exporturile de produse agricole și alimentare către celelalte țări comunitare, deoarece suntem o piață unică, deci înseamnă că statele care au bani vor mânca mai bine și la timp, iar cele fără bani vor mânca mai prost și când vor putea. Dacă ne uităm la recenta criză de aprovizionare cu materiale sanitare, exact așa s-a întâmplat, cei care au avut bani au cumpărat primii, iar restul au așteptat frumos la coadă până le-a venit rândul.

Poate la televiziuni ar trebui să ruleze pentru câteva luni, ca să priceapă tot românul, în fiecare seară înainte de știri, imaginile din SUA în care categoriile defavorizate stăteau la cozi interminabile la depozitele de alimente și care mai mereu erau aproape goale, și unde? La cel mai mare producător mondial de hrană, care sunt convins că dacă situația s-ar fi înrăutățit și-ar fi permis luxul să ia orice măsură de orice natură, inclusiv de nerespectare a unor înțelegeri contractuale. Noi, ca stat, nu cred că ne putem permite așa ceva în cazul unei crize alimentare, dacă avem de onorat contracte de produse agricole cu firme din Germania, Franța sau chiar din Italia sau Spania.

Acum câteva luni, am blocat, ca stat, exportul extracomunitar de produse agricole, iar după o săptămână s-a ridicat interdicția, fiindcă în caz contrar cred că ministrul Agriculturii ar fi fost răstignit pe troița de la Universitate la presiunea diferiților actori din piața agricolă. Nu comentez aici dacă decizia luată a fost bună sau rea, dar mă gândesc ce vom face atunci când poate o astfel de situație de blocare a exporturilor va fi necesară? 

Sistemul comunitar de protecție civilă și agențiile naționale de rezerve de stat și-au arătat limitele și, ce este mai grav, nu toată lumea înțelege pericolul care se perpetuează până la viitoarea criză de orice fel, fiindcă în mod cert aceasta nu a fost ultima.

Dacă sistemul de irigații românesc în aceste condiții nu asigură securitate alimentară națională, ce facem cu el și cum îl justificăm în fața populației, după criterii de costuri și rezultate? În acest moment încep să apară, din ce în ce mai clar, limitele acestor sisteme care nu sunt infailibile și care, în plus, generează anumite frustrări, chiar între fermierii din zonele irigate și cei din zonele neirigate.

Aici încep să se arate problemele cauzate de lipsa unei strategii unitare și articulate pentru agricultură, industrie procesatoare, securitate și siguranță alimentară, care de 30 de ani lipsește cu desăvârșire la nivel de decidenți politici și autorități de stat. În toată această perioadă, fiecare echipă ministerială a venit doar cu păreri, idei și interese de grup, cuplate cu o lipsă de organizare crasă a unei opinii colective din partea fermierilor, care să ajute la impunerea unei direcții strategice, dar și din cauza unei lipse de consistență în definirea conceptului de securitate națională la nivel de CSAT.

Lipsa strategiei se vede și în modul de manifestare a crizei din agricultura românească, care pe zi ce trece merge doar pe drumul unei „selecții naturale” a fermierilor care rămân activi și a celor care vor închide porțile, ministerul fiind incapabil de mai mult decât niște măsuri dezlânate și justificate de bugetul mult prea sărac, dar și prost gestionat.

Poate acum, la începutul unui nou ciclu, al unei noi politici agricole comune, ar fi trebuit să punem pe masa discuțiilor comunitare câteva subiecte care au nevoie să își găsească răspuns, cum ar fi :

• Modul de gestiune al unei crize alimentare la nivel comunitar și modul de distribuire a resurselor. Cum se vor manifesta solidaritatea și întrajutorarea?

• Poate că ar trebui să se gândească o agenție de gestionare a unei rezerve strategice comunitare și care să coordoneze în anumite limite rezervele de stat din fiecare țară.

• Poate că ar trebui să se gândească că orice sistem de irigații într-o țară comunitară contribuie la asigurarea securității alimentare colective și poate că de aceea ar trebui instituit un sistem de susținere colectivă a acestor sisteme la nivel comunitar.

• În altă ordine de idei, cred că și pe plan intern trebuie găsite soluții care să permită o gestiune rapidă a unor crize alimentare și pentru care cred că trebuie analizate câteva formule pregătitoare pentru a fi implementate, cum ar fi :

• O legislație de raportare a producțiilor și stocurilor strategice în timp real, dar fără a deveni o formă birocratică. Aici am în vedere un sistem de raportare în fiecare lună pentru luna anterioară a producțiilor agricole, a fabricațiilor de produse alimentare și a stocurilor pentru categoriile de produse care se regăsesc și în structura Rezervei de Stat, cum ar fi grâu, făină, mălai, conserve de diverse tipuri etc.;

• O reorganizare a Rezervei de Stat și a stocurilor deținute de aceasta, care, de exemplu la grâu, după diferite afirmații din presă ale unor oficiali actuali sau foști, sunt calculate pentru un consum de trei luni, dar poate ar trebui mărite la șase luni în primă fază și într-un orizont de timp poate chiar la o durată mai mare;

• Administrarea Rezervei de Stat din punctul de vedere al stocurilor de către Ministerul Agriculturii și doar din punct de vedere logistic și al distribuirii, de către Ministerul Afacerilor Interne;

• O reorganizare a logisticii de depozitare și transport în caz de nevoie a produselor din Rezerva de Stat la populația calamitată;

• O campanie de educație a populației de gestiune preventivă a unor astfel de situații, în sensul existenței în permanență în stocurile familiei a anumitor produse de primă necesitate, în caz de nevoie. 

Cred că este foarte important să înțelegem să gândim real problemele pe care le avem sau pe care le putem avea în diferite scenarii, iar politicile agricole să fie asumate sub forma unei strategii naționale. În plus, cred că este timpul să încercăm să ducem propriile probleme și pe agenda europeană, fiindcă mai sunt și alte state care s-ar putea să se afle în situația noastră, iar lucrurile trebuie lămurite acum, când cu toții suntem calmi.

Revenind la sistemul de irigații, trebuie să fiu clar că sunt adeptul modernizării și existenței acestuia în mod clar, dar nu pot să fiu de acord că va fi o soluție de protecție universală și fiabilă în condițiile actuale, fiindcă gândim lucrurile prost, plecând de la ipoteze greșite.

Din ce în ce mai mulți specialiști ridică anumite probleme conceptuale legate de funcționarea acestui sistem, cu toate acestea ascult și citesc în continuare că decidenții politici în afară de reamenajarea a circa 1,4-2,4 milioane de hectare cu alimentare din Dunăre altceva nu au reușit să gândească. Poate că ar fi bine să citească o strategie propusă de academicienii Hera, Otiman și colab, care în 2014 spuneau – „Pe termen mediu şi lung, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, industriei, agriculturii şi altor folosinţe nu este posibilă în România, în principal, din Dunăre. Fără realizarea unor lucrări hidrotehnice de anvergură, care să acumuleze şi stocheze apa căzută în perioadele abundente în precipitaţii şi care să fie redistribuită în toate anotimpurile, în timp şi spaţiu, din resursele hidrologice (baraje, lacuri de acumulare, acumulări temporare, derivaţii interbazinale de debite)...”.

Încerc să înțeleg de ce nu vrem să ne uităm, de exemplu, la Franța, care, ca și noi, a traversat în acest an o secetă groaznică și, mai mult, a fost obligată în foarte multe departamente să dispună interzicerea irigațiilor, deoarece nu era suficientă apă pentru nevoile populației. Oare poate înțelege lumea sentimentul să ai sistem de irigații și să nu îl poți folosi pentru binele colectiv, și acela relativ?

