Despre cercetarea agricolă din România se tot vorbește că-i în declin, că nu există real. Vrem să demonstrăm contrariul, iar subiectul interviului de față realizat cu dr. ing. Cătălin Oltenacu este unitatea pe care acesta o conduce din poziția de director, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, care funcţionează în subordinea Academiei de Ştiințe Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișeşti” și în directa coordonare a Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Pitești -Mărăcineni (Argeș).

„Acesta este rolul nostru, de a gândi, de a cerceta, de a găsi soluţii, tehnologii pe care să le diseminăm în faţa fermierilor.”

Reporter: Care este situaţia cercetării din pomicultură?

Cătălin Oltenacu: Există voci care afirmă că cercetarea românească nu se află într-o stare tocmai bună. Da, aşa a fost o perioadă destul de lungă. Motivul principal îl ştim cu toţii, cauzat de faptul că eram subfinanţaţi. Însă, odată cu reorganizarea anumitor unităţi de cercetare, vorbesc acum la nivel naţional, unităţile s-au reorganizat, s-au modernizat, au început să-şi achiziţioneze echipamente, aparatură nouă. Iată că uşor-uşor unitățile de cercetare au început să reintre pe făgaşul normal, de fapt acolo unde ne este locul, şi să încercăm cu cercetătorii pe care-i avem, şi aici o să fie un subiect pe care o să-l discutăm, să abordăm anumite proiecte, anumite teme de cercetare şi să încercăm să le transpunem în proiecte pe care ulterior să le diseminăm în faţa fermierilor. Că, de fapt, până la urmă acesta este rolul nostru, de a gândi, de a cerceta, de a găsi soluţii, tehnologii pe care să le diseminăm în faţa fermierilor.

„Robo-Fermier” și „Hortivoltaic”, în sprijinul pomicultorilor

Reporter: Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa este printre puținele din țară care a accesat ceva fonduri nerambursabile...

Cătălin Oltenacu: Încercăm să nu ratăm nimic. Am accesat o sumedenie de proiecte, de măsuri, de submăsuri, începând cu cele finanţate de AFIR şi nu mai vorbesc de cele finanţate direct de Ministerul Agriculturii prin programele ADER. Acolo avem trei proiecte, într-unul suntem lideri de proiect, în două suntem parteneri, şi dezvoltăm împreună cu colegii din reţeaua pomicolă proiecte de cercetare pe diferite domenii de interes.

În ceea ce priveşte accesarea proiectelor europene este o ţintă pe care mi-am propus-o încă de la început, nu vă ascund faptul că în momentul de faţă avem patru proiecte, deja l-am depus şi pe al cincilea, trei sunt în implementare, unul în evaluare şi unul l-am depus recent, de câteva luni. Sunt proiecte interesante, chiar am avut pe submăsura 16.1A un proiect foarte interesant în care am gândit, am creat şi am pus bazele primului robot care poate lucra în pomicultură, l-am şi denumit foarte frumos, Robo-Fermier. Un robot care lucrează, poate avea o grămadă de accesorii conectate la el şi poate desfăşura activitatea într-o plantaţie pomicolă fără probleme. De unde a pornit această nevoie? De la lipsa forţei de muncă...

„Dacă nu vii cu ceva inovativ, nu ai ce căuta pe piaţă.”

Reporter: Cea care trebuie să facă lucrările de bază.

Cătălin Oltenacu: Bineînţeles, lucrările de bază, nu să facă lucrări complicate. Dar lucrările de bază se pot face, fără doar şi poate. Este un proiect de suflet, este un proiect la care am muncit foarte mult şi iată că în momentul de faţă avem o satisfacţie, în sensul că acest robot a fost apreciat inclusiv de către evaluatorii OCDE, cei ai Organizaţiei de Cercetare-Dezvoltare Economică care au venit să facă raportul de ţară pentru România.

