Pierderile provocate de secetă sunt din an în an mai mari, iar fermierii au ajuns la limita suportabilității, mare parte dintre ei dorind să renunțe la această activitate agricolă. În condițiile în care investiția pe hectar se ridică, fie că-i pentru o cultură de toamnă, fie că-i pentru una de primăvară, la cel puțin o mie de euro, la prețurile de azi, falimentul bate la ușă. Chiar și la o medie de 5 tone/hectar la grâu, spre exemplu, rentabilitatea este pusă sub semnul întrebării, dacă tranzacțiile se fac în jurul a 900 de lei tona, puțin sub 200 de euro/tonă.

Dar câți fermieri pot spune azi că au obținut o medie de 5 tone de grâu/ha? În jurul a 400.000 ha de culturi înființate în toamna trecută sunt calamitate, după datele MADR. La acestea se adaugă încă 1,6 milioane de ha de culturi de primăvară aflate într-un stadiu de calamitate între 50% și 100%. Deci, per total, două milioane de hectare, cu aproximație, sunt și în anul agricol 2023-2024 aflate în diverse stadii de calamitate, iar fermierii, disperați, după un alt an în care înregistrează pierderi. 

Apreciabilă inițiativa ministerului de a acorda 200 de euro/ha calamitat 100% și a veni cu avansul din sprijinul european la 16 octombrie. În felul acesta, poate vor fi mai puțini fermieri care să-și dorească să renunțe la a mai lucra suprafețele de teren pe care le administrează. Posibilele investiții dispar din orice calcul pe care și l-au făcut aceștia, de ani și ani fiind la limita supraviețuirii. Cât despre împrumuturile cu dobândă subvenționată sau cele acordate în baza adeverinței, onor băncile, cu profituri de milioane de euro zilnic, refuză acordarea unui astfel de împrumut, dacă anul trecut financiar a fost cu vreo rată neplătită la timp, în incidență bancară adică. Și uite așa dispare o altă șansă de care s-ar putea agăța fermierii pentru a merge mai departe, dispare din pixul unui funcționar bancar.

Singura soluție de combatere eficientă a secetei rămâne udarea culturilor, adică irigațiile, acolo unde funcționează sistemele, reabilitarea celor vechi sau înființarea altora noi. Din datele oficiale ale ANIF, la data de 13 august 2024, ele se prezentau cam așa: peste 1,6 milioane de ha pregătite pentru irigat, peste 1,036 milioane de ha contractate și, atenție, aproape 800.000 ha pot fi deservite cu ajutorul canalelor umplute, însumând 2.802,05 km. Suprafața irigată până la data de 13 august, 2.016.424,44 ha. Cum așa de mult, ați spune, când se pot iriga doar 800.000 de hectare? Păi, calculele sunt simple, pentru că suprafața totală rezultă din suma normelor de udare efectuate pe aceeași suprafață. Dacă sunt fermieri care au irigat aceeași suprafață și de 6 sau 7 ori, la culturile de floarea-soarelui sau de porumb, rezultă că suprafața  efectiv irigată este cu mult mai mică, iar fermierii care au contractat sau ar fi avut posibilitatea de a iriga nu au făcut-o deloc. Nu vreau să abordez motivele pentru care nu au irigat cei care ar fi avut posibilitatea, poate lipsa banilor, poate lipsa modernizării instalațiilor, poate apa insuficientă pe rețeaua de canale, cum aminteau fermierii din Ialomița și Brăila, aflați în imposibilitate de a iriga, deși au făcut investiții de milioane de euro în infrastructura secundară.

Și dacă am amintit de investiții, pentru infrastructura principală de irigații, desecare și drenaj, aflată în parohia ANIF, sunt alocate 1,5 miliarde de euro până în 2027. Cât despre infrastructura secundară preluată de OUAI-uri sau aflată încă pe hârtie la organizații care nu au mai avut activitate de peste zece ani, falimentare și cu datorii, ce să mai vorbim. Acolo doar modificarea legislației poate să rezolve problema.

Revenind la investițiile în sistemele vechi de irigații care trebuie refăcute sau reabilitate ori înființarea altora noi de către fermieri, ar trebui realizate cu orice surse de venit: europene, proprii, împrumuturi sau leasing de la firmele furnizoare de echipamente. Dacă ar fi să discutăm de sursele europene, ar fi bune, în condițiile în care lucrurile s-ar derula mai repede, dar, din păcate, trec și patru – cinci ani până să poți implementa proiectele, birocrația AFIR-ului depășind orice închipuire pesimistă a fermierilor noștri. Ca atare, dacă vrei irigații, într-un an maximum, te îndrepți către orice alte surse de finanțare, nu către cele europene.

Agricultorii care au proiecte aprobate cu finanțare europeană din 2019 sau 2020 nu le-au implementat nici astăzi, unii sunt bucuroși că au ajuns în stadiul de a avea contract cu constructorii, nu că s-ar apropia, după cinci ani de la aprobare, de finalizare, orizontul de așteptare fiind 2026, adică șase sau șapte ani.

În concluzie, dacă ai resurse și mai ales nervi, pentru a implementa un proiect în șapte ani,  poți să te înhami la un așa demers. Și ne mai mirăm că nu reușim să absorbim fondurile puse la dispoziție de Uniunea Europeană pentru România.

Editorial de: ȘTEFAN RANCU