În timp ce oierii protestau de zor, nemulțumiți de modalitatea cum a fost modificată Legea vânătorii și protecției fondului cinegetic (amendată prin Legea 149/2015), parlamentarii noștri își asigurau fără jenă bătrânețile și își votau pensiile speciale.

Am sosit în Parcul Izvor în jurul orei 11:30 pregătit, ca de obicei, pentru o nouă întâlnire cu prietenii oieri. Eram sigur că voi da și de colegii jurnaliști, deja ciorchine pe lângă liderii crescătorilor de ovine care aveau să-și expună nemulțumirile și să îndemne la scandări, tablou similar cu protestele acelorași personaje din aprilie 2015 (aprilie, lună buclucașă, știm cu toții de ce!). Vă explic la urmă ce-i cu ea. Predestinat parcă.

Mă și vedeam fotografiind din nou dronele Jandarmeriei, așa cum făceam la cealaltă demonstrației a oierilor, cea din fața Palatului Victoria, de pe vremea fostului ministru Daniel Constantin, instrumente de ultimă generație menite să fie adevărați „ochi din cer” ai bravilor soldați în albastru. Ceva însă nu se lega. Drone nu erau (cel puțin nu le-am văzut eu), jandarmii călare fraternizau deja cu oierii, discutau de vaccinările cailor, lucruri serioase, nu glumă. A, și n-am mirosit iz de gaz lacrimogen.

Am văzut însă cu ochii mei amploarea evenimentului abia când am ajuns „la o aruncătură de băț” de intrarea în Camera Deputaților, zona Izvor. N-am avut prea mult timp de contemplare. Căutam deja cu fervoare prima „victimă”, un lider al oierilor care să-mi povestească de ce sunt acolo; un „vox” absolut necesar.

Imediat am dat cu ochii de Dumitru Andreșoi, „regele ciobanilor” catalogat prea ușor de presa de scandal. Asta în timp ce mă gândeam olecuț cum e să faci comerț cu cușme (da!, din blană de miel, neagră), așa, ca de la oier la oier.

Domnia sa înroșea însă telefonul. Negocia prezența sa la sediul APIA pentru a discuta în jurul orei 14 situația subvenției pe cap de animal. Ne cunoșteam. Mi-a cedat câteva minute. L-am „luat” direct cu carnetele de comercializare, problema-generatoare-de-țepe printre oieri: „La carnetele de comercializare, una dintre probleme este când se eliberează formularul de către fermier; se semnează că s-au primit banii. Este o mare aberație pentru că fermieri de-ai noștri au livrat animalele către anumite firme, iar acestea nu le-au mai dat banii. Acolo apărea însă că oierii au încasat sumele, iar acest lucru nu se întâmplase. Peste 5.000 de lei nu mai ai voie să încasezi cash, ci prin bancă. Unii cumpărători de rea-credință au spus că renunță la cash și fac virament bancar; nu au mai depus banii în cont. În Cluj, știu câțiva fermieri din niște comune de acolo care au rămas fără niciun miel. Toții mieii i-au dat și n-au încasat niciun ban. Sunt oameni disperați. Cumpărătorii de rea-credință au de obicei firmele în insolvență sau în faliment. Mai recuperează dacă ai ce. N-ai ce-i face”.

A trebuit să opresc reportofonul. Telefonul lui Andreșoi suna încontinuu. M-am ținut însă scai de om și l-am „prins” iar. „Cum domnule Andreșoi?”, îl chestionam eu pe hunedorean, „De efectele nefaste ale Legii 407 nu discutăm?”. Atât mi-a trebuit: „Părerea mea că suspendarea efectelor legii 407 ar trebui făcută prin Ordonanță de Urgență și pe urmă s-o modificăm cum trebuie. Sincer, nu am cuvinte să calific o asemenea lege. Stau și mă gândesc – suntem de rânsul Europei. Și aceste amendamente aberante au fost introduse în acest an! Anomalia la fondurile de vânat este următoarea: – pe proprietatea mea, vânătorul poate vâna. Este proprietatea mea personală, nu i-am concesionat lui terenul să vâneze, dar el o poate face! Și totul în baza legii! Dacă și terenul meu este limitrof suprafeței concesionate de vânători, ei tot pot să treacă cu mașinile pe terenurile mele, să împuște tot. Aici vorbim de terenuri în proprietate și în arendă. Eu am mii de hectare, credite la bănci”. Epuizasem subiectul stabulației obligatorii la oi. Nu se epuizase însă recitalul. Am continuat să fiu umbra lui Andreșoi, în condițiile în care domnia sa se alăturase deja altui grup de jurnaliști. Hop și eu! Am prins ca din zbor subiectul dureros al numărului de câini la stână. Nu înțelegeam însă dacă în ochii oierilor care ne înconjuraseră erau lacrimi sau nu. Eu eram atent tot la Andreșoi.

„La mine în zona de munte, unde pășunez eu, am nevoie de minim cinci câini la turmă, maxim opt-nouă (asta la o mie și ceva de oi). Cum să acopere doar trei câini suprafața pe care se împrăștie 1.500 de oi? La 1.000 de oi, în zona de munte, nevoia minimă este șapte-opt câini. Animalele sălbatice s-au înmulțit în România de intră chiar și peste noi în case. Dezastrul cinegetic s-a făcut nu din cauza câinilor, ci din cauza vânatului excesiv și tăierilor abuzive de masă lemnoasă. S-au distrus habitatele vânatului și au intrat la noi. Ne mănâncă animalele, ne mănâncă pe noi în case, acolo s-a făcut dezastrul, nu la noi. Câinii noștri mănâncă urs sau lup?

La rasa Țurcană care este o rasă rustică, de exemplu, cât este pământul «gol», fermierul îi dă un surplus de 300-400 de grame de porumb. Intrând cu ele pe stabulație, trebuie să le asiguri fân, lucernă, să crești la un kilogram de porumb; costul pe cap de animal crește cu cel puțin 50-60 la sută”.

Era clar pentru mine. Lucrurile se precipitau. Oricum, veneau spre noi valuri-valuri de oieri cu mițoase, cu clopuri sau căciuli, ghioage, geci de piele, pantofi, jeanși, talăngi, fluiere, vuvuzele, smartphone-uri; fiecare cu ce putea. Nu m-am dezlipit însă de sursă.

„Este un război mai vechi. Au fost diferențe de opinie între noi și vânători; acum s-au acutizat. Ei încet, încet, au încercat să pună stăpânire legislativ pe noi. Ce război economic să am eu cu vânătorul când ăla nu produce nimic? Nu este concurentul meu. Ăla distruge. Noi am depus amendamente în Comisia de Agricultură pe noul act normativ care a modificat Legea 407, dar nu s-a ținut cont de ele”, a conchis Andreșoi. „Gata! Vorbim după!”, a tăiat-o rapid. Nu era o mare problemă. Apăruse la orizont Marcel Andrei, președintele Sindicatului Național al Crescătorilor de Ovine și Caprine din România.

„Nu vrem suspendarea Legii 407. Vrem abrogarea ei!” - Marcel Andrei

Nu mi-a fost greu să dau de „șeful” oierilor din această zi. El a întocmit lista cu revendicări. Era clar că era un „must” să vorbesc și cu el. Concurența era la coadă...

Prima întrebare, primul punct pentru mine: „Ce vreți să faceți cu Legea 407? Doriți suspendarea ei, așa cum mi-ați spus ieri? Doriți Ordonanță de Urgență?”. Se vorbea deja de abrogare. Eu calculam însă. Ca la șah. Vine „pe țeavă” întrebarea cu subvențiile, încă ceva, și gata materialul. Știm deja că se poartă „spargerea” informației în presa agricolă online. Să fie multă (recunosc, și eu îmi doream asta). Mi-am dat seama însă că doar din știri, n-ai cum să povesteși ce-a fost la Palatul Parlamentului astăzi, 15 decembrie, zi cu soare, așa, cam de primăvară, de plimbat pe lângă oi pe tăpșan. Într-o lună a lui aprilie?

Imediat, șeful Sindicatului Oierilor a „percutat”: „Noi nu vrem suspendarea legii, cerem direct abrogarea, după care să se formeze o comisie mixtă (...). Ca o paranteză, Ministerul Agriculturii este instituția care trebuia să ne reprezinte în primul rând interesele. Către MADR am înaintat adrese nenumărate pentru a intermedia o comisie interministerială formată din Ministerul Mediului, Ministerul Agriculturii și noi, pentru a avea o discuție pe această lege, s-o armonizăm, să fie bine pentru toată lumea. Am fost refuzați. Nu au făcut nimic, așa că nu ne putem aștepta la cine știe ce pretenții din partea Ministerului Agriculturii”. Cam scump la vorbă domnul Andrei. Sau nu pusesem eu întrebarea cum trebuie?

Am virat-o direct către subvenție (subiect aflat pe lista de revendicări, alături de câini cu jujeu, stabulație forțată și altele), în speranța că voi obține mai mult. Deja se prefigura „marfă” pentru un articol pe cinste, mai ales că Marcel Andrei îl luase deja în cătare pe fostul ministru al Agriculturii, Daniel Constantin: „Cu subvenția, ceea ce a făcut domnul fost ministru (n.r. - Daniel Constantin), cu toate că de morți se vorbește numai de bine, efectiv și-a bătut joc de noi, de crescătorii de animale. În primul rând, de la emiterea celebrului Ordin 619 de depunere a cererilor care a fost emis târziu, foarte prost, foarte stufos. Încă de pe atunci eu l-am atenționat pe domnul ministru și i-am spus că acest Ordin nu poate fi înțeles nici de angajații APIA, dar decum de un crescător. Răspunsul dânsului a fost foarte simplu – angajații APIA trebuie să-l înțeleagă pentru că le-am mărit salariul cu 60%. Dacă le-a mărit salariul înseamnă că trebuie să le bage și mintea în cap?

La ovine, subvenția este undeva la 20-22 de lei pe cap de oaie. Se mai dă plata decuplată de producție pentru cei înscriși în Registrul Genealogic încă 7 euro, dar la cerințele care sunt acolo, crescătorii nu le pot îndeplini și acolo riscă inclusiv dosare penale pentru că ar fi fals în declarații. Eu i-am sfătuit pe crescători mai bine să renunțe la cei șapte euro decât să să se trezească cu dosare penale. Eu efectuez controlul oficial al performanței la bovine. Ei, să știți că și aici deconturile se fac cu mare întârziere, tot felul de piedici avem din partea acelei agenții denumite ANARZ, dar pentru noi nu sunt banii să ni se plătească deconturile pentru manoperă, dar pentru ei s-au găsit bani să cumpere o flotă de mașini de Skoda cu care să se plimbe”, conchidea Marcel Andrei. Deja și el avea alte treburi și părăsea careul de jurnaliști.

Lucrurile începeau să se precipite, cădeau primele garduri ale Jandarmeriei. Dar eu îl vedeam pe Dorin Cojocaru, directorul general APRIL, un prieten al oierilor. Ratam momentul? Aveam pe altcineva pe lângă mine? Nu! Pe el atunci.

„Câinii sunt angajații mei. Tu, stat, îmi limitezi numărul de angajați?” - Dorin Cojocaru

Cum opinia sa este respectată în sectorul laptelui, a fost și este alături de fermieri, dar și de partea procesatorilor, cum cota laptelui de oaie și capră cuprinde 20% din piața procesării, și acest sector trebuia să-și exprime părerea. „Aplicabilitatea Legii 407 ar putea genera probleme în piață? E moral ce se întâmplă cu acești oameni?” Răspunsurile lui Dorin Cojocaru (ca simplu cetățean, nu șef APRIL) au venit ca unse...

„Nu este moral, pentru că toată transhumanța (tradiție românească) se distruge. Este neconstituțională legea. Pe terenul meu pot să fac ce vreau. Cu numărul de câini este o aberație. Eu cred că se încalcă legea protecției animalelor. Ce fac? Îmi omor câinii acum? Eu trebuie să apreciez în funcție de rasă numărul de câini cu care îmi fac treaba, așa cum orice persoană poate ține oricâți câini vrea, atâta timp cât plătește impozit. Nu mă restricționezi tu stat pe mine fără să-mi dai soluții! Sunt angajații mei! Tu îmi limitezi numărul de angajați? Este discriminatoriu, neconstituțional și facem legi aberante fără să dăm soluții.

Din total lapte procesat în România, laptele de oaie reprezintă cam 20%. În cazul în care nu se va rezolva prea repede această problemă legislativă, va exista un impact asupra ofertei de lapte de oaie și capră. Oierii noștri nu au grajduri construite pentru stabulația de iarnă. La noi este transhumanță – vara la munte, iarna la șes. Pe mine mă deranjează că sunt specialiști în Comisia de Agricultură și nu sunt solidari cu oierii”, declara pe fugă Dorin Cojocaru. Prietenii săi Ionică Nechifor, Marcel Andrei și alții fugeau către garduri. Jandarmii cedaseră fără violență/ripostă baricada din fața Palatului Parlamentului. Oierii erau deja pe gard și scandau: „Hoții! Hoții!”. Dacă eram în pantofi de parlamentar, sigur îmi era frică. „Ce noroc pe mine. Sunt gazetar”.

Am luat-o la pas cu valul de protestatari către Piața Constituției și apăsam cu înverșunare butonul declanșator al aparatului de fotografiat. „Moment memorabil. Trebuie să am fotografii la arhivă”. Ce bine că am făcut asta. Reportofonul înregistra efectul sonor în continuare.

„Sunt și vânător, și crescător de animale. Voi fi nevoit să «fac dispăruți câinii» sau să-i ascund” - Pop Eremia, Reghin

Încă nu luasem hotărârea dacă să plec sau nu. Marea masă de oameni se spărsese și grupuri masive înconjurau deja Casa Poporului. Zona intrării la Senat era ocupată. Senatoarea Cristiana Anghel avea discuții cu un grup de protestatari, situație care la un moment dat a degenerat.

Am rămas însă în Piața Constituției. Trebuia să ascult testimonialul unui baci sprijinit în ciomag. După port, părea un oier înstărit, cu multă carte. Ce era important, jurnaliștii, ciorchine lângă el. M-am apucat de treabă. Discuția ajunsese la numărul de câini. Ce m-a atras? Că vorbea la mișto de unii deputați ca fiind noua „nobilime” a țării: „Am în jur de 600 de oi și câini șase. Eu sunt și vânător, întâmplarea face, și crescător de animale. Ce-o să fac? Suntem puși în situația ori să dispară câinii, ori să-i ascund. Eu sunt convins că acest subiect a pornit de la doi-trei senatori și deputați (printre care și Atilla Kelemen) și apoi s-a extins apoi la un număr foarte mare de senatori și deputați care se consideră noii nobili ai României.

Există riscul însă ca acest subiect să se transforme indus într-un conflict între vânători și crescătorii de animale. Este fals. (...) Vânătorii trebuie să-și vadă dimensiunea lor sportivă, cum a fost de când este lumea, de când aveam grofi; ne lăsau să vânăm. Și păstorii să-și crească animalele. Nu se poate veni cu bocancul”.

Îmi era de ajuns. Dar nici acum n-am putut pleca. O fanfară cânta vesel lângă noi. Doi oieri dansau în jurul cușmelor. Jandarmii nu mai aveau căștile de protecție pe cap. Delicios moment. Inedit. O mașină TVR a oprit și a înregistrat dansul. Doar eu și cameramanul (pe care întâmplător îl cunoșteam) eram lângă oierii cântăreți. Și eu, și Marius (că așa îl cheamă), încercam să găsim un loc mai bun pentru a surprinde momentul. Gata. Era momentul să plec.

Dansul oierilor (video)

Șeful Comisiei de Agricultură, Nini Săpunaru, recunoștea la televizor că vânătorii au făcut un lobby puternic pentru legea în cauză

Când am auzit asta, iar mi s-au aprins beculețele. Noi nu avem vreo lege care să reglementeze lobby-ul. Locația în care mă aflam îmi permitea înregistrarea audio. Jurnaliștii, bineînțeles ciorchine (scuze pentru repetiție) la ieșirea din sala Comisiei de Agricultură a Camerei Deputaților. Se terminase întrunirea cu oierii. La acea oră, soluția viabilă era încă Ordonanța de Urgență menită să schimbe parte din actul normativ blamat de oieri.

„Rolul unei Ordonanțe de Urgență, că de aceea este OUG, este să clarifice anumite chestiuni de urgență. Dacă sunt două-trei articole care deranjează acut în această perioadă le rezolvăm acum, repede. Restul articolelor pe care le acuză oierii, avem timp să le discutăm în comisii și să vorbim.

Să știți că și noi am votat la un moment dat împotriva acestei legi. Și președintele a întors-o. Această lege nu a fost numai opera Comisiei de Agricultură din Camera Deputaților, a fost și a Comisiei de Mediu. Până la urmă trebuie să existe o Lege a vânătorii. Că se pot face anumite mișcări, că majoritatea parlamentară la acel moment a avut o viziune greșită, asta este de rezolvat.