Folosirea sistemului de irigații doar ca formă de salvare universală nu va face decât rău, dacă nu va fi integrat într-o strategie globală pentru agricultură, iar la un moment dat este posibil ca noi, ca nație, să plătim prețul prostiei și al incompetenței de a mai gândi și altfel decât acum.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Lumea agricolă europeană freamătă în așteptarea unor prime previziuni și direcții privitoare la viitoarea Politică Agricolă Comună, iar într-o anumită măsură și lumea agricolă românească este conectată la acest proces, care ar trebui să ne intereseze într-o mare măsură pe toți.

La Consiliul AgriFish care a avut loc între 19-20 octombrie 2020, România a fost reprezentată de ministrul Agriculturii, domnul Adrian Oros, care a plecat cu gânduri mărețe de a impune doleanțele românești în fața omologilor europeni.

Dar de la început este de menționat că noi am făcut parte din grupa Lituania, Letonia, Bulgaria, țări foarte „importante” în agricultura comunitară, iar cum știm cu toții, când este secetă în Lituania, toate bursele agricole mondiale se prăbușesc, iar președintele Chinei solicită de urgență o întrevedere cu omologul lituanian, pentru a dezbate soluțiile ieșirii din criza alimentară. Stați liniștiți, este doar glumă, neagră, ce-i drept, legată de sistemul de alianțe politice pe care am reușit (sau mai bine zis nu am reușit) să îl construim în vederea acestei perioade de negocieri.

Din păcate, nu am reușit cu noua conducere de la MADR să ne racordăm la marile grupuri europene de interese agricole, iar acestea sunt Franța, Germania, Olanda, iar în planul doi Spania și Italia. Restul țărilor gravitează în jurul celor puternici, deoarece chiar dacă declarativ toată lumea decide, în realitate unii decid mai mult decât alții, iar dacă noi credem că grupul România – Bulgaria poate schimba regulile europene, suntem cel puțin naivi.

Aceste probleme de racordare europeană le avem din trecut și la fel de vinovată este și fosta guvernare, care la fel nu a reușit nimic substanțial din acest punct de vedere, iar la noi o politică de stabilire de conexiuni pentru țară nu este posibilă și din păcate toți se gândesc la o conexiune pentru un partid sau o persoană.

Nu cred că ar fi fost o idee rea și încă este posibil de realizat, dacă Guvernul Orban lansa o invitație tuturor partidelor pentru a crea un grup de lucru asumat politic, pentru stabilirea direcțiilor de negociere în vederea noii PAC, dar din păcate lipsa de orizont strategic și egoismul politic al politicienilor noștri face ca această probabilitate să fie foarte mică.

Astăzi, în realitate vedem că reprezentarea noastră la această reuniune se pliază pe situația tragicomică din opera lui Caragiale, existentă în piesa ,,conu Leonida față cu reacțiunea”, care credea că afară a început revoluția și în realitate era doar o petrecere de Lăsata-Secului, în care „Ipingescu chiuia și trăgea la pistoale”. De ce spun asta? Păi, cum spun de obicei, să derulăm ghemul declarațiilor, adică lucrăm cu materialul clientului.

Cum știm, domnul Oros este în campanie electorală de ceva timp și plus că anul acesta a fost greu cu toate problemele cumulate legate de pandemie și secetă, iar la acestea se adaugă și lipsa de viziune a conducerii pe ansamblu a MADR, care nu a fost capabilă să realizeze o strategie de alianțe și negociere pentru viitoarea PAC, cum nu a reușit de altfel să gestioneze și restul dosarelor mari.

Totuși, și-a făcut timp, domnia sa ministrul, să participe la această reuniune și la finalul căreia ne informează, pe pagina dumnealui de facebook, următoarele: „Încă de la preluarea mandatului de ministru, mi-am asumat responsabilitatea de a reprezenta interesele fermierilor și consumatorilor români în cele mai înalte foruri europene. Asta am reușit și săptămâna aceasta în cadrul Consiliului AgriFish, când după 48 de ore de negocieri, am obținut menținerea Ajutorului Național Tranzitoriu și după anul 2022, împreună cu ministrul agriculturii din Bulgaria. Eforturile au fost dublate de europarlamentarii PNL, care au reușit în Parlamentul European și schimbarea anului de referință, noul an fiind 2018. Astfel, acest sprijin va fi acordat conform unor date mult mai actuale!”

După ce mi-a trecut emoția până la lacrimi dată de angajamentul ferm și hotărât luat de domnul ministru, observ că dânsul prezintă ca definitive două lucruri, păstrarea ANT și modificarea anului de referință pentru subvențiile la bovine, dar în ambele cazuri apare o omisiune, ca să nu spunem de fapt o prezentare deformată. Dar o să revin asupra acestui aspect un pic mai încolo.

Tot în urma acestei reuniuni a miniștrilor agriculturii care a fost în paralel și cu sesiunea Parlamentului European dedicată tot viitoarei PAC, Ministerul Agriculturii, condus tot de domnul ministru Oros, făcea următoarele afirmații în cadrul unui  comunicat oficial: „În urma negocierilor intense pe durata a 48 de ore (discuții în plen, reuniuni trilaterale la nivel de ministru și la nivel tehnic) s-a obținut acordul pentru poziția Consiliului asupra celor 3 regulamente ale reformei PAC post 2020, cu largă majoritate calificată (un vot contra – LT și 3 abțineri – BG, LV și RO). RO și BG s-au abținut deoarece au solicitat, cu justificări corespunzătoare, actualizarea anului de referință pentru plata ajutorului național de tranziție (ANT) de la ianuarie 2013 la iunie 2018, pentru a nu mai plăti de la bugetul de stat subvenții pentru multe animale care nu mai există (Președinția germană a anunțat în timpul negocierilor cu RO, CZ, SK și BG că va actualiza la anul 2018, dar promisiunea nu s-a mai materializat în compromisul final)”.

Constatăm că, afară de grupul puternicelor state agricole, Lituania, Letonia și Bulgaria plus noi, restul țărilor de fapt nu au fost de acord cu schimbarea datei de referință pentru calculul subvențiilor la bovine. Legat de ANT și aici acceptul este doar parțial, adică se păstrează existența lui, doar că se diminuează în fiecare an cu 5%.

Un aspect important de luat în calcul este și faptul că foarte multe țări mari producătoare de lapte, ca Franța, Olanda, Belgia sau Germania au interesul să își păstreze ca an de referință un an de vârf de producție și implicit de număr de animale și nicidecum anii afectați de supraproducția de lapte, care a dus la scăderea efectivelor de vaci de lapte. Deci asta este o formă mascată de a-și proteja fermierii prin subvenții mai mari decât dacă s-ar corela cu numărul efectiv de animale existent în prezent.

Un alt exemplu, este legat de plafonarea voluntară, o victorie trâmbițată de ministrul Oros, care poate va fi adoptată într-un final, dar acest lucru se va întâmpla foarte probabil deoarece Germania are această problemă în partea fostului RDG, iar Polonia și Ungaria sunt și ele interesate, dar în același timp sunt țări care știu foarte bine să își negocieze pozițiile, mai ales prin amenințările cu drept de veto în alte dosare sensibile ale Comisiei Europene.

Dar, în realitate noi am obținut sau nu am obținut aceste lucruri? Așa cum arătam mai sus, ministrul Oros a făcut o prezentare deformată, deoarece decizia adoptată de miniștrii Agriculturii reprezintă o poziție de negociere ulterioară cu Parlamentul și Comisia Europeană, fiindcă ministrul nostru al Agriculturii ar fi trebuit să menționeze (pornind de la presupunerea că domnia sa cunoaște aceste lucruri) că deciziile privind PAC se iau în urma negocierii și acceptării de cele trei organisme (Comisie, Parlament și Consiliul European), deci mai este ceva timp până la final.

La fel este foarte important de menționat că pe lângă această negociere între cele trei organisme care este vizibilă pentru toată lumea, mai sunt negocierile de culise unde interesele celor grei, adică în special ale țărilor finanțatoare trebuiesc respectate, ceea ce duce de multe ori la condiții mai proaste pentru cei care așteaptă banii europeni, iar condițiile de cele mai multe ori sunt corelate cu interesele.

 Abia anul viitor se vor tranșa aceste lucruri și va fi foarte importantă negocierea celor trei organisme, de altfel cum arată și comunicatul MADR în final: „Reforma introduce obligații semnificative de mediu și climă pentru fermierii europeni, care ar putea conduce la riscul unei creșteri a prețului la produsele agro-alimentare. Obținerea acordului permite, odată cu votul poziției Parlamentului European din plen, în aceste zile, demararea negocierilor în trilog a reformei, ce va face posibilă adoptarea reformei PAC în semestrul I al anului 2021 și aplicarea de la 1 ianuarie 2023”.

Cred că ar fi bine să înțelegem cu toții și mai ales conducerea ministerului, că la Consiliul AgriFish nu a fost nici o ,,revoluție” care să aducă certitudini, ci doar o reuniune de precizare a pozițiilor viitoare de negociere. Deci, acum se văd tendințele, dar schimbări și unele chiar mari, mai pot avea loc, așa cum se așteaptă în special pe climă și mediu, care vor fi marile afaceri de viitor în agricultură, dar despre asta vom mai scrie.

De menționat că, dacă un subiect este deja acceptat în mod similar de cele trei organisme, este foarte probabil să treacă la final după negocieri, dar încă sunt destul de multe subiecte în discuție.

În realitate domnul Oros a dorit să prezinte cu titlu de glorie aceste decizii de negociere ca decizii finale și ca urmare a activității domniei sale, sigur fiindcă vin alegerile, iar acum orice lucru de acest gen prinde bine pentru sine și partid, chiar dacă realitatea prezentată este departe de a fi o certitudine.

Astfel, în final putem să îl asigurăm pe domnul Oros că ,,revoluția nu a existat”, ci a fost doar un început al unui viitor încă neclar al agriculturii europene.

Întrebarea care se pune: de aici încolo avem o strategie activă să mai negociem ceva sau ce-o da Domnul?  

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Asociația Producătorilor de Porumb din România (APPR) a transmis, pe 7 octombrie 2020, o informare de presă referitoare la o modificare legislativă care se consideră a fi foarte importantă în reabilitarea și dezvoltarea sistemului de irigații din România, mai ales că urmează să se realizeze de către guvern implementarea programului de reziliență, unde alocarea comunitară pentru sistemul de irigații și desecare este de circa cinci miliarde de euro.

Astfel se arată că „Asociația Producătorilor de Porumb din România salută inițiativa pe care mai mulți deputați au depus-o deja la Comisia de Agricultură din Camera Deputaților, în vederea modificării articolului 34 din Legea Îmbunătățirilor Funciare nr. 138/2014, demers pe care îl consideră vital pentru extinderea sistemului de irigații sau desecare și drenaj, combaterea eroziunii solului etc., astfel încât cât mai mulți fermieri să poată efectua lucrări de îmbunătățiri funciare, ceea ce va duce inclusiv la creșterea gradului de absorbție a fondurilor europene. Introducerea în dezbaterea legislativă a acestei modificări răspunde unei realități evidente, unei nevoi a pieței și adoptarea ei în cel mai scurt interval posibil ar fi de bun augur pentru facilitarea investițiilor în infrastructura de irigații, ceea ce ar putea salva culturile agricole într-un an agricol nefavorabil, așa cum a fost cel pe care îl traversăm. O astfel de modificare se impune cu atât mai mult cu cât noua Politică Agricolă Comună sprijină reziliența exploatațiilor agricole, sustenabilitatea practicilor din acest sector, răspunzând inclusiv dezideratului de gestionare a riscurilor climatice”.

Dacă expunem problema mai pe înțelesul tuturor, este vorba de faptul că foarte mulți fermieri reclamă faptul că nu pot iriga, deoarece antenele (conductele) subterane care aduc apa de la stațiile de punere sub presiune până la hidranți traversează terenurile mai multor proprietari de teren, iar aceștia nu le repară și nici nu le întrețin, și chiar mai mult, nici nu permit altora (că este vorba de ANIF cum se dorește, OUAI etc.) dreptul de a interveni în a le repara, deoarece nu se poate fără acordul proprietarului.

Acum, înainte de a intra în fondul problemei, este de menționat, pentru cei care doresc să se aplece asupra problemei, că vorbim de fapt de modificarea Art. 34 din Legea 138 din 2004 și nu din 2014 (așa cum greșit este indicat în comunicatul asociației) care se referă la modificarea vechiului Cod Civil.

Mi-a captat atenția această propunere de a analiza Art. 34 deoarece pe fond este corectă, necesară și lăudabilă, dar din păcate nu știu dacă modul cum va fi transpusă în practică de inițiatorii legislativi (adică grupul de parlamentari) va fi corect susținut, deoarece problema servituții este destul de delicată în raport cu dreptul de proprietate, iar informațiile de care dispunem privitoare la intenții, așa cum am arătat, sunt foarte puține. Sau se mai poate pune întrebarea și dacă această modificare legislativă chiar poate fi făcută așa cum se intenționează.

Dar, ca de obicei, să plecăm de la izvorul legal care se are în vedere, respectiv Articolul 34 din L138/2004, unde se arată:

„(1) Agenția, organizațiile și federațiile pot dobândi, în condițiile legii, un drept de servitute asupra terenului unui proprietar, acolo unde acesta se justifică din motive tehnice și economice, cu acordul scris al proprietarilor de teren, potrivit legii.

(2) Reprezentanții Agenției, organizațiilor și federațiilor pot intra pe terenul unei persoane, în cazuri de urgență, în scopul efectuării de controale, remedierii unor defecțiuni, înlăturării urmărilor unor dezastre și aplicării de măsuri de protecție a mediului înconjurător.

(3) Proprietarii de teren vor fi despăgubiți, potrivit legii, pentru daunele provocate terenului sau culturilor lor, în cazurile menționate la alin. (1) și (2).”

Din informațiile mele, expuse și de unii membri ai APPR pe paginile de socializare, dar fără a avea o confirmare oficială din partea inițiatorilor legislativi, problema este la aliniatul 1 în principal și se referă, așa cum am și subliniat în citatul articolului, la necesitatea acordului proprietarilor pentru obținerea dreptului de servitute.

Se pare că dorința este de a se elimina această formulare și a se înlocui cu una mai permisivă și mai simplă, care practic nu știu dacă se poate face, deoarece trebuie ținut cont de câteva aspecte legale, pentru a nu se ajunge la situația acceptării de către Curtea Constituțională a unei excepții de neconstituționalitate pe acest text.

Pornind de la ipoteza că se dorește o astfel de modificare, îmi propun o scurtă analiză a unor texte legale care poate ajuta pe mulți din cei interesați de reabilitarea sistemului de irigații să înțeleagă natura problemei de fapt și poate să fie de acord în final că putem aplica o soluție mult mai simplă, mai bună și pe durată nedeterminată.

Conform Constituției, la Art. 44, alin. 5 și 6 prevăd următoarele:

„Alin. 5.  Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.

Alin. 6. Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) și (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.”

Astfel, prima întrebare care se pune este dacă îngroparea conductelor (antenelor)  în sol se consideră ,,folosirea subsolului”, iar după părerea mea răspunsul este afirmativ, deci asta implică existența unui acord de despăgubire între cel care face lucrările și cel care este proprietarul terenului, pentru delimitarea zonei afectate și a modului de despăgubire.

Inclusiv jurisprudența Curții Europene reține acest lucru, prin soluția dată în ,,cauza Mellacher contra Austria [24], Curtea a recunoscut posibilitatea statului de a reglementa folosinţa unor bunuri atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar a stabilit că în aceeaşi măsură nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raporturilor de proporţionalitate implică acordarea unei despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.”

Un alt aspect de care trebuie ținut cont în cazul de față este că dacă o autoritate de stat sau privată, cum ar fi ANIF, OUAI, persoană juridică etc., dorește să reabiliteze sistemul de irigații, în cazul nostru infrastructura secundară, trebuie să țină cont de drepturile proprietarului de teren așa cum am arătat mai sus, dar se impune și un acord al eventualului arendaș, deoarece dacă pământul este arendat, dreptul de folosință și culturile nu sunt ale proprietarului, ci ale arendașului, dar izvorul de drept este același, adică terenul agricol respectiv.

Dacă ținem cont de aceste prevederi mai sus prezentate, modificarea Articolului 34 este, după părerea mea, imposibil de realizat, în condițiile în care prevederile constituționale impun existența despăgubirii față de proprietar și implicit și către cei care au obținut dreptul de folosință prin concesiune, arendă, iar această despăgubire nu se poate face decât printr-un acord cu proprietarul (și arendașul, dacă există) sau, în caz contrar, prin decizie judecătorească.

Problema este că în conformitate cu prevederile Codului Civil, instanța nu poate fi apelată decât după apariția unei situații litigioase, care impune ori o negociere eșuată cu proprietarul, și arendașul, dacă există, sau pe baza unei corespondențe rămase fără răspuns din partea acestora din urmă, ambele însemnând exact ce nu se dorește, pierderea timpului.

Bun, care este soluția în acest caz? După părerea mea, soluția cea mai simplă și de durată nedeterminată pentru a se rezolva pentru totdeauna problema reabilitării, menținerii și folosinței infrastructurii secundare a sistemului de irigații, indiferent de proprietarii sau arendașii suprafețelor de teren, este exproprierea prin lege a suprafeței de teren traversată de antenă, plus doi metri de o parte și de alta a acesteia, adică în total o lățime de 4 m, lucru care ar permite efectuarea oricăror tipuri de intervenții la aceste antene și prin înlocuire, dar și ulterior pentru întreținerea acestora de către stat prin ANIF sau OUAI și alte tipuri de organizații.

În general, solele amenajate pentru irigat sunt cu lățimea de 600 m și cu linia de hidranți pe mijloc la 300 m, adică la 100 ha, terenul care se impune a fi expropriat ar fi de circa 0,7 ha, adică la 3.000.000 ha statul ar trebui să exproprieze circa 21.000 ha și ar rezolva problema pentru totdeauna și indiferent de cine este sau nu este proprietar, și indiferent dacă acesta este de găsit sau nu.

În plus, costurile de expropriere ar fi rezonabile la valoarea programului de 5,5 miliarde de euro, unde noi am vorbi de despăgubiri de circa 100-120 de milioane de euro la cele trei milioane de hectare luate în calcul a fi amenajate pentru irigații.

Apoi, aceste terenuri pot fi date în administrarea ANIF sau cui s-ar crede de cuviință și care ar avea posibilitatea întreținerii infrastructurii în permanență, fără ingerințe sau obstacole de niciun fel.

Dar ce va fi vom vedea, însă am o bănuială că toată lumea „s-a gândit la această idee” și eu nu am făcut decât să o repet, și în mod sigur se va aplica.

Articol scris de DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER