Cel mai mare dar pe care l-a făcut Dumnezeu omului încă de la crearea sa a fost libertatea. Pomul cunoștinței binelui și răului nu a fost altceva decât poarta de ieșire din rai. Omul nu era astfel obligat să rămână acolo decât ca urmare a unei decizii personale, altfel raiul n-ar fi fost decât o colivie, fie ea și de aur. Ar fi putut să rămână. Știa că va muri pentru că Dumnezeu îl informase. Moartea nici nu a fost pedeapsa pentru neascultare, ci doar consecința hrănirii cu acel fruct care îl făcea să cunoască diferența dintre bine și rău, mai precis să afle și calea răului, căci a binelui o cunoscuse deja. Așa s-a produs despărțirea de Dumnezeu, Cel care respecta libertatea și intrarea în sclavia diavolului, stăpânitorul acestei lumi, cel care te silește la tot felul de rele, părintele dezordinii, pe care o resimțim, parcă mai mult ca oricând, în societatea noastră.

Depărtarea de Dumnezeu este cu siguranță și motivul pentru care trăim senzația că nu suntem liberi în propria noastră țară, că ne conduce un guvern străin de sufletul și tradițiile noastre. Câtă vreme alte state ne impuneau prin forță – într-o perioadă istorică în care această manieră era normală în relațiile dintre ele – să facem și să dregem după voia lor, nu aveam ce reproșa nimănui. Faptul că nu eram liberi să decidem pentru noi ca națiune ne justifica starea de fapt în care trăiam ca neam.

Dar după revoluție nu se mai potrivește ceea ce pretindem că am obținut și modul cum ne manifestăm. Zicem că suntem liberi, dar încă nu suntem în stare să hotărâm pentru noi. Brucselu’ nu ne lasă cutare, ne impune cutare, UE a stabilit să facem așa și pe dincolo. Nu putem să ne ajutăm propriii fermieri sub niciun chip pentru că nu avem voie. Trebuie să ne aliniem prețurile pentru te miri ce serviciu public cu cele din Uniune, în condițiile în care economia nu e capabilă să producă nici până la piciorul broaștei în comparație cu a celora care au prețurile cu pricina. Iar economia nu poate mai mult, pentru că mecanismele care o pun în funcțiune nu sunt compatibile cu materia primă existentă în țara asta, oamenii. Este normal să fim diferiții, așa cum este fiecare neam din lumea asta. Unele, însă, au legile după cum le este firea, altele după cum le-a fost voia asupritorilor. Noi facem parte din a doua categorie.

Mă întreb câți dintre românii ce ne-au condus au gândit românește. Câți dintrepoliticieni au încearcat să pătrundă cu bunăvoință în intimitatea poporului să vadă care le sunt posibilitățile și neputințele? Să priceapă de ce nu i s-ar potrivi cutare sau cutare lege, ce în altă parte a lumii a dat roadă. Cine ar fi trebuit să se gândească la consecințele retrocedării unor parcele de pământ unor oameni lipsiți de elementarele mijloace de a le face să rodească. Degeaba îi dai cuiva o comoară dacă nu știe cui să o vândă și la ce preț, va muri de foame pe grămada de aur. Privim acum cu mânie în urmă și blestemăm faptele și pe cei care le-au făcut de ne-au adus în starea de acum, dar continuăm să ignorăm ca și aceia tocmai elementul cel mai important în procesul de guvernare, sufletul neamului acesta.

Cred că este momentul să înțelegem acest lucru. Să schimbăm aceste legi după cum ne sunt portul, graiul, tradiția, după firea noastră de români. Ce frumos și cât de actual surprinde politicianul și ziaristul Mihail Eminescu ideea guvernării: „[…] arta de-a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care-a apucat. […] Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol[…].”

Eminescu spunea acestea spre sfârșitul secolului al XIXlea, au fost și înaintea lui alții care au spus-o în state puternice, după el asemenea. Nu pot să cred că cei învestiții în funcții de conducere ar fi fost niște inculți ori niște proști și nu au știut. Mi-e teamă că mai degrabă nu le-a păsat, au privit guvernarea ca pe o problemă de afacere. Sau și mai rău nu au privit-o deloc. S-au înconjurat de oameni incapabili, dar slugarnici, cărora de le ceri albă ei îți dau albastră pentru că seamănă pe la începutul cuvântului și apoi cui îi pasă.

Preocupații de intrigi politice nu au sesizat diferența și s-au mirat doar la sfârșit că nu se potrivește. În loc să caute oamenii cu sufletul aproape de neamul acesta și cu minte destupată și să le ceară să construiască o lege bună pentru noi, cei mulți, au preferat să o comande pe grabă acelorași yesmani care probabil nici să traducă bine legea nu s-au străduit, că doar e la îndemâna oricui google-translate. În fine, să-mi fie iertată descrierea, nu am cunoscut personal acei oameni despre care am cutezat să vorbesc, sper ca nici să nu existe. Am încercat doar să-mi explic paradoxul de care vorbeam, între numita libertate de care cică ne bucurăm și măsurile luate ce par mai degrabă ale unui guvern fanariot.

Nu ne rămâne decât să încercăm cât mai mulți și cât mai mult să ne apropiem de Dumnezeu, Cel care respectă libertatea, pentru că El va împărăți peste niște supuși care au ales în deplină libertate să urmeze calea lui Hristos. Primul pas este să primim vestea celei mai mari minuni pe care a făcut-o Dumnezeu în fața omului, aceea prin care El, necuprins fiind, a luat trup omenesc, cu neputințe și slăbiciuni, trup de prunc, născut în grajd. Iar apoi să îndrăznim să mărturisim lumii că suntem ceea ce suntem, sau ar trebui sa fim, niște vestitori ai nașterii lui Hristos.

Adrian Nedelcu