Nu există vânător care să nu-și fi susținut această lege, au avut un lobby extrem de puternic, recunosc acest lucru, dar asta este absolut normal, se întâmplă în Parlament tot timpul când sunt legi care sunt importante pentru anumite categorii de persoane. Să nu uităm că această lege a fost întoarsă din plen de două ori, a stat un an de zile în Parlament până a ieșit în această formă. Este o greșeală. Cred că acel text cu pășunatul este o greșeală, adică nu era rolul Legii vânătorii să vorbească de interzicerea pășunatului de la 5 decembrie la nu știu cât; asta era treaba Agriculturii. Trebuia s-o lase la Legea zootehniei”, preciza Săpunaru undeva pe la ora 16.

Lovitura de grație via Dan Suciu: „O lege inițiată în Parlament nu poate fi modificată prin Ordonanță de Urgență”. Fault!

Mulțumită televizorului, eram „prezent” și în sala de presă a Guvernului, locul dării de seamă a Executivului în fața mass-mediei. Grațios, purtătorul de cuvânt al Guvernului condus de Cioloș, Dan Suciu, dădea lovitura de grație oierilor. Nu merge cu Ordonanța de Urgență.

Deja, într-o zi, s-a discutat de suspendarea Legii 407, de abrogarea ei, de modificarea ei prin Ordonanță de Urgență. Care să mai fie soluția rapidă de modificare a actului normativ? Se prefigurează din ce în ce mai mult „previziunea” lui Tinel Gheorghe, deputat PNL, conform căreia mai devreme de luna martie-aprilie (tot aprilie!) Legea 407 nu va putea fi modificată. Guvernul însă lucrează. Pentru oieri.

„Au loc întâlniri la nivelul ministerelor cu secretarii de stat pentru a analiza care sunt soluțiile și a înțelege mai exact revendicările oierilor. Cunoaștem, sigur că da această problemă a oierilor, fiind evident într-un domeniu apropiat domniei sale (n.r. - Dacian Cioloș), dar trebuie găsită acea soluție tehnică și legală care să poată mulțumi pe toată lumea. În cel mai scurt timp, Guvernul va veni cu o soluție tehnică și legală care să răspundă solicitărilor.

Nu urgența este problema, este vorba de natura legii pe care trebuie s-o modificăm. Este o lege inițiată în Parlament, trecută prin Parlament. În consecință, pe acest proiect de lege nu poate să se emită o Ordonanță de Urgență care să modifice efectiv acest proiect de lege. Chestiunea în sine poate fi cumva reglementată și asta vom încerca să facem, să încercăm să reglementăm printr-un act normativ. Dar, o modificare punctuală pe cele două puncte luate în discuție în cursul acestei zile nu poate avea loc în scurt timp.

Vom găsi o altă formulă legislativă care să cuprindă revendicările oierilor într-o formulă sau alta. Asta depinde foarte mult de cum se negociază și care sunt punctual solicitările domniilor lor, dincolo de aceste chestiuni pe care le-am avut zilele acestea în discuție, cu pășunatul și numărul câinilor. La nivelul ministerelor se caută această soluție în acest moment și vom veni în cel mai scurt timp cu un răspuns tehnic și legal”, preciza Suciu.

Legea 407/2006 a suferit, în decursul timpului, nenumărate modificări, dar odată cu cele aduse în anul 2015 apare o noutate, și anume aceea că «pe terenul proprietate crescătorul de animale nu mai poate pășuna». Concret, articolul 23 din Legea 149/2015 dispune: «(1) În scopul gestionării durabile a faunei cinegetice, se interzic: ...c) păşunatul animalelor domestice în terenul agricol între 6 decembrie şi 24 aprilie».

Astăzi, aleșii din Parlament și-au acordat între două și 6 mii de lei lunar, la pensie, în funcție de numărul mandatelor petrecute ca senatori sau deputați. Șefii lor sunt însă si mai castigati. Un ales cu vechime și cu funcții de conducere poate câștiga peste 11 mii de lei. Liberalii au fost singurii care s-au împotrivit acestor privilegii. Cu aplauze și urale, parlamentarii au adoptat cu amendamente o cerere de reexaminare a legii pensiilor speciale a președintelui Klaus Iohannis. În document, șeful statului le ceruse astă-vară să renunțe la aceste privilegii. Parlamentarii nu au fost de acord.

Până la urmă cu ce s-au ales azi oierii? (Ionel Văduva).

Lucian Marcu, International Affairs Manager IWCB

Totul a început într-o dimineață de toamnă cu accente de vară târzie. Noi, cei șapte fantastici, temerarii care au decis să răspundă invitației Excelenței Sale domnul Pande Lazarevski, ambasadorul Macedoniei la București, sprijinit în zona de operațional de bunul său prieten, pe numele lui Dimitar Anastasovski, un om de afaceri din Macedonia, am plecat pentru câteva zile să vizităm cramele macedonene (21-25 octombrie 2015).

Trebuie să spun ca ambasadorul Pande Lazarevski și Dimitar Anastasovski sunt mai vechi prieteni de-ai noștri, arătându-și în repetate rânduri dorința și dedicarea pentru stabilirea unor punți de legătură între lumea vinului din cele două țări. Împreună s-au implicat în aducerea de probe din Macedonia în cadrul Concursului Internațional de Vinuri de la București - IWCB 2015. Cu regret spun că, deocamdată eforturile au rămas unilaterale (adică doar din direcția Macedoniei), dar cum speranța moare ultima, am hotărât să spargem gheața și să vedem ce se întâmplă în domeniul viei și vinului în această țară mică și nu prea îndepărtată.

Poate unii dintre dumneavoastră vor fi surprinși de cel puțin două din afirmațiile de mai sus. Macedonia este producător de vinuri?! Da, și nu de acum, ci de câteva mii de ani! Cea de-a doua nedumerire poate fi legată de distanța dintre România și Macedonia. Răspunsul poate fi din nou surprinzător – nu sunt decât aproximativ 650 km din București până in inima uneia dintre zonele viticole importante și de ce să nu o spun de la început, plină de surprize foarte plăcute. Există un mic amendament legat de distanță – ea este cea corectă doar dacă vă asigurați că o apucați pe drumul cel mai scurt, ceea ce noi nu am făcut. Dar toate la timpul lor și să începem cu începutul.

Peripețiile, savoarea unei călătorii

Am decis să ne întâlnim la ora 8.00 dimineața, la ceas în Parcul Libertății, lucru care evident că nu s-a întâmplat din motive de trafic și altele. Oricum, nu am întârziat mult, doar vreo oră. Așadar, am avut timp să ne cunoaștem mai bine, să încercăm să găsim un loc unde să bem o cafea – lucru care nu ne-a ieșit - și nu în ultimul rând, să intrăm în atmosfera de excursie cu autocarul din vremea școlii. Mă rog, nu a fost chiar autocar, ci cu un microbuz, pus la dispoziție prin bunăvoința lui Ionuț Popescu (Vinescu.ro). Dar m-am luat cu povestitul și nu v-am spus care am fost cei șapte fantastici, temerarii plecați pe „drumul vinului” în țara lui Alexandru Macedon, pomeniți la începutul articolului: Cătălin Păduraru (CEO IWCB, Wine Ambassador), Cesar Filip (proprietar Infinity Drinks – magazine și import de băuturi fine), Ionel Stoica (Rifco Trading, importator și distribuitor de băuturi), Cosmin Tudoran (artist, student la Horticultură și promotor al culturii vinului), Laurențiu Horodnic (Oenolog.ro), Mihaela Prevenda (redactor șef Revista Fermierului) și subsemnatul.

Oricum, la orele 9.00 trecute fix am luat voinicește calea Giurgiului. Voinicește e cuvântul cheie aici pentru că oricât de repede am ajuns la Giurgiu, de voinicie am avut nevoie ca să trecem celebrul pod al prieteniei care este în reparații. Teoretic, pentru că practic nu am văzut prea mulți oameni să lucreze fizic, ci mai mult măsurau.

Înarmați cu răbdare, tutun și o sticluță de rachiu de cidru (ca să nu-i spunem calvados, deoarece era produs autohton) am avut tot timpul să admiram câinii din Giurgiu, care nu urlau, dar erau prezenți în număr semnificativ pe toata platforma vămii.

După (numai) două ore, iată-ne în vama bulgărească unde lucrurile au mers strună și ne-am așezat la drum, cap compas Sofia. S-au spus glume, s-a discutat politică, economie, comerț, s-a dormit, nu s-au spart semințe. Deh, un microbuz cu intelectuali. În schimb, la popasul de prânz s-au mâncat mici bulgărești, nu de foame, ci doar așa, să facem o paralelă, după părerea mea inegală, cu ai noștri. Micii noștri sunt mai buni, dar nu putem să strigăm chestia asta în gura mare, că ai lor nici nu se cheamă mici, ci cevapcici.

De la Sofia, lucrurile păreau clare și am cotit-o tot voinicește pe drumul care părea că duce spre Macedonia. Cum până la Sofia sunt vreo 400 și ceva de kilometri, iar distanța totală este puțin sub 650, ne-am făcut socoteala că în maximum trei ore suntem la destinație, cu niște mâncărică și un vinișor pe masă. După circa patru ore am început să ne întrebăm dacă nu am nimerit într-o gaură de vierme care ne va scoate într-un capăt îndepărtat al Universului. Deja era ora 21.00, întuneric și nimic nu prevestea că ne apropiem măcar de graniță, nicidecum de destinație. S-a luat decizia unanimă să întrebăm, asta deoarece GPS-ul rămăsese în mașina lăsată la București. Am scos din mânecă, sau din lavalieră, o combinație de sârbă, bulgară asezonată cu ceva semne și am aflat ca da, acela ar fi drumul spre Macedonia, dar că trebuie să facem la dreapta undeva. Mi s-a părut puțin ciudat, mai ales că ceea ce credeam eu că reținusem consultând Viamichelin.com nu se prea potrivea cu situația din teren. Am considerat că totul se datorează unei simple bariere lingvistice. Greșit  dragi prieteni, deoarece atunci când în fața noastră au apărut tiruri așezate cuminți la coadă și au început să se ițească clădirile de neconfundat ale punctului de trecere a frontierei, iar noi am îndrăznit să ne relaxăm, a venit și lovitura de sabie, care nu a fost a lui Alexandru Macedon. Pe placa mare și albastră din vamă era un cerc cu muuuulte steluțe sub care scria clar Hellas. Speranța noastră, a tuturor, s-a mototolit ca o bucată de hârtie, gândurile au început să se lovească de pereții capului ca niște păsări aflate într-o colivie prea strâmtă.

Ca să o scurtăm, am ajuns la granița cu Grecia, în care am fost forțați să și intrăm deoarece nu a mai fost chip să dăm înapoi și…am intrat în Grecia. Ne-am întors după 50 de metri, am pătruns din nou în țara vecină și prietenă Bulgaria (unde, normal, vameșii și-au îndeplinit misiunea și ne-au controlat la acte și bagaje, după ce o făcuseră și cu aproximativ 20 de minute mai devreme la ieșirea din țară), am mers înapoi preț de 15 km, am făcut la stânga acolo unde trebuia să facem la dreapta venind dinspre Sofia și după nici 45 de minute, iată-ne la granița cu Macedonia. Deși aceasta nu este o țară mare, noi ne aflam într-un punct de trecere a frontierei obscur la vreo 120 km la sud de locul unde ne aștepta, cel puțin în viziunea noastră, mâncărica și vinișorul. După o mică problemă legată de cartea verde (aproape că am crezut că facem cale-ntoarsă), repede rezolvată cu ajutorul autorităților am intrat în nu prea îndepărtata Macedonie.

Excedat de prea lunga așteptare, cel care urma sa ne fie gazdă pentru următoarele trei zile, bunul nostru prieten Dimitar, a venit și ne-a ridicat de la graniță și bine a făcut pentru că drumurile au fost destul de întortocheate. Astfel, pe la 23.00 ora locală, miezul nopții ora României, după un drum de 15 ore în loc de 7-8 ore cât ar fi trebuit să dureze, iată-ne la Popova Kula, una din cele șase crame pe care le-am vizitat în Macedonia, Popova Kula având și facilități de cazare.

Și de aici lucrurile devin serioase. Am parcat în fața cochetului hotel, atașat unei mici crame, cum am aflat mai târziu. O să vorbim despre această cramă la timpul ei deoarece, deși am fost cazați trei nopți acolo, nu a fost prima cramă la care am avut o degustare. Din acest moment, totul a intrat în normal, am fost întâmpinați exact cum ne așteptam, cu mâncare tradițională, cu vinuri surprinzătoare și cu o ospitalitate de excepție. Astfel a început programul nostru de vizitare a șase crame pe parcursul a trei zile. Am mâncat, am încercat vreo două-trei vinuri, am admirat restaurantul amenajat cu grijă și am mers degrabă la culcare în camerele primitoare.

Ezemit Winery, 20 milioane de litri - capacitatea de procesare

Prima zi plină pe teritoriul Macedoniei, după micul dejun, am coborât în curte și am realizat că ceea ce părea drăguț noaptea este de fapt o proprietate superbă, construită cu nu prea mulți ani în urmă, dar în stilul unei cetățui locale. Piatra, lemnul, arcadele, ușa masivă de la intrare, de mărimea uneia dintr-un castel medieval, toate se potriveau, se îmbinau și iți dădeau impresia de bine gândit și bine făcut. Nici turnul nu lipsea și când l-am vizitat am putut admira priveliștea de jur împrejur. Un platou aflat la 150 m altitudine, înconjurat de dealuri și văi și alte dealuri în spatele cărora se întrezăreau munții în pâclă. Macedonia se laudă cu 300 de zile de soare pe an. Noi am prins două zile ploioase, dar sufletul ne-a fost luminat de locurile frumoase, vinurile bune, oamenii primitori, care ne-au arătat seriozitate și dorința de a merge împreună într-o direcție, aceea a vinului.

Și astfel am pornit să vizităm prima cramă aflată la vreo 40 km, numită Ezemit Winery. Când am ajuns, nimic nu ne-a atras atenția, în afară poate de un Ferrari în culoarea roșu - ferrari, evident. Clădirea, destul de tehnică, chiar anostă. La interior, o sală spațioasă cu rafturi pe care era prezentată întreaga ofertă a celor de la Ezemit. Când directorul general ne-a spus câteva cifre, ne-am schimbat cumva părerea. Ezemit Winery are două capacități de procesare, una mai veche - de cinci milioane de litri și o alta cumpărată anul trecut, cu o capacitate de 15 milioane de litri. Au în proprietate 400 ha de viță-de-vie și în 2015 au achiziționat aproximativ 12.000-13.000 tone de struguri. Cultivă și procesează cu precădere soiuri locale cum ar fi Vranec, Temianika (este același strugure ca și Tămâioasa noastră), Zuplianka, Smederevka, Plavac Mali, dar și soiuri internaționale ca Riesling de Rin, Sauvignon Blanc, Viognier, Pinot Grigio, Muscat Frontignac, Shiraz, Cabernet Sauvignon. Poate numele soiurilor locale nu sunt foarte prietenoase, însă acestea produc vinuri pline de caracter, care merită toată atenția și respectul nostru. Îndeosebi Vranec este soiul lor emblematic, un fel de Fetească Neagră a Macedoniei, deși originar din Muntenegru se simte extraordinar sub soarele macedonean. Soarele îl ajută să acumuleze zahăr mult și să-și clădească întreg caracterul. Cum zahăr se adună din belșug și ei îl vinifică în sec, tăria alcoolică a soiului Vranec, omniprezent în Macedonia, depășește în mod curent 15 procente. Am întâlnit cazuri și cu 17 procente tărie alcoolică. Vinurile sunt bine făcute, cu metode și abordări moderne, cu excepția acelui Plavac Mali care îmbracă o haină mai rustică dar foarte interesantă.

Când a venit vorba despre prețuri, surpriza a fost cel puțin la fel de mare. Prețuri medii de achiziție de 2,5 euro/sticlă, chiar pentru vinurile baricate, ne-au lăsat cu gura căscată. Evident, poate fi vorba și de o politică de prețuri mai agresivă din dorința de a clădi o piață rapid și de a lichida cât mai repede stocurile pentru menținerea unui cash-flow pozitiv după investițiile mari făcute în ultima perioadă. Am plecat de acolo spunându-ne „Uite, dom'le, că se poate!”.

Popova Kula Winery, cramă mică, în inima munților, cu vinuri mari

A doua cramă vizitată a fost chiar Popova Kula, locul unde eram cazați. O cramă aflată la polul opus față de cea prezentată în prima parte a zilei. Am avut ocazia sa îl cunoaștem pe proprietar, pe care nu numai că l-am cunoscut dar ne-am și împrietenit. Un amfitrion desăvârșit, cu o educație solidă primită în SUA, urmată de o carieră prodigioasă în țara sa. Fost președinte de bancă și mai apoi directorul unei agenții guvernamentale pentru dezvoltare, Jordan Trajkov a avut o cu totul altă abordare.

Cu o suprafață totală de aproximativ 50 ha, din care doar 18 cultivate și o producție de aproximativ 150.000 sticle/an,  Jordan Trajkov a ales să-și construiască brandul pas cu pas și să mărească producția treptat, prin plantări succesive pe suprafețe mici.

În același timp, s-a dedicat păstrării “în viață” a unor soiuri aproape pierdute, cum ar fi Zilavka, din care rezultă un vin alb plin de caracter. De remarcat Stanushina, un soi roșu care este vinificat în rose și roșu, care însă uneori suferă o mutație din care rezultă struguri albi. Din aceștia se face un vin alb foarte rar – nu mai erau decât 60 de sticle în stoc din cele 300 produse anul trecut, evident la un preț de cinci ori mai mare decât media celorlalte sortimente, care se situează în jur de 4 euro.

