pasune - REVISTA FERMIERULUI
Marți, 26 Mai 2020 19:05

Performanța cere calitate

Mai toți crescătorii de ovine care sunt în COP (Controlul Oficial al Performanțelor) doresc să vândă, mai departe, berbecuți pentru prăsilă, motiv pentru care e musai să se cunoască părinții. Doar astfel se poate ști exact valoarea produsului obţinut, ce poate fi folosit pe viitor ca reproducător. Cum poți face asta? Monta în harem este răspunsul. „Cei care sunt în COP au pretenția să vândă și berbecuți pentru prăsilă. E nevoie deci de o dirijare a campaniei de montă ca la carte, pentru a cunoaşte părinţii, cât şi valoarea produsului obţinut, care va fi folosit în continuare ca reproducător – mă refer la masculi”, arată Ioan Stoicoi, crescător și vicepreședintele Asociației Județene a Crescătorilor de Ovine „Dacia” - Hunedoara.

Calitatea crește an de an

La Asociația „Dacia”, monta la rasa Țurcană se face folosind un mior la 25 de oi şi un berbec adult la 35 de oi. Foarte important e ca valoarea animalelor să fie la același nivel. Inițial se aleg cele mai bune animale, vârfurile din fermă, şi se introduc cu cel mai bun berbec – maximum 35 de femele la un mascul – toți înregistrați și testați. Pe urmă, ierarhia scade, dar valoarea femelelor trebuie să corespundă valorii berbecului.

Asociaţia Judeţeană a Crescătorilor de Ovine „Dacia” se îngrijește, prin controalele pe care le face, ca, începând campania de montă, berbecii să fie de calitate, să aibă autorizaţie de montă, să se înregistreze monta. „Controlez registrul de montă să fie adus la zi, particip la bonitări, la verificarea bonitărilor şi, numai după 2-3 controale pe care le fac, va primi un berbec certificatul de origine pentru a fi valorificat”, a explicat Ioan Stoicoi, care toamna trecută a verificat atent, în special la fermele din COP, campania de montă, deoarece e extrem de importantă calitatea berbecilor folosiţi la montă.

Rezultatele se îmbunătățesc de la an la an, calitatea fiind de altfel scopul tuturor crescătorilor. „Vă dau un exemplu: în primăvara lui 2019, în martie, am văzut în judeţele Timiş şi Arad 120 de ferme care au produs 4602 berbecuți pe care i-am cântărit prin sondaj. Şi rezultatele sunt de la an la an mai bune”, a mai spus Ioan Stoicoi, care de prin anul 1961 stă pe lângă oi. „Eu așa m-am pomenit. După ce am gătat 7 clase, în 1961, părinţii au vrut să mă oprească la oi. Și copil tânăr am pătimit o vară la oi, așa că am fugit la şcoală. Am făcut Şcoala Tehnică Veterinară, pe urmă am făcut Facultatea de Zootehnie la Cluj, am lucrat în cadrul Direcţiei Agricole 43 de ani. Sunt pensionar din 2015, dar oile le-am ţinut tot timpul.”

Ioan Stoicoi se ocupă în satul său (Boșorod, Hunedoara) de controlul oficial de prin anii ’70, sub directivele ORSA. Metodele erau altele însă. „În 1984, când funcţiona staţiunea de cercetări de la Cristian, am făcut însămânţări artificiale, la mine acasă, cu sperma congelată de acolo. Ştiu şi rezultate, toate sunt înscrise aici și se văd în registrele mele de când se urmăreşte. Am folosit doi berbeci, dar procentul de fecunditate e mai scăzut la însămânţarea artificială. Atunci am însămânţat 137 de oi, din care au fătat 67. Am metisat, am băgat friză, că numai două doze am avut, 12 doze cu friză, şi din 12 au fătat 4. Ăsta a fost procentul obținut”, povestește specialistul. 

Fermele de elită, următorul pas. Statul ar putea ajuta prin subvenții

Scopul, indiferent de metodele folosite, este de ameliorarea rezultatelor și de a obține produși cât mai performanți. În acest sens se urmărește chiar realizarea unor ferme de elită. „Vrem să se înfiinţeze odată aceste ferme de elită. În Timiș, Arad vreo 20 am găsit, la noi în judeţul Hunedoara vreo 12 şi, pe aceste efective, dorim să facem tehnică fix ca la carte”, a explicat optimist Ioan Stoicoi.

De ce optimist? Pentru că, spune el, din 2005, de când împreună cu președintele Asociației „Dacia”, Dumitru Andreșoi, a pus bazele asociației, în doi ani s-au strâns 750 de membri și lucrurile au evoluat. „Oamenii au aderat la această asociaţie. Am preluat și Controlul Oficial al Performanțelor pe urmă, acum ne ocupăm și de Registrul genealogic şi facem tot ce trebuie, tehnic, pentru oaie”, a specificat crescătorul hunedorean.

Pentru a avea ferme de elită, ar fi nevoie de subvenționare de la stat, pentru că ele presupun niște cheltuieli destul de mari. Dar atunci va fi nevoie și de mână de lucru calificată, de ciobani pregătiți care știu să depisteze oile în călduri, să le repartizeze berbecilor, să poată urmări profesionist întregul proces.

Apoi, e nevoie de pășuni de calitate, pentru ca oile să se poată sătura. „Că, dacă ai o păşune slabă, oameni slabi, numai te încurci, chinui oile şi nu faci nimic. Trebuie bani pentru a avea putere să le furajezi şi atunci poţi să obţii. Rasa asta, Țurcana, are viitor, dar n-o să mai fie cu ciopoare aşa, pe vârf de munte, cu ciobani. Nu mai găsești omul în transhumanța aia frumoasă, cu fluierul, cu oile pe munte... n-o să mai fie așa”, a conchis oftând specialistul hunedorean, care a muncit în copilărie la o stână de acest fel.

Publicat în Zootehnie

Și astăzi, după 30 de ani de când ne-am câștigat libertatea, vedem cum aceasta este interpretată în funcție de interesele fiecărui individ, luăm lucrurile și acționăm după cum ne convine, fără a ține cont de reguli, de firescul situațiilor, și într-un final ajungem, de fapt, să nu respectăm nimic, nici măcar pe noi înșine. Imediat după Revoluție, s-au distrus clădiri ale CAP, IAS etc., fiecare s-a dus și și-a luat cărămida ori petecul de pământ care a considerat că i se cuvine. Și continuăm să distrugem, cu voie sau fără voie.

Dacă ceva aparține statului, considerăm că e un bun al nostru, al tuturor, și, uneori, sau de multe ori, nu avem respect nici pentru lucrul respectiv și nici pentru stat. În realitate, nu avem respect pentru nimic și nu ne iubim nici pe noi și nici pe cei de lângă noi. Continuăm să distrugem locuri, clădiri, oameni, vieți, inițiative, pentru că, nu-i așa?, avem libertate! Adevărul absolut ne aparține și e mai presus de orice, lege ori Dumnezeu. Înainte să intru în subiect, fac o paranteză: zilele trecute, am văzut pe rețelele de socializare fotografii din câmpurile cu cereale distruse nu de secetă, ci de oi. Animalele n-au nicio vină...

