Cu mult chin și multă muncă rezistă de 40 de ani în agricultura românească fermierul Constantin Buzatu. Lucrează peste o mie de hectare de cultură mare în județul Timiș, la Becicherecu Mic, unde are, de asemenea, o fermă de găini ouătoare. Totodată, Constantin Buzatu este președintele Asociației pentru Dialog și Reprezentare pentru fermierii din Crișana – Banat (patru județe din vestul țării: Caraș-Severin, Arad, Timiș, Bihor).

Agricultura României este astăzi performantă?

Constantin Buzatu: Fac agricultură de 40 de ani, am făcut‑o şi în regimul trecut, o fac şi acum, şi am condus două societăţi, înainte o întreprindere şi după Revoluţie o societate comercială, societăți care nu au dat faliment. Prin urmare, eu zic că am practicat o agricultură care poate fi performantă. Am o experienţă îndelungată în domeniu şi am fi putut să fim performeri, dacă toată lumea gândea şi acţiona în sensul acesta. Pentru că acum, în mentalul colectiv al unora dintre semenii noştri, din păcate, şi-a făcut loc acea idee că noi, agricultura, ce tot mai cerem, nu primim destul de la UE? Să nu mai vorbesc de cuvintele jignitoare pe care le-au adresat unii și alții întregii bresle agricole. Eu zic că nu primim suficient sprijin. Şi vreau să vă explic. În momentul în care noi am aderat la UE, diferenţele erau mari, să nu spun ca de la cer la pământ, dar făceam agricultură înainte de UE cu tractorul de la Braşov de 65 CP. Puteam noi să intrăm în competiţie cu ţările dezvoltate din Apusul Europei, care aveau tractoare performante Fendt, John Deer? Nu trebuie să fii filozof al timpurilor noastre să-ţi dai seama că nu puteam intra în această competiţie total inegală şi defavorabilă pentru noi. Iar prin dezvoltarea punctelor vamale, de când am intrat în Schengen acum vreo doi ani, vă daţi seama că discrepanţa ar fi fost şi mai mare, dacă nu s-ar fi investit în această ramură, pornind de la următoarea realitate, că România are potenţial agricol. Nu este o ţară constructoare de maşini, nu este o ţară care să fabrice ceasuri, avioane, elicoptere, aşa, câteva ramuri din domeniul industriei. Deci este o ţară cu potenţial agricol, că nu întâmplător ni s-a spus că suntem grânarul Europei, şi atunci hai să dezvoltăm ceea ce e profitabil.

„Am fi putut să fim performeri, dacă toată lumea gândea şi acţiona în sensul acesta.”

Revenind la performanţă, pentru că societatea asta capitalistă, economia de piaţă ne obligă să facem performanţă, că altfel nu suntem fezabili, nu rămânem pe piaţă. Şi asta ce înseamnă, în condiţiile noastre? Ca să scurtez puţin explicaţiile: producţii mari cu costuri mici. Doar atunci poţi să fii performant. Şi care să-ţi asigure un profit, iar profitul în agricultură trebuie o parte din el să-l reinvesteşti. În momentul în care doi-trei ani nu ţi-ai împrospătat parcul de tractoare şi maşini agricole este foarte greu, îţi cresc costurile. Ca să reîmprospătezi trebuie să ai producţie, ca să ai producţie trebuie să ai bani. Deci toate chestiile astea legate te duc spre perfomanţă. Nu a ajuns agricultura la acest nivel de performanţă, am această responsabilitate s-o spun, pentru că politicile care sunt la noi în ţară n-au fost coerente, n-au avut continuitate.

Pentru că România nu are o strategie pe termen lung pentru agricultură...

Constantin Buzatu: Nu, nu avem strategii nici pe termen lung și nici pe termen mediu sau scurt, din păcate.

Aș vrea să mă refer la un subiect de actualitate, încălzirea globală, care este certă, nu este o iluzie, şi care bineînţeles că are influenţe negative, din păcate, în această ramură meteodependentă care se cheamă agricultura. Se vorbeşte despre irigaţii. Din suprafaţa agricolă de 9,8 milioane de hectare, ştiu din bibliografia existentă a vremii că înainte de 1989 am avut vreo 3,5 milioane de hectare irigate, cu predilecţie într-o zonă aridă, respectiv sudul României. Acum, aceasta s-a extins. Ba, mai mult, în Banat, unde suntem şi lucrăm, în ultimii trei ani am zis că e Sahara Bănăţeană, pentru că în câmpia din vestul ţării, statistic vorbind, după datele de la ANM, se constată că au fost cele mai puţine precipitaţii. Deci, este o constatare foarte bună şi o certitudine. Şi atunci se pune problema irigaţiilor.

În anii anteriori, datorită mediilor multianuale, era zona cea mai bogată în precipitaţii, şi datele statistice spun că între 550 și 600 de litri pe metru pătrat. Or, eu, anul trecut, am avut 390. Deci iată unde ne îndreptăm. Şi, sigur, fiind o zonă cu exces de precipitaţii şi cu nivelul apei freatice sus, s-a dezvoltat această reţea de desecare, care la ora actuală este colmatată, neîngrijită, cu toate că există instituţii ale statului cu funcţii, cu director general şi aşa mai departe, care sunt plătiţi să facă această destufizare, pentru că nu se ştie, vine odată un fenomen extrem cu 100 de litri pe metru pătrat, cum s-a întâmplat în alte localităţi din ţara noastră, şi atunci o să băltească, pentru că nu mai sunt canalele de desecare funcţionale.

Revenind la ce ne doare astăzi, şi pe termen mediu, şi pe termen lung, e vorba de aceste sisteme de irigaţii. S-au făcut ici-colo nişte amenajări locale, că unii folosesc termeni pe care nu-i stăpânesc cum trebuie. Deci nu sunt sisteme de irigaţii în vestul ţării, şi în vestul ţării spun judeţele cu potenţial agricol ca suprafaţă, fiind vorba de Timiş, Arad şi Bihor, doar nişte amenajări locale, pe suprafeţe 500-600 de hectare, nu la nivel de sute de mii de hectare amenajate.

„Eu trebuie să fac producţia cu ceea ce-mi pune pe masă ştiinţa, iar știinţa trebuie făcută acolo unde este cazul, nu la un producător agricol.”

Acum, în sudul ţării într-adevăr, acolo se fac eforturi de reamenajare, de reabilitare a vechilor sisteme care au fost devastate, furate, motoare electrice, pompe, ţevi, dalele de beton, tot ce s-a putut fura, care n-au fost comuniste, c-au fost bine gândite. Şi acum, pe aceleaşi canale, că pe alea n-au putut să le ia pământul din canal, se încearcă să se reamenajeze, bineînţeles cu nişte costuri foarte mari. Este lăudabilă chestia asta în partea aia de ţară, dar aici, în vestul ţării, nu avem aşa ceva. Adică, eu nu pot să-mi permit să-mi fac nişte foraje la 120 de metri ca să am debit de apă, pe o suprafaţă care nu toată este a mea. Este în arendă. Eu am doar dreptul de folosinţă a terenului. Şi atunci trebuie să vină statul român, şi nimeni altcineva, aşa cum sunt canalele de desecare astăzi ale statului român, proprietatea statului român, nu sunt ale mele sau ale cuiva, tot aşa, să facă un sistem de irigaţii din cele două mari râuri care brăzdează vestul ţării, Bega şi Mureş, şi să facă o reţea aşa cum s-a făcut reţeaua de desecare, cu costuri mult mai ridicate, desigur, dar gândindu-ne la viitor. Pentru că, din păcate, dezvoltarea urbanistică ne duce la concluzia că suprafaţa agricolă sau arabilă a ţării, vorbind de România, scade. Populaţia creşte, numărul de autostrăzi, la fel, care  iau tot din arabil, ocolesc localităţile şi aşa mai departe. Va trebui să revenim la performanţă, adică să facem producţii. Şi toate cheltuielile noastre ca fermieri, cu toate inputurile necesare, cu cele mai avansate tehnologii, ba, mai mult, acum aţi văzut că şi-a făcut loc de vreo doi ani ca o necesitate sau ca o luptă împotriva secetei cu aceste lucrări minime, care nici astea nu şi-au demonstrat eficacitatea şi eficienţa, doar aşa, am luat-o din mers, că aşa suntem noi, poporul român, câteodată o luăm după ureche, sună bine, să ne schimbăm gama de tractoare, de semănători, de discuri, în două-trei treceri, dacă putem astăzi să aruncăm sămânţa şi peste 5-6 luni să ne trezim cu combina că şi recoltăm. În rest, să nu mai facem absolut nimic. Sunt păreri şi păreri aici, unele sunt fundamentate, altele nu, dar aici este un segment de activitate care zic eu că ar trebui să implice mai mult staţiunile de cercetări, care, după ştiinţa mea, în România sunt în număr de 14. Așadar, dacă este staţiune de cercetare-dezvoltare, are fondurile necesare şi să ne prezinte nouă, fermierilor, plusurile şi minusurile acestor metode de a pregăti şi însămânţa terenul printr-un număr mai redus de lucrări, în scopul menţinerii, reţinerii, protejării apei în sol. Eu trebuie să fac producţia cu ceea ce-mi pune pe masă ştiinţa.

Ştiinţa trebuie făcută acolo unde este cazul, cu dotarea necesară, nu la un producător agricol, ca să punem un termen mai cuprinzător. Că, dacă-s producător agricol, nu-s cercetător. Cercetătorii sunt în altă parte, plătiţi prin Academie, prin ajutoare de la Ministerul Cercetării şi aşa mai departe.

Cum facem să dezvoltăm şi să atingem acel potenţial pe care agricultura României îl are?

Constantin Buzatu: În facultate am învăţat un lucru care ni s-a prezentat la disciplinele respective, cum era programa din anii aceia, 1980-1985, că trebuie să transformi  producţia de origine vegetală în producţie de origine animală. Ca să vă conving că sunt adeptul acestui principiu, am, pe lângă suprafaţa pe care o lucrez, şi 20.000 de găini. Transform o parte din producţia vegetală, mă refer aici la porumb, grâu, floarea-soarelui, în ou. Şi nu vând kilogramul de porumb, vând oul. Şi sunt nişte coeficienţi de transformare uneori foarte buni, nu pe toată perioada anului, că sunt mici curbe la ouă. Sigur că zootehnia este industria grea a agriculturii, n-ai Paşti, n-ai Crăciun. Animalele trebuie îngrijite, trebuie strânse ouăle, vacile şi oile trebuie mulse, în maternitate la purcei trebuie să te uiţi 365 de zile din 365 de zile. Deci, trebuie să fii acolo. Ochiul stăpânului îngraşă animalul. Şi acum noi ne-am trezit, din mari exportatori până în 1989, acum vrem sau nu vrem, cu regret sau fără regret, iară ne raportăm la ce a fost până în 1989, din mari exportatori am devenit importatori şi e ruşinos că la o ţară cu atâta potenţial să imporţi 80% din carnea de porc. Care şi aşa, din cauza medicilor nutriţionişti, se consumă din ce în ce mai puţin, nici pe aia nu o mai avem, ca să dau un exemplu. E jenant!

„Am stocuri de grâu şi de porumb, iar preţurile sunt mai mici decât cele de anul trecut. Care alte produse din România s-au ieftinit în ultimul an? Doar produsele agricole, doar materia primă, asta, pe care noi o vindem şi nu creăm plusvaloare.”

Apoi, s-au schimbat şi generaţiile din domeniul agriculturii, care, convine, nu convine, nu prea vor să mai muncească. Vaca are un miros specific, porcul are alt miros specific, găina are alt miros specific, oaia, alt miros specific. Acum aţi văzut, păstor electric, ciobanul are cască în urechi, ascultă la telefon muzică pe YouTube şi aşa mai departe, nu mai doarme „în ţâţă”, cum zicea sibianul, acum are rulotă, are alte condiţii. Nu e rău că am făcut progresul ăsta, dar am neglijat – ca să nu spun alt termen – vaca de lapte. Am dezvoltat vaca pentru carne că nu e aşa pretenţioasă, nu se mulge de două ori pe zi, se montează şi rămâne mai uşor gestantă, fată singură, fără ajutorul tehnicianului sau a medicului veterinar.

Viaţa mi-a dat ocazia să-i cunosc pe toţi cei 13 miniştri ai Agriculturii, al 14-lea încă nu, e domnul Barbu. Pe toţi i-am cunoscut. Nu pot să le spun perioada de domnie. Unii mai sunt în viaţă, unii nu mai sunt în viaţă, nu vreau să fiu păcătos, nu mai este Ştefan, nu mai este Surdu, nici domnul Tabără. Să-i lăsăm acolo unde sunt. Deci, n-au fost susţinuţi de partidele din care proveneau pentru a face o strategie reală pentru agricultură. Adică, ce tot vorbesc eu? Trebuia menţinut ce a fost de calitate şi productiv. Că nu toate complexele de porci şi de vaci au fost comuniste, că şi acolo, la baza lor, a fost o gândire. Nu toate sistemele de irigaţii din sudul ţării au fost comuniste. Alea s-au gândit, s-au proiectat, s-au executat cu efortul României şi al românilor de atunci, ca să fie pe o perioadă mai lungă. Acum, când e secetă, ne aducem aminte de sistemele de irigaţii. De ce?

Nişte lucruri au fost făcute bine.

Constantin Buzatu: Sigur. Trebuie să recunoaştem că nu tot ce a fost înainte a fost rău, a fost comunist. Şi îmi asum ce zic. Au fost lucruri care au fost bune. Că vine civilizaţia, că ne-am ancorat la UE, datorită poziţiei geopolitice a României, de acord, şi mergem mai departe. Eu sunt român pe buletin, dar sunt şi cetăţean european şi-mi asum nişte chestii. Dar cu agricultura, din păcate, se lucrează pompieristic. Dacă acum arde ceva, hai să vedem. Iar acum, cu datoriile pe care le are România la cât s-a îndatorat, toate facilităţile fiscale pentru această meserie meteodependentă, că nu depinde de dorinţa mea şi de putinţa mea, şi ale tuturor fermierilor din ţară, ci mai depinde şi de Bunul Dumnezeu, depinde şi de natură, şi de conjunctura cu vecinii, că vedeţi că de cinci ani încoace, din 2020, de la nenorocita aia de pandemie, seceta a fost cam în fiecare an în diferite zone ale ţării, la noi, cel puţin în ultimii trei ani, a fost devastatoare, plus influenţa preţurilor. Astăzi, când vorbim, că mai am stocuri de grâu şi de porumb, preţurile sunt mai mici decât cele de anul trecut. Şi atunci apare întrebarea firească: care alte produse din România s-au ieftinit în ultimul an? Răspunsul e clar: doar produsele agricole, doar materia primă, asta pe care noi o vindem şi nu creăm plusvaloare, că pleacă grâul meu în Italia şi de acolo se întoarce TIR-ul cu aluat congelat, ca după aceea să facem pizza şi alte prăjituri.

Astăzi, majoritatea fermierilor este decapitalizată. Finanțarea este marea problemă a agriculturii...

Constantin Buzatu: Dacă nu ai cu ce să finanţezi agricultura, asta înseamnă că ai început să cobori pe tobogan şi de acolo nu te mai scoate nimeni, ajungi la fundul gropii pe care scrie faliment, din păcate. E nevoie de intervenţia statului. În ultimii ani au fost bune două măsuri, au fost gură de oxigen pentru fermieri, IMMinvest și Creditul fermierului. Numai că s-a terminat și cu ajutoarele astea, s-a terminat și cu facilităţile fiscale. A mai rămas subvenția la motorină, dar cu nişte consumuri subnormate de acum 20 de ani. Adică vrea cineva să-mi spună că reuşeşte să se încadreze într-un consum de 23 de litri pe hectarul de arătură? Nu există aşa ceva! Sunt multe de discutat… Poate, totuși, cineva se trezeşte, acolo, în rândul autorităților.

Practicaţi agricultura de 40 de ani şi sunteţi pe producţie în continuare şi în activitate, cum ați reușit în aceste condiții vitrege?

Constantin Buzatu: Cu mult chin şi multă muncă, reușesc să rezist în agricultura românească.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU