Se întâlnesc doi indivizi. Primul salută: - Să trăiţi domnule doctor! Celălalt răspunde mirat: - Da’ de unde ştii, mă, că sunt doctor? - Păi, unul
din doi români are titlul de doctor. Cum eu nu-l am..... Cam aşa stau lucrurile şi cu „preşedintele”. Găsim la bloc preşedinte, găsim preşedinţi la companii private şi instituţii publice, la ONG-uri, la asociaţii de tot soiul etc. Partidele politice s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie în 20 de ani. La fel şi preşedinţii. Suntem o ţară de doctori şi preşedinţi. Paradoxal, în 2011 unul din doi copii nu a promovat bacalaureatul.
Facultăţile scot pe bandă rulantă viitori şomeri, care ajung să aibă titlul de doctor în buzunar şi să râvnească la un scaun de preşedinte. Situaţia nu a fost mai roz nici anii trecuţi. Însă nu vreau să vorbesc aici de sistemul de învăţământ, de pregătirea unora care se
mândresc cu titul de doctor ori de preşedinte. Doresc să trag un semnal de alarmă.
Lumea agricolă este, nu de azi, ci de ani buni, măcinată de orgolii care o dezbină în loc să o unească. „Vreau să fiu preşedinte”. „Eu sunt cel
mai bun, cel mai deştept, cel mai frumos, cel mai puternic. Cui nu-i convine, să plece din asociaţia MEA”. „Doar NOI suntem reprezentativi”.
Astfel de expresii nu-şi au locul în lumea agricolă. Pe piaţă agricultorii sunt concurenţi, dar au interese comune, să meargă afacerea
şi să aducă profit. Astăzi, în agricultură sunt probabil sute de oragnizaţii profesionale şi tot atâţia preşedinţi. Este foarte bine că oamenii s-au asociat. Dar de ce au făcut-o? Pentru a lupta pentru drepturile lor ori pentru promovarea unor persoane, unor orgolii, unor interese
nu tocmai ortodoxe?
Nu demult, în Parlamentul European, la Bruxelles comisarul european pentru Agricultură, Dacian Cioloş, s-a întâlnit cu reprezentanţii COPACOGECA, cea mai mare organzaţie a producătorilor şi cooperativelor agricole europene pentru a discuta viitorul agriculturii. COPA-COGECA şi-a spus punctul de vedere privind Politica Agricolă Comună 2014-2020 în faţa Comisiei Europene şi a Parlamentului European. România unde e? Agricultorii români pe cine au în spate să le susţină răspicat problemele la forurile europene? Nu există o organizaţie românească în COPA- COGECA. A fost vreo trei ani FNPAR - Federaţia Naţională a Producătorilor Agricoli. Acum numai naţională nu mai e! A fost dată afară pentru neplata cotizaţiei.
S-a opintit în vreo 300.000 de euro pe an. E o sumă atât de mare pentru câteva sute bune de oameni cu afaceri în agricultură şi industria alimentară? Înseamnă cel mult 500-700 euro de persoană (firmă), plătiţi anual la o organizaţie naţională reală care să-i reprezinte în COPACOGECA.
Mulţi, banii ăştia îi lasă la o masă la restaurant.
Fiecare îşi cheltuie banii cum vrea, dar pentru aşa o sumă nu ar trebui să stea cu palma întinsă la minister, în timp ce agricultorii din celelalte ţări ale Uniunii Europene (concurenţii alor noştri în piaţă) îşi rezolvă problemele şi luptă pentru profitabilitatea propriilor afaceri prin organizaţia europeană.
Am vizitat recent nişte ferme în Belgia. Acolo, fiecare fermier este înscris şi plăteşte cotizaţii în mai multe asociaţii. Spre exemplu, proprietarii unei ferme de peste 100 de taurine pentru carne, 50 de cai şi în jur de 100 ha de teren fac parte din asociaţiile crescătorilor de animale, a cultivatorilor de cereale, furaje, a tinerilor fermieri etc.
Şi plătesc cotizaţie la fiecare organizaţie în parte. Nu aşteaptă să plătească în locul lor statul. M-a surprins că nici măcar subvenţiile nu-i prea interesează. „Mă bazez pe ce produc şi pe ce vând. Ce şi cât vine de la stat, e bine venit. Nu ne facem planul de afaceri bazându-ne pe subvenţiile statului”, mi-au zis fermierii belgieni. Ai noştri spun că au nevoie de ajutorul statului ca să-i ajungă cât mai repede din urmă pe fermierii europeni. De acord, dar în privinţa asocierii cred că e cazul să se ajute singuri şi să nu stea la mâna ministrului, oricare ar fi el. Pentru că, atunci când primeşti pomană, ai obligaţii, iar o organizaţie puternică trebuie să se bată pentru problemele membrilor.
Mi-aş dori să văd că multele asociaţii profesionale din întreaga ţară se adună sub cupola unei singure organizaţii, care să le reprezinte atât aici, cât şi în afară. Se impune ca şefii unei asemenea confederaţii ori federaţii (nu contează numele) să cunoască agricultura şi domeniile conexe, ce se întâmplă în lume, să vorbească fluent măcar o limbă străină (preferabil engleza). Aşa arată profilul preşedinţilor şi al directorilor organizaţiilor europene.
Fermierii ar trebui să-şi vadă interesul şi nu să facă jocurile unora care se cred preşedinţi pe viaţă sau urmăresc alte avantaje. Simpatiile, antipatiile şi orgoliile nemăsurate nu trebuie să se regăsească în afaceri. Câştigul ar trebui să primeze şi să-i unească pe toţi, fie ei producători de cereale, de legume şi fructe, crescători de animale, fie procesatori de lapte, carne, pâine sau vin.
MIHAELA PREVENDA
