Prin 2003, când proiectul utilizării rachetelor pentru stoparea căderilor de grindină pe terenurile cu culturi cu valoare ridicată ale agricultorilor a început să prindă contur, credeam că suntem în filme SF. Doar în România, că-n ţările vecine nu era nici o noutate. Doar necesitate, ca şi la noi.
Sute de miliarde de lei vechi au pierdut anual podgorenii din Dealu Mare, Iaşi, Vaslui, Vrancea, Timiş sau deţinătorii de plantaţii pomicole ori alte culturi. Grindina nu iartă şi nici nu ţine cont de cultură, plantaţie sau fermier. Ea, grindina, distruge aproape instantaneu, iar pagubele după potop se numără cu zecile de milioane de lei pe teritorii mici. Nu ţine cont nici de casă, nici de grădină. La nivel naţional, norii negri îşi varsă gheaţa de câteva ori pe an, suficient cât să aducă la disperare atât locuitorii, cât şi fermierii care-şi văd distruse agoniseala de-o viaţă şi investiţiile de-un an, în câteva minute.
Aşa s-a întâmplat recent în vestita podgorie Dealu Mare, unde peste 1000 de hectare, din opt localităţi, au fost afectate de grindina căzută o jumătate de oră. S-a distrus peste 80-90% din recoltă, la care se adaugă şi cea de anul viitor din plantaţiile tinere.
Culmea este că mare parte dintre proprietari nu şi-au mai făcut asigurări, bazându-se pe rachetele antigrindină. Nenorocirea este că staţia antigrindină din Istriţa de Jos s-a dovedit nefuncţională, rachetele antigrindină fiind trase cu întârziere. Adică după ce potopul a trecut. Şi nu unul oarecare, grindina luându-se la întrecere cu produsul găinilor, pe alocuri chiar depăşindu-le pe ouătoarele autohtone.
Aşa-i când te înveţi cu protecţia venită pe banii statului. Cel puţin aşa susţin autorităţile. Orice iniţiativă privată de susţinere, în parteneriat, a extinderii mai rapide a sistemului la nivel naţional a fost privită ca o ciudăţenie. Întreţinerea unei astfel de staţii este de 8-10 euro/ha. Costul de realizare a unei Unităţi de Combatere a Căderilor de Grindină (UCCG) cu 12 Puncte de Lansare (PL) şi Punct de Comandă (PC) este de 11 milioane RON, protejându-se fără prea mari eforturi 120-140 mii de hectare. Costurile se reduc la jumătate, dacă autorităţile locale pun la dispoziţie terenul.
Toate bune şi frumoase. Să presupunem, aşa cum s-a stabilit, că proiectul va fi gata în 2012, slabe şanse în ritmul actual, tot mai trebuie nişte ani pentru extinderea în Mehedinţi, Dobrogea, Maramureş şi în zonele vecine unităţilor existente. Cel puţin încă 8 - 9 ani. Şi cum criza nu vrea să ne lase prea curând, adio ”bubuieli” de protecţie a ”culturilor valoroase”.
Şi aşa, garanţia că ”băieţii” cu trăgaciul îşi vor face treaba întocmai la timp nu există, cum s-a întâmplat zilele trecute în localităţile din podgoria Dealu Mare. Şi cine plăteşte? Statul n-o mai poate face.
Reacţia trebuie să fie rapidă înainte de începutul fenomenului şi nu în timpul acestuia, când nu mai are niciun rost să strici rachetele de 300 de euro bucata. Nu-i mult, pentru cât se protejează. La un leu cheltuit, se evită pagube de 7 lei. Nu-i rău, dar nu-i suficient. Lângă calculul beneficiilor trebuie pus leul pentru investiţii. Cine şi de unde? Că statul zice că nu are. Tot din împrumuturi? Şi uite aşa plătim şi noi şi generaţiile viitoare pentru datoriile de până acum.
Roman Ştefănescu
