...deocamdată, noi. Puținii străini care ne vizitează. Puținii străini din piețele în care exportăm. Firav.

Vinul românesc baleiază între legenda cu superlative şi abruptul realităţii. Între "vinul de ţară" şi aproape neînţelesul vin premium.
Economia centralizată ne-a lăsat cu toate dezavantajele dar, din păcate, nu am extras din teoria şi practica acesteia şi avantajele pe care, indiscutabil, le-am fi putut implementa în noua economie de piaţă.
Îmi permit să numesc câteva lucruri care lipsesc astăzi. Nu judec ci, din postura lucrătorului în piaţa reală de mai bine de două decenii, simt ceea ce ar putea face bine. Prognoză. Analiză. Evaluare. Politici pe termen lung. Branding comun. Educaţie. Entertaiment. Comunicare. Sindicalizare. Valoare adăugată. Cercetare. Legislaţie.
Nevoia de dezvoltare
În mod normal, o ţară viticolă ca România are nevoie de un Institut al Vinului (vezi ICE Italia, ICEX Spania, Sopexa Franţa ș.a.m.d.)
Muzeul Vinului, despre care am mai scris, poate să preia atât moştenirea culturală viti-vinicolă, dar poate angrena interactiv valorile mai puţin cunoscute ale vinului, ca produs de bază al turismului, al industriei cosmetice, farmaceutice şi, de ce nu, ca produs Horecca de înaltă ţinută. Un Salon expoziţional de anvergură. O emisiune TV de tip Discovery. (Ştiu ce spun după 3 ani de realizare a unei emisiuni sub-bugetate, cu ore de difuzare care par să fie dedicate mai degrabă unui produs... ilegal...)
Şi totuşi, ştim bine, viticultura şi vinificaţia s-au "mişcat bine".
OK. Avem vinuri din ce în ce mai bune. Cine le consumă? După ce criterii? IWCB dă câteva repere. Alte concursuri din exterior certifică şi ele calitatea unor vinuri.
În absenţa unei comunicări masive, gradul de absorbţie al informaţiei în mentalul colectiv este, fără supărare, aproape zero.
Această situaţie poate chiar obligă pe unii producători să nu fie constanţi în oferte, să conchidă că oricum nimeni nu apreciază valoarea reală a unui vin bun. Şi, deşi pare o cauţiune pentru acţiuni nelalocul lor, să recunoaştem că românii încă fac apologia vinului de buturugă (obţinut din vii hibride) pe care, vai, îl confundă cu "vinul din strămoşi". Se reproşează direct producătorilor că nu fac educaţie. Sunt şi nu sunt de acord cu această abordare. Meseria lor este să facă vin. Din câte taxe plătesc s-ar putea constitui la nivel central un fond pentru imaginea vinului românesc. Ba, ţinând cont şi de faptul că vinul poate aduce beneficii şi brandului de ţară, turismului, s-ar putea atrage surse şi din alte sectoare economice.
Studiul privind conceptualizarea oeno-turismului este obligatoriu. Studiul privind tiparul de consum, pe FIECARE PALIER ÎN PARTE, este, de asemenea de neocolit.
Prezentarea noii Românii viticole, cu amănuntul, CRAMĂ DE CRAMĂ, printr-un proiect media (TV, internet, carte) este fără îndoială, un capăt de pod.
Tot ceea ce spun aici, repet, ca extras din tot ceea ce susţin toţi specialiştii domeniului, costă cu mult mai puţin decât orice acţiune „de bifat" a administraţiei centrale, acţiuni concepute şi realizate doar pentru praful de aruncat în ochii electoratului. Ba nu, praful de pe tobă.
Este un moment în care trebuie să adoptăm noi înşine o nouă atitudine, să uităm de produsul agricol care se vinde singur şi, în consecinţă, să cerem coerent sprijinul autorităţilor. Deşi pare că acestea „nu aud", convingerea mea este că schimbările nu se pot face altfel. Avem varianta să câştigăm, varianta să închidem prăvălia. Terţio non datur. A treia cale nu există.