Ploaie măruntă mocănească, frig, vreme ca şi vremurile pe care le trăim - să nu laşi un câine afară, o staţie de autobuz pe undeva pe lângă Oborul Vechi - că există şi unul Nou în sânul Bucureştilor. Alături de mine, sub o copertină, căci iarna mai există - rezistă şi aşa ceva în capitala scumpei - şi la propriu şi la figurat - noastre patrii un bărbat tânăr, ceva peste 30 de ani, nebărbierit, modest îmbrăcat, sprijinind două butoiaşe suprapuse din lemn nou-nouţe şi extrem de bine lucrate. Pare mohorât, probabil nu i-au mers vânzările. În faţa lui se postează un bătrân înalt şi slab peste 70 de ani, în mod sigur, cu şapcă, geacă, pantaloni de trening şi adidaşi, toate mărci străine cu inscripţii la vedere, haine purtate luate la mâna a II-a ori poate trimise de vreo rudă de prin cele străinătăţuri.

Bune butoiaşe, îl acroşează pe tânăr, de ţuică?
De ţuică, de pălincă, i se răspunde fără chef de vorbă.
Cât? - vine întrebarea.
Ei… mormăie... şi 60 de mii… abia desluşesc.
160 de mii? - se minunează bătrânul.
460 - este corectat - ăla micu.
Și ăla mare?
650, 65 de lei şi 50 de bani în roni.
Scumpe, scumpe, îşi dă cu presupusu’ moşulică.
Ăsta e preţul! Şi nici măcar munca nu-i plătită, d-apăi materialul.
Da’ e stejar, nu?
Nu, ulm.
Dacă era de dud, se făcea galbenă ţuica, aşa se dă expert cel cu geacă pe care scrie MARINAR’S STIL.
Aşa-i confirmă tânărul.
Da’ meserie cine te-a învăţat? - este iscodit.
Am mai prins, am mai furat…
De la ăi bătrâni, sunt sigur…
Păi, de la cine? Da’ nici d-ăştia nu mai sunt, că s-au rărit de tot. S-au dus pe lumea aialaltă şi poate le-o fi mai bine.
Şi se vând butoiaşele astea, se vând? - nu conteneşte cu interogatorul bătrânelul.
Câteodată mai bine, mai rar, altă data mai prost, mai mereu.
N-are lumea bani, asta e!
Unii are, zice printre dinţi tânărul.
Ăi de fură! - precizează categoric bătrânul.
Ăi de fură, ăi de-nşeală.
Că de muncă cinstită mai dai. Nici la oraş, nici la ţară.
Da’ meşterii câştigă bani buni…
Lei tranvai, cât să nu moară de foame, că-mi vine câteodată să plec cât oi vedea cu ochii. Da’ unde, că cică peste tot e criză.
Chiar aşa?
Întocmai aşa.
Pune punct dogarul şi se grăbeşte, cărând anevoie cele două butoiaşe către autobuzul ce tocmai cu o frână bruscă a oprit în staţie.
Un dialog dintre un tânăr şi un bătrân, între un pensionar şi un om care încă muncește, dintre un om de la ţară şi un om de la oraş. Şi plouă mărunt - mocăneşte, şi era frig, şi era o vreme - ca şi vremurile pe care le trăim - să nu laşi un câine afară. Fără să vreau mi-am amintit de Bacovia şi de cât de trist şi de cenuşiu şi de fără de speranţă a devenit totul, până când?