Au trecut peste 30 de ani de la Revoluție și învățământul românesc se îndepărtează pe zi ce trece de realitățile lumii moderne. Lipsa de performanțe ale acestui sector încep să se simtă acut de ceva ani, astfel fiind în situația deloc plăcută în care cronicizarea acestei probleme începe să producă efecte nocive pentru activitatea economică și starea socială a țării.

În preambulul articolului din numărul trecut al publicației Revista Fermierului anunțam intenția de a ridica în atenția oricui este interesat un set de șase subiecte, pe care personal le consider de natură strategică (dar fără pretenția de a fi singurele) pentru viitorul agriculturii românești și implicit a întregii societăți. Mai mult, sper ca aceste subiecte, alături de multe altele care există deja „în piață”, să intre măcar în reflecția și dezbaterea celor care vor să se implice în alegerile de anul viitor și să activeze ulterior, în caz că vor primi mandat, în autoritățile de stat care se vor ocupa de destinele agriculturii pe mai departe.

Normal ar fi ca orice astfel de subiect să treacă prin filtrul cât mai multor persoane sau instituții interesate, care să îl analizeze, discute, argumenta sau contraargumenta, așa încât la final să putem spune că avem o direcție de urmat cât mai serioasă și profundă ca formă și conținut.

Peste tot în media, în fel de fel de dezbateri și reuniuni ale autorităților de stat sau ale mediului privat, în documente oficiale sau academice, lipsa forței de muncă este unul dintre aspectele care pune în pericol pe termen scurt și mediu dezvoltarea economică a României, lucru care cel puțin declarativ este acceptat de toate palierele societății românești.

Dacă lipsa forței de muncă ca număr de persoane nu are legătură cu învățământul, lipsa unor categorii socio-profesionale obligatorii a exista, dar care din păcate lipsesc cu desăvârșire, este și problema sectorului educativ românesc, la care mai trebuie adăugată și calitatea profesională a celor care absolvă, aici incluzându-i și pe cei din domeniul agricol în general.

În acest material mă voi opri la percepțiile unui antreprenor din agricultură în raport cu ce face (sau nu face) învățământul și pentru afacerea lui, dar și pentru sector în ansamblu.

Dar înainte de a derula firul problemelor pe care doresc să le abordez, este bine, pentru a așeza lucrurile în matca firească, să facem o precizare care nu va fi chiar foarte bine primită de unii dintre cei care activează în acest domeniu, în sensul că ,,artizanii” de până în prezent ai situației învățământului românesc sunt în cea mai mare parte profesori universitari și cercetători (a se vedea enumerarea de la finalul materialului), cu vreo 4-5 excepții puțin notabile și ca nume, și ca durată, care nu aveau astfel de grade universitare, iar dintre aceste excepții, două au asigurat doar interimatul funcției pe termen scurt între două numiri de miniștri.

Înainte ca multă lume să se inflameze că ar fi vezi Doamne un atac la adresa profesorilor, lucru total neadevărat, observația mea (fără să fiu eu primul care a făcut-o) are la bază o explicație banală, în sensul că un excelent specialist într-un domeniu tehnic, artistic, drept, economie sau artă, la nivel de activitate universitară sau cercetare nu înseamnă că în mod automat ar fi un foarte bun și eficient manager al unui domeniu, incluzând aici și funcția de ministru.

Să nu uităm că Nicolae Iorga este poate cel mai mare istoric român, dar mandatul său de prim-ministru în plan administrativ nu a avut anvergura celui al lui Lascăr Catargiu, un moșier cum erau mulți alții, dar un excelent administrator al treburilor țării, iar astfel de exemple sunt numeroase atât în istoria românească, cât și în cea europeană.

Explicația este simplă și are în vedere în mod exclusiv natura diferită a celor două activități care cer, la rândul lor, aptitudini diferite, astfel un profesor de înalt nivel științific în domeniul său are o activitate specifică cu o disciplină dusă la extrem, aparent monotonă în ochii celor care nu pot sta zi după zi cu ochii în cărți pentru a citi, analiza, interpreta, recompune forme și teorii și apoi pentru a scrie mii de pagini până la reușita realizării și publicării unei lucrări științifice, cărți sau tratat.

Un asemenea intelectual este ultraspecializat pe domeniul său, dar îi lipsește timpul, deprinderile și poate dorința de a avea și dezvolta abilitatea ,,comercială și administrativă” necesară funcțiilor de conducere a unor activități diverse, unde lucrurile se fac altfel, în sensul că administrarea (managementul) este un cumul de concepte din științe diferite (comercial, marketing, management, drept, resurse umane, contabilitate și altele), care se întrepătrund în proporții diferite și dau fluența (sau lipsa acesteia) pentru a obține rezultatele dorite, în baza unei strategii și a unui program economic foarte clar definit, dar care în permanență este adaptat la turbulențele mediului economic.

Dacă ne gândim la cei care au luat premiul Nobel pentru economie, o să vedem că aproape niciunul dintre aceștia (asta, ca să nu fiu absolut în afirmație) nu este vreun om de afaceri de anvergură mondială și să dețină vreun fond de investiții care să administreze câteva sute sau mii de miliarde, cum ar fi cazul lui Warren Buffet, al cărui fond a depășit o mie de miliarde de dolari administrați, sau cazul lui Rob Kapito și Larry Fink, fondatorii BlackRock, cel mai mare fond de investiții din lume cu active administrate de peste opt mii de miliarde de dolari.

La fel, putem să ne uităm și în domenii privind tehnologia informatică, metalurgie, mașini, utilaje agricole, industrie alimentară și ce mai dorim, unde la fel vom vedea că pot fi doar cazuri absolut izolate de oameni de știință care să dețină astfel de afaceri, asta deoarece lucrurile sunt ,,incompatibile” între științific și managerial.

Când fac astfel de afirmații nu mă gândesc la fel de fel de situații existente frecvent în SUA, Marea Britanie sau China, unde fel de fel de antreprenori de mare succes sunt invitați să țină prelegeri diverse ca teme și număr în universități și uneori primesc titulatura de profesori asociați sau invitați din partea acestora.

În altă ordine de idei, poate și cei care acceptă sau sunt puși în situația dacă acceptă sau nu astfel de demnități publice ar trebui să aibă capacitatea și verticalitatea unei analize pertinente și unde să își răspundă în mod corect dacă au calitățile manageriale necesare postului de ministru, dacă au echipa de specialiști necesară, dacă au acceptul și susținerea reală a partidului pentru echipa propusă și pentru programul pe care îl aure în vedere pentru a-l implementa.

Revenind la agricultură și învățământul specific, sunt de acord cu numeroasele voci care afirmă că avem o lipsă cronică de resurse, în special financiare, lucru absolut corect și în opinia mea, doar că lipsa acestora este dată pe de-o parte de lipsa unei finanțări corespunzătoare atât de la bugetul de stat, cât și lipsa unei deschideri către surse de finanțare din mediul privat.

