Cercetarea agricolă românească seamănă, pe alocuri, cu o ruină vie. Lovită de lipsa banilor, abandonată de politici coerente, presată de interese imobiliare și lăsată într-o competiție inegală, reușește totuși să genereze valoare, să formeze oameni, să creeze soluții. Nu pentru că este susținută, ci pentru că încă există oameni care cred în ea.

Astfel că, într-o perioadă marcată de presiuni economice, schimbări climatice și concurență internațională acerbă, cercetarea agricolă autohtonă rămâne un pilon esențial al securității alimentare.

Pentru a înțelege întreaga problematică, vă invit să citiți articolul „Cercetarea agricolă românească: între tradiție, provocări și renaștere”. O lecție despre „cum să faci din rahat bici și să mai și pocnească”.

De foarte mulți ani, poate chiar zeci, cercetarea românească a fost împroşcată cu noroi, astăzi fiind destul de greu să-și reconstruiască o imagine şi să-și recâştige încrederea fermierilor. Cu atât mai mult cu cât institutele, stațiunile de cercetare din agricultura românească nu-și permit o promovare agresivă, așa cum au companiile private cu foarte mulţi bani. Din puțin, cercetarea noastră produce, atât cât poate, cu finanțarea și forța de muncă de care dispune. Mulţi vorbesc și o atacă din ce au auzit, fără să cunoască realitățile din teren, ori au varii interese, de obicei imobiliare.

Fermierii sunt beneficiarii direcți ai cercetării, însă unii, la ora actuală, nu găsesc loc în ferme pentru hibrizii şi soiurile româneşti. De ce? Pentru că nu au cum să concureze cu produsele străine, afirmă, de pildă, Alexander Degianski, în interviul pe care vă îndemn, de asemenea, să-l citiți (Viitorul agriculturii, unul al schimbărilor). „Nu este vina geneticienilor români, nu este vina amelioratorilor români, este vina statului român, pentru că peste 30 de ani cercetarea românească nu că a fost subfinanţată, a fost batjocorită. Şi în momentul în care o firmă multinaţională, precum cele top trei mondial, producătoare de seminţe, alocă pe buget de cercetare-dezvoltare, pe marketing, pe zi, mai mult decât are Institutul de la Fundulea global pe un an, n-ai cum să te baţi cu ea. Am dat şanse şi soiurilor de la Fundulea, Glosa, am dat şi soiurilor de la Lovrin, Ciprian şi Biharia, sunt calitative, sunt grozave, dar cantitatea lasă de dorit. Și din păcate în România, în momentele actuale, cea mai bună calitate este cantitatea”, ne-a zis fermierul din județul Timiș, Alexander Degianski.

Cine-și imaginează că toată cercetarea agricolă românească toacă banii statului se înșală. Unitățile cu rezultate se autofinanțează din ceea ce produc, însemnând cam 80 de procente din ce consumă o stațiune, spre exemplu. Banii pentru cercetare vin din câmp, de la bugetul statului ajungând sume infime.

Există însă situații hilare, de care autoritățile ar trebui să se ocupe, să îndrepte lucrurile, mai ales acum, când se vorbește de economii, de tăieri ș.a.m.d.

Cam peste tot în țară întâlnim situații în care statul este proprietar pe clădiri în care nu se întâmplă nimic, nefuncționale, clădiri lăsate în paragină de ani la rând. În același timp, unități din subordinea MADR sau ASAS funcționează în clădiri pentru care se plătește chirie unor privați, sumele fiind consistente.

O altă situație hilară de-a dreptul este aceea că stațiunile de cercetare agricolă trebuie să plătească arendă statului, mai exact, către ASAS, în condițiile în care Academia este proprietarul terenurilor administrate de o unitate din subordinea sa, de o instituție tot a statului...

Un alt punct critic îl reprezintă resursa umană. Cercetarea agricolă se confruntă cu un declin dramatic al specialiștilor, în special al celor tineri. Și ajungem iar la bani. Toți ne dorim un trai decent, avem familii, credite, cine-și permite să lucreze fără bani sau pentru prea puțini bani? Indiferent cât am fi de pasionați de munca noastră.

În final, adevărul e unul și e simplu: fără cercetare agricolă națională, agricultura românească devine complet dependentă de interesele externe. Iar într-o lume instabilă, acest lucru nu este doar riscant, e sinucigaș. Dacă nu înțelegem acum că trebuie să investim în cercetare, și nu ca într-o relicvă a trecutului, ci ca în garanția unui viitor cu hrană sigură și adaptare climatică, mâine vom plăti prețul ignoranței noastre.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef