În ultimii ani, schimbările climatice și-au lăsat o amprentă vizibilă asupra viticulturii europene, inclusiv în România, unde tiparele meteorologice în schimbare cresc presiunea asupra viticultorilor. Perioadele mai lungi de căldură și umiditatea mai ridicată sporesc riscurile de producție și creează o presiune mai frecventă a bolilor în timpul sezonului de vegetație. În acest context, productivitatea depinde de recolte constante, de calitatea strugurilor și de capacitatea de a proteja valoarea muncii depuse pe parcursul fiecărui sezon, ceea ce face ca sănătatea viței-de-vie să fie un factor esențial pentru producția sustenabilă de vin într-un climat din ce în ce mai instabil.

În ciuda provocărilor întâmpinate în 2024 din cauza condițiilor meteo extreme, România a demonstrat o competitivitate puternică în sectorul vitivinicol european în 2025, depășind media UE în ceea ce privește nivelurile de producție și stabilitatea. Potrivit datelor Eurostat¹, producția a ajuns anul trecut la 4,1 milioane de hectolitri, reprezentând o creștere de 29% față de 2024, susținută de condiții meteorologice îmbunătățite și de precipitațiile din finalul sezonului, care au contribuit la stabilizarea randamentelor și la îmbunătățirea calității strugurilor. Această revenire se evidențiază la nivel european, unde producția de vin a crescut cu doar 2% în 2025, subliniind caracterul distinct al redresării României. Îmbunătățirile înregistrate în 2025 au marcat un punct de cotitură pentru sector, oferind o bază solidă pentru o productivitate mai mare și pentru o încredere reînnoită a viticultorilor în perspectiva ciclului de producție 2026.

Pe măsură ce sectorul valorifică câștigurile de productivitate și încrederea generate de performanța îmbunătățită din 2025, controlul eficient al bolilor devine esențial pentru ca viticultorii să își mențină rezultatele în anul curent. Condițiile meteorologice și schimbările de temperatură au intensificat riscul bolilor fungice, în special făinarea, una dintre cele mai persistente amenințări pentru sănătatea viței-de-vie. Netratată, această boală poate afecta grav fiziologia plantei, calitatea strugurilor și, în final, productivitatea generală, mai ales în sezoanele caracterizate de umiditate fluctuantă. Pentru a răspunde eficient, viticultorii se orientează tot mai mult către soluții de protecție a culturilor bazate pe cercetare științifică avansată, cum este proquinazidul. Dezvoltat de compania de știință și tehnologie agricolă Corteva Agriscience, acest compus reprezintă o abordare preventivă și perturbă dezvoltarea timpurie a fungilor, oferind un control țintit și de lungă durată al făinării.

Proquinazidul este formulat în Talendo^®, un fungicid utilizat pe scară largă în programele de management al bolilor la vița-de-vie. Modul său de acțiune este completat de un efect unic de redistribuire în fază de vapori, extinzând protecția dincolo de suprafețele tratate direct, un avantaj important în plantațiile cu coronament dens și cu creștere rapidă. În plus, Talendo^® oferă o rezistență excelentă la spălare și o aderență ridicată, menținând eficacitatea chiar și în condiții meteorologice instabile.

Situată în regiunea Murfatlar, crama Domeniile Mitroi administrează 167 de hectare de vie, cu planuri de extindere la 210 hectare, cultivând un mix de soiuri autohtone și internaționale precum Fetească Regală, Muscat Ottonel, Riesling, Chardonnay, Pinot Gris și Shiraz. „Talendo^® a fost o componentă esențială a programului nostru de protecție a viței-de-vie de mulți ani. Îl aplicăm înainte de înflorire și în perioada de creștere a strugurilor, mai ales la soiurile sensibile în fazele timpurii. Chiar și în sezoanele mai umede, oferă un control stabil, ceea ce este esențial pentru o productivitate constantă și o calitate ridicată a strugurilor”, arată ing. Dumitru Banea, director tehnic la Domeniile Mitroi.

Pe măsură ce viticultura românească se construiește pe baza redresării din 2025 și privește spre viitor, productivitatea va depinde tot mai mult de anticipare, nu de reacție. Soluțiile bazate pe știință, precum proquinazidul, îi ajută pe fermieri să își protejeze viile, să stabilizeze producțiile și să mențină calitatea, asigurând că progresele recente se transformă în performanță și reziliență pe termen lung.

¹ https://agriculture.ec.europa.eu/farming/crop-productions-and-plant-based-products/wine_en

Autor: MARIA CÎRJĂ, Marketing Manager Corteva Agriscience România și Republica Moldova

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În perioada 27 – 29 martie 2026, în Italia, la Calabria, s-a desfășurat sesiunea dedicată vinurilor roze din cadrul Concours Mondial de Bruxelles. Rozeurile produse în România au câștigat 17 medalii, dintr-un total de 51 de probe înscrise. Procentul de 33% al ratei de succes confirmă calitatea în creștere a rozeurilor românești într-o piață extrem de dinamică.

Ca în fiecare an, Rosé Wines Session a reprezentat un moment-cheie pentru evidențierea tendințelor și a diversității producției globale de vinuri roze.

Pe parcursul a trei zile, un juriu format din profesioniști internaționali ai vinului din 20 de țări - somelieri, importatori, distribuitori și jurnaliști de specialitate - a degustat în orb peste 1.100 de vinuri roze din 30 de țări.

România a obținut un total de 17 medalii, dintre care o mare medalie de aur, șase medalii de aur și zece medalii de argint.