Un alt soi balcanic cultivat la Popova Kula Winery este Prokupac, roșu, pe care l-am întâlnit și la alți producători macedoneni și chiar în Serbia. Nici aici Vranec nu lipsește, având ocazia să degustăm vinul acestui an, direct din tanc, un vin care trebuie ținut minte și căutat peste vreo doi-trei ani.

Pe lângă soiurile locale, la Popova Kula se mai cultivă Sauvignon Blanc (vinul 2014 a fost bine apreciat în cadrul IWCB 2015 unde a câștigat medalia de aur), Cabernet Sauvignon și altele.

Am aflat, de asemenea, cu surprindere că hotelul (33 de camere) construit deasupra cramei, în mijlocul podgoriei, aduce venituri importante, acestea reprezentând peste 70% din cifra de afaceri. De fapt, este una din puținele daca nu chiar singura facilitate de cazare cu specific vini-viticol pe o rază de vreo 60-70 km.

Am degustat toate vinurile despre care am vorbit mai sus, am mâncat bine, ne-am delectat cu muzică autentică cântată de un taraf tradițional. Vă recomand cu căldură să vă opriți la Popova Kula în drum spre Grecia, sau chiar să rămâneți câteva zile și să vizitați și alți producători din zonă.

Tikves Winery, între primele 30 cele mai inovative companii din lume

Și iată că a venit și a doua zi în țara lui Alexandru Macedon, cu alte două crame.

Am început ziua cu un colos al erei iugoslave, pe numele lui Tikves. Cumpărat pe un milion de euro de un om de afaceri care și-a vândut firma de distribuție de bere și răcoritoare cu vreo două sute de milioane și care a înțeles să mai investească încă 30 de milioane după achiziție.

La Tikves Winery, tradiționalul se împletește cu modernul doar în măsura în care tradiționalul este gândit să te lase să vezi o parte din istorie și să te facă să te simți bine. O cramă modernă, cu o capacitate de prelucrare de 40 milioane de sticle/an, mii de hectare de vie în proprietate și achiziții pe măsura setei utilajelor din dotare. Aici am găsit soiuri locale, ca Temianika și nelipsitul Vranec, dar și soiuri internaționale. Prețuri modice în jur de 4-5 euro/sticlă la achiziție, culminând cu vasul amiral al acestui producător, numitul Barovo la prețul de 15 euro sticla, care dacă e să mă întrebați, face toți banii. Aici am avut și surpriza unor distilate bine făcute și decent poziționate ca preț.

Totul s-a desfășurat într-o sală de degustare rustică, cu un șemineu uriaș, unde am ajuns după ce am străbătut sute de metri de pivnițe, trecând pe lângă butoaie de fermentare din lemn vechi de o sută de ani.

Am plecat cu un gust bun de la Tikves, gust dat atât de vinuri, cât și de gustarea frugală dar bine închegată din produse din carne și brânzeturi tradiționale. Ceea ce am văzut ne-a lăsat și lumină în suflet, pentru că am realizat ce se poate face dintr-un vechi combinat comunist, bine direcționat și cu o viziune clară asupra destinației. Poate că nu e întâmplător  faptul că vinificatorul de la Tikves este unul dintre cei mai buni din lume, iar Tikves Winery a fost desemnată în 2008 la Paris ca fiind printre primele 30 cele mai inovative companii de pe glob.

O cramă macedoneană în stare să cucerească iubitorii de vin români – Bovin Winery

Ne-am luat amintirile frumoase și sticlele achiziționate cu noi și am pornit către un alt producător – Bovin, unde am nimerit, spre seară, în mijlocul unei petreceri între prieteni și am fost primiți ca niște prieteni.

Cei doi frați, Kiril și Gjorgji Bogevski, au pus bazele cramei Bovin în 1998 cu o producție de 150.000 sticle, ajungând în prezent la peste 1,5 milioane de sticle produse anual.

Deși îi cunoșteam pe proprietari din timpul unei vizite a acestora la București acum câteva luni și le cunoșteam și vinurile,care de asemenea au obținut rezultate remarcabile la IWCB, nu am putut să nu fiu surprins de ospitalitatea lor și de nivelul calității vinurilor produse de aceștia. Lista este lungă și nu am găsit un singur vin care să mă dezamăgească, voi menționa doar patru nume Venus, Alexandar, Dissan și Imperator. De menționat, că acesta din urmă este chiar favoritul președintelui Macedoniei.

Daca primele două sunt vinuri proaspete, simple dar foarte atrăgătoare la nivelul de preț cu care ne-am obișnuit în Macedonia, ultimele două sunt interpretări ale celebrului de acum Vranec, poziționate la 15, respectiv 20 euro/sticlă. Nu le putem clasifica drept vinuri ieftine, dar calitatea și bucuria oferită este pe măsură.

Pe lângă cele patru vinuri amintite, în larga paletă a ofertei Bovin mai există două etichete pe care  trebuie să le menționez, dar nu știu unde să le așez. Vorbim aici de My Way, un vin care în mod clar nu este destinat comercializării fiind produs în cantități mici deoarece se produce cam la fel ca Amarone. Este din soiul local Vranec și are 17 grade tărie alcoolică, bine tolerate datorită restului de zahăr încă prezent. De aceea, proprietarii preferă să îl bea cu prietenii și pentru că tot nu au stres să îl poziționeze în vreo nișă de piață l-au evaluat la 150 euro/sticlă. Celălalt, pe numele lui de botez ERA este 200 de euro, așa ca să fie masa bogată. Sincer, niciunul dintre ele, la o degustare în orb printre vinuri din aceeași categorie nu ar fi chiar Cenușăreasa, dar încearcă să vinzi astfel un vin de Macedonia!

În opinia mea, Bovin este un nume care, dacă reușește să pătrundă pe piața românească va rămâne imprimat atât în minte, in inimă, cât și pe papilele gustative.

Seara a fost asezonată cu bucate tradiționale și muzică de petrecere cântată la chitară și vocal de judecătorul șef al regiunii Tikves, așa, ca să vedem că justiția știe și altfel. Backing vocals a fost asigurat de un alt comesean autohton, dar și de membrii echipei noastre, care au propus și piese din repertoriul românesc, doar ca să se știe că avem și noi, nicidecum din cauza gradelor dezlănțuite ale prea prețuitului My Way.

Am plecat cu greu de la Bovin, mai mult cu forța deoarece seara proprietarul de la Popova Kula, unde ne era culcușul, trebuia să ne prezinte câțiva parteneri de afaceri de origine americană care urmează să-i promoveze vinurile peste ocean.

Și așa mai trecu o noapte și a venit și ultima zi a periplului nostru macedonean.

Peste 20 de etichete, de la vinuri de masă până la vinuri premium – Stobi Winery

Cum cele din urmă crame incluse în programul nostru se aflau la 100 km distanță, în apropiere de Capitala Skopije, am eliberat camerele la Popova Kula, urmând ca ultima noapte să o petrecem la hotelul cramei Kamnik.

Înainte de a ajunge acolo, am făcut un popas de ajustare la Stobi Winery, după tipicul cu care începusem să ne obișnuim, cinci vinuri și mâncarea însoțitoare, care să ne ajute să le înțelegem mai bine.

Crama, nu mai veche de 6-7 ani, proprietatea unui magnat al oțelului care și-a dorit un loc special și l-a obținut. Stobi este o cramă modernă ca design și tehnologie, cu o capacitate de 4,5 milioane litri dintre care 1,2 milioane destinați fermentării. Majoritatea strugurilor provin din achiziții de la diverși producători din zona viticolă Tikves, care prin cele 12000 ha deține o treime din totalul plantațiilor din Macedonia. Această cramă are în proprietate plantații viticole mult sub capacitatea de prelucrare. Cu peste 20 de etichete, Stobi Winery produce de la vinuri de masă până la vinuri premium. Cu câteva vinuri cuvee interesante, dar și vinuri monovarietal, Stobi oferă produse foarte bine realizate și în mod clar acesta e doar începutul. De remarcat un soi originar din Georgia, vinificat foarte interesant la Stobi. Mă refer aici la R'kaciteli. Vranec este și acesta la el acasă la Stobi. Nici nu este foarte greu ținând seama că peste 50% din soiurile roșii plantate în Macedonia sunt reprezentate de acest soi cu un mare potențial.

Și crama Stobi ne oferă vinurile în același registru de preț pe care deja îl considerăm normal în Macedonia și oriunde în lume (1,5 – 2 – 4 euro/sticlă).

Chateau Kamnik a încheiat periplul prin cramele din Macedonia

Iată-ne îmbarcați în mașini, îndreptându-ne spre ultima probă specială a turului nostru – Chateau Kamnik. Am ajuns în mai puțin de 45 de minute și ne-am găsit într-un loc cu o perspectivă frumoasă asupra orașului. Un hotel de 4 stele, așezat pe unul din dealurile ce înconjoară Capitala Macedoniei. Ne-am cazat și cum degustarea era programată mai spre seară am plecat spre Capitală, aflată la doar zece minute de mers cu mașina. Aș descrie orașul ca fiind plin de viață, cu terase și restaurante pline, dar într-un anumit sens halucinant. Statui ale unor personaje din diverse epoci și domenii, privindu-te mai vesel sau mai trist de peste tot, într-un amalgam eterogen și amețitor. Cu timpul ne-am obișnuit, dar sincer, nu știu dacă la a doua vizită aș reuși să înțeleg mai mult, eventual să mă obișnuiesc până a le ignora.

După un prânz târziu, aproape o cină luată mai devreme, ne-am îndreptat spre cramă. Chateau Kamnik este probabil cel mai mic dintre producătorii pe care i-am vizitat. Cu o producție puțin peste 100.000 de sticle anual, dispune de plantații proprii amplasate pe dealurile din jurul capitalei, dar achiziționează struguri și de la anumiți cultivatori atent selectați, pentru a fi siguri de rezultatele finale, sau cel puțin asta își doresc. Crama, un amestec bine balansat de tradițional și modern se află în imediata vecinătate a hotelului, la nici cinci minute de mers pe jos, cu o priveliște minunată asupra orașului Skopije. Proprietarii, cu activități în domeniul cinegetic, de unde și modul în care este amenajat și decorat hotelul, au ales să producă vinuri în gama premium și super premium. Se acordă atenție detaliilor, de la faza de recoltare, procesul de vinificare până la sticle și etichete. Evident, toate astea conduc către prețuri mult peste medie nesusținute de toate vinurile prezentate în cadrul degustării. Totuși, nu se poate spune ca realizările acestei mici crame nu sunt remarcabile în ansamblul lor. Un aspect interesant, Kamnik este singurul loc din cele șase vizitate în care restaurantul propriu oferă o selecție foarte bună de vinuri, atât  domestice cât și străine, pe lângă vinurile proprii bineînțeles.

Pot spune fără nicio reținere că întreg traseul nostru, organizat de Dimitar Anastasovski, cu sprijinul Ambasadei Macedoniei la București a fost fără greșeală și ne-a dat ocazia să facem cunoștință cu această mică țară atât de apropiată nouă din multe punte de vedere și mai cu seamă cu acest domeniu drag multora dintre noi.

Așa s-a încheiat o experiență minunată pe care vă sugerăm să o încercați. Până la urmă este o călătorie ca de la București la Timișoara dar mai rapidă, cu condiția să nu greșiți drumul.