Un alt proiect foarte interesant, un proiect la care, de asemenea, ne implicăm foarte mult, este proiectul pe care noi l-am denumit sugestiv „Horti-Voltaic”. Ce înseamnă acest lucru? Încercăm, pe anumite specii, să venim cu nişte panouri fotovoltaice de o anumită transparenţă, acum suntem în faza de cercetare în care pe anumite sisteme de transparenţă încercăm să vedem impactul asupra culturilor. Ele vin şi efectiv acoperă cultura. Noi avem experienţă pe căpşuni şi primele rezultate sunt chiar foarte interesante, în sensul în care mare parte din plante au reacţionat extraordinar de bine sub aceste panouri, comparativ cu martorul care nu a fost protejat. Situaţia sub aceste panouri este foarte bună, începând de la înmagazinarea apei, de la reacţia plantei, de la senzoristica pe care noi am montat-o şi avem deja date furnizate care sunt foarte interesante şi încercăm acum, după o analiză, să le transformăm într-o statistică şi să vedem exact care este impactul asupra plantei respective pe fiecare fază de dezvoltare în parte. Și, da, se pare că va fi un viitor foarte interesant pe acest domeniu. L-am făcut cunoscut şi la Ministerul Agriculturii, fiind un proiect-pilot unic deocamdată în România şi sper ca să prindă şi la fermieri. Am ieşit cu el şi la anumite expoziţii, chiar anul trecut l-am prezentat, într-o formă incipientă, la ASAS şi la INDAGRA. Interesul a fost destul de mare.

Reporter: Până la urmă, rolul cercetării este acela de a studia şi a implementa în fermă ceea ce-şi doresc fermierii, producătorii.

Cătălin Oltenacu: Sigur, acesta este drumul, într-adevăr cu echipa tânără pe care o avem am reuşit, destul de greu, să coagulăm un grup de cercetători inimoşi care iată, îşi fac treaba şi uşor-uşor au început să înţeleagă că rolul nostru este foarte important şi trebuie să fim acolo şi să facem cinste celor trei litere CDI – cercetare, dezvoltare, inovare. Observăm că toate proiectele din momentul de faţă pe care le vedem în acest portofoliu de proiecte care apar atât din partea Ministerului Agriculturii, cât şi din partea altor ministere, au la bază cele trei legi CDI, cercetare, dezvoltare, inovare. Ori ăsta este rolul nostru. Dacă nu vii cu ceva inovativ, nu ai ce căuta pe piaţă. Cercetarea în alte state sunt convins că este mult mai avansată, însă avantajul nostru este că noi nu am pornit de la zero, avem oarece informaţii pe care le-am upgradat şi încercăm noi, uşor-uşor, să ajungem lângă colegii noştri din alte state cu care, de altfel, avem şi parteneriate. Un prim proiect pe care aş putea să vi-l dau chiar exemplu este un parteneriat cu Staţiunea de Sericicultură Băneasa, noi, Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa plus colegii de la Institutul de Sericicultură din Vratsa, Bulgaria. Este un proiect care are ca principal studiu comportamentul anumitor soiuri de dud în ţara noastră şi am încercat să combinăm, pe de o parte să venim în sprijinul colegilor de la staţiunea de sericicultură pentru viermii de mătase cu dudul pentru frunze, iar noi pe partea noastră cu dudul pentru fructe. Din păcate, în România aveam o anumită preconcepţie despre cultura dudului, dar dacă ne uităm pe anumite studii făcute în alte state, dudul să ştiţi că este chiar o cultură foarte interesantă, cu nenumărate aplicaţii.

Reporter: Şi fructele cu preţ foarte mare pe kilogram.

Cătălin Oltenacu: Foarte mare, într-adevăr, nu mai vorbim de partea de procesare în care le poţi deshidrata, iar mai nou poate veni ca îndulcitor, deci iată sunt o grămadă de lucruri pe care noi nu le exploatăm. Trebuie să mergem şi pe această nişă care este foarte interesantă. Bulgarii chiar au dezvoltat un institut cu studiul anumitor soiuri de dud, nu contează că-s de la noi sau de la ei. Din păcate, baza noastră genetică nu ne permite să venim cu anumite studii.

