Se înțelege că n-am cumpărat nimic, mai ales că a doua zi era Duminică - referendum. Am reţinut însă expresiile, sintagmele ar zice unii, să le fie de bine, care din nefericire caracterizează multe din cele pe care le trăim și le pătimim: merge și așa, și… cum ți-o fi norocul. Și iar mă gândesc la referendum.Ca om ce cu osârdie și cu deosebită plăcere – de ce să nu o recunosc – îmi fac veacul prin cele târguri, oboare și talcioace – că doar nu geaba am semnat, atâta amar de vreme, la radio, rubrica „De prin pieţe adunate” - mărturisesc, cu mâna pe inimă, că diferite feluri de comersanți, autentici sau improvizați, împinși de dorința de câștig ușor, obținut cu cât mai puțină trudă, ori siliți de nevoie să-și vândă pe te miri ce produsele ori agoniseala de-o viață, am întâlnit prin aceste locuri. Și din aceia care-ți ofereau potcoave de cai morți, ori brânză întărită cu ceva ipsos și din ceilalți ce voiau să-ți ia ochii și să te golească la chimir cu tinichele pe post de aur de 24 de carate, ba chiar și unii – Doamne, ce s-au mai înmulțit în ăști ultimi ani - care iți promit marea cu sarea, blana ursului din pădure, pământ pe lună și vize șenghen în Patagonia. Ceea ce n-am întâlnit, până mai deunăzi, mai deloc, a fost un neguțător cu adevărat cinstit. Că tot s-a bătut în astă vară monedă calpă pe această calitate umană, existentă, se pare, chiar și la politicienii români. Uite, frate, asta-i marfa, bună-rea, cum o vezi, dacă-ți place, o iai, de nu, ai drumul în față, atât te costă, fără de tocmeală și te poftesc să nu vii cu dânsa înapoi, că nu ți-o mai primesc. Cum un proverb românesc spune, și nu minciună grăiește, că tot fieraru’ – era să scriu țiganu’, dar nu scriu – își laudă ciocanu’, mai toți vânzătorii – de parcă ar fi de-o mamă – îți îndrugă verzi și uscate și îți fac capul calendar cu privire la osebitele însușiri, virtuți și merite – cum altfel – pe care le au bunurile scoase pe piață. Ei bine, cum precizam ceva mai devreme, deunăzi mi-a fost dat să am nesperatul noroc de un comersant cinstit cu adevăratelea. Pe ziarul întins pe jos, pe post de tarabă, se aflau expuse, în soarele nemilos al lunii lui cuptor, două cutii cilindrice pe care erau fotografiați trei crenvurști, de-ți lăsa gura apă când îi priveai, batoane de ciocolată – și ele în ambalaje de concurs, felurite conserve de pește, toate import vest. Prețurile? Mai mult decât rezonabile, de pomană aproape, că tot ne aflam într-o dimineață de sâmbătă. Cum ceva nu era, parcă, în regulă, risc o întrebare: Dar termen de garanție n-au? Ba au, zice vânzătorul. Au, întărește, da’… e cam expirat. Păi și atunci? îmi exprim nedumerirea. La cât dai pe ele, merge și așa. Și, dacă, ferească Sfântul, mă îmbolnăvesc, ori, și mai rău, dau ortu’ popii după ce le consum? Cum ți-o fi norocul! răspunde, privindu-mă cu lehamite.