Una dintre cele mai prestigioase distincții ale acestei sesiuni dedicate vinurilor roze a fost acordată vinului Issa Pinot Noir Rosé 2025 al cramei La Salina, care a fost desemnat „Revelația Rosé din România”.

Vinurile românești medaliate la CMB Rosé Wine Session 2026

Mare Medalie de Aur

• Issa Pinot Noir Rosé 2025 - Crama La Salina

Medalii de Aur

• Hruba Boierului Busuioacă de Bohotin demisec 2025 – Crama Hermeziu

• Charme de la Mer demisec 2025 - Murfatlar Vinul

• Tectonic Rezerva Cuvee Rose 2025 – Crama Gîrboiu

• Schwaben Wein Roze 2025 – Cramele Recaș

• Cervus Magnus Monte Rose 2025 – Crama Ceptura

• Issa Vibe Rose 2025 - Crama La Salina

Medalii de Argint

• C'est Soir Traminer roze 2025 – Crama Hermeziu

• Charme de la Mer sec roze 2025 - Murfatlar Vinul

• Bacanta Special Edition 2025 – Crama Gîrboiu

• Castel Huniade Roze 2025 – Cramele Recaș

• Mysterium Roze Brut 2021 - Jidvei

• Jidvei Roze Brut 2021 - Jidvei

• 2 Milenii Cuvee Rose 2025 – Crama Liuta

• Strunga Terroir - Fetească Neagră Rose 2025 – Crama Strunga

• Caii de La Letea Volumul II Rosé 2025 - Via Viticola

• Caii de La Letea Princeps Rosé 2025 - Via Viticola

Fondat în 1994, Concours Mondial de Bruxelles (CMB) este o competiție internațională de vinuri, renumită pentru standardele sale riguroase și angajamentul său de a identifica cele mai bune vinuri și băuturi spirtoase din lume. Cu multiple sesiuni și selecții organizate în fiecare an, CMB evaluează peste 15.000 de probe, anual. Un juriu compus exclusiv din profesioniști din industrie asigură un proces de degustare în orb axat pe calitate, ceea ce face din CMB un punct de referință al excelenței recunoscut la nivel global.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, AICI!

În ultimii ani, în plantațiile cu viță-de-vie, producătorii de vin din România s-au confruntat cu o presiune tot mai mare din partea dăunătorilor, strâns legată de schimbările climatice, precum temperaturile extreme de vară. Aceste condiții meteorologice au accelerat ciclul de dezvoltare al principalelor insecte dăunătoare și au favorizat răspândirea mai amplă a bolilor, cum este fitoplasmoza, transmisă de vectori precum cicadele sau insectele din familia Cicadellidae.

Pe măsură ce sănătatea viței-de-vie și stabilitatea producției sunt amenințate, viticultorii apelează la soluții eficiente și durabile. „Un astfel de instrument este Laser^®, un produs pe bază de Spinosad, dezvoltat de compania internațională de știință și tehnologie agricolă Corteva Agriscience, care joacă un rol esențial în strategiile de combatere integrată a dăunătorilor (IPM), oferind control eficient asupra unui spectru larg de dăunători și susținând în același timp protecția mediului”, arată Maria Cîrjă, director de marketing Corteva Agriscience România și Republica Moldova.

Spinosad-ul este o substanță activă de origine naturală, produsă prin fermentarea bacteriei din sol S. spinosa. Este aprobat pentru utilizare la peste 200 de culturi în 24 de state membre ale Uniunii Europene și are un rol esențial în strategiile de combatere integrată a dăunătorilor datorită modului său unic de acțiune, potențialului în gestionarea rezistenței și profilului său ecologic favorabil.

Cu un interval scurt de pauză până la recoltare și eficacitate dovedite la nivel global împotriva dăunătorilor precum tripsul, Drosophila suzukii, lepidopterele și cicadele, insecticidul Laser^® îi ajută și pe viticultori să facă față presiunilor tot mai mari din partea dăunătorilor.

Laser^®, beneficii remarcabile la Domeniile Mitroi

Inginerul Dumitru Banea, director tehnic la Domeniile Mitroi, a integrat insecticidul Laser^® în strategia sa de combatere a dăunătorilor. Crama Domeniile Mitroi, cu 167 de hectare de viță-de-vie în exploatare și cu planuri de extindere la 210 hectare, se află în apropierea comunei Valu lui Traian (Constanța), podgoria Murfatlar. „Folosim Laser^® de câțiva ani, în special vara, mai ales împotriva celei de-a doua generații de molie Lobesia”, spune directorul tehnic Dumitru Banea. Această strategie a devenit și mai importantă pe fondul extinderii fitoplasmozei în plantațiile viticole, cunoscând faptul că produsul Laser^® combate dăunători cu diferite moduri de atac. „Deoarece boala a pătruns deja în culturi, utilizarea insecticidului Laser^®, care acționează și asupra cicadelor, a devenit necesară. L-am aplicat în trei tratamente și, din ce am observat, are o eficacitate foarte bună”, precizează ing. Dumitru Banea.

Aplicat pe 160 de hectare de viță-de-vie pentru vin, directorul tehnic de la Domeniile Mitroi susține că beneficiile în urma aplicării Laser^® sunt remarcabile: „Presiunea dăunătorilor a scăzut clar. Se poate observa o oprire a răspândirii bolii ca urmare a combaterii dăunătorilor. Iar cum Laser^® este eficient și împotriva moliei Lobesia botrana, nu am avut probleme nici din acest punct de vedere. Deși există și alte insecticide pe piață, am avut încredere în acesta, integrându-l cu success în planul de combatere și alternare a substanțelor active”.

Încrederea inginerului Banea în eficiența produsului se bazează pe rezultatele constante și contribuția la obiectivele mai largi de sustenabilitate ale domeniului administrat. „Cu un plan de tratament bine programat, am reușit să gestionăm eficient populația de dăunători. O astfel de fiabilitate contează atunci când încerci să menții sănătatea viței și calitatea strugurilor.”

Ca parte a sprijinului oferit viticulturii românești, Corteva Agriscience le oferă cultivatorilor instrumente inovatoare precum Laser^®, combinând performanța cu respectarea reglementărilor și grija față de mediu. Originea naturală a Spinosad-ului și activitatea sa selectivă îl fac ideal pentru utilizarea atât în sistemele convenționale, cât și în cele certificate ecologic, asigurând că fermierii pot răspunde cerințelor pieței pentru produse agricole mai sigure și mai durabile, fără a compromite productivitatea. „Pe măsură ce industria vinului din România continuă să se modernizeze și să se extindă, soluții ca Laser^® joacă un rol esențial în susținerea rezilienței cultivatorilor, ajutându-i pe producători precum inginerul Dumitru Banea să-și protejeze vița-de-vie, să gestioneze bolile transmise de insecte și să ofere vinuri de înaltă calitate, aliniate așteptărilor globale”, conchide Maria Cîrjă.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Foto: Corteva Agriscience

Lui Panait Trantu, mai toată lumea îi zice Iota Trantu. E un fel de brand, asociat cu regiunea viticolă Murfatlar. E un specialist apreciat și respectat, dovadă că este și președintele Asociației Profesionale Vitivinicole „Colinele Dobrogei”. Am stat de vorbă despre o grămadă de lucruri foarte interesante, despre irigații, despre conversie, despre eforturile pe care cineva trebuie să le facă dacă merge pe acest drum, despre banii care nu prea sunt, sau sunt, dar nu unde ar trebui, despre lipsa forței de muncă, despre poziția vinului românesc pe piața internațională și câte și mai câte. 

Iota Trantu este din zonă, dobrogean, din comuna Stejaru, județul Tulcea. Când era copil, nu voia să facă agricultură, a urmat un liceu teoretic cu profil real și apoi s-a pregătit în domeniul industriei alimentare, fiind absolvent de chimie alimentară, la Galați. Doar că, pe vremea aceea, nu prea alegeai ce vrei tu, ți se dădea o repartiție unde aveau ei nevoie. Iar posturile pe care le primeau cei care absolveau domeniul amintit erau în locurile unde se valorificau produsele de origine animală sau vegetală. Așa a ajuns într-o unitate în care se producea vin, care avea în spate și o însemnată suprafață de vie, vreo 2.300 de hectare. Acolo a făcut ceea ce era pregătit să facă, același lucru pe care îl face și acum. Și nu doar că face același lucru, dar și în același loc, la Cernavodă. O dovadă de consecvență, statornicie și optimism. Ultima calitate răzbate din tot ce face și zice. Nu cred că riscăm prea mult să spunem că această regiune vitivinicolă îi datorează parcursul bun de care se bucură în ultima perioadă, pentru că a crezut în potențialul zonei și i-a încurajat și pe alții să treacă peste problemele care apar mereu.

Deschizător de drumuri

Crama sa, care-i și poartă numele, se află pe locul fostei crame a IAS-ului Cernavodă, al cărei director a și fost, o perioadă. Pentru că IAS-ul rămăsese fără nicio suprafață de vie, toate fuseseră retrocedate foștilor proprietari, în 1999 a hotărât să se privatizeze, înființând compania Vinex Murfatlar. A luat în arendă 300 de hectare de vie, devenind unul dintre primii producători privați de vinuri din țară.

Recunoaște că nu și-a dat seama cât urma să fie de greu, dar a mers înainte. „Cea mai grea perioadă a fost prin anii '98-'99, când la toate unitățile mari au dispărut suprafețele, societatea a intrat în lichidare, dar am avut noroc că îi cunoșteam pe foștii și noii proprietari, care au fost de acord să le iau eu să le lucrez. Am fost nevoit, ca urmare a situației create, nu era nimeni care să dorească să facă lucrul ăsta. Eu eram încrezător, dar a fost partea cea mai grea, nu aveam bani. Nu am avut bani să plătesc prima lună de salarii. Noroc că erau niște firme de inputuri, care îmi ofereau și motorina, îmi dădeau și avansuri, cei la care vindeam vinul, aveam și o relație pe export, și cu ajutorul lor am  reușit să depășesc problemele, ba chiar am putut să cumpăr la un moment dat o parte din suprafețele de vie, clădirile...” Acum lucrează doar 200 de hectare de vie, toate, în proprietatea sa, pe care le-a replantat, între 2005 și 2012, prin programele de reconversie, pe care le consideră foarte reușite. „Programul de reconversie a fost un mare ajutor, în sensul că a venit când trebuia. Suprafețele vechi aveau cel puțin 20-30 de ani, iar un ciclu la vie este de 30-35 de ani, maximum 40 de ani, dacă îl exploatezi foarte bine. Cred că s-au replantat undeva la 34.000-35.000 de hectare, asta începând din 2007 până în prezent.”

În ultima vreme nu se prea mai accesează banii ăștia, din cei 48 de milioane de euro pe an, de vreo 5-6 ani nu se mai accesează decât vreo 15-18 milioane pe an, deși loc pentru replantare mai este destul, dar s-au cam epuizat cei care doresc să își înființeze o suprafață de vie. „Noi în România avem comunicate la Comisia europeană 185.000 de hectare de vie. Până acum. Aceste suprafețe care au fost cu vie, ele există în continuare – ce vedeți dumneavoastră pe terase, acolo unde nu se poate cultiva altceva, cereale –, au rămas. Acum sunt împădurite, neîngrijite. Vă spun că aici, în zona Constanței, avem undeva la 6.000 de hectare care nu sunt plantate. Este teren disponibil, numai că trebuie făcute investiții acolo și trebuie dat ceva, stimulați beneficiarii care accesează aceste programe: ajutor și de la primărie, e vorba de drum de acces, de faptul că te-ncurci de niște proprietari care nu se găsesc, și ca să-ți faci o exploatație viticolă trebuie să ai cel puțin 20-25 de hectare parcele de titluri, nu poți să mergi sacadat cu aceste fâșii, trebuie să lucrezi în sistem intensiv. Și găsești proprietari care nu sunt depistați, terenuri care nu sunt atribuite, iar cei câțiva care vor să planteze se încurcă de anumite suprafețe, de intabulări, de cadastre, de tot ce înseamnă...”

Tehnica lucrărilor din vie este învechită

Din păcate, banii ăștia se pierd, iar viticultorii au nevoie de bani pentru tehnologizarea procesului de producție din vie. Ei, organizațiile de producători, chiar au cerut trecerea acestor bani la investițiile din vie. „Nu știu de ce, ni se tot spune că nu prevăd regulamentele, dar nu prea am găsit în regulamente unde să ne interzică să folosim. Noi, până acum, puteam accesa pentru fermele viticole doar pe AFIR, dar acum, după cum bine știți, nu aveam punctaj, deci în ultimii 7-8 ani, cei cu exploatații viticole n-au putut să-și facă investiții în zona fermelor, începând de la tractoare, combine de recoltat și utilaje de lucrare a solului, nu au avut acces. Pur și simplu. Nu știu cum vor fi, acum, noile Ghiduri ale solicitantului pe AFIR pe măsura 4.1 – 4.2, cum vor arăta și ce punctaj va fi acordat, că, vă dați seama, noi am modernizat unitățile de vinificație, dar avem un handicap la plantațiile de vie, pentru că nu avem automatizare, care ne-ar reduce foarte mult forța manuală de lucru, începând de la mașini de tăiat și mașini de recoltat și de stropit. Toți cei care au accesat și-au cumpărat la nivelul anilor 2000 majoritatea utilajelor, sunt deja 10-11 ani, uzate moral, iar atunci mai exista forță de muncă în România, acum suferim la acest capitol.”

Capitolul forță de muncă este unul destul de grav în toate domeniile de activitate. Nu avea cum să fie altfel în agricultură, iar în horticultură, în mod special, unde rolul acesteia este foarte mare. „Nu prea găsim oameni să vină la recoltat, forța de muncă pe care o folosim este formată din femei între 60 și 65 de ani, doar ele au mai rămas aici, care mai lucrează în câmp, care sunt și foarte ordonate. În rest, nu mai găsim tineret, pentru că pleacă afară, iar cei care rămân nu vor să vină la muncă. Iar ca să lucrezi cum trebuie, îți trebuie cam o persoană pe hectar, începând cu tot fluxul, de la vița-de-vie până la vin, cam acolo ajungem.”

Producem mai scump, vindem mai ieftin

Lipsa forței de muncă, lipsa utilajelor care să suplinească oamenii duc prețul de producție a vinului în sus. Iar acest aspect se pare ca este unul foarte important în decalajul pe care viticultura noastră îl are față de puterile mari din domeniu. Pentru că degeaba ai o calitate competitivă, dacă cheltuiești mai mult ca să o obții. „S-a început această afacere cu vinuri, în zona privată, cam după anul 2000, și pentru că suntem într-o piață concurențială, față de țările cu tradiții noi am fost dezavantajați, pentru că nu am avut terenuri, nu am avut tehnologie, nu am avut bani. Noi suntem, în acești 20 de ani, la scara investițiilor în viticultură, într-o perioadă de început. Cramele din România sunt foarte bine dotate, noi producem vinuri de calitate, dar față de concurență nu avem piață. Piața din România nu este la un nivel la care să poată să absoarbă ce producem noi și atunci e nevoie să ne adresăm și către piețele de afară, iar  pe acestea noi nu avem un nume. Pe piața europeană și americană România nu a fost cunoscută, poate doar cu vinuri foarte ieftine. Or, un produs ca să fie și foarte bun, și ieftin nu prea se poate. Noi avem costurile de producție mai mari decât ei, pentru că ei s-au tehnologizat mult mai rapid decât noi, au acces la fonduri, la împrumuturi cu dobânzi foarte mici.”

Nu se pune doar problema că nu avem acces pe piețele europene, așa-zise consacrate, nouă ne e greu să pătrundem pe orice fel de piață. „Peste tot există o piață, ea trebuie exploatată. Ca să ajungi pe această piață, trebuie să ai turnee de promovare. Noi nu suntem în stare să facem asta, nu avem bugete, nici nu suntem ajutați de instituțiile din țară. Ca să penetrezi într-o țară, nu te duci o singură dată, cu un stand, și gata. Trebuie să lucrezi 3-4 ani, să fie ceva consistent. Trebuie să investești cam 50000 de euro într-o țară pe an. Iar dacă țara respectivă nu mai este atractivă după ce ai investit? Sau te răzgândești între timp. Iar banii europeni pe care i-am putea accesa pentru asta se obțin foarte greu. Am colegi care au încercat și au renunțat. Se derulează foarte greu. Este foarte multă birocrație.”

Pe lângă aceste probleme pe care le ridică potențialul redus de care dispun viticultorii noștri pentru a pătrunde pe alte piețe, se adaugă o discrepanță între proporția cererii de vinuri albe comparativ cu cele roșii. În România piața solicită 70% vinuri albe, în timp ce în vest proporția este inversată. Cum să îți coordonezi producția? Dacă produci pentru piața locală, insiști pe producerea vinurilor albe, dar aceasta nefiind capabilă să absoarbă cantitatea produsă, reorientarea către export se lovește de lipsa cererii de vinuri albe în acea zonă. Cum o dai tot nu e bine. Tradiția consumului este, în opinia lui Iota Trantu, legată de nivelul de trai, de unele cutume. „Nu am avut un cult al vinurilor roșii. Asta este de înțeles, românul încă nu consumă vinuri la restaurant, pentru un vin roșu trebuie să ai un așezământ, trebuie să consumi carne roșie, să stai undeva să fie pregătită, carne condimentată, la noi cel mai mare consum se face la evenimente, sâmbăta, duminica, la o nuntă, la un botez, plus că e obișnuința asta a șprițului, mai ușor de băut.”

Soiurile românești, cele mai cerute

Consideră că este foarte bine pentru România că s-au plantat foarte multe soiuri românești. „La un moment dat se cam pierduseră, acum vreo 20 de ani. Feteasca neagră, la noi a fost pus în plantație prin anii ’85-’86, până atunci erau suprafețe mici, dar după acești ani s-au plantat suprafețe întinse în podgoria Murfatlar. Acum sunt foarte multe suprafețe cu Fetească albă, Fetească regală, Tămâioasă românească, Fetească neagră, Băbească neagră. Soiuri de care chiar și noi am fost surprinși de ce calitate au. Bineînțeles că au apărut și metode noi de vinificație, utilaje, și le-am scos în valoare, nu că n-ar fi fost ele bune.”

Știm cu toții că sunt regiuni viticole în care predomină ori soiurile albe, ori cele roșii. Iota Trantu ne-a explicat că asta nu vine ca urmare a impunerii din partea vreunei autorități. „Sunt stabilite niște soiuri care sunt potrivite cu zona, foarte multe variante, din care fiecare, după istoricul zonei, cu experiența sa, în baza cunoștințelor pe care le are, își plantează ce soi dorește, în proporția, de alb, de roșu, pe care o consideră potrivită.”

L-am rugat să comenteze acest trend, care se manifestă de vreo 10-15 ani pe piața mondială, de a consuma vinuri tinere, în special albe și roze. A zis că pe de o parte sunt puse în valoare prospețimea, cu aromele de flori proaspete de câmp, dar că ar putea să fie și raționamentul producătorului, care zice „de ce să mai ținem la învechit, atâția ani, și vinul alb, și să nu-l vindem mai repede?”. Despre vinurile roșii zice că se pretează la învechire, „ele trebuie să mai stea, cel puțin un an, prin butoi, apoi să mai stea și prin vinotecă și la sticlă, putând fi consumate mai târziu, peste  doi, trei, cinci ani. Dar asta înseamnă o blocare a unor valori în sticlă și trebuie să și suporți. De aceea e binevenit acest mix prin care consumăm vinurile albe și roze proaspete, ușoare, savuroase, pe care să le bei de plăcere, și vinurile albe care trebuie «împrietenite», să rămână la învechit”. 

Viticultura, cea mai afectată de pandemie

Evident că și pandemia și-a pus amprenta. Mai mult decât asupra altor agricultori. Și nu în zona de producție, ci în cea a vânzărilor, care au fost undeva la 20-30%, față de anul trecut, cel puțin așa susține gazda noastră, care vede și un aspect pozitiv, creșterea vânzărilor pe online, dar asta în condițiile în care acestea erau aproape inexistente. „În România, 90% din consumatori consuma doar la evenimente. A crescut pe piața de online, dar până acum doi ani noi nu prea vindeam mai nimic pe online. E un lucru bun acesta că a crescut, dar nu se acoperă pierderile, pentru că românul nu consumă vin acasă, foarte mult, era obișnuit la petreceri, la evenimente, nu s-a mai ieșit la restaurant, de exemplu, anul trecut, vă spun sincer, pentru cei care lucrează pentru HoReCa, pe produsele premium, vânzările au fost la 50-60% față de 2019. Se vorbește despre un ajutor de 500 de euro pe hectar, o sumă care, zicem noi, nu este suficientă, având în vedere că lucrările pe hectar ajung undeva la 3000-3500 de euro pe fiecare an, 500 de euro însemnând undeva la 15%, foarte puțin.”

O soluție ar fi distilarea vinului care, nefiind vândut, se deteriorează. Dar nu prea sunt distilerii în România. „Producătorii nu vor să se autorizeze pentru distilerie pentru că e birocrația foarte mare. În România nu sunt decât doi-trei producători de țuică autorizați. Restul sunt producători de produse tradiționale și sunt mici care nu apar pe piață, nu se văd sau sunt pe piața nefiscalizată. În celelalte țări, Spania, Italia, Franța, chiar și vecinii noștri bulgari, cam toți producătorii de vin au și distilerie pentru vinars.”

Irigațiile, eterna poveste

O temă extrem de importantă, care și-a pus, și asupra viticultorilor, amprenta foarte puternic, a fost seceta, chiar extremă în Dobrogea. Cultura viței-de-vie, în ciuda prejudecății că seceta ar favoriza o calitate înaltă a vinului obținut, nu este posibilă fără apă. Relația dintre calitate și precipitații este legată de cantitatea acestora, care nu este de dorit a fi prea mare. „Trebuie apă la vie, altfel mor plantele, ca să o înlocuiești îți mai trebuie trei, patru ani, dacă la cultura mare pierzi producția pe anul respectiv, aici pierzi o perioadă de patru, cinci ani, cu cheltuieli foarte mari.”

Iar dacă vorbim despre secetă, vorbim despre irigații. Care nu prea sunt. Iota Trantu s-a îngrijit și de asta, chiar dacă a fost nevoit să plătească mai mult decât face. „Eu sunt primul care a făcut irigații prin picurare în 2008, în vie, în România. Și nu am luat apă nici din canal, nici din Dunăre, am luat apă de la uzina de apă a orașului, la un preț mai mare, dar aveam nevoie. Deși aveam la îndemână aceste surse, nu am putut la vremea respectivă să iau de acolo. Plătesc cu un leu metrul cub, pentru vie nu e chiar scump pentru că nu e nevoie de foarte multă apă, fiind și sistemul de picurare... am nevoie undeva la 70-80 de litri pe metrul pătrat pe an, împărțite pe trei, patru luni, totuși e scumpă apa, în condițiile în care stăm între Dunăre și Canal la câteva sute de metri.”

Alături de el sunt toți cei din zonă. „Noi suntem un caz fericit la Cernavodă, această organizație de udători irigăm toată suprafața de vie pe teritoriul administrativ al localității Cernavodă și sunt undeva la vreo 700 de hectare. Noi irigăm aici cam de 12 ani, față de ceilalți colegi ai noștri din Dobrogea care, cu toate că sunt riverani Dunării sau Canalului, nu au reușit.”

Nu au reușit pentru că nici nu este foarte ușor, chiar dacă sunt fonduri ce pot fi accesate. Fonduri sunt, dar sunt și piedici, uneori de netrecut. Cea mai complicată situație provine din situația de fapt din România, unde pământul este foarte fărâmițat, sunt foarte mulți proprietari, pe mulți nu-i mai știe nimeni, sunt succesiuni nefăcute, iar unii dintre proprietari sunt și de rea-credință. „În lege scrie că trebuie să ai acordul proprietarului, acord notarial, or, unii proprietari nici nu sunt cunoscuți, pe alții nu-i găsești, nu au terenurile intabulate, chiar dacă-l găsești pe proprietar, trebuie să fie terenul intabulat, or, noi știm că în România nici jumătate din terenuri nu sunt intabulate, și te lovești de un proprietar care are o fâșie de 50 m și nu poți să treci conducta. Atunci te lovești pe o organizație mare, cu 5000-6000 de hectare, de un singur proprietar unde nu poți să traversezi și nu se asigură aceste irigații.”

Iota Trantu zice că ar fi și soluții care ar putea fi luate în considerare: „Irigațiile se fac primăvara-vara, nu se fac iarna, și s-ar putea folosi conducte care se pot pune suprateran, deci să nu intri pe proprietatea aceluia sau, chiar dacă ai intra, cu acordul primăriei poți să treci aerian o fâșie de pământ, după aceea s-o muți de acolo, să fie flexibilă”.

O altă problemă de care s-au lovit cei din zona lor este faptul că ANIF-ul nu pompează apă la stațiile de bază. Trebuie să ai o sursă de apă independentă, adică o sursă de apă curgătoare, un lac sau foraje independente. „Cred că ar trebui să regândească guvernanții noștri modul de atribuire a acestor proiecte, și acolo unde nu se poate face prin ANIF, ar trebui să lase producătorii sau cumva să gândească împreună cu autoritățile locale, cu primăriile, pentru că toate localitățile care sunt riverane Dunării și Canalului, până la distanțe de 5-6-7 km, se pot alimenta direct de acolo, ba se poate lua apă și din niște lacuri, Tașaul, Razelm. Acum sunt tehnologii, sunt stații de pompare plutitoare, care nu afectează integritatea malului sau a digului din zona respectivă, și se pot amenaja într-un timp foarte scurt, fără a fi nevoie să refaci această structură mare a ANIF-ului, care durează foarte mult. De 30 de ani, n-au reușit mai nimic și tot ce era s-a distrus. Cred că ar trebui să lase puțin mână liberă sau să acceseze împreună, într-o asociere cu autoritățile locale, cu primăriile, aceste fonduri.”

Consideră că dacă n-ar fi foarte multă birocrație cu mulțimea de aprobări și autorizații, programele de finanțare ar fi foarte bune. „Pentru vie sunt alocați 4000 de euro pe hectar, asta însemnând 75% din investiția necesară în realizarea unui hectar de vie. Nu știu anul ăsta, că am înțeles că s-au scumpit foarte mult toate pompele și conductele pe bază de plastic și inox, este o situație pe plan mondial, s-au dublat prețurile, aud că se și triplează.”

El a implementat recent un program de irigare prin picurare, de altfel foarte dificil și costisitor. „Ca să faci un sistem de irigații prin picurare sunt necesari cam 6000 de euro pe hectar, din care 4000 de euro îi poți lua prin programul de reconversie. Eu aici, pentru 35 de hectare, am îngropat 7 km de conductă principală și vreo 150 km de tub de picurare. Numai să-l întinzi, vă dați seama ce înseamnă.”

Spune că programele pentru susținerea irigațiilor prin picurare, prin APIA, sunt greoaie. „Sunt bani, dar foarte mulți renunță din cauza birocrației, accesează, dar renunță pe parcurs. Ar trebui avute discuții la nivel de minister, să se facă mai accesibil. Această măsură e de vreo doi ani, s-a amânat vreun an și jumătate pentru cei care voiau să pună conducta îngropată, s-a stat pentru ca să schimbe ordinul. Acum sunt mai mulți solicitanți, în cadrul asociației noastre, Colinele Dobrogei, sunt șase care au depus dosare.”

Nici mare, nici mic

Din păcate unitățile mai mici, de câteva hectare, nu sunt prea eficiente economic. Pe de o parte, nu au posibilitatea să construiască o cramă, numai autorizațiile și i-ar copleși, pe de altă parte, dacă reușesc să obțină vinul, vinificat într-o cramă din apropiere, cantitatea obținută nu e nici mică, să o consume singur, dar nici mare să o poată vinde eficient. Marketingul presupune cheltuieli care sunt la fel de mari ca și în cazul în care ai vinde mai mult. Doar un preț foarte mare obținut ar face eficientă o astfel de plantație. Dar cine poate vinde la prețuri foarte mari în România? Gazda noastră a observat că există în asociația pe care o conduce o dilemă printre cei aflați într-o astfel de situație. „Pentru a face un business din treaba asta trebuie să îți mărești suprafața, să treci de 15-20 de hectare, sau lucrezi doar ca hobby, sub un hectar, pentru consumul propriu, iar cei cu patru, cinci, șase hectare, sunt într-o dilemă în momentul acesta dacă să își mărească suprafața sau să o micșoreze.” 

De altfel, în sectorul vitivinicol nu este sprijinită producția în vreun fel, „la noi subvenția este foarte mică, raportată la costurile de producție, adică undeva la 3-5% din costuri pe un an, e doar subvenția pe suprafață, 140 sau 150 de euro pe hectar, în condițiile în care costurile la vie sunt undeva la 2500, 3000 de euro pe hectar, într-un an”.

Specialistul face diferența

Cheltuielile pe care le faci pentru a produce un vin de calitate nu sunt doar în direcția unei tehnologii înalte, ci și în specialiști. „Toți cei care au investit în tehnologie a trebuit să își ia și un specialist care să se priceapă, pentru că vinurile nu se fac singure. Noi am avut o școală bună de oenologi, venită din producție, de la marile unități care s-au desființat între timp, sau școliți afară, iar pe lângă aceștia sunt oenologi veniți de afară, de la care am învățat să fim în trendul actual. Sunt și niște oenologi, Flying Winemakers se numesc, care vinifică în primăvară în emisfera sudică și vin în toamnă în emisfera nordică, care au acumulat experiență și se pricep foarte bine la treaba asta. A trebuit să facem și noi aceste angajări de personal, pentru că e bine să vezi ce este nou, fiecare vine dintr-o altă parte, aduce ceva nou, un lucru pe care nu l-ai știut. Apar de la an la an noi metode de vinificație de fermentare, de păstrare de arome, o altă calitate și trebuie să fii în același trend cu lumea nouă din industria vinului. Vinificatorii de la noi s-au specializat și ei și trebuie să caute cea mai potrivită metodă pentru materialul din zona lor. O metodă de vinificație poate fi bună într-un loc, iar în altă zonă, cu un strugure cu alte caracteristici, nu este potrivită.”

Arta culinară, o atracție turistică

Fire optimistă, vede o posibilă creștere a turismului oenologic, „mai ales după această perioadă de pandemie, când lumea a văzut ce înseamnă să stai închis în casă, să vedem în asta o parte bună a acestei pandemii”.

Crede în potențialul turistic al zonei dobrogene, mai ales din perspectiva unor atracții culinare. „Dobrogea este o zonă bogată în ceea ce privește arta culinară, avem o diversitate mare de etnii și toți au un aport la această bogăție, sunt aici 18 etnii, rar poți găsi undeva acest amalgam. Sunt în lucru foarte multe crame, câteva finalizate, pe partea de turism, și în zona aceasta a Dobrogei peste doi, trei ani vor fi probabil 15 unități de vinificație care pot primi turiști și să le prezinte și partea culinară, asortată cu vinurile pe care le producem.” Există și un of: „Problema este partea de infrastructură, șoselele. Autostrada trece pe aici, dar dacă cobori din ea, s-a terminat.”

Iota Trantu este și președintele Asociației Profesionale Vitivinicole „Colinele Dobrogei”, în care sunt înscriși 68 de cultivatori de viță-de-vie, mici și mari – cel mai mare are 700 de hectare, cei mai mici au câte 3-4 hectare –, acoperind împreună o suprafață de 3.800 de hectare. 90% din suprafață este ocupată cu vii tinere, de maximum 12 ani. Toți cei care activează în asociație produc și vinuri, chiar dacă nu au toți capacități de vinificație, doar vreo 20 au așa ceva, dar acelea sunt noi și dotate, fapt care îi face să aibă o calitate constant bună. „Vinurile din Dobrogea au fost un reviriment pe piața din România. Peste tot în țară, pe unde mergem, toți sunt interesați de vinurile dobrogene. Mergem cu conceptul de «vinuri dobrogene» oriunde, pe la toate degustările, pe la toate festivalurile de vin. Suntem asociați, mergem împreună și e mai bine, că suntem mai mulți, pentru că lumea vede. Noi nu ne considerăm concurenți unul cu celălalt, pentru că suntem din aceeași zonă și trebuie ca toți să avem vinuri de calitate și toți să mergem cu aceeași politică. Am observat că de vreo doi, trei ani și consumatorul a început să perceapă această calitate a vinurilor dobrogene, mai ales că aici avem litoralul și Delta Dunării și vin turiști din toată țara, și când ajung aici sunt interesați să consume vinuri dobrogene.”

Așa cum vă spuneam în deschiderea articolului de față, Iota Trantu este un lider de opinie, credem că nu doar pentru cei din regiune sau din asociația pe care o conduce, ci și pentru oricine îl cunoaște. Conștient de greutăți sau nu, are puterea de a se lupta cu ele și de a le învinge. Sperăm ca și pentru cititorii noștri să fie un model de urmat.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Foto: Crama Trantu

După zece ani de prezență pe piața românească, compania WineRo, producătorul deja celebrelor vinuri roșii și roze Alira, a decis să-i satisfacă și pe iubitorii vinurilor albe.

Text și foto credit: Mihaela Prevenda

Pe 17 mai 2016 s-a lansat primul vin alb din portofoliul cramei - Alira Sauvignon Blanc, producție din recolta anului 2015. Evenimentul s-a bucurat de participarea a numeroși invitați din mediul de afaceri și cel academic, din lumea vinului, oameni de cultură, jurnaliști și bloggeri de vin. Lansarea a fost găzduită de Nomad Skybar, local din Centrul Vechi al Capitalei, un decor care îmbină într-un mod neconformist oțelul și sticla cu structurile clasice ale clădirii. Nu întâmplător a fost ales acest spațiu. Așa cum lui Ghenadie Bobeică îi place să spună că „vinul Alira este ca o fată frumoasă pe care nu o poți uita, după ce-l întâlnești, după ce guști vinul Alira, mereu te vei întoarce la el”, la fel se zice despre Nomad Skybar „e un loc în care dacă ai intrat, măcar și din curiozitate, îți va fi greu să nu revii”.

18.000 de sticle, DOC Murfatlar

Noul vin al Cramei Alira, ieșit din mâinile francezului Marc Dworkin și ale italianului Nicola Centonze, este obținut din strugurii de pe o plantație de lângă Cernavodă. Prin urmare, nu sunt struguri din podgoria WineRo de la Aliman, însă provin dintr-o vie atent supravegheată de oenologul Marc Dworkin. Aceasta este și explicația că vinul are Denumire de Origine Controlată CMD Murfatlar și nu DOC – CMD Oltina, cum sunt restul vinurilor Alira.

În 2015 s-au recoltat 38 de tone de struguri din care s-au produs 18.000 de sticle cu Sauvignon Blanc. Dar nu toate sunt destinate segmentului HoReCa, ci doar aproximativ jumătate din cantitate, restul îndreptându-se către retail sub brandul Flamma.

De ce s-a ales Sauvignon Blanc și nu un alt soi de struguri albi? Deoarece este un soi internațional pe care renumitul oenolog francez Marc Dworkin, creatorul vinurilor Alira, îl cunoaște foarte bine.

„Încă de la primele arome vinul etalează note vibrante de flori de soc, pomelo, lime și ananas. Alira Sauvignon Blanc este o armonie desăvârșită între prospețime și eleganță”, descrie primul vin alb din portofoliul Cramei Alira managerul WineRo – Ghenadie Bobeică.

Încet, încet podgoria de la Aliman va fi extinsă și cu soiuri albe

„Se spune că omul sfințește locul. Uneori, însă, locul este deja hărăzit cu tot ce-i trebuie. Iar omul, dacă a găsit acest loc, are grijă de el. Cu dragoste, cu pasiune, cu atenție pentru detalii, cu gândul la viitor și la ceea ce va scoate din acest pământ. Un asemenea loc este cel din care își trag seva vinurile Alira, un ținut în care soarele Dobrogei și Dunărea Veche fac cea mai bună alianță pentru cultivarea viței-de-vie. Renașterea acestor locuri a avut loc acum un deceniu, în 2006, atunci când celebrul enolog francez Marc Dworkin a simțit forța și complexitatea pe care le pot dărui vinului strugurii crescuți aici. Împreună cu omul de afaceri și pasionatul de vin Karl Hauptmann a decis să dea o nouă imagine vinului românesc și terenurilor de la Aliman. Au realizat un proiect vitivinicol, parte dintr-un program internațional. Scopul: realizarea unor vinuri după filosofia bordoleză, însă respectând amprenta locală românească.

Vinul a primit numele Alira, ca un tribut adus localităților Aliman și Rasova, în apropierea cărora s-au plantat noile vii”, povestește Ghenadie Bobeică.

În prezent, la Aliman în județul Constanța sunt pe rod 80 de hectare cu viță de vie din soiurile: Merlot (47 ha), Cabernet Sauvignon( 23 ha) și Fetească Neagră (10 ha).

Intenția este ca pe viitor să se planteze și soiuri albe, pentru început, o suprafață mică va fi destinată plantării cu viță de vie Sauvignon Blanc, iar dacă rezultatele sunt cele așteptate, atunci podgoria de la Aliman se va extinde și cu alte soiuri albe.