Calendaristic, noiembrie este ultima lună de toamnă. În tradiţia populară luna noiembrie se numeşte “Brumar”, deoarece este vremea apariţiei brumei. Mai este denumită şi “Vinar”, adică luna vinurilor, deoarece în această perioadă are loc fermentarea şi limpezirea vinului în butoaie. Se spune că în cazul în care cade bruma şi promoroaca, iar vântul bate mai cu putere, atunci iarna va fi blândă. Dacă în noiembrie plouă mărunt, vom avea parte de o iarnă grea.
Lucrările prezentate mai jos sunt redate ca repere orientative pentru cititori şi nu exclud posibilitatea efectuării de alte lucrări. Fiecare fermier, în funcţie de cultura pe care o are, de suprafeţele deţinute, cât şi în funcţie de condiţiile climatice va decide ce este mai corect de făcut în ferma sa.
Pentru agricultură, noiembrie este luna în care se continuă campania de pregătire a terenului pentru culturile din primăvară. Numai acolo unde sunt întârzieri neaşteptate şi unde planul de semănat pe culturi nu a fost încheiat, din punct de vedere practic, încă se mai poate semăna grâu. Pentru suprafeţele de grâu semănat în afara epocii optime se recomandă o creştere a cantităţii de sămânţă la hectar. Acest lucru se aplică în special pentru a compensa posibila răsărire deficitară, dar şi pentru a compensa lipsa de înfrăţire din cadrul acestor culturi.
Cu cât ne îndepărtăm mai mult de epoca optimă de semănat, trebuie să mărim cantitatea de sămânţă pe hectar în aşa fel încât să asigurăm numărul optim de plante la unitatea de suprafaţă. Normal, trebuie să asigurăm 750 - 850 de boabe germinabile pe hectar atunci când şansele de înfrăţire sunt diminuate, astfel încât în primăvară să avem în jur de 700 - 800 plante pe hectar. De cele mai multe ori, suprafeţele de grâu semănate târziu răsar în ferestrele iernii. Dacă iarna este normală pentru condiţiile din România, cu precipitaţii sub formă de zăpadă, aceste culturi nu vor fi afectate.
Pentru grâul de toamnă este foarte important să încolţească încă din toamnă, să răsară, dacă este posibil şi să treacă peste perioada de iarnă. Odată cu trecerea peste iarnă, soiurile de grâu sunt supuse procesului de vernalizare (iarovizare). Prin vernalizare, practic, grâul trece de la etapa de dezvoltare vegetativă la etapa de dezvoltare generativă. În lipsa acestui proces, soiurile de grâu care depind de vernalizare cresc în primăvară numai vegetativ fără a emite organele florifere şi fără a fructifica. Procesul de vernalizare se desfăşoară separat, la nivelul fiecărui frate. Boabele germinate şi plăntuţele în curs de răsărire sunt de asemenea supuse acestui proces. Plantele de grâu pot emite fraţi chiar şi în primăvară, dar aceşti fraţi vor creşte numai vegetativ şi vor ramâne sterili. În cazul soiurilor de grâu de primăvară nu mai este nevoie de trecerea plantelor prin procesul de vernalizare, ele fiind abilitate să emită organele florifere şi să fructifice fără trecerea prin iarnă.
Pregătirea terenului pentru culturile din primăvară
Cea mai importantă activitate a lunii noiembrie este pregătirea terenului pentru campania de primăvară. Odată cu recoltarea ultimelor suprafeţe cultivate din acest an, odată cu venirea ploilor de toamnă, se poate trece la pregătirea terenului pentru culturile din primăvară. Este bine ca toate terenurile agricole să fie arate înainte de intrarea în iarnă. Este ştiut că cea mai proastă arătură din toamna va fi mult mai bună decât o arătură făcută în primăvară.
Pentru că vrem să terminăm cât mai repede aratul, uneori uităm să luăm în considerare toate aspectele care duc la realizarea unui teren uniform, fără resturi vegetale şi bine prelucrat. Consider că o reamintire a principalilor factori care determină calitatea arăturii va contribui din plin la obţinerea de rezultate bune. În principal ar trebui să avem în vedere următoarele aspecte:
Conţinutul de apă al solului din momentul efectuării lucrării de arat. Cel mai bine ar fi ca această lucrare să se desfăşoare la un conţinut optim de apă al solului, conţinut care diferă de la un tip de sol la altul. Dacă discutăm de un sol argilos, conţinutul de apă al solului trebuie să fie la 20 - 22% . Practic, pentru aratul acestui tip de sol intervalul optim de lucru este foarte redus. Asta nu înseamnă că, dacă avem altă umiditate a solului (mai mică sau mai mare decât cea prezentată), nu putem să lucrăm acest tip de sol. Cu utilajele actuale se poate lucra foarte bine şi la umidităţi apropiate de optim, dar în aceste condiţii creşte consumul de motorină pe hectar, creşte uzura brăzdarului, iar brazda nu mai este aşa de uniformă şi calitatea acesteia este diminuată.
Dacă discutăm de un sol nisipos, intervalul optim de umiditate pentru arătură este mult mai mare şi este cuprins între 15 şi 30%. Comparativ cu solurile argiloase, acest tip de sol se poate lucra mult mai uşor, cu consumuri mai mici de motorină pe unitatea de suprafaţă şi cu un randament mai mare.
Adâncimea arăturii. Pentru a nu se forma podul, harpanul sau bătătura plugului, adâncimea arăturii trebuie să fie diferită de la un an la altul. Dacă se ară mereu la aceeaşi adâncime, solul se tasează şi va permite din ce în ce mai greu pătrunderea, apei, a aerului şi a rădăcinilor plantelor sub acest strat. Mai nou, datorită dotării fermierilor cu utilaje tip subsolier, lucrarea de arat poate fi înlocuită cu subsolajul cel puţin o dată la patru ani. În felul acesta se elimină posibilitatea formării harpanului sau posibilitatea stagnării apei pe sol atunci când cantiatea de apă căzută în 24 de ore este mare. În general, în toamnă se efectuează o arătură adâncă la 28 - 35 cm. În funcţie de plugul utilizat, adâncimea poate varia între anumite limite. La plugurile normale cu 2 sau 3 trupiţe, de cele mai multe ori, arătura se face în agregat cu grapa stelată care are rolul de a uniformiza terenul în urma lucrării.
Schimbarea sensului arăturii. În multe situaţii, fermierii ară în aceeaşi direcţie, în acelaşi sens şi la aceeaşi adâncime. Pentru o unifomitate mai bună a arăturii şi pentru o realizare cât mai corectă a lucrării de semănat se recomandă ca în fiecare an să se schimbe direcţia de efectuare a arăturii. Astfel, dacă în acest an arăm terenul pe lungimea solei, la anul venim şi efectuăm aratul perpendicular pe arătura precedentă. Prin aceste schimbări repetate creşte uniformitatea terenului şi asigurăm un pat germinativ mult mai bun pentru sămânţă.
Lucrarea terenului în pantă. Pe terenurile în pantă arătura se face paralel cu curbele de nivel, pentru a se putea proteja mai bine solul împotriva eroziunii. De cele mai multe ori, fâşiile de teren amplasate în lungimea coastelor au fost lucrate perpendicular pe curbele de nivel şi rezultatul a fost dat de levigarea stratului fertil din vârful colinei către baza acesteia. În vârful colinelor fertilitatea solului a scăzut an de an.
Înainte de efectuarea arăturii, terenurile se lucrează cu grapa cu discuri pentru a asigura fragmentarea resturilor vegetale rămase de la cultura precedentă (resturi de porumb, floarea soarelui), dar şi pentru fragmentarea buruienilor. Prin această lucrare, la efectuarea arăturii se asigură o mai bună încorporare a resturilor vegetale în sol.
Fertilizarea solului
Înainte de efectuarea arăturii se pot aplica şi îngrăşămintele organice şi/sau îngrăşămintele chimice pe bază de fosor şi potasiu. În funcţie de cultura postmergătoare, de cantitatea de îngrăşăminte aplicate la cultura anterioară, în funcţie de gradul de aprovizionare al solului în aceste elemente, precum şi în funcţie de condiţiile climatice se pot aplica diferite doze de fosfor şi potasiu. De subliniat este faptul că indiferent de dozele ce se vor aplica trebuie evitată fertilizarea în exces sau fertilizarea unilaterală. Fertilizarea unilaterală cu fosfor sau în exces poate duce la apariţia fenomenului de fitotoxicitate la cultura postmergătoare, poate duce la sterilitatea plantelor şi la o îngălbenire prematură a acestora.
cazul potasiului, lipsa acestuia, poate determina dereglări majore în plantă şi poate duce la o înfrăţire mai slabă în cazul cerealelor, la putrezirea rădăcinilor, la o coacere neuniformă a culturii şi în final la reducerea producţiei.
În ce priveşte dozele recomandate, acestea sunt diferite de la o cultură la alta, dar în principiu am putea spune că pentru cultura de porumb, consumul mediu de elemente nutritive din sol în kg/ha substanţă activă necesar pentru o tonă de boabe, dar şi pentru producţia secundară aferentă se situează la 12,5 kg s.a P şi 16,5 kg s.a K. La floarea-soarelui, consumul mediu de elemente nutritive din sol (în kg s.a./ha) se situează la 17,5 kg s.a. P şi la 50 kg s.a K.
În funcţie de celelalte elemente şi de producţia planificată pe hectar se poate stabili doza optimă de fertilizare pentru aceste culturi.
Pentru a avea o imagine şi mai completă a cantităţilor de fosfor şi potasiu din cadrul solurilor din România, menţionăm că, în funcţie de conţinutul în aceste elemente, solurile pot fi cu grad diferit de aprovizionare. Astfel: în cazul fosforului discutăm de soluri slab aprovizionate unde avem între 8,1 şi 18 mg/kg de sol conţinutul în P; soluri mijlociu aprovizionate unde conţinutul de fosfor se situează între 18,1 şi 36 mg/kg sol; soluri bine aprovizionate în fosfor unde conţinutul este situat între 36,1 şi 72 mg/kg sol şi soluri foarte bine aprovizionate unde conţinutul se situează între 72,1 şi 108 mg /kg de sol.
În cazul aprovizionării cu potasiu a solurilor din cadrul culturilor de câmp, se întâlnesc următoarele grade de aprovizionare: soluri cu aprovizionare mijlocie în potasiu unde conţinutul se situează între 66,1 şi 132 mg pe kg sol; soluri bine aprovizionate cu K unde conţinutul se situează între 132,1 şi 200 mg pe kg de sol şi foarte bine aprovizionate unde conţinutul de potasiu se situează între 201 şi 265 mg pe kg de sol.
Normal ar fi ca în cazul fermelor să facem determinările de aceste elemente prin cartarea agrochimică măcar o dată la 5 ani. În felul acesta am putea stabili un program mult mai raţional şi echilibrat de fertilizare, în care să putem lua în calcul toate elementele necesare realizării unor producţii performante.
MIHAI M.