Reporter: Există prea puţină promovare pentru ceea ce a însemnat cultura dudului şi ce a însemnat creşterea viermilor de mătase în România şi care sunt oportunităţile de astăzi. Pentru că într-adevăr sunt oportunități, unele remarcabile, iar fermierii pot avea o nişă, alături de alte culturi, de alte specii, astfel încât să-și completeze veniturile.

Cătălin Oltenacu: Aşa este. Eu am fost destul de vehement vizavi de această cultură, ca susţinător vorbesc. De ce? Pentru că România, la un moment dat, era singura ţară care avea un fond genetic, vorbesc şi de viermi de mătase, şi de soiuri de dud, foarte bun. Vă dau un exemplu: 84 de soiuri de dud, am avut la un moment dat vreo 72 de rase de viermi de mătase, eram unicat în Europa. Ne puteam bate la momentul respectiv cu ţări ca Franţa, chiar China, care e o super-putere. Deci aveam un fond genetic şi-l avem încă, datorită colegilor care insistă să-l păstreze. Dar foarte greu, foarte greu. În momentul de faţă am speranţe că avem un fond genetic stabil, la rândul nostru şi noi pe zona noastră de pomicultură putem stabiliza şi fondul genetic pe care-l avem şi este păcat să nu-l conservăm, şi evident că mă bucură şi faptul că Ministerul Agriculturii a înţeles într-un final că o ţară cu un fond genetic important este o ţară care are un cuvânt de spus în domeniul respectiv. Dacă nu ai un fond genetic cu care să te prezinţi, nu ai ce să arăţi.

Este de admirat şi iniţiativa ASAS, de fiecare dată primim solicitări să prezervăm fondul genetic, sub orice formă. Este bine că există această iniţiativă, este bine că și ai mei colegi sunt deschişi şi putem într-adevăr la momentul ăsta să ne lăudăm cu faptul că fondul genetic – pomicol, viticol, dar şi în alte domenii – a început uşor-uşor să se stabilizeze.

„Noi încercăm cu cercetările noastre să-i convingem pe fermieri că o anumită specie pomicolă poate fi sau nu rentabilă pe un anumit areal. Şi atunci  fermierul înţelege. Cu explicaţii şi cu demonstraţii.”

Creații și tehnologii pentru fermieri

Reporter: Care este aria de acțiune, să-i zicem așa, a SCDP Băneasa, în ceea ce priveşte soiurile de pomi fructiferi?

Cătălin Oltenacu: Noi avem o arie de influenţă pe zona de sud a ţării. La nivel naţional, sunt cinci unităţi de cercetare pomicolă, evident subordonate Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Pitești-Mărăcineni. Fiecare staţiune este foarte bine amplasată, răspunzând de arealul respectiv. Înainte vreme se discuta despre Staţiunea Pomicolă Băneasa drept un creator de soiuri de cais și piersic. Nu mai este cazul. Chiar în discuţiile pe care le-am avut cu colegii mei, cred că se impunea ca fiecare staţiune să încerce şi alte specii pomicole. De ce? Deoarece au fost și sunt fermieri care solicită înfiinţarea unei plantaţii pomicole în Câmpia Română de măr, de exemplu. Ori, ştim cu toţii că mărul se duce spre zona colinară, submontană, acolo merge el foarte bine. Noi încercăm să-i convingem pe fermieri cu cercetările noastre că o anumită specie pomicolă poate fi sau nu rentabilă pe un anumit areal. Şi atunci  fermierul înţelege. Cu explicaţii şi cu demonstraţii, înţelege şi revine la sentimente mai bune şi se orientează către o altă cultură.

Am avut o altă solicitare pentru plantaţie pomicolă în zona județului Călăraşi, nuc. A vrut omul nuc. Am susţinut că nu este o zonă optimă pentru nuc, haideţi să încercăm altceva. A susţinut că face plantaţia pe banii lui, ok, a înfiinţat-o. Ce credeţi că s-a întâmplat în primul an? Toţi pomii s-au uscat! Pentru că el şi-a expus o plantaţie de șapte hectare de nuc fix în mijlocul unei câmpii unde vânturile sunt cum sunt în miez de iarnă, temperaturile scăzute, şi atunci s-a întors la noi și ne-a zis că-i pare rău că nu ne-a ascultat. Deşi noi i-am demonstrat faptul că nu este o zonă propice pentru această cultură. Deci iată că rolul nostru este mai mult decât important în zonă, convingem fermierii – ok, vă doriţi o anumită plantaţie, dar haideţi să alegem împreună specia ca să fiţi rentabili. Degeaba munciţi, investiţi, faceţi o plantaţie şi constataţi că în doi ani nu mai există.

Reporter: Ați spus de cais și piersic, specii care pot fi cultivate în zona de sud. Ce altceva se mai poate cultiva în zona de sud şi dvs. aveţi în cercetare la SCDP Băneasa?

Cătălin Oltenacu: Avem cireş, o specie care merge foarte bine pe zona de sud, am avizat câteva proiecte importante, cu suprafeţe însemnate.

Reporter: Am văzut şi cireș în solar...

Cătălin Oltenacu: Da, merge în spaţiu protejat, îi spunem noi macro-tunel, dar nu neapărat un solar. Vorbim despre un macro-tunel care asigură o protecţie bună a culturii, dar mai important este faptul că fermierul respectiv, având în vedere că are un spaţiu cât de cât protejat, îi asigură o timpurieritate a rodirii şi atunci interesul este că iese pe piaţă cu o trufanda, cu un preţ foarte bun cât mai repede. Eu sunt adeptul noutăţii, al inovării, deşi au existat voci care au susţinut că anumite culturi nu merg în sistemul ăsta de macro-tunel. Ba da, funcţionează foarte bine, dar trebuie să ştii cum să-l gestionezi. Dacă-l faci după ureche şi nu iei nişte informaţii minime, nu realizezi nimic.

Reporter: Daţi-ne câteva exemple de specii create la Staţiunea Pomicolă Băneasa şi care au prins la producători.

Cătălin Oltenacu: Au prins soiurile noastre de cais, piersic şi nectarin, mai ales că  cercetătorii din vechea gardă s-au axat foarte mult pe aceste specii termofile. Avem în momentul de faţă 14 creaţii, însă, din păcate, ca menţinători în catalogul oficial mai avem doar jumătate, șapte soiuri. Sperăm să obţinem şi alte soiuri pe care să le creăm şi să le promovăm la nivelul fermierilor. Este dureros că pe primele submăsuri, pe primele variante de proiecte cu bani europeni, foarte mulţi fermieri s-au orientat către soiuri aduse din exterior, din afara ţării, din nou cu probleme. Nu discutăm din punct de vedere fitosanitar, am văzut şi plantaţii cu destule boli aduse din pepinieră, însă au făcut achiziţia unor soiuri pe care noi nu le-am aclimatizat sau nu le-am verificat în condiţiile din ţara noastră. Toate ţările din Europa au o anumită specificitate. Deci, o dată caisul din Italia cultivat în zona de sud n-o să funcţioneze, n-o să meargă foarte bine pe zona noastră. Sunt lucruri total diferite. Însă, dacă aţi sesizat şi dvs., referitor la aceste specii termofile, în ultima perioadă au fost acele îngheţuri târzii de primăvară, cu efecte devastatoare asupra producţiei. Deşi noi am făcut vorbire despre faptul că mare parte din aceste specii pot fi duse pe zona Dobrogei, unde au condiţii foarte bune de dezvoltare şi nu sunt atât de frecvente aceste accidente climatice. La noi, pe zona de sud, constatăm că nu mai avem rezultate pe speciile termofile – cais, piersic, nectarin, pentru că ne lovim frecvent de aceste îngheţuri târzii de primăvară. Adevărat că am avut nenumărate cercetări privind combaterea acestora sau cum putem preveni, eventual cum putem ajuta fermierul să-şi protejeze plantele când are un astfel de eveniment. Avem câteva variante, nu ştiu cât sunt de eficiente pentru că nu te pui cu natura, au ieşit acum cu inovaţia asta o grămadă de tehnologii care spun: vii cu aer cald… Sunt lucruri relative. Te pregăteşti, ştii că-ţi vine un nor rece…Sunt tehnologii şi tehnologii. Trebuie să luăm şi din exterior, dar să aducem aici în țară lucrurile bune.

