Afişez elemetele după tag: citat

Dreptul de-a ne mira l-am pierdut de mult în România. Într-o ţară în care un om cu patru clase primare şi peste aceasta din fire mărginit e redactor de ziar, deputat, director de Bancă Naţională, specialist într-ale drumului de fier şi curînd ministru de finanţe, într-o ţară în care [...] procurele false ca şi falsele cărţi de alegător joacă rolul de căpetenie pentru înaintarea oamenilor, unde merit, ştiinţă, caracter nu sînt nimic, tripotajul, pişicherlîcul şi hatîrul tot, în o asemenea ţară omul e redus a constata istoriceşte ceea ce se-ntîmplă, a se indigna din cînd în cînd, a rîde mai adeseori, dar a se mira de ceva nu mai are dreptul.

M. Eminescu - TIMPUL, 22 iulie 188]

“Nefiind oameni vrednici cari să constituie clasa de mijloc, scaunele instituţionale existente le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu, stîrpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii cari riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rînd şi mai înjosit în oraşele poporului românesc (...)

Ţărani? Nu sînt. Proprietari nu, învăţaţi nici cît negrul sub unghie, fabricanţi – numai de palavre, meseriaşi nu, breaslă cinstită n-au, ce sînt dar? Uzurpatori, demagogi, capete deşerte, leneşi cari trăiesc din sudoarea poporului fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieraşi şi fudui(...)

Oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiutori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi care înaintea erei liberale vindeau bilete la cafe chantant, iată banda ocultă care guvernează azi Români”

(Mihai Eminescu, Opere vol X - ICOANE VECHI ŞI ICOANE NOUĂ [11, 13, 14, 18, 21 şi 23 decembrie 1877]

MIHAI EMINESCU

„În veacul nostru se înmulţeau trebuinţele, deci trebuia înmulţită producţia şi braţele producătoare. Din contră am urmat. Numărul producătorilor care în ţara noastră sunt absolut numai ţăranii dă îndărăt, deci e supus la o trudă mult mai mare decât poate purta; şi se înmulţesc – cine? Cei cari precupeţesc munca lui în ţară şi în afară şi clasele parazite. La ţară putrezesc grânele omului nevândute, în oraş plăteşti pâinea cu preţul cu care se vinde la Viena sau la Paris.

Căci firul de grâu trece prin douăzeci de mâini de la producător până la consumator şi, pe această cale, se scumpeşte, pentru că cele douăzeci de mâini corespund cu cincizeci de guri, care având a trăi de pe dânsul, produc o scumpire artificială...

Azi ţăranul scade pe zi ce merge, proprietarul, ale cărui interese sunt identice cu ale ţăranului, asemenea, bresle nu mai avem, negoţul încape pe mâini străine, încât mâine să vrem să vindem ce avem, găsim cumpărători străini chiar în ţară, şi am putea să ne luăm lucrurile în spinare şi să emigrăm în America. Chiar ar fi bine să ne luăm de pe acum o bucată de loc în Mexic, în care să pornim cu toate ale noastre, când nu vom mai avea nimic în România."

(Mihai Eminescu, Scrieri politice - Frază şi adevăr)

MIHAI EMINESCU

Introducând legile cele mai perfecte şi mai frumoase într-o ţară cu care nu se potrivesc, duci societatea de râpă, oricât de curat ţi-ar fi cugetul şi de bună inima. Şi de ce asta? Pentru că — întorcându-ne la cărarea noastră bătută — orice nu-i icoană, ci viu, e organic şi trebuie să te porţi cu el ca şi cu orice alt organism.

Iar orice e organic se naşte, creşte se poate îmbolnăvi, se însănătoşează, moare chiar. Şi, precum sunt deosebite soiuri de constituţii, tot aşa lecuirea se face într-altfel, şi, pe când Stan se însănătoşează de o buruiană, Bran se îmbolnăveşte de dânsa şi mai rău.Cum numim însă pe aceia cari zic c-au descoperit o singură doftorie pentru toate boalele din lume, un leac fără greş, care, de eşti nebun, te face cu minte, de-ai asurzit, te face s-auzi, în sfârşit, orice-ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c-o alifie te unge şi tot c-un praf te îndoapă?

Pe un asemenea doftor l-am numi şarlatan. Ce să zicem acum de doftorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre tot c-un praf ne îndoapă, care cine ştie de ce o fi bun?

(din Icoane vechi şi icoane nouă - III. Bătrânii şi tinerii - Decembrie 1877)

O serioasă tulburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii liberi, independenţi și înfrăţiţi ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentaţi prin partidul roșu. încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat.[...]

Noi, cari suntem siguri, că victoria principiilor liberale- socialiste însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s'ar fi ivind.

[...] Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică. Ei ignore deplin faptul că chiar de s'ar împărţi averea toată, a claselor bogate între cele sărace, chiar de s'ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existent nu se pot înmulţi în infinit și că nevoile sociale trebue neapărat să consiste în disproporţie formulată de Malthus, conform căreia populaţia se 'nmulţește în progresie geometrică, adecă în pătrat, pe când mijloacele de traiu se 'nmulțește numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-și întreţie existenţa fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existenţă deosebită morală, că are o cultură a minţii și a inimei, ale cării hrănitoare sunt puţin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existenţa imposibilă, însemnează a dărâma temelia culturei.

MIHAI EMINESCU

(Timpul (III) 6 August 1878, fără titlu)

„Ar fi de prisos a discuta teza că omul e în esența lui o ființă eminamente ideală. Ceea ce face un om de bună voie, sub impulsul naturii sale morale, nu seamănă nicicând cu ceea ce face silit, numai pentru plată sau numai pentru câștig. Se vede dar câtă importanță are educația care tocmai îl deprinde a face de bună voie, fără speranță de plată sau teamă de pedeapsă, ceea ce e bun, drept, adevărat. Învățătura numai ca atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatică de a judeca și de a distinge drept de strâmb. Învățătura consistă în mulțimea celor știute, cultura în multilateralitatea cunoștințelor, creșterea nu consistă nici într-una, nici într-alta. Ea consistă în influența continuă pe care o au lucrurile învățate asupra caracterului și în disciplinarea inteligenței. Când aceste două lipsesc, oricât de multe și-ar fi aproriat capul în mod mecanic, omul simte în sine un gol moral, care din toate e cel mai insuportabil și care conduce mintea nedisciplinată la cele mai triste abateri.”

MIHAI EMINESCU

(Opere, vol. XI, p. 307.)

Este o ciudată filozofie aceea care se sileşte a demonstra că elementele putrede, că decrepitudinea poate doborî şi stăpâni elementul sănătos şi viguros. Poate fi ciudată filozofia aceasta, dar nu e mai puţin adevărată. Puterea intrinsecă de-a exista şi domni nu este absolută, ci atârnă de la mediul în care se exercită. Când un popor încape de ex. sub dominaţiunea străină, învins prin superioritatea numerică, elementele sale viguroase şi statornice vor rămânea jos, iar cele cari se vor adapta mediului nou al robiei, linguşitorii, mincinoşii, viclenii, se vor ridica.[…].

Istoria noastră e o ilustrare a acestei teorii. În epocele în cari se cerea vigoare şi o intensivă vitalitate s-au ridicat românii; în epoce de dominaţiune străină, exercitată din Ţarigrad ori din alte puncte, s-au ridicat străinii. Adaptabilitatea c-un mediu nesănătos, nedemn, nu înseamnă superioritate organică.
Stejarul nu creşte pretutindenea, buruienele în tot locul. Aceasta nu va să zică că ele au ,,o putere intrinsecă mai mare de-a exista şi de-a domni". Daca, într-un mediu stricat viclenii şi poltronii înfloresc, nu e dovadă că au o putere intrinsecă superioară celor inteligenţi şi de caracter, ci numai că mediul e favorabil pentru decrepitudine morală, nefavorabil pentru sănătate.

(Dintr-un articol apărut în TIMPUL, la 6 august 1881)

MIHAI EMINESCU

Un ziar arab ce apare în Constantinopole face următoarea descriere:

Funcţionarii din vilaieturile Aleppo şi Damasc se servesc de orice nedreptăţire şi arbitrarietate şi comit toate vexaţiunile posibile faţă cu poporul. Cu fiecare poştă primim plângeri în contra funcţionarilor şi un număr mare de suplici s-au dat Porţii tot asupra acestui obiect. Înalta Poartă să ni permită a o întreba dacă aceste plângeri a unei populaţii întregi se consideră, sau se pun ad acta.
Iar foaia oficială a ministerului de război, ,,La Verite", luând act de acel articol, spune lucruri care par a fi icoana unor stări nu numai turceşti:

De când am început a maimuţi fără îndemânare mincinoasa civilizaţie a Europei, adecă am început de la Z în loc de-a începe de la A B C, s-au prăsit acei linguşitori mizerabili care au înşelat pe monarh asupra adevăratei stări a imperiului şi pentru a-şi ajunge la scop au făcut curte cafegiilor, ciubucciilor, bărbierilor palatului, ba până şi rândaşilor de la grajdi. Drept răsplată a supunerii lor aceşti oameni nobili au esercitat o nemărginită înrâurire asupra înaltei Porţi, favoritismul în întinderea sa cea mai mare a fost buruiana ce s-au prăsit pe această grămadă de gunoi; laşitatea a înlocuit curajul, minciuna, adevărul, hatârul aptitudinea.

Cafegii, ciubuccii, bărbierii celor mari deveniră funcţionari, guvernori de provincii. În loc de a studia în colegiile şi şcoalele noastre bazele administraţiei, legea sfântă (seri), cei mai mulţi preferau de-a deveni sclavii cutărui efendi, pentru că acesta putea mai iute să le procure un post. Funcţionarii numiţi astfel se temeau de destituire, căci ce erau să înceapă, fără post? Cu cunoştinţele câştigate pe această cale puteau să moară de foame.

[...] În faptă starea aceasta de lucruri are multe analogii cu cea socială din România

(Articol publicat în Curierul de Iaşi, la 6 octombrie 1876)

(Mihai Eminescu)

Natura omenească şi natura organică însă îşi au economia lor, care nu se poate ignora decât în detrimentul vitalităţii. Când o societate contractează necesităţi nouă, ca a noastră, ea trebuie să contracteze totodată şi aptitudini nouă. Un organism e rezultanta a două puteri opuse: a eredităţii, principiul conservator, prin care rasa şi individul păstrează şi transmite la urmaşi calităţile cari i-au fost favorabile în lupta pentru existenţă, şi a adaptabilităţii, principiul progresiv, prin care rasa caută a-şi apropria aptitudini nouă, ce i le impune noul mediu înconjurător.

Dar pentru ca adaptabilitatea să câştige calităţile nouă se cere timp. Mediul social şi economic în care un popor trăieşte nu trebuie schimbat peste noapte, ci încet, pentru ca oamenii să aibă timpul necesar să se adapteze condiţiunilor nouă. Daca reforme şi schimbări vin peste noapte, ca la noi, cu aruncarea în apă a oricării tradiţii, se ajunge unde am ajuns noi.

Calităţile din trecut devin insuficiente pentru a susţine exigenţele prezentului, bilanţul puterilor risipite întrece pururea pe-al celor puse la loc, organismul îşi încheie socoteala sa zilnică cu deficite cari se traduc în morbiditate şi în mizerie. A sconta viitorul e lesne, şi cămătarul cel mai facil e timpul.[…] E matematic sigur, cu toate astea, că tot ce se face fără o dezvoltare paralelă a culturii în zadar se face, că orice progres real se operează nu în afară, ci înlăuntrul oamenilor şi că, cu cât aparenţele nejustificate ale progresului sunt mai mari, cu atât regresul real cată să fie şi el mai simţitor. Şi acest regres e foarte mare, orice s-ar zice; e un regres organic care atinge sănătatea, făptura fizică, bunul trai, bunele moravuri, c-un cuvânt întreaga constituţiune fizică şi morală a populaţiunilor noastre.

(Articol publicat în TIMPUL, la 12 octombrie 1882)

[...] Vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizaţiei, păstrează şi astăzi vechile sale forme istorice, pururea reâmprospătate de spiritul modern, de munca modernă. De aceea o şi vedem rămâind ca granitul, măreaţă şi sigură în valurile adâncelor mişcări sociale de cari statele continentale se cutremură. [...] Cu acelaşi sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Veneţia, un oraş, devenind putere, adesea de rangul întâi, în curs de o mie şi mai bine de ani. Dar se înţelege că nici prin gând nu ne trece a admite că aristocraţia istorică, substratul oligarhiei, se poate improviza şi că putem scoate din pământ oasele Basarabilor spre a le da o nouă viaţă. Cu totul altul e rolul monarhiei în ţara noastră

E îndeajuns dacă sub ea se asigură înaintarea meritului şi a muncii şi dacă acestea se pun la adăpost de escamotarea din partea Caradalelor şi Costineştilor; e destul atâta, şi pentru atâta numai se cere o reorganizarea socială. Acestea două nu sunt asigurate în dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merită o chilie la mănăstirea Ocnei, decorat cu Steaua României, senator şi om mare; vedem cavaleri de industrie îmbogăţindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinşi în rebeliune făţişă devenind adiutanţi domneşti, vedem pe alţii vânând, prin cotituri sub masca patriotismului, posturi la Casaţie ori la drum de fier; c-un cuvânt, nici merit, nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranţa, felonia politică, vicleşugul comun devin titluri de recomandaţie pentru înaintare în statul român. Şi toţi aceşti paraziţi sociali, toată secta asta de spioni şi cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. Sarcinele de întreţinere ale politicianilor de la noi diminuează pânea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasă, ca inteligenţă, ca inimă este superior păturii de parveniţi şi de scursături din câteşipatru unghiurile lumii, cari s-au aşezat deasupra lui din secolul trecut începând.

MIHAI EMINESCU - (Articol publicat în TIMPUL, la 6 mai 1881)