Lângă centrul, era să scriu butic, dar nu scriu, de unde-mi cumpăr pâinea cea de toate zilele, aflat nu departe de Poliţia Capitalei, locul unde îşi face veacul de peste un deceniu o precupeaţă ce nu prea se sinchiseşte de oamenii legii şi vinde la preţ de speculă şi cu lipsă la cântar diverse produse agricole, în acest vad comercial ilicit, aşadar, unde am văzut cu ochii mei, şi nu odată, cum mita este însuşită, la lumina zilei, de către băieţii în uniformă, în acest perimetru în care proverbul: unde-i lege nu-i tocmeală, este contrazis flagrant, o prezenţă de un pitoresc aparte. O ţărancă înaltă, trupeşă, roşie în obraz, de prin părţile transilvane, după straie, îşi etalează şi dânsa marfa: cârnaţi afumaţi, slană şi... aţi ghicit, palincă. Le oferă trecătorilor însoţindu-le cu vorbe mai fără de perdea, la preţuri de restaurant de cinci stele, n-am auzit de Copos, cine-i ăsta Copos, mai lăsaţi-mă cu Rapidul, că tocmai a pierdut în faţa lui Dinamo, scumpe de ţi se strepezesc dinţii când le auzi şi crezi că tocmai ai primit un pumn în plină figură de la Bute.

Cum gura îi turuie ca o moară stricată şi ochii îi cam sticlesc, mă gândesc că i se trage de la tărie. Şi nu mă sfiesc să i-o spun verde în faţă “că aşa-i românul”.

– Apăi, no – îmi răspunde – că aceea se ia ‘nainte de prânzuleţ. O bere mi-o dat mie curaj. Că la fomei berea merje! La ăi bărbaţi însă... nu prea, că le scade din putere, înţelegi mata ce voi să spui.

Mulţumit că, iată, tocmai primisem o informaţie de care să ţin seamă – ştia ea nevastă-mea ce ştie, când cu reproşurile – o întreb dacă nu scade ceva cumva, cât de cât din 'ale preţuri, peste poate de piperate.

– Apăi, no – mi-o retează, că marfa-i faină şi de departe adusă. Recunosc adevărul spuselor – şi cârnaţii şi slana arată cum nu se poate mai bine şi răspândesc o miroznă de-ţi plouă în gură, poate şi palinca-i de la mama ei, din prună, dublu ori triplu rafinată.

– Totuşi, zic, e scump, ceri mult, mult prea mult pentru buzunarul meu.

– Apăi, răspunde, de nu vrai, nu iai. Că, dimineaţă, mâine, mă duc în vamă. Unde n-am eu marfă câţi clienţi or fi. Şi nu cu lei din ăştia pricăjiţi, ci cu dulăi d-aia adevăraţi. Că-i vorba de valută.

Cu buzele umflate şi cu traista goală în vârf de băţ, îmi văd de drum. Nu fără a cugeta, în sinea mea: ca să vezi, domnule, ce înseamnă piaţa liberă şi până unde s-a ajuns. Care va să zică, vine ea ţăranca, tocmai de peste Carpaţi, bate atâta cale şi dacă nu vinde pe bani autohtoni se mulţumeşte şi cu dolari ori euro. Luaţi din vamă, de unde altundeva. Plătind vama, altfel cum. Ca peste tot!