Reporter: Nu trebuie să inventăm noi roata, dacă ea e inventată deja.

Cătălin Oltenacu: Exact. Le aducem aici, vedem dacă se pretează pentru condiţiile din ţara noastră şi atunci da, dacă-şi dovedesc eficienţa sigur că da, le putem promova. Acum lucrurile sunt relative.

„Cercetarea nu este pentru oricine. Trebuie să citeşti, să te interesezi. Dacă lucrezi numai de dragul unui salariu, mai bine nu mai vii.”

Viitorul sună bine

Reporter: Aţi creat, aici la stațiune, un nucleu tânăr. Știm că este greu să convingi un absolvent de facultate că locul lui este la cercetare, că poate avea o dezvoltare foarte bună în cercetarea agricolă. Cum aţi reuşit să faceţi lucrul acesta şi care este media de vârstă la SCDP Băneasa?

Cătălin Oltenacu: Cu foarte mare greutate, ne ducem undeva la 26-28 de ani, directorul ştiinţific este mai în vârstă, în rest avem tineri absolvenţi inimoşi, care au venit alături de noi, deşi la început, la interviu, întrebarea principală era „dar eu cât câştig?”. Nu aveam ce să le oferim extraordinar, pentru că legea salarizării în cercetare este cum este, n-o critic eu, n-am inventat-o eu, aceasta este. Însă i-am convins prin faptul că pot avea aici o carieră de lungă durată. Eu merg pe un principiu, nu ştiu dacă este corect sau nu, dar şi dacă m-aş duce la o firmă de inputuri eu nu mă mai pot considera un inginer specialist pe domeniul respectiv. Sincer vă spun, m-aş considera un agent de vânzări care trebuie să-şi îndeplinească un target, să vândă, şi în momentul în care nu ţi-ai atins targetul, nu mai eşti bun pentru compania respectivă. Stând de vorbă cu ei i-am convins că pot avea o carieră interesantă în cercetare. Este adevărat că salariul nu este foarte mare, nu e vina noastră, însă am reuşit să-i cooptăm şi în grupurile de lucru pentru proiecte. De acolo mai iau 10%, 15%, 20% maximum peste salariu. Au înţeles lucrul ăsta, sunt alături de noi. Chiar dacă înainte aveam o dinamică de personal foarte mare, deci veneau, stăteau o lună-două, constatau că nu e de ei, plecau. Adevărat, cercetarea nu este pentru oricine. Trebuie să citeşti, să te interesezi. Dacă lucrezi numai de dragul unui salariu, mai bine nu mai vii. Iată că uşor-uşor am reuşit să angrenăm nişte tineri, sunt implicaţi, sunt motivaţi, surprinzător au început să scrie tot felul de articole, să participe la emisiuni, să-şi dorească să fie promovaţi, depun şi foarte multe lucrări, nu există sesiune ştiinţifică să nu depună lucrări, lucrul ăsta mă bucură foarte tare. Au o deschidere şi eu cred că, era o vorbă, viitorul sună bine!