În județul Dolj, la Ciuperceni, o localitate rurală care aparține de orașul Calafat, există un islaz. O vreme, destul de îndelungată, puteam folosi trecutul - „a existat”, pentru pășunea devenită groapă de gunoi și „scurtătură”. Acum, încet-încet începe să semene cu locul pe care odinioară pășteau animalele gospodarilor din zonă. Azi, animale nu prea mai găsești nici prin curțile oamenilor, dar peste gospodari mai dai. Eliana Dinuț, o tânără în vârstă de 30 de ani, care, împreună cu soțul - Costel (și el tânăr, 40 de ani), după ce-au muncit printre străini, s-au întors acasă, în 2014, și toți banii strânși acolo în șase ani i-au investit în vaci. Câți or mai fi în țară ca ei? Probabil că mulți au muncit peste hotare și au revenit pe meleagurile natale încercând să-și încropească o afacere, cu speranța unei vieți decente acasă. Numai că dezamăgirea își face loc printre toți acești gospodari. De data aceasta dezamăgirea nu e, culmea, legată de autorități, ci de „inițiative” ale unor colegi de breaslă, fermieri, crescători de oi și capre. Aceștia din urmă, consăteni ai familiei Dinuț, de vreo lună, în loc să-și ocupe timpul cu fermele lor, fac plângeri peste tot și-și prezintă propriul adevăr la autorități și pe facebook.

Sămânța de scandal, drumurile... ilegale

În anul 2018, Eliana și Costel Dinuț au închiriat de la primărie islazul. De fapt, au închiriat 92 de hectare, suprafață pe care toată lumea arunca gunoaie și pe care de-a lungul anilor localnicii au făcut drumuri (de pământ, nu asfalt), scurtături către câmpuri ori adăposturile de animale. Prin urmare, a intrat în obișnuința tuturor „s-o taie pe arătură”, pe de-a dreptul prin islaz. Poate și de aceea drumurile oficiale, vreo două ce țin de Primăria Calafatului, arată mai rău decât cele făcute de localnici pe pășunea comunală. Aici, la momentul când scriu aceste rânduri, sunt la pășunat peste suta de bovine.

Cum vă spuneam mai sus, familia Dinuț a închiriat pășunea de la primărie, pentru șapte ani și opt luni. Din 2018 încearcă să aducă terenul la destinația inițială de pășune. Când au devenit chiriași cu acte-n regulă, primul lucru de care s-au apucat a fost curățenia, operație încă nefinalizată, ca să înțelegeți cam ce-a fost pe acolo.

Până de curând, tânăra familie de fermieri nu s-a atins de drumul folosit de alte două familii de fermieri. Doar că autoritățile statului le-au recomandat să intre în legalitate. Ce înseamnă asta, ne-a explicat Eliana Dinuț: „Când am aplicat pentru subvenție la APIA (Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură), cei de acolo mi-au spus că pe pășunea noastră este un drum care nu are ce căuta acolo, el neexistând în acte. Am mers la primărie și ne-am lămurit. Niciun drum, că sunt multe făcute de localnici în timp, nu apare în acte, în hărțile cadastrale. Am întrebat ce-i de făcut, mai ales că știam că drumul acesta, care-i sămânță de scandal acum, este folosit de fermieri din zonă. Ni s-a spus clar că trebuie să ne îngrădim pășunea, să arăm așa-zisele drumuri, să însămânțăm suprafața închiriată, practic să-i redăm destinația inițială, de islaz. Și asta am făcut și încercăm să facem în continuare. Primăria a zis că nu e problemă pentru fermieri deoarece au alte două drumuri, care vor fi reabilitate și pe care se poate circula, pe care le pot folosi pentru a ajunge la animale și la culturi”.