Poate ar trebui să ne gândim care sunt o parte din problemele specifice legate de învățământul agricol și unde, fără a avea pretenția că ar fi singurele, eu le-aș ridica în rândurile următoare după cum urmează.

 

Profesionalizarea fermierilor

 

Agricultura, ca orice alt domeniu economic, are nevoie de profesionalizare, dar de una care să nu se facă cu risipă de resurse, să fie eficientă și adaptată nevoilor concrete din agricultura de azi și mâine.

O necesitate majoră a acestui deziderat este dată de faptul că o breaslă a fermierilor bine pregătită are câteva avantaje foarte importante, și am în vedere viteza de diseminare și implementare a noutăților tehnice și manageriale, apoi reducerea erorilor tehnice cu consecințe de mediu și economice, o mai bună comunicare către societate a problemelor specifice sectorului, dar și înțelegerea corectă a cerințelor consumatorilor.

Dar în spatele acestor explicații generale este bine să traducem și pe înțelesul tuturor, adică avem fermieri care fac agricultură fără să lucreze pe calculator, dar dacă ar ști să facă acest lucru, accesul lor la informații tehnice și economice ar fi mult mai facil, accesarea unor utilaje foarte performante, dar și foarte informatizate ar fi la îndemână, ceea ce ar duce la reducerea costurilor, cu impact pozitiv asupra profitabilității.

Un fermier care ar avea cunoștințe mai largi de economie, drept, marketing sau management, pe lângă cele specifice de natură tehnică, ar putea mult mai ușor să sesizeze problemele sectorului, dar și oportunitățile, ar putea să înțeleagă nevoia unui buget și a unei solvabilități bancare, importanța unui abonament la un avocat, dar și nevoia de a avea un contabil care să îl și sfătuiască pe lângă ținerea contabilității, despre nevoia și avantajul participării la o cooperativă agricolă.

 

Funcțiile suport pentru agricultură

 

Acest aspect este o altă mare problemă, în sensul că este foarte greu la ora actuală, și în scurt timp va fi chiar imposibil, de a mai găsi anumite categorii profesionale indispensabile, cum ar fi tehnician veterinar, mecanizator, electromecanic irigații, ifronist (încărcătoare frontale), tehnician culturi de câmp sau horticole, contabili activitate primară (economiști de fermă) în agricultură.

Pentru toate aceste poziții nu mai există forme de școlarizare, iar acolo unde teoretic cică ar mai exista, ceea ce rezultă nu are nicio legătură cu realitatea cerută de respectiva poziție.

Îmi aduc aminte cu plăcere că la un moment dat am cunoscut un antreprenor marocan, proprietar al unei firme de distribuție de inputuri pentru agricultură în Maroc, Tunisia și Senegal, familie influentă și cu acces facil la Curtea Regală din țara sa și care era foarte mândru că, după rege, era cel de-al doilea proprietar al unei ferme de oi rasa Ile de France și avea diploma de ,,berger”, cioban în românește, diplomă obținută în Belgia și ținută pe perete la loc de frunte. Doar că respectiva diplomă însemna de fapt un tehnician care știa tehnica furajării oilor, modul de exploatare pentru lapte, tehnici veterinare pentru intervenții la fătat sau bolile mai întâlnite, reguli privind monta dirijată pentru tinerea rasei în registru și multe altele.

 

Logistica învățământului agricol de toate nivelurile

 

Din păcate, în domeniul agricol cerințele specifice de desfășurare a activității pot fi destul de greu de standardizat și de aceea trebuie găsite căi de adaptare de la caz la caz. În primul rând, nu cred, de exemplu, că poți face școli de tehnicieni în horticultură oriunde, ci în mod clar trebuie să faci în regiunile unde se și găsesc aceste activități. Altfel, nu poți pregăti un tehnician horticol fără să aibă acces la culturi legumicole, viticole sau pomicole, cum la fel nu poți pregăti tehnicieni veterinari fără să ai zonă cu zootehnie.

Un alt aspect care ar putea contribui la formarea sistemului specific acestei forme de învățământ este reformularea implicării fermierilor atât ca asigurare a bazei de practică și pregătire, cât și în calitate de colaboratori în formarea profilului profesional al viitorilor absolvenți, adaptat la cerințele concrete din domeniu.

Nu poți ieși doctor sau asistentă fără să ai un spital de practică, lucru care ar trebui să fie și la agronomie, adică locuri de practică în ferme cu specializări și dotări diferite, tocmai pentru a acumula experiențe diferite.

La ora actuală, pentru învățământul agricol românesc se poate pune problema lipsei unei conduceri duale, așa cum este în Franța și Belgia, unde învățământul agricol este condus în duet de Ministerul Educației și Ministerul Agriculturii, lucru absolut normal în condițiile în care învățământul agricol are nevoie de o bază specifică, așa cum este și la medicină, de exemplu.

Școlile franceze de agricultură (ESA) sunt organizate în parteneriat cu organizațiile fermierilor, care participă inclusiv în consiliile de administrație, dar se implică și în organizarea de schimburi de experiență pentru studenți în țară și străinătate, organizarea de dotări ale facultăților, participă la realizarea profilului profesional al viitorului specialist și participă într-o anumită măsură la finanțarea acestor instituții, care le pregătesc consultanții de mâine din camerele agricole și nu numai.

Să ai un student în practică pe durata verii pentru una-trei luni, să îi asiguri cazare, masă, un venit și o anumită socializare este ceva acceptat și considerat ca un efort necesar pentru sectorul în care activezi tu, ca antreprenor, dar în același timp și pentru cel care vine în practică, care vine să lucreze efectiv după o programă clar stabilită, astfel încât și fermierul să perceapă o mulțumire pentru efortul pe care îl face. Este o linie fină între stagiu de practică și exploatarea unei forțe de muncă ieftine, dar au găsit calea de a evita abuzurile.

 

Redefinirea nevoii și locului inginerului agronom

 

Sunt conștient că acest subiect va suscita comentarii numeroase, ceea ce este bine, doar că îmi doresc ca acestea să fie însoțite și de argumente pertinente.

Dar revenind la enunț, la ora actuală avem o risipă de resurse importantă în învățământul agricol universitar, prin care pregătim absolvenți pentru meserii unde nevoia nu este stringentă, ca să nu spunem că nu ar fi necesară, iar pe de altă parte avem nevoie de o reformulare a structurii sectorului agricol.

Ca să înțeleagă toată lumea la ce mă refer, o să povestesc o mică experiență în acest sens, din perioada în care mă ocupam de activitatea în Europa de Est a unei foste companii de semințe. În acea perioadă am constatat cu surprindere, pentru momentul respectiv, că la toate firmele de semințe care activau în Franța (lucru întâlnit și în Spania, Germania, Belgia sau Austria), dar și la alte companii cum ar fi cele de pesticide, mașini și utilaje agricole sau fertilizanți, numărul celor cu studii superioare era extrem de redus și se întâlneau cu predilecție în conducerea laboratoarelor de cercetare, șeful de producție și de dezvoltare, directorul financiar sau economic, managementul de vârf și alte câteva poziții-cheie. În rest, pozițiile de reprezentanți vânzări, responsabili de loturi semincere, de testare și dezvoltare, de contabilitate primară, responsabili de marketing, administrativ, logistică și multe altele erau ocupate de absolvenți de liceu cu specializare în domeniul respectiv sau școli postliceale de tehnicieni. Este drept că la noi aceste instituții și-au pierdut identitatea, iar altele lipsesc cu desăvârșire, ,,meritul” fiind al doamnei Ecaterina Andronescu, care a considerat că între a asigura numărul de studenți și implicit normele didactice ale unor profesori, nu cei mai de vârf, indiferent de nevoia pieței, și pregătirea unor oameni în meserii extrem de cerute, s-a mers pe prima variantă.

Explicația vestului european ,,retrograd” era simplă, dacă te ocupai de facturare nu trebuia să deții cunoștințe de calculare a indicatorilor de solvabilitate bancară a unei companii, dacă erai reprezentant de vânzări nu trebuie să stăpânești noile tehnici genomice, iar dacă erai responsabil de marketing cu realizarea (nu conceperea) de fișe de prezentare a produselor sau realizarea de gadgeturi promoționale, nu trebuia să îl fi citit pe Kotler.

Acum hai să ne gândim cum este la noi. Dacă ai nevoie de cineva la facturare, trebuie să fie absolvent de ASE, minimum doi ani de experiență, engleza obligatoriu și franceza constituie un avantaj. La fel, dacă ai nevoie de un asistent manager, ceea ce la noi este fosta biată secretară, care pentru a ține o agendă de întâlniri, a se ocupa de protocol, activitățile de secretariat (corespondență, administrative etc.) și câte o cafea din când în când, trebuie să fie specialistă în psihologie sau litere, limbi străine cât mai multe și dacă se poate la nivel nativ. Un reprezentant de vânzări semințe, pesticide, fertilizanți sau mașini agricole trebuie, la fel, să fie doldora de diplome și hârtii, dar oricum ceea ce va spune pe viitor va învăța în cadrul firmei, deoarece foarte puțini au o pregătire prealabilă ca să poată schimba un discurs de marketing și vânzări al unei firme, iar dacă o pot face, vor ocupa poziții de management.

Pornind de la aceste considerente, se estimează pe ici pe acolo, fără a fi la nivel oficial, fiindcă nici universitățile și nici ministerul nu sunt preocupate de analize privind gradul de inserție profesională a absolvenților în primii 1-3 ani măcar, deoarece în acest mod s-ar constata dimensiunea exactă a dezastrului, în care mai mult de 50% din absolvenții de învățământ universitar agronomic nu profesează meseria pentru care au învățat.

Concluzia parțială a acestor afirmații nu este că aceste meserii pot fi făcute de oricine, doar că modul de instruire a acestora trebuie să aibă la bază un alt format, mult mai puțin costisitor pe partea de resurse și mult mai aplicat la cerințele practice.

Inginerul agronom, cum ar trebui să fie absolventul de învățământ superior și în alte domenii, ar trebui să fie dedicat activităților de cercetare și didactice, celor de consultanță, dacă am fi în stare să facem niște camere agricole funcționale și aplicate nevoilor din agricultură, activităților de reflecție și strategie din diferite companii private sau autorități de stat, dar nicidecum să facă planificarea camioanelor la încărcat, facturarea produselor sau baterea țărușilor la loturile demonstrative de pe marginea drumurilor. Nu este o rușine să muncești, dar este o prostie de a folosi forță de muncă supercalificată pentru astfel de activități simple.

Sunt situații în care avem ingineri care conduc ferme de dimensiuni mari și este decizia acestora, dar poate în destul de multe situații un tehnician agronom ar fi fost suficient, doar că nu avem de unde să îl luăm.

Poate vor fi și voci care vor zice că nu este nevoie de pregătire, deoarece sunt exemple de alte meserii care au reușit în agricultură, cum și agronomii au reușit în alte meserii. Doar că nu trebuie ca una, două reușite să fie considerate normalitate, fiindcă nu este și nici nu are cum să fie astfel, ci sunt doar niște excepții date de niște persoane cu abilități native mai dezvoltate și cu noroc mai mult în viață, plus disponibilitate de a fi autodidact în domeniul respectiv.

 

Legislația învățământului agricol

 

Venim după foarte multe experimente nereușite privind legile Educației și din păcate nu se văd niciun fel de perspective îmbucurătoare, deoarece dialogul real între părțile interesate nu există.

Pe de o parte, clasa politică vrea să schimbe pe ici, pe acolo, fără a se apleca asupra părților fundamentale, pentru a mima că a făcut ceva important și, când este posibil, să răspundă și unor interese de grup. Dar și cealaltă parte interesată, respectiv societatea civilă, participantă prin toate categoriile de actori, respectiv părinți, dascăli, beneficiari din mediul privat, cercetare, autorități de stat, participă la aceste dezbateri doar pentru a bifa, cu alocuțiuni lungi, dar fără consistență, făcute de la locul de muncă până la locul de desfășurare a reuniunilor, spunând generalități și balast fără importanță.

Ministerul Agriculturii din Franța sau Belgia, în schimb, urmărește modul de inserție a absolvenților în sectoarele profesionale, determină numărul de locuri necesare, valoarea costurilor pentru pregătire și pune umărul direct din bugetul propriu al ministerului, plătind tot personalul aferent instituțiilor de învățământ agricol profesional și universitar, dar și toate utilitățile. În plus, ministerul este activ în adaptarea panelului legislativ pentru alinierea acestor instituții la cerințele sectorului care îl deservesc.

Poate și noi ar trebui să ne gândim dacă vrem învățământ de stat sau privat, sau, dacă vrem privat, cum facem să asigurăm accesul tuturor la studii, prin existența unor credite specifice pe termen lung, cum beneficiază foarte mulți tineri în Marea Britanie, inclusiv cei care nu sunt britanici.

Alocarea fondurilor guvernamentale către universități să se facă pe criterii de performanță, cum ar fi rata de inserție a absolvenților în profesii pentru care s-au pregătit, apoi indicatoare de feedback ale studenților privind cursurile absolvite, clasare onorabilă în topurile europene și mondiale de profil, nivelul de pregătire al cadrelor didactice, notorietatea profesorilor asociați/invitați, personalități care au absolvit instituția și multe altele care pot fi definite fără probleme.

În plus, poate trebuie gândită o mai mare delegare a modului de formare universitară prin crearea unui trunchi obligatoriu de maximum 3-5 materii pe an, plus alte 2-3 materii opțional obligatorii (adică obligatoriu trebuie să alegi dintr-o listă de materii opționale) la alegerea studentului, dar dintr-un număr mai mare disponibile.

Nu avem o serie de materii importante în structurile programelor universitare și mă refer că nu avem, de exemplu, biologia solului, în condițiile în care mai toată lumea își dă cu părerea despre agricultura conservativă/regenerativă, dar mulți au evitat participarea la aceste cursuri în facultate, care și astăzi sunt facultative.

La fel, nu facem discuții de legislație agricolă, care nu este deloc simplă, dar este foarte necesară, apoi la contabilitate în loc să discutăm despre complexitatea unor decontări, mai bine am vorbi de gestiunea efectivă a fermei și de interpretarea bilanțului.

 

În loc de concluzii

 

Subiectul este prea vast ca teme pentru a fi expediat într-un simplu material, dar sper și îmi doresc ca abordarea problemelor efective ale învățământului agricol să devină o temă pentru MADR, ASAS, organizații profesionale ale fermierilor, parlamentari și oricine altcineva ar fi interesat de acest subiect.

Se pot face lucruri importante și cu resursele pe care le avem, dar printr-o altă alocare și pe alte criterii, astfel încât sectorul să devină din ce în ce mai eficient. Dar cine va pune osul la treabă?

În rest, numai de bine.

 

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – noiembrie 2023

Abonamente, AICI!

Într-un raport publicat recent, Curtea de Conturi Europeană își exprimă îngrijorarea cu privire la efectul acțiunilor prevăzute de Uniunea Europeană pentru viticultori. Politica vitivinicolă a UE nu reușește să răspundă obiectivelor de mediu și, în plus, măsurile aferente nu reușesc nici ele să vizeze în mod direct competitivitatea sectorului. Raportul special nr. 23/2023, intitulat „Restructurarea și plantarea podgoriilor în UE – Impact neclar asupra competitivității și un nivel limitat de ambiție în ceea ce privește mediul”, este disponibil aici.

Uniunea Europeană este cel mai mare producător, consumator și exportator de vinuri din lume. În 2020, în UE existau 2,2 milioane de exploatații vitivinicole, iar plantațiile viticole acopereau aproximativ 2% din suprafața agricolă utilizată din Uniune. Aproximativ 80% din vinul produs în UE provine din Italia, Franța și Spania.

Viticultorii și producătorii de vinuri sunt eligibili pentru sprijin financiar din Politica Agricolă Comună (PAC). Poate fi vorba de sprijin specific în cadrul organizării comune a pieței vitivinicole (în principal prin programe naționale de sprijin), dar și de plăți directe și de sprijin pentru măsuri rurale și/sau pentru măsuri de promovare orizontale.

În opinia Curții de Conturi Europeană, sectorul vitivinicol din UE este reglementat și bine subvenționat. Viticultorii primesc anual aproximativ 500 de milioane de euro din fonduri UE pentru a-și restructura plantațiile viticole și pentru a deveni mai competitivi. De asemenea, din 2016, viticultorii pot solicita autorizații pentru a planta noi vii. Scopul este de a permite o creștere controlată a potențialului productiv (până la o creștere anuală de cel mult 1%), evitându-se în același timp producția excedentară.

„Promovarea competitivității sectorului vitivinicol este esențială și deosebit de relevantă pentru UE, dar ar trebui să meargă mână în mână cu îmbunătățirea sustenabilității de mediu, a declarat doamna Joëlle Elvinger, membru al Curții de Conturi Europeană, care a condus auditul. Putem spune că acțiunile UE încă nu au dat rezultate pentru niciunul dintre aceste două obiective.”

În UE, vinul poate fi roșu, alb și rosé, dar modul în care este cultivată vița-de-vie arareori este „verde”. Auditorii deplâng faptul că, în pofida volumului mare de finanțare implicat, politica vitivinicolă a UE nu a făcut multe pentru mediu. În special măsura de restructurare acordă puțină atenție obiectivelor verzi. În practică, banii UE nu au fost direcționați către proiecte care vizează reducerea impactului viticulturii asupra climei și/sau a mediului. Dimpotrivă, fondurile acordate ar putea avea chiar efectul opus, de exemplu determinând trecerea la soiuri care au nevoie de mai multă apă. La fel, creșterea anuală cu 1% a suprafeței acoperite de viță-de-vie, care a fost prelungită cu încă 15 ani (până în 2045), nu a fost niciodată evaluată din perspectiva mediului.

Viitorul nu se arată cu mult mai promițător: în noua PAC, nivelul de ambiție în materie de mediu rămâne scăzut pentru sectorul vitivinicol. În trecut, auditorii Curții au recomandat ca plățile către fermieri – inclusiv cele efectuate către viticultori – să fie condiționate în mod explicit de cerințe de mediu. În noua PAC, însă, astfel de condiții pentru finanțarea restructurării au fost sistate. De asemenea, proporția minimă din fondurile alocate sectorului vitivinicol pe care țările din UE trebuie să o consacre acțiunilor legate de schimbările climatice, de mediu și de sustenabilitate este de doar 5%. În opinia auditorilor, această cifră de 5% este cam scăzută, având în vedere că, în contextul înverzirii PAC, 40% din totalul cheltuielilor agricole ar trebui să vizeze obiective legate de climă.

Politica UE nu s-a dovedit a fi un succes nici pentru creșterea competitivității viticultorilor. În cele cinci țări auditate, proiectele sunt finanțate indiferent de conținutul sau de nivelul lor de ambiție și fără a se ține seama de criteriile privind stimularea competitivității. Se acordă finanțare și pentru schimbările nestructurale sau pentru reînnoirea normală a plantațiilor viticole, chiar dacă astfel de acțiuni nu sunt eligibile. Totodată, beneficiarii nu au obligația de a raporta cu privire la modul în care restructurarea le-a îmbunătățit competitivitatea. În plus, nici Comisia Europeană, nici statele membre nu evaluează modul în care proiectele sprijinite contribuie efectiv la creșterea competitivității viticultorilor.

Același lucru se poate spune și despre sistemul de autorizații pentru plantări. În primul rând, procentul maxim pentru creșterea anuală – de 1% – a fost propus și adoptat fără să se furnizeze vreo justificare sau fără să se analizeze dacă acesta este adecvat și pertinent. În al doilea rând, atunci când se acordă astfel de autorizații, sunt utilizate puține criterii de eligibilitate și de prioritate legate de competitivitate.

 

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În data de 11 august 2022 a avut loc o reuniune organizată de MADR fără participarea ministrului Daea, care probabil a considerat că nu este foarte important ce-o să fie după ce domnia sa nu va mai fi ministru.

Secretarii de stat au boicotat în grup participarea, cu o mică excepție dată de participarea meteorică și fără substanță a domnului Sorin Moise. La reuniunea sus amintită s-au prezentat ultimele modificări ale PNS, multe dintre ele ca răspuns la observațiile formulate de Comisia Europeană.

Reuniunea a avut loc într-o atmosferă tensionată, în special datorită poziției MADR care a mers pe formula de informare, dar fără dezbatere și consultare, adică s-a prezentat direct ce s-a stabilit să fie transmis ca răspuns la Bruxelles, fără a se mai aștepta eventualele opinii ale mediului asociativ, dar asta este situația, nu este nici prima și nici ultima oară când se întâmplă așa.

Dar mă întorc la acest material, unde am dorit să selectez principalele obligații pe care le vor avea fermierii din cultura vegetală începând cu anul 2023, așa cum sunt stabilite ele până la acest moment și sub rezerva că nu putem anticipa ce observații mai pot veni de la Comisie până ne vor da binecuvântarea finală. Astfel vom parcurge principalele prevederi care se aplică fermierilor din cultura vegetală și acolo unde este cazul voi ridica și observații asupra lacunelor de definire sau de formulare, care poate vor fi auzite de cei în drept și, cine știe, vor aduce și corecturile sau lămuririle de rigoare.

I. GAEC 6 – Acoperirea minimă a solului pentru a evita solul descoperit în perioadele cele mai sensibile

Prima oprire o vom face la GAEC 6, unde, așa cum se poate citi mai jos formularea oficială de la acest moment, terenul agricol trebuie să fie acoperit în perioada 15 iunie – 30 august, ori prin cultură principală și care se va recolta după 30 august, ceea ce este de înțeles, ori prin lăsarea miriștii nelucrate în urma recoltării culturii principale, ceea ce este la fel posibil, sau prin cultivarea de culturi secundare timp de 30 de zile după recoltarea culturii principale.

Legat de ultima prevedere privind cultivarea culturilor secundare, se impun câteva clarificări, în sensul că putem avea culturi pe care le recoltăm în jurul datei de 15 iunie și imediat se seamănă culturile secundare (cele pentru covoare vegetale) și unde avem obligația de a le lăsa 30 de zile, dar în acest caz nu vom îndeplini cerința de a le avea pe teren la 30 august. În acest sens, recomand fermierilor să îndeplinească ambele cerințe, adică cultura secundară să fie ținută 30 de zile, dar fără a fi desființată înainte de 30 august.

„GAEC 6 - CERINȚE  OBLIGATORII PENTRU FERMIERI

-  Pentru protejarea solurilor în perioada cea mai sensibilă din cursul anului (15 iunie – 31 august), terenul arabil trebuie să fie acoperit cu culturi agricole sau se asigură o acoperire minimă a solului cu resturi vegetale (miriște), covor vegetal (culturi de acoperire) ori culturi secundare, timp de cel puțin 30 de zile după recoltarea culturii principale, pe cel puțin 80% din suprafața arabilă a exploatației.

-  Pentru terenul lăsat pârloagă, acoperirea adecvată a solului înseamnă: terenul arabil necultivat pe durata unui an agricol, întreținut în bune condiții agricole și de mediu, pe care se efectuează activitatea minimă de întreținere. Perioada în care terenul este lăsat pârloagă este de minim 6 luni într-un an agricol și acoperă lunile martie-august.

-  Pe timpul iernii, terenul arabil trebuie să fie acoperit cu culturi de toamnă şi/sau să rămână nelucrat după recoltare pe cel puțin 20% din suprafața arabilă a exploatației agricole.”

O altă observație se ridică în cazul practicii fermierilor (care nu sunt puțini) care imediat după recoltarea orzului sau a grâului pregătesc și seamănă rapiță mai mult de 20% din suprafață, înainte de 30 august, situație în care rapița este considerată cultură principală și nu se mai încadrează la culturi secundare, deci nu respectă cerințele GAEC 6. Cum vor trebui să procedeze fermierii?

Privitor la definirea conceptului de teren pârloagă, se referă la terenul necultivat între martie –august și care va avea parte doar de lucrări minime de întreținere definite conform OUG 5/2015, adică ori o cosire, ori un discuit, ori o erbicidare. Sincer să fiu, nu am priceput de ce nu se permite în acest caz cultivarea unor amestecuri pentru covoare vegetale încorporabile începând cu 1 septembrie și care ar permite o creștere a materiei organice în sol, dar poate la MADR printre funcționarii foarte bine pregătiți (dar nu la astfel de lucruri) nu a fost nimeni care să poată argumenta un astfel de demers.

Ultima cerință de care fermierii trebuie să țină cont este gradul de acoperire a solului în timpul iernii, care nu trebuie să scadă sub 20%, ori culturi înființate, ori teren nelucrat și lăsat sub formă de miriște după recoltarea culturii principale.

II. GAEC 7 – Rotația culturilor pe terenurile arabile, cu excepția culturilor care cresc sub apă

Trecând la GAEC 7 trebuie reținut faptul că nu se permite monocultura în cazul culturilor care sunt cele mai cultivate în fermele vegetale, gen porumb, floarea soarelui, grâu, rapiță, soia, mazăre sau orz, acest lucru fiind permis doar în cazul ierburilor sau al culturilor erbacee.

Teoretic este permisă o excepție, în sensul că nu se mai consideră monocultura dacă între cele două culturi principale de același fel se cultivă o cultură secundară. Astfel pentru a fi clar, în cazul în care dorim cultivarea de grâu după grâu, trebuie ca în perioada liberă între cele două culturi, să zicem între 15 iulie și 15 septembrie, să cultivăm altceva. Nu putem spune că în acest caz nu este posibil să se facă așa, cu toate că efectul de obținere de materie organică este destul de puțin realizat, dar se ridică o primă observație, în sensul dacă există o durată minimă pentru menținerea culturii secundare?

Clarificarea acestei durate va duce și la evaluarea situației dacă este posibil acest scenariu atât la grâu, cât și în cazul monoculturii de porumb, mai ales în cazul terenurilor irigate unde se cultivă hibrizi tardivi.

„GAEC 7 - CERINȚE  OBLIGATORII PENTRU FERMIERI

- Regula generală: se aplică o rotație a culturilor pe terenul arabil, cu excepția culturilor care cresc sub apă. Rotația constă în alternarea culturilor cel puțin o dată pe an (an agricol) la nivel de parcelă agricolă, inclusiv a culturilor secundare gestionate în mod corespunzător, cu excepția culturilor multianuale, a ierburilor și a altor plante furajere erbacee, a terenurilor lăsate pârloagă și a culturilor din spații protejate.

- Prin excepție de la regula generală, una și aceeași specie de plante (cultura de bază sau principală) poate fi cultivată pe aceeași suprafață de teren arabil o perioadă de cel mult 3 ani consecutiv, cu obligația ca, anual, între două culturi principale să înființeze o cultură secundară, diferită ca specie față de cultura principală.”

Și ca o ultimă observație, eu personal nu aș fi permis excepția de la interzicerea monoculturii în cazul culturilor de floarea-soarelui, rapiță sau soia, chiar și în cazul cultivării de culturi secundare și aș fi mers mai departe în sensul că nu aș fi acceptat nici rotații formate consecutiv din culturile enumerate mai înainte, dar este doar opinia mea și este bazată pe amărâtele alea de cărți de fitotehnie după care unii dintre noi am mai citit, dar este clar că nu toți.

III. GAEC 8 – Procentajul minim din suprafața agricolă dedicat zonelor sau elementelor neproductive

Astfel am ajuns la GAEC 8 și unde ne vom opri asupra obligației de a lăsa 4% din terenul cultivat al fermei drept teren necultivat sau pârloagă. Există și o derivată a acestei interdicții, în sensul că se poate lăsa doar 3% teren necultivat, dar la asta se adaugă obligația de a cultiva 4% din terenul fermei cu culturi fixatoare de azot (leguminoase), însă fără aplicarea tratamentelor fitosanitare.

„GAEC 8 - CERINȚE  OBLIGATORII PENTRU FERMIERI

Se asigură ponderea minimă de cel puțin 4% din terenul arabil la nivel de exploatație alocat zonelor sau elementelor neproductive, inclusiv terenuri lăsate pârloagă. Opțional, fermierul poate asigura o pondere minimă de cel puțin 7% din terenul arabil la nivel de exploatație, dacă acesta include culturi fixatoare de azot, cultivate fără utilizarea de produse de protecție a plantelor, din care 3% reprezintă terenuri lăsate pârloagă sau elemente neproductive.”

Că este bine sau nu, fiecare dintre cei care vor citi va aprecia, dar cred că aici autoritățile vor răspunde sub forma „atât s-a putut” și nici nu trebuie să ne mire, dacă ne gândim la cei care au reprezentat România la aceste negocieri.

Și aici, ca și la GAEC 7, se poate repeta întrebarea de ce la terenurile necultivate nu s-a permis semănatul de covoare vegetale care sunt oricum mai bune decât lăsarea buruienilor să crească nestingherite, dar toate răspunsurile sunt date de nivelul de cunoaștere al celor care cer și care aplică astfel de principii, nivel care trebuie să acceptăm cu mândrie că este slab și la ei (adică la Bruxelles), ca și la noi.

IV. ECOSCHEMA 1 – Practici benefice pentru mediu aplicabile în teren arabil

Ușor, ușor, am ajuns la ultimul punct pe ,,ordinea de zi” și care este reprezentat de ecoschema care va trebui aplicată de fermele peste 20 ha și care doresc să obțină și subvenția aferentă acesteia. Ecoschema are trei principii standard obligatorii, adică 5% teren necultivat, 5% teren cultivat cu leguminoase și în perioada 15 iunie – 30 august 80% din terenul fermei să fie protejat prin cultură principală, miriște sau culturi secundare (aici a se ține cont de observațiile deja prezentate mai sus), iar apoi se adaugă alegerea unuia dintre cele 3 principii variabile, adică diversificarea culturilor prin existența a minimum 3 sau cultivarea prin minim/no/strip tillage a cel puțin 50% din suprafață sau plantarea a 2 arbori/ha anual din speciile agreate.

O primă observație este că aplicarea acestei ecoscheme se bate cap în cap (în sensul că este neclar) cu GAEC 9, astfel încât dacă conform GAEC procentul de teren necultivat trebuia să fie de minimum 4% din terenul fermei, aplicarea ecoschemei ridică acest procent la 5%, dar în condițiile în care nu scrie nicăieri dacă acest procent de la GAEC poate fi folosit și la îndeplinirea obiectivului de la ecoschemă. Adică, mai simplu spus, ca să se respecte și GAEC 8, și ecoschema, trebuie să lăsăm necultivat doar 5%, sau 4% de la GAEC, plus 5% de la ecoschemă, adică în total 9%?

Sunt ferm convins că primul răspuns al celor de la MADR va fi ,,stați liniștiți” este prima formulă, dar, atenție, nu scrie nicăieri asta, iar Comisia atunci interpretează cum dorește, adică poate să o facă în spiritul obiectivului care îl are de a se ajunge la 10% necultivat și să vedem cu toții atunci dezastru.

A doua observație este legată de cultivarea leguminoaselor, în sensul că la GAEC se poate practica formula 3% teren necultivat și 4% cultivat cu leguminoase, dar fără aplicarea de tratamente fitosanitare. La ecoschemă se spune că a doua cerință este cultivarea a 5% din suprafață cu culturi leguminoase, dar fără a se interzice tratamentele fitosanitare. Ceea ce nu se menționează explicit în documente, dacă cele 4% suprafață culturi leguminoase de la GAEC pot fi acceptate și în respectarea cerinței de la ecoschemă sau va trebui să avem formula 4% pentru GAEC și 5% pentru ecoschemă, adică 9% teren cultivat cu leguminoase? Poate de această dată funcționarii MADR vor înțelege mai clar care sunt nedumeririle mediului asociativ la ceea ce ei au prezentat și, mai știi, poate vor face ceva în sensul clarificării acestor aspecte.

„ECOSCHEMĂ - Cerințe de bază (modificări)

1. Fermierii trebuie să aloce peste 5% din terenul arabil pentru elementele neproductive (inclusiv teren lăsat pârloagă).

1. 1. În cazul fermelor cu peste 75% din terenul arabil utilizat pentru producția de iarbă sau de alte plante furajere erbacee, culturi aflate sub apă o mare parte a ciclului de cultură, sau care face obiectul unei combinații, ponderea elementelor neproductive (inclusiv teren lăsat pârloagă) trebuie să depășească 3%.

2. Să cultive pe minimum 5% din totalul terenului arabil declarat, culturi leguminoase, bogate în proteină vegetală, fixatoare de azot, care se pot recolta, precum: soia, mazăre de consum/furajeră, măzăriche, sparcetă, trifoi, facelia, fasole, fasoliță, ghizdei, năut, lupin, linte, bob, lucernă, arahide, amestecuri de leguminoase și graminee perene.

3. În perioada sensibilă pentru sol cuprinsă între 15 iunie și 31 august, terenul arabil trebuie să fie acoperit cu culturi agricole sau se asigură o acoperire minimă a solului cu resturi vegetale (miriște), covor vegetal (culturi de acoperire) ori culturi secundare, timp de cel puțin 30 zile, în intervalul stabilit, după recoltarea culturii principale, pe cel puțin 90% din suprafața arabilă a exploatației. Această practică are ca scop principal protejarea solurilor în perioadele cele mai sensibile din parcursul anului agricol, în contextul schimbărilor climatice actuale.

Cerințe specifice

La condițiile de bază de mai sus, fermierul trebuie să aleagă una din următoarele condiții specifice:

A - să practice diversificarea culturilor pe terenul arabil, în funcție de suprafață, după cum urmează:

•       în cazul suprafețelor cuprinse între 10.01 ha și 30 ha, fermierul trebuie să cultive cel puțin două culturi diferite, iar cultura principală să acopere maximum 75% din terenul arabil;

•       în cazul suprafețelor de peste 30 ha, fermierul trebuie să cultive cel puțin trei culturi diferite. Cultura preponderentă trebuie să acopere maximum 70% din terenul arabil, respectiv două culturi preponderente să acopere împreună maximum 85% din terenul arabil, cu respectarea procentului de 5% din teren pentru elementele neproductive;

•       în cazul în care suprafața de teren arabil este cultivată în proporție de peste 80% cu iarbă / plante erbacee / leguminoase sau acoperită cu culturi aflate sub apă o mare parte a ciclului de producție, indiferent de mărimea exploatației pentru care solicită sprijinul prin această ecoschemă, se consideră ca fiind practică de diversificare dacă respectă un procent de minimum 3% teren neproductiv.

B - să practice o tehnologie de agricultură de tip conservativ pentru sol (no /minimum /strip-tillage) pe minimum 50% din suprafața cultivată a exploatației.

Gestionarea lucrărilor solului de tip conservativ contribuie înmod direct la protejarea solurilor în perioadele și în zonele cele mai sensibile, cât și la reducerea riscului de degradare a solului și eroziune.

Prin promovarea acestei practici conservative se dorește evitarea la maximum a compactării solului prin reducerea trecerilor repetate cu utilaje, creșterea capacității de reținere a apei în sol, creșterea capacității solului de sechestrare a carbonului, reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și, implicit, reducerea amprentei de carbon prin reducerea consumului de combustibil pe hectar, creșterea biodiversității la nivelul solului, concomitent cu asigurarea unui habitat prielnic pentru dezvoltarea faunei. Totodată, urmare arăturii conservative se va obține și o îmbunătățire a texturii și structurii și a biotei solului, creșterea materiei organice din sol (+ de humus).

Nu în ultimul rând, prin promovarea aplicării agriculturiiconservative de tipul no till/minimum till/ strip till se va reduce amprenta de carbon din partea fermelor ce vor apela la această practică, consumul de motorină la hectar fiind redus în medie cu 35%.

C - Fermierii trebuie să planteze anual cel puțin 2 arbori pe hectar, la nivel de exploatație, precum: populații locale de pomi fructiferi și arbori (măr, piersic, prun, corcoduș, zarzăr, cais, cireș, vișin, gutui), nuc, stejar, ulm, tei, alun, salcâm, glădiţă, paltin, arţar, jugastru, pin, sălcioară, castan, precum și alte specii.

Această practică contribuie la stoparea și inversarea pierderii biodiversității, la îmbunătățirea serviciilor ecosistemice și la conservarea habitatelor și a peisajelor, poate constitui un refugiu pentru păsări și  animale. De asemenea pe termen mediu poate constitui un sprijin pentru reducerea eroziunii solului, reducerea temperaturii solului în zonele de proximitate a plantației, cât și o influență ușoară asupra capacității de menținerea apei în sol și sechestrare de carbon în locul plantației și limitrof acesteia.”

V. CONCLUZII

În final, fermierii, cel puțin la acest moment, trebuie să aibă în vedere pentru anul agricol 2022-2023 măcar următoarele aspecte:

• Iarna, cel puțin 20% din terenul fermei trebuie acoperit de culturi principale sau secundare ori să fie lăsat sub formă de miriște;

• Între 15 iunie și 30 august, 80% din suprafața terenului fermei trebuie să fie acoperit de culturi principale, secundare sau miriște, iar culturile secundare să aibă o vechime de cel puțin 30 de zile pentru a se evita orice problemă de înțelegere în raport cu prevederile GAEC 6;

• Se interzic monoculturile cu excepția cazului în care se folosesc culturi secundare. Dar pentru motivele expuse în material este de evitat dacă nu se vine de la MADR cu lămuriri suplimentare.

• Prin GAEC 8 se impune lăsarea a 4% din teren necultivat sau 3% necultivat și 4% cultivat cu plante leguminoase.

• Implementarea ecoschemei duce la lăsarea a 5% din teren necultivat plus 5% din teren cultivat cu plante leguminoase, dar fără să se cunoască la acest moment dacă se pot contopi cu cele de la GAEC8, fiind necesare lămuriri suplimentare de la MADR. În plus trebuie să se aleagă între diversificarea culturilor, adică existența a minimum 3 culturi principale sau aplicarea pe 50% din suprafața fermei a tehnologiilor minim/no/strip tillage sau plantarea a doi arbori pe hectar anual.

 

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – septembrie 2022

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Iată că în actualul an agricol n-a dat Dumnezeu apă. Și, după cruntul an 2020, iar discutăm de irigații, din nou ne-am amintit că nu se poate face agricultură fără apă.

Plouă, ninge, uităm de irigații. Vine seceta peste agricultura românească, încep deja veșnicele discuții despre infrastructura de irigații, despre desecare – drenaj, despre banii care de ani și ani se dau pe hârtie pentru reabilitări, modernizări, echipamente etc. De fiecare dată când vine arșița peste agricultura noastră, guvernanții, indiferent de culoarea politică, aruncă cu miliarde de euro în fermele autohtone, desigur pe hârtie. Că altfel, fiecare agricultor, ca orice cetățean român, e pe cont propriu, într-o țară plină de lipsuri pentru omul de rând.

Problema României nu e dată doar de seceta pedologică și de arșiță, care apar des în ultimii ani, ci și de seceta de guvernanți, de oameni politici cu coloană vertebrală, capabili, pe care să-i intereseze și soarta românilor, nu doar a lor și a „prietenilor de business”, de funcționari dedicați meseriei. Ce secetă! Și la asta nu sunt de folos... „irigațiile”.

Se discută despre creșterea suprafețelor irigate acolo unde apa ajunge pe canale. Se vorbește despre canale în care să se adune excesul de apă, care apoi să fie folosită la irigat, despre folosirea apelor uzate în agricultură, despre câte și mai câte, de ani și ani. Rezultatul e zero absolut! Măsurile cu efect real sunt aproape inexistente chiar și pe hârtie.

Fermierii propun tot soiul de măsuri, dar cine-i ascultă? Guvernanții sunt surzi și orbi. Ei aud și văd doar în anii electorali.

Am reținut opinia doamnei Nina Gheorghiță, care administrează o fermă vegetală în județul Brăila: „Pentru a crește suprafețele irigate acolo unde apa deja ajunge pe canal, dar nu se irigă, sunt necesare niște măsuri, printre care: contractul de arendă pe minimum 10 ani, ca fermierul sa aibă curaj sa meargă să împrumute bani măcar pentru o motopompă și un tambur; auditarea OUAI care nu mai sunt funcționale de ani și luarea infrastructurii secundare înapoi de către stat, plus simplificarea structurii de funcționare a Organizațiilor Utilizatorilor de Apă pentru Irigații, pentru că așa cum este astăzi are o structură de personal care corespunde structurilor din vechiul regim. Dacă s-ar face lucrul acesta, am da posibilitatea reabilitării infrastructurii secundare, pe bani europeni, pentru fermierii care vor să aibă acces la infrastructura secundară, dar nu pot, întrucât aparține unor organizații nefuncționale. E nevoie de un program special, după modelul Agro IMM Invest, dar numai pentru achiziții de echipamente de irigat, asta, ca să aibă acces cât mai mulți fermieri; de un sistem de asigurare sustenabil pentru agricultură; de rediscutarea zonelor defavorizate. Dacă ai contract de arendă garantat pe 10 ani, ai finanțare, ai apă pe canal și ești în zonă defavorizată, nu mai primești nimic în plus la subvenție. Nu vrei să irigi, fă-ți măcar asigurare. Nu vrei nici asta, statul n-are de unde da bani să te despăgubească! Asta mi-aș dori eu, ca fermier-antreprenor, să văd la guvernanții noștri că discută, că ascultă și că măsurile nu rămân pe hârtie, ci devin realitate. Că, altfel, putem amenaja câte canale vrem, putem cheltui câți bani dorim, dacă-i avem, mare lucru nu se va schimba față de situația prezentă”.

Ce facem cu nefericiții care n-au picat pe aria unei amenajări de irigații? Și ei trebuie sprijiniți de stat ca și ceilalți, agricultorii care sunt dispuși să investească în sisteme locale de irigații. Dar iar ajungem la măsuri, la strategie. Cred că există maculatură la Ministerul Agriculturii cu strategii pentru combaterea efectelor secetei. S-au făcut și comitete, comisii în care se discută tot soiul de măsuri. De ochii fermierilor, fără efect în terenul din ce în ce mai arid...

La fel, de ochii lumii, doar pentru imaginea lui și a partidului, actualul ministru al Agriculturii nu doarme noaptea. Merge pe nepusă masă în ferme, pe câmp, rupe porumbul în două, vorbește și nu spune nimic. Nu contest profesionalismul lui Petre Daea, însă un ministru ar trebui să mai stea și pe la birou, să tacă și să facă. Dar nu poezii, ci strategii. 

Caricatură de: A.F. Badiu

 

Editorial scris de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef

 

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - august 2022

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Proiectul de investiții „Servicii de dezvoltare și extindere a sistemului informatic al Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură de gestionare a cererilor de plată” a fost aprobat de Guvern. Finanțarea proiectului de investiții se realizează de la bugetul de stat și din fonduri externe nerambursabile, prin bugetul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR), în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, conform programelor de investiții publice aprobate prin lege.

Dezvoltarea și extinderea sistemului informatic al APIA este necesară pentru asigurarea gestionării corecte a solicitărilor de plată, rezultate din implementarea Politicii Agricole Comune a Uniunii Europene. Acestea vizează dezvoltarea componentelor de interfață existente și a altor componente noi necesare conform cerințelor specifice, apărute ca urmare a modificării legislației europene, naționale și a regulilor organizaționale.

Aplicațiile dezvoltate se vor afla în proprietatea Agenției de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, beneficiar direct fiind personalul din centrele județene, locale și aparatul central, care vor utiliza aplicațiile informatice dezvoltate pentru punerea în aplicare a politicii comune specifice din aria de competență a APIA, dar și fermierii români ale căror cereri de plată vor putea fi procesate și gestionate în sistemul integrat de administrare și control asigurând o buna verificare în vederea protejării intereselor financiare ale Comisiei Europene.

„România a făcut paşi importanţi în zona de digitalizare, pe de o parte din nevoia permanentă de a îmbunătăţi activitatea în diverse domenii, iar pe de altă parte prin absorbţia de fonduri europene. Prin crearea și gestionarea unui sistem integrat de administrare şi control este asigurată trasabilitatea sumelor puse la dispoziție de Comisia Europeană pentru dezvoltarea agriculturii românești. Este important să gestionăm relația dintre instituțiile statutului și fermieri printr-un sistem informatic performant care să reducă birocrația și consumul de resurse de timp, energie și bani dinspre ambele părți. Am susținut necesitatea digitalizării și la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, în calitatea mea de director general la acea dată. Urmare a măsurilor adoptate atunci, AFIR a fost instituția care s-a adaptat rapid situației de criză provocată de pandemie când contactul direct cu beneficiarul nu se putea realiza. Este un exemplu despre direcția în care trebuie să mergem, despre adaptare și anticipare a provocărilor”, a declarat ministrul Agriculturii, Adrian Chesnoiu.

Abonamente Revista Fermierului, ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Pe lângă menţinerea arbitrară a obligaţiei producătorilor de a achita 2 lei/kg de ambalaj, care are un impact negativ major asupra competitivităţii acestora, gradul absorbţiei fondurilor europene în sectorul vitivinicol a scăzut alarmant ca urmare a ingerinţelor Curţii de Conturi a României în redactarea legislaţiei, generând astfel blocaje majore în accesarea programelor cu finanţare europeană, se arată într-un comunicat remis presei de Patronatul Naţional al Viei şi Vinului (PNVV).

„PNVV aduce din nou în atenţia decidenţilor politici trei cazuri cu impact negativ major asupra competitivităţii producătorilor români: Legislaţia privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje - Legea nr. 249/2015 şi actele normative subsecvente, în condiţiile în care statul român nu a creat mecanisme de recuperare/reciclare a ambalajelor şi nici de prelucrare a acestora, menţinând arbitrar însă obligaţia producătorilor de a achita 2 lei/kg de ambalaj; scăderea alarmantă a gradului de absorbţie a fondurilor europene în sectorul vitivinicol, în primul rând din cauza ingerinţelor Curţii de Conturi a României în redactarea legislaţiei, fără să aibă pregătire profesională specifică şi bazându-se strict pe o abordare birocratică contabilicească, generând astfel blocaje majore în accesarea programelor cu finanţare europeană. Spre exemplificare, dacă până în anul 2014 sectorul vitivinicol avea grad de 100% absorbţie, anul acesta suntem la circa 10%; întârzierea acreditării Autorităţilor de Management ale Programelor Operaţionale întârzie flagrant absorbţia fondurilor europene”, se mai precizează în documentul de presă.

În acest context, Patronatul Naţional al Viei şi Vinului precizează că actuala criză politică, precum şi blocajele din instituţiile publice centrale afectează grav economia şi producătorii români.

„Criza politică şi blocajele din instituţiile publice centrale, lipsa mediului economic cu predictibilitate legislativă şi fiscală, variaţiile majore ale cursului valutar sunt premise majore care afectează grav economia şi producătorii români. Patronatul Naţional al Viei şi Vinului solicită public răspunsuri şi o reacţie adecvată şi conformă competenţelor Parlamentului şi Guvernului României, din partea PSD, ALDE, PNL, USR, UDMR la problemele de mai sus”, subliniază PNVV.