Reporter: Cum ar trebui să arate cercetarea agricolă pentru ca să putem pe de o parte motiva tinerii să rămână în cercetare, iar pe de altă parte ca rezultatele cercetării să fie comparabile cu ce se întâmplă în afara României?

Cătălin Oltenacu: Este foarte simplu. Despre ce discutăm în ultima perioadă? Digitalizare. Discutăm despre inteligenţa artificială. Este exact elementul care poate influenţa un tânăr să rămână în cercetare. Tinerii sunt foarte deschişi la nou, foarte atenţi la zona de inteligenţă artificială. În momentul în care găsesc ceva nou ce nu s-a mai făcut, vin şi spun: domnule director, uitaţi, în China a apărut nu ştiu ce robot care face nu ştiu ce. Nu vreţi să încercăm să găsim şi noi o variantă, să creăm aşa ceva? Este foarte interesant. Cred că zona asta este foarte atractivă pentru ei. Repet, nu ştiu dacă salariul poate să compenseze munca pe care o face un tânăr, dar faptul că eu sunt deschis la lucruri noi pentru ei înseamnă foarte mare lucru, pentru că sunt alături de ei, îi susţin şi, ca de fiecare dată când vin cu câte o idee nu le spun „în niciun caz”, ci „hai să gândim, să vedem cum o facem, şi dacă lucrul este foarte interesant pentru noi ne apucăm de treabă şi găsim un proiect şi să-l ducem pe zona asta. Au venit acum cu o idee foarte interesantă, de combatere a graurilor în culturile de cireşi. Sunt probleme cu graurii, într-adevăr, când cireaşa este matură este dezastru în orice plantaţie. Şi au venit cu o idee, cred că am putea accesa un proiect astfel încât să găsim o variantă de combatere, cu o dronă care să se plimbe exact acolo unde este atacul, adică ei sunt captivaţi de lucrurile noi, inovative.

„Digitalizare. Discutăm despre inteligenţa artificială. Este exact elementul care poate influenţa un tânăr să rămână în cercetare.”

Cercetarea românească nu depune armele

Reporter: Haideți, domnule director, să ne spuneți câteva cuvinte despre dvs, să-l cunoască cititorii noștri și pe omul Cătălin Oltenacu. De unde sunteți de loc? Legătura cu domeniul agricol vine din familie?

Cătălin Oltenacu: M-am născut pe malul Borcei, la Călărași. Aţi deschis o Cutie a Pandorei, m-au năpădit amintirile… Am terminat Şcoala generală nr. 1 din Călăraşi, am continuat cu Liceul Agricol, cred că pe undeva destinul m-a dus acolo… Specializarea din liceu a fost industria alimentară, am luat bacalaureatul cu 10, dar am lucrat vreo doi-trei ani și apoi m-am dus la facultate. În 1993, am absolvit liceul. Tata era zugrav și m-am angajat cu el. Doi ani am muncit. M-am angajat la fabrica de confecţii Călăraşi, ţin minte – parcă ieri a fost – şi munceam acolo, Doamne… şi m-am ambiţionat şi am zis: „Nu-i de mine”. Am învăţat, din ce am câştigat mi-am plătit meditaţiile, nu eram foarte bun pe biologie, la chimie eram ok. Am ajuns la facultate la București, la USAMV, Facultatea de agricultură, era în 1996. Am terminat în 2001 şi aş vrea să vă spun, ca o picanterie, bătălia pentru locul I în fiecare an s-a dat între mine şi sora mea. Sora mea, cu șapte ani mai mare decât mine, tehnician veterinar, a vrut să fie medic veterinar, a dat de cinci ori la facultate, pica prima sau a doua sub linie. A devenit frustrant pentru ea, cu meditaţii cu tot, se intra foarte greu la Medicină Veterinară. Şi la un moment dat, când am dat eu la facultate, mi-a zis: nu vrei să merg cu tine? Şi dau şi eu, dacă intru, văd în continuare dacă merg, dar să am satisfacţia că am intrat la facultate. Ok, a mers cu mine, a luat, am intrat amândoi, şi tata, vă spuneam, zugrav, ne-a luat într-o zi pe amândoi şi ne-a zis: eu mănânc pământ de sub picioare, uitaţi-vă la mâinile mele, dar vreau să vă văd pe amândoi cu facultate. Şi a închis subiectul. Am înţeles ideea, ne-am dus la facultate şi ne-am pus pe învăţat. Ea, fată, învăţa, eu – Bucureşti, scăpat de sub control… a stat cu gura pe mine „hai la laboratoare, hai la cursuri”, că trebuia să merg, că mă întreba. A fost extraordinar. Şi vă spuneam că bătălia a fost între mine şi ea, locul I şi locul II. Ea, de trei ori. În anul I am ieşit eu, ea, în anul II pe locul I, în anul III, eu, în anii IV şi V, ea. Când am terminat, era rector domnul profesor Alecu, să-i dea Dumnezeu multă sănătate, s-a interesat: „Pe cine avem şef de promoţie?”. Şi i-au spus: avem o problemă. Sunt doi acolo. „Ia să-i văd. Sunt căsătoriţi?” – „Nu, sunt fraţi”. Şi ne-au trimis la Staţiunea Didactică Belciugatele, tot în județul Călăraşi. Vă daţi seama, m-am văzut la puţin peste 20 de ani la fermă, peste 1.470 de hectare, tractorişti, pe vremea aia se trăgea la măsea, U650, aveau–n-aveau chef de treabă, tragedie! Dar pentru noi a fost un ajutor, pentru că am fost împreună ca fraţi. Pentru că noi, în ultimul an de facultate, ne-am pierdut tatăl. S-a întâmplat, ne-a condus la gară, a făcut un accident vascular, a decedat. Foarte greu, mama pensionată pe caz de boală. Am trecut de evenimentul ăsta, la șase luni, când îi făceam parastas, a paralizat şi mama, a făcut un AVC în somn şi a fost o persoană care a depins de noi încă patru ani. Ca să vă faceţi o idee, tata a decedat la 56 de ani, mama, la 59 de ani, foarte tineri, nu s-au bucurat de noi, de ceea ce am realizat. Pentru ei ar fi fost extraordinar! Erau nişte oameni foarte, foarte simpli, de condiţie sub medie, au reuşit să ne aducă într-o etapă a vieţii extraordinară şi pe mine, şi pe sora mea. Sora mea în momentul de faţă este cadru universitar la USAMV filiala Călăraşi, la Facultatea de Inginerie Economică…

„Dacă ai o echipă bună, poţi aspira la anumite obiective.”

Reporter: Deci, sora dvs. s-a reîntors la Călăraşi.

Cătălin Oltenacu: Da, acolo ea se ocupă de toate cele. Eu am lucrat pentru agronomie din 2001 până în 2014, 14 ani, şef de fermă la Ferma Moara Domnească, principala bază de practică a USAMV. În 2015 am ajuns în Staţiunea Pomicolă Băneasa ca inginer-şef, șase luni, după care, director. Mă apropii de 10 ani. Deci, la anul fac un deceniu de păstorire a acestei unităţi de cercetare. A fost foarte greu, pentru că în 2015, când am venit eu la SCDP Băneasa, nu vreţi să ştiţi ce am găsit. Deja îmi puneam problema dacă nu cumva am stat cam mult o lună. Dar m-am ambiţionat şi am reuşit, au mai fost şi câţiva oameni loiali şi foarte aproape, şi s-au purtat bine cu mine.

Reporter: Fără o echipă, n-ai să poţi să faci niciodată nimic, oricâte intenţii bune ai avea.

Cătălin Oltenacu: Bineînţeles. Erau colegi care nu încasaseră salariul de doi ani. Efectiv, veneau din dragoste pentru această unitate. Şi au stat aici, repet, fără salariu, doar din dorinţa de a face ceva. Şi atunci am văzut calitatea lor şi am zis că trebuie să facem ceva. Şi am luptat, şi în 2018, cu ajutorul ministrului Daea, care era foarte implicat pe zona asta de cercetare şi este în continuare, am reuşit să obţinem o hotărâre de guvern de reorganizare. Din momentul obţinerii acestei HG de reorganizare, lucrurile s-au schimbat radical. Am avut finanţare, am început să accesăm proiecte, am început să redăm faţa plantaţiilor, pentru că într-adevăr se spunea despre Băneasa că este o staţiune de cercetare, dar nu se mai făcea cercetare. Activitatea principală era partea de administrare a domeniului public. Aici, în sediul în care ne aflăm, care este de altfel un sediu minunat prin istoria lui…

Reporter: Plus că este şi o zonă periculos de tentantă pentru imobiliare.

Cătălin Oltenacu: Categoric zona este tentantă pentru imobiliare. Aici, conform legii, avem 62 de hectare. Din aceste hectare am reuşit să intabulăm numai jumătate, pe restul sunt litigii. Ce să vă spun? Am avut nişte provocări pe care nu credeam că o să le întâlnesc în viaţa mea. Dar, repet, cu ambiţie, cu echipa pe care mi-am creat-o, am reuşit să răzbatem şi să ajungem în această fază. Astea au fost provocările mele, asta este povestea mea pe scurt. Toţi avem un destin și probabil că şi dacă m-aş naşte a doua oară tot meseria asta aş îmbrăţişa-o, pentru că este o meserie extraordinară, cu nenumărate satisfacţii. Suntem privilegiaţi, lucrăm în natură, în aer liber, nu stăm tot timpul la birou să lucrăm la nişte documente. Eu sunt adeptul naturii, eu sunt un copil crescut liber, crescut în iarbă, de acolo vin. Să ştiţi că experienţa mea ca director n-am căpătat-o, cred eu, din faptul că sunt director pe o anumită perioadă aici. Nu. Faptul că am venit din iarbă, am văzut cum e să lucrezi cu omul, am căpătat o experienţă bogată, lucru care mi-a permis să o transpun în activitatea de manager. Dar încă mai am apucăturile astea, stau ce stau la birou şi fug în câmp. Nu mă pot rupe.

Reporter: Care este cea mai mare bucurie?

Cătălin Oltenacu: Cea mai mare bucurie, bineînţeles, familia, pe primul loc, copiii, am doi băieţi, unul student la Medicină, unul în clasa a treia, are doar 10 ani, sper să vină pe zona noastră şi mă rog la bunul Dumnezeu să vină pe zona noastră, că şi eu, şi nevasta suntem agronomi. Iar pe plan profesional, cea mai mare bucurie este că am reuşit din Stațiunea Băneasa să fac ceea ce este astăzi. Era Cenuşăreasa cercetării pomicole româneşti. SCDP Băneasa a ajuns la un alt nivel acum. Evident, mai avem de lucru. Nu sunt mulţumit cu etapa în care suntem, dar mai lucrăm şi sunt convins că putem să mergem şi mai sus. Repet, dacă ai o echipă bună poţi aspira la anumite obiective.

Cu această ultimă parte a dialogului nostru mi-aţi atins şi o latură sensibilă cu plecarea mea din Călăraşi, nu discut foarte des despre copilăria și tinerețea mea... În fine, nu depunem armele, cercetarea românească în general n-are cum să depună armele, tinerii sunt implicaţi şi sunt convins că putem face lucruri frumoase. Sunt convins de lucrul ăsta şi o să vedeţi cât de curând proiecte interesante.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

CITEȘTE ȘI: „Fermierul robot” aduce tehnologia de ultimă oră în pomicultură

Protecția fungică a pomilor fructiferi în repaus vegetativ și în vegetație

Agricultura înseamnă viață