Așadar, abia anul acesta, în urmă cu vreo lună și ceva, Eliana și Costel Dinuț s-au apucat și au îngrădit pășunea cu gard electric pentru animale, care de fapt e un fir, au arat drumurile, însămânțează și încă strâng gunoaiele pe care localnicii continuă să le aducă la islazul comunal. „De o lună n-avem liniște, vecinii noștri, fermieri ca noi, munciți ca noi, ne-au făcut plângeri peste tot. Primăria le-a zis cum stă treaba. Degeaba. Au venit în control de la Apele Române, au zis că-i totul în ordine, au venit de la DSV, de peste tot. Nicio autoritate la care am fost reclamați n-a găsit nimic în neregulă. De la APIA mi-au zis că nu pot veni în control din cauza situației generate de pandemie, dar când le-am zis despre ce-i vorba mi-au reamintit că pe cele 92 de hectare de pășune închiriate de noi nu există niciun drum. Avem acte, suntem cu toate în ordine. Acum au început să ne denigreze pe la alții, pe facebook pun fotografii cu pășunea noastră și spun că le-am închis drumul, că ne-am făcut stăpâni pe drumul public. Ce să facem dacă autoritățile statului susțin că pe pășune nu există drumuri și că noi trebuie să avem iarbă, să însămânțăm toată suprafața? Am investit în animale, în sămânță, în curățarea islazului, în toată această afacere numită fermă, am investit toți banii munciți în ani în Norvegia, vrem să rămânem aici, acasă, și tocmai ai noștri se poartă așa, de uneori îți vine să renunți și să pleci fără să mai întorci capul. Dar noi mergem înainte și o să vedeți că o să ne dezvoltăm, o să construim și adăpost modern la văcuțe, terenul ăsta o să arate ca o pășune adevărată, o să ne mai luăm și utilaje și eu voi duce la final visul meu cu produsele tradiționale făcute din lapte din ferma noastră, de la văcuțele crescute pe iarbă. Într-o zi o să funcționeze așa cum trebuie și cooperativa căreia i-am dat viață împreună cu câțiva fermieri din zonă. O să vedeți...”, a spus printre lacrimi, dar cu o voce puternică, Eliana Dinuț.    

Sunt atât de multe probleme în agricultura românească, în special în această perioadă de criză, încât când auzi o asemenea poveste te întrebi dacă ești în 2020 sau te-ai întors în timp, la „să moară vecinul ca să-i iau capra”, parcă vorba asta circula imediat după Revoluția din decembrie `89.

Și ne mirăm că sunt prea puține asocieri în agricultura noastră, dăm vina pe mentalități, când poate că e timpul să arătăm cu degetul spre educație. Da, să ne uităm la ultima lună, de stare de urgență. În România nu se respectă regulile, nu suntem prieteni cu legile, le cerem, însă nu pentru a le respecta. Vrem, dar nu vrem. Și, apropo, toți ne pricepem la toate.

Să ne întoarcem cu fața spre noi înșine, să ne privim cu atenție și să ne întrebăm dacă ne place ce vedem. Omul e supus greșelii, motiv pentru care există iertarea.

Cu Eliana Dinuț am mai stat de vorbă și pe alte subiecte, puteți citi aici: https://revistafermierului.ro/din-revista/zootehnie/item/4398-ajutor-de-ochii-lumii-si-sperante-naruite.html

Publicat în Satul românesc

Cele de mai jos mi le-a zis, aseară târziu, după ce-a terminat munca la fermă, Eliana Dinuț, o tânără în vârstă de 30 de ani, care, împreună cu soțul, Costel (și el tânăr, 40 de ani), după ce-au muncit printre străini, s-au întors acasă, în 2014, și toți banii strânși acolo în șase ani i-au investit în vaci. Câți or mai fi în țară ca ei? Probabil că mulți au muncit peste hotare și au revenit pe meleagurile natale încercând să-și încropească o afacere, cu speranța unei vieți decente acasă. Numai că dezamăgirea își face loc printre toți acești gospodari.

„Speranțele noastre s-au năruit. Abatorul mobil era singura noastră șansă de a ne valorifica produsele. Era ca o gură de aer. În situația noastră sunt mulți crescători de animale din toată țara. Cel mai apropiat abator de ferma noastră este la de 200 kilometri distanță. Ne-am dus animalele acolo, ne plătea vițelul cu un preț de nimic, n-a meritat să batem atâta drum. Laptele îl dăm la viței. Dacă facem produse din lapte, nu ni le cumpără nimeni, nici la piață în oraș, că n-are lumea bani, preferă să dea un leu pe iaurtul de la supermarket, decât să-mi dea mie 5 lei pe iaurtul obținut din lapte de la vaci crescute pe pășune. Asta e puterea de cumpărare în toată România. Am lucrat și cu o fabrică de lapte, situată la vreo 100 de kilometri de fermă. Ne dădea 80 de bani pe litru, duceam noi laptele la fabrică, nici transportul nu ni-l scoteam. Noi cum ne vom valorifica produsele în astfel de condiții? Este un păcat că pe noi, tinerii fermieri, nu ne ajută statul român.”

Când s-a întors din Norvegia, familia Dinuț a luat-o de la zero, la Ciupercenii Vechi, un sat care aparține de orașul Calafat, din județul Dolj. Cei doi tineri soți și-au cumpărat 32 de vaci, cu viței. Azi, în fermă sunt 140 de taurine din rasa Bălțată Românească (vaci la muls, juninci și viței). Grajdul n-arată ca afară, e mai mult un foișor/pavilion, dar soții Dinuț au reușit să închirieze de la primărie o sută de hectare de pășune, unde animalele se simt și se hrănesc bine.

Din ce trăiește tânăra familie de fermieri? În niciun caz din ferma de vaci! Din credite la bănci, pe care tinerii fermieri le-au făcut tot pentru agricultură. Și-au luat utilaje, la început second-hand, apoi noi, tractoare, remorci, cositori și alte echipamente cu care fac prestări servicii pentru alți fermieri din zonă. Se descurcă așa până reușesc să se bucure de viața de crescători de animale. Pentru că, da, sunt ambițioși și muncitori și cred în viitorul fermei de vaci.

Abatoare mobile, nici la munte, nici la câmpie

Pe la începutul anului trecut, crescătorii de animale au fost încurajați de fosta guvernare să depună proiecte pentru abatoare mobile, finanțate de AFIR prin subMăsura 4.2 „Sprijin pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole”, din PNDR 2020. Crescătorii au cheltuit sume consistente. „Am cheltuit bani pentru consultanța proiectului, pentru cumpărarea terenului pe care să punem abatorul mobil, au fost cheltuieli cu îngrădirea, cu energia electrică, să o aducem la terenul respectiv. Bani pierduți”, mi-a zis, decepționată, Eliana Dinuț, adăugând că își făcuseră planuri, ea și încă patru fermieri împreună cu care a pus bazele Cooperativei Agricole Eliana Dev. Abia așteptau să-și cumpere un abator mobil cu ajutorul banilor europeni, care... n-au mai fost.

Atât Eliana Dinuț, cât și ceilalți crescători care și-au pus speranța în abatorizarea animalelor în unități mobile s-au supărat că statul ajută pe acest segment zonele montane. Aici, e o altă problematică, mai complexă. Zona montană chiar trebuie sprijinită. Pe scurt, un produs se obține mai greu și cu costuri mai mari la munte, comparativ cu același produs obținut la șes. Iar toți fermierii știu asta. Și totuși se necăjesc, pentru că e posibil să aibă dreptate: dai mai mult unora, însă dă-le ceva și celorlalți, potrivit cu activitatea și cheltuiala pentru aceasta.

Doar că, din nefericire, nici cei de la munte, nici cei de la câmpie nu vor avea parte de abatoare mobile, cel puțin nu pe banii Uniunii Europene ori ai statului nostru.

Oros: „Nu există abator mobil!” Zău?

Așa cum am scris ieri, 4 martie 2020, în Revista Fermierului, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat versiunea consultativă a Ghidului solicitantului pentru investiții în procesarea/marketingul produselor agricole, finanțate prin subMăsura 4.2 din PNDR 2020. Noutatea anunțată de AFIR este că se finanțează abatoarele de mici dimensiuni din zona montană, rata sprijinului public nerambursabil fiind de 50% din totalul cheltuielilor eligibile pentru IMM-uri și de 40% pentru întreprinderi mari. Valoarea finanțării acordate este de maximum 300.000 de euro și poate cuprinde și investiții în procesarea cărnii abatorizate, măsura având o alocare estimativă de 6.896.879 de euro.

Atenție, se dau bani zonei montane, dar pentru abatoare de mici dimensiuni, nu pentru abatoare mobile! Ca să nu mai socotim și să punem în balanță costurile cu construcția unui abator normal, comparativ cu cele pentru unul mobil.

De altfel, ministrul Adrian Oros, la o recentă întâlnire cu crescătorii de animale le-a spus că schema de ajutor de stat pentru abatoare mobile nu avea niciun leu bugetat. „Vi s-a spus o prostie, că vor fi abatoare mobile. Nu există abator mobil. Niciodată serviciile veterinare, în nicio țară din Europa, nu vor aproba abatoare mobile. Pot fi abatoare de mici capacități, în anumite zone unde animalele au acces mai greu, dar nu abatoare mobile”, a afirmat oficialul.

Așa să fie? Din ce-am auzit și ce-am văzut, pe glob există și funcționează abatoare mobile. Altfel de ce-ar s-ar mai construi asemenea unități de abatorizare, dacă n-ar avea cumpărători?

Un exemplu îl avem în România (am scris și noi, vezi aici: https://revistafermierului.ro/romania-agricola/zootehnie/item/4330-unitati-de-abatorizare-si-procesare-mobile-pentru-carne-si-lapte.html), la Brașov, unde Asociația Crescătorilor de Vaci Bălțată Românească tip Simmental a demarat împreună cu DSVSA din localitate un proiect complex care include și un abator mobil, în care, în condiții sanitar-veterinare sigure, se pot sacrifica trei specii de animale – ovine, bovine și suine –, în zile separate, putându-se comercializa 7 zile din 7 carne proaspătă către consumatori. Costurile pe care gospodarii care creșteau câteva animale le aveau cu transportul până la un abator autorizat, eventual într-un alt județ, erau descurajante, astfel încât preferau să nu mai vândă carnea. Conceptul gândit de ACVBR-SIM schimbă această situație.

Și atunci, care e adevărul? Sanitar-veterinarii nu le autorizează sau buzunarele statului sunt goale? Și mai am exemple de abatoare mobile care funcționează în țara noastră, care prestează servicii și pentru alții, nu doar pentru proprietarii lor, cumpărate de fermieri, pe banii lor.

Eliana Dinuț, pentru că de la discuția cu ea am pornit să scriu acest text, este tânără, a muncit peste granițe, s-a întors și a investit în economia țării în care s-a născut. Ca ea sunt mulți, prea mulți. Ce faci tu, statule, tu, politicianule, tu, autoritate, pentru „ăștia” care-ți alimentează buzunarele?

Foto: Eliana Dinuț (arhiva personală)

Pentru abonamente Revista Fermierului, ediția print: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Publicat în Zootehnie

Asociația Aberdeen Angus România anunță că, pentru a putea beneficia de adeverință pentru SCZ (Sprijinul Cuplat în Zootehnie), înscrierea în asociație se poate face până în data de 15 aprilie 2020.

De asemenea, Asociația Aberdeen Angus le reamintește crescătorilor care dețin animale provenite din Ungaria și care vor să se înscrie în asociație că toate animalele venite de pe teritoriul Ungariei trebuie să aibă făcute teste ADN care să confirme atât originea pe linie maternă, cât și pe linie paternă a animalului. „În trecut, au fost aduse pe teritoriul țării noastre animale din Ungaria care nu respectau caracteristicile rasei Aberdeen Angus (prezența petelor și a coarnelor), aveau nereguli. În noiembrie 2017, la ședința Consiliului director, s-a luat și decizia ca, pentru toate taurinele provenite din părinți cu origine din Ungaria, să se efectueze teste ADN pentru confirmarea originii. Animalele înscrise în asociație trebuie să aibă performanțe”, a precizat Ioan Gociman, director tehnic executiv al Asociației Aberdeen Angus România.
Testele ADN trebuie făcute la laboratorul partener al asociației, din Germania.

Publicat în Zootehnie
Sâmbătă, 18 Ianuarie 2020 12:32

De la lapte la carne, pentru progres

Cererea în creștere de carne de vită i-a determinat pe mulți fermieri, în ultimii ani, să se îndrepte către rasele de bovine specializate pentru producția de carne. Desigur, și subvențiile, și fondurile europene, și suprafețele întinse de pășuni neexploatate la adevărata lor valoare sunt factori care au făcut ca astăzi să avem în România numeroase ferme cu vaci de carne. Una, pe care o prezentăm mai jos, este în județul Gorj, are în jur de 250 de capete din rasa Aberdeen Angus și îi aparține lui Daniel Popescu.

Inițial, Daniel Popescu a fost crescător de vaci cu lapte, avea o fermă cu peste 30 de animale din rasa Bălțată Românească. Din cauza lipsei de forță de muncă și a unei păguboase desfaceri a laptelui, a renunțat și s-a îndreptat către vaca de carne. „În anul 2014, beneficiind și de programele de minimis pentru juninci din rase de carne, am cumpărat din Germania și de la Sibiu, de la Karpaten Meat, 25 de capete din rasa Aberdeen Angus. Cu timpul, ferma s-a mărit, anual am cumpărat vaci și am ajuns acum undeva la 250 de capete efectiv total, vaci-mamă plus viței, numai rasă Aberdeen Angus”, povestește tânărul fermier.

Ferma lui Daniel Popescu este situată în județul Gorj, o parte din adăposturi sunt în satul Gornăcel din comuna Schela și o parte în satul Pleșa arondat orașului Bumbești-Jiu. Grajdurile sunt folosite doar patru luni pe an, cât animalele stau în stabulație aici, pe perioada de iarnă. Restul de opt luni, vacile Angus pășunează la o altitudine de peste 1.600 de metri, în inima Carpaților Meridionali (pasul Vîlcan, vârful Straja), unde aerul curat de munte, iarba grasă, plină de substanțe nutritive, le oferă cele mai bune condiții de creștere. „Pentru fermă, am accesat un program european, în valoare de 370.000 de euro, cu o contribuție 10% privată și 90% nerambursabil, de la Uniunea Europeană, prin care ne-am dotat cu utilajele care ne sunt de mare folos în a prepara și pregăti hrana animalelor pentru perioada de iarnă, precum și echipamente pentru intervenții, pentru că rasa Angus, fiind semisălbatică, avem nevoie de multe utilaje pentru a contenționa animalele, pentru a le aplica tratamentele corespunzătoare. Prin asigurarea unui adăpost corespunzător pe timp de iarnă, efectuarea cu rigurozitate a tratamentelor sezoniere, creșterea vițeilor în sistem mamă alăptantă-vițel și furajarea naturală, am reușit să obținem rețeta perfectă de dezvoltare a unei ferme de animale competitive pe piața din România”, afirmă crescătorul gorjean. El exploatează și teren agricol, având în proprietate în jur de 25 de hectare, i arîn arendă mai are vreo 450 de hectare, pășune și teren arabil, suprafață suficientă pentru a asigura hrana animalelor.

Propria carmangerie asigură profitul fermei

Constatarea lui Daniel Popescu, după cei aproape cinci ani de când se ocupă cu creșterea vacilor de carne și după câteva participări pe la târguri cu produsele din carne de Angus, este că din ce în ce mai mulți români vor să mănânce „ceva și de calitate, și sănătos”. În prezent, crescătorul crede că vacile de carne nu sunt cu mult mai profitabile decât cele din rasele de lapte, însă rasa de carne este alternativa câștigătoare pentru pășunile noastre.

Totuși, viața nu e roz nici în domeniul cărnii, având în vedere că pentru rasele specializate, ca Angus, de exemplu, abatoarele nu plătesc corespunzător, ci oferă un preț aproape la fel ca pentru o rasă mixtă ori ca pentru una de lapte. Preț care îl ține pe fermier pe linia de plutire. Motiv pentru care este mai convenabil să-ți asiguri singur desfacerea animalelor din fermă. Ceea ce a și făcut Daniel Popescu. A investit într-o carmangerie prin care a închis circuitul. A ridicat o hală de top dotată cu echipamente moderne, care respectă toate condițiile de prelucrare a cărnii într-un mediu steril. „În România, sunt puține abatoarele care știu ce e rasa de carne și care o plătesc corespunzător. Altfel, majoritatea plătește vaca de carne ca pe orice rasă obișnuită. Am accesat un program start-up pe o carmangerie, Beef Carm i-am zis, în care mi-am achiziționat utilajele și echipamentele necesare pentru a prepara produsele din ferma noastră de Angus. Producem și vindem carne maturată, produse ca antricot, T-Bone, chiulotă, coaste, pastă mici și burgeri de Angus. Facem și mezeluri, cârnați, parizer din Angus, salam, pastramă. De menționat că printre proprietățile pe care această carne le oferă se numără gradul de marmorare ridicat și gustul deosebit, specific cărnii de vită. Frăgezimea cărnii Angus, conferită de grăsimea intramusculară distribuită în mod uniform, cucerește și cele mai pretențioase papile gustative”, arată tânărul întreprinzător.

Neavând cantități foarte mari, cea mai mare parte din producție este vândută prin propria carmangerie, clienții fiind din zonă, din și de pe lângă Târgu Jiu. Însă printre clienții fermei de Angus din județul Gorj se găsesc și restaurantele, unele chiar din București, unde cele mai cerute produse sunt burgerii și carnea maturată.

Una peste alta, vita de carne pare că are viitor frumos în România. „În special rasa Angus este o afacere. Le recomand tuturor, celor care vor să crească animale și au posibilitatea să le asigure pășune, să crească rasa de vaci de carne Angus. Pentru că e o rasă foarte rezistentă, nu necesită investiții inițiale mari, nu are nevoie de grajduri speciale, nu are nevoie de furaje speciale, nu necesită o atenție mare, așa cum cer rasele de vaci de lapte”, ne-a spus în final Daniel Popescu.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția 01-14 aprilie 2019

Publicat în Zootehnie
Miercuri, 08 Ianuarie 2020 17:51

Barca oieritului românesc, în derivă?

Piața fragilă a cărnii de oaie, aproape inexistentă pe plan intern, lipsa mâinii de lucru, lipsa pășunilor și profiturile tot mai mici obținute de crescătorii de oi conduc la regresul oieritului în România. Despre drumul pe care se află unul dintre cele mai importante sectoare zootehnice am stat de vorbă cu Nicolae Cioranu, președintele Federației ROMOVIS.

Reporter: Care sunt tendințele în oieritul românesc în 2019?

Nicolae Cioranu: Rămânem în continuare în topul european. Dacă efectivele au mai scăzut, ele au scăzut la toată lumea. Nu vreau să cred că e adevărat ce-mi spunea unul dintre cei mai mari exportatori din România, că efectivele au scăzut cu aproximativ 30%. Între timp m-am întâlnit și cu un producător de crotalii, care și el susține că anul acesta i-au scăzut vânzările de crotalii cu aproape 30 de procente.

Reporter: Deci se confirmă procentele.

Nicolae Cioranu: Păi, am legat informațiile între ele, pentru că producătorul de crotalii nu știa de informația pe care o aveam de la exportator. E clar, vedem noi între noi. Vedem cum ne împuținăm, fie ferme mai puține, fie oi mai puține.

Reporter: Cum se explică scăderