Într-o seară, plictisit peste poate, nici vremea de afară – şi nici vremurile de aici de dinlăuntrul ţării ori din afara ei – n-aveau cum să-mi schimbe starea, atenţia mi-a fost dintr-odată captată de o ştire auzită la radio, Antena Satelor, vezi bine, Fane: într-un sat, numărul măgarilor ameninţă să-l depăşească pecel al oamenilor. Iată un subiect de meditaţie, mi-am spus. Care va-să-zică, neamul lui Vasilică – cum  este numit de una lume patrupedul – se măreşte existand perspective să-l intreacă pe al celor ce umblă în două picioare şi se dă drept trestie gânditoare. E de bine, e de rău, cine poate şti? Mai păcătoasă se arată a fi treaba dacă avem în vedere (şi luăm în consideraţie) un alt aspect. Şi anume că unii dintre semenii noştri, parcă din ce în ce mai mulţi, sunt asemănaţi cu măgari.

Asta datorită „măgăriilor“ pe care le comit. Deşi după umila, dar indreptăţita, mea părere, n-ar trebui, în niciun caz, să li se spună astfel. Aceasta pentru a nu li se face o mare nedreptate animalelor – domestice ori sălbatice cate au mai rămas, dacă au mai rămas – despre care vorbim. Păi, ia să stăm stramb şi să judecăm drept. Avem cumva ce să reproşăm, dacă suntem serioşi şi nepărtinitori, asinilor? Bineinţeles că nu. Că sunt uneori extrem de incăpăţanaţi şi nu-i mai mişti dintr-ale lor?... asta nu e un defect, ci mai degrabă o calitate deoarece incăpăţanarea poate fi sinonimă şi cu perseverenţa şi cu capacitatea de a fi consecvent cu tine însuţi. Or, inşii cu proaste apucături – de la verbul „a apuca“, „a lua cu japca“, la care face trimtere eticheta măgari, departe de a avea aceste adevărate calităţi. Indivizii la care ne referim astăzi zic una şi maine alta, azi sunt cu unii, maine cu alţii, ei n-au nici convingeri de nestrămutat şi nici ambiţia de a-şi rămane credincioşi lor inşişi. Cât despre răbdarea, ori mai curand demnitatea de a duce greul în spate, indiferent cât de lung şi anevoios e drumul – însuşire

prin care asinii fac notă aparte în regnul animal, la măgarii care nu sunt măgari prin naştere, ci doar prin vocaţie – dacă ne insuşim totuşi acest apelativ – nici pomeneală să existe. Ei fug de muncă precum dracul de tămaie, ori politicianul de dus la cap o promisiune.

Cât despre greu, să-l ducă alţii.

Şi totuşi, dacă stau şi cuget bine, o asemănare s-ar găsi intre cele două specii. Care e aceasta? V-o spun imediat: lovitura de copită! Năpraznică, mutilantă, şi la una, şi la alta. Numai că şi în acest caz, este necesară o obligatory o diferenţiere: animalul, la propriu, loveşte din instinct de conservare, pentru a se apăra, pe cand dobitocul, la figurat, loveşte din plăcere sadică şi prostie crasă. Prostia de a distruge, plăcerea de a face rău cu bună-ştiinţă. Vedeţi în asta cumva vreo asemănare cu blandul patruped ce poartă pe spate semnul crucii? Nici pomeneală. Aşa încât, frumos vă rog, atenţie la vorbe şi la etichete. Să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului, iar măgarului ce-i al măgarului. Ori, poate, cine ştie, viceversa: să-i dăm măgarului ce-i al Cezarului, iar Cezarului ce-i al măgarului. Salut Vasilică! Ave!