Lumea agricolă a fost acaparată, în ultima perioadă, de dezbaterile legate de refuzul ,,mai mult sau mai puțin clar” al Comisiei Europene, care se pare că are obiecțiuni puternice la propunerile părții române, legate de dorința de a investi în sistemul de irigații autohton. Trebuie menționat că aceste obiecțiuni au căpătat și accente politice dâmbovițene dintre cele mai diverse, în care părțile beligerante își aruncă fel de fel de acuzații, care mai de care mai agresive.

Revenind la observațiile Comisiei Europene, nu putem să nu recunoaștem că este vorba de refuzuri sau obiecțiuni venite pe ,,canale diplomatice” la un draft de proiect transmis de către Ministerul Fondurilor Europene și la care experții europeni au ridicat o serie de obiecțiuni, în sensul că lumea de acolo nu înțelege ce au de-a face investițiile în sistemul de irigații, după metoda neaoșă românească, de a cârpi (repara ar zice unii) pe ici pe acolo, cu depășirea problemelor economice și sociale generate de pandemia de COVID-19.

Acest lucru se putea constata foarte ușor de către cei în drept din Ministerul Agriculturii, dacă aceștia ar fi citit o mică notă prezentă pe site-ul Ministerului Fondurilor Europene de pe vremea ministrului Boloș și unde se arată că unul din pilonii programului de reziliență este reprezentat de „Modernizarea și dezvoltarea pe termen lung a României”, iar pentru agricultura românească era important punctul care se referă la schimbări climatice și agricultură, coroborat cu un altul legat de energie și eficiență energetică.

La acest moment discutăm de un sistem de irigații energofag, învechit, mare consumator de energie provenită în mare măsură din combustibili fosili, deci exact ce își dorește Comisia Europeană.

Tot în acest material mai apăreau două-trei rânduri interesante unde se spunea că 37% din fonduri trebuie direcționate către energie verde și 20% către digitalizare, aspecte mai puțin pricepute de cei în drept, care poate au lipsit la momentul înțelegerii acestor concepte.

Adică, mai simplist vorbind, se ridica problema nevoii de a se face ceva real cu acești bani, nu doar schimbarea unor motoare proaste cu unele și mai proaste, sau cârpeala prin lipirea pentru durată scurtă a unor dale de canal, plus angajarea poate a unor firme de pază pe sume babane pentru a păzi aceste lucrări.

Dar care să fie oare problema acestei istorii romanțate a investițiilor în irigații pornite de ministrul Oros acum circa un an de zile?

În primul rând, așa cum îi stă bine unui ministru la început de mandat, domnia sa a criticat proiectele predecesorilor, lucru bifat prin acuzațiile de ineficiență și chiar corupție (mai pe la colțuri ce-i drept) la adresa programului demarat de fostul ministru Daea și unde se prevedea reabilitarea a circa 1,7 milioane de ha. Normal, în opinia conducerii agriculturii de sorginte liberală proiectul de reabilitare nu era bun, iar la noi gândirea este că decât să îl îndreptăm, mai bine îl oprim și așa s-a rezolvat o primă problemă.

Apoi au venit câteva momente ,,înălțătoare” unde oficialii MADR de rang înalt de la acea vreme se năpusteau prin șanțuri și canale, pentru reabilitarea de stații de pompare, lucru de apreciat de altfel, dar aceste momente au fost doar singulare și fără să fie urmate de o strategie coerentă și modernă pentru reabilitarea sau dezvoltarea unui sistem de irigații competitiv, lucru care astăzi ne este spus în mod elegant de către oficialii europeni.

Mai prin toamnă când fermierii erau în fierberea așteptării despăgubirilor la secetă, a venit în mod ,,providențial” de inspirație faraonică fostul și actualul ministru Oros cu anunțul alocării din PNRR a unei sume de 6 miliarde euro pentru irigații, care după aceea în mod discret în aceste fonduri au fost incluse și desecările, iar după încă ceva timp tot din aceeași bănuți a început să se vorbească și de gestiunea apei.

Așa, ușor-ușor, suma de 6 miliarde de euro alocată inițial a intrat la apă și a ajuns la nivelul de doar circa 2,5 miliarde de euro și nici acelea sigure, în caz că nu vine un alt ministru mai aproape de cele sfinte (a se citi conducerea partidului) și să îi revendice.

Tot în acest fel s-a procedat și cu modul de realizare al programului de reabilitare al sistemului de irigații pentru acești bani, propus de către ANIF și controlat în mod vigilent de către Ministerul Agriculturii, care nici măcar nu a fost făcut public, poate fiindcă cine știe ce minuni conține.

Stau și mă gândesc în mod normal (nu la noi) ce analize complexe și sisteme informatice ar fi fost implicate ca un proiect de 6 miliarde de euro inițial, în câteva luni să fie transformat  într-un proiect mai micuț de circa 2,5 miliarde de euro și cum o armată de specialiști ar fi refăcut planuri și devize de cheltuieli aferente acestor informații.

Personal, cred că toată această mascaradă a investițiilor în irigații a fost parte dintr-un plan mai larg de manipulare și domolire a furiei fermierilor în urma secetei de anul trecut, astfel încât să nu fie probleme deosebite privind câștigarea voturilor în preajma alegerilor trecute, lucru la care după părerea mea au mai contribuit în mod activ și alții de prin lumea agricolă care aveau datorii sau afinități de plătit sau de întreținut.

Revenind la programul de reziliență, poate ar fi fost altceva dacă ne duceam cu un proiect articulat, inspirat după alții care au gândit astfel de lucruri, fără să ne fie rușine că dacă pe noi nu ne duce capul să inventăm ceva, măcar să preluăm onorabil de la alții.

Poate totuși ambiția domnului ministru Oros era să aibă un vis faraonic ca vechii egipteni, care acum vreme de circa 3.000 de ani, au gândit un sistem revoluționar de utilizare a fluviului Nil  pentru irigații în agricultură, dar vis care era inspirat la rândul lui din învățarea aplicațiile practice făcute de mesopotamieni.

Doar că din păcate visul nu a avut loc, iar la domnul ministru Oros nu a ajuns nici măcar o poza de pe net, unde unii mai amărâți în ale agriculturii și mai din zilele noastre, au gândit niște canale de aducțiune bine făcute, care erau acoperite cu panouri fotovoltaice în totalitate, cu excepția unor guri de vizitare prevăzute la anumite distanțe și care astfel obțineau energie regenerabilă pentru funcționarea sistemului de pompe, unele mai finuțe, astfel încât să nu îți intre în fibrilații televizorul când sunt pornite.

Mai mult, acest sistem limita foarte mult pierderile prin evaporație și așa avea loc o gestiune durabilă și eficientă energetic a unui sistem de irigații, care folosea doar energie regenerabilă.

Am fi putut să gândim și o legislație mai permisivă și aplicată pentru înființarea, acolo unde ar fi fost posibil, de mici sisteme de irigații din alte surse de apă supra și subterane, care acum am fi putut să le finanțăm, dar pentru asta cineva, nu știu cine, ar fi trebuit să se gândească la asta, dar din păcate cei care ocupă funcțiile ministeriale sau ale diverselor departamente din cadrul ministerului au alte probleme de rezolvat, nicidecum astfel de mărunțișuri.

Astfel, pentru irigațiile românești, personal cred că a mai trecut un tren din multele pe care actualul ministru le-a privit melancolic în așteptarea unui vis de inspirație faraonică care să îi deschidă tainele conducerii agriculturii românești, dar care moment din păcate este atât de departe, încât definește cuvântul ,,niciodată”.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ – FERMIER

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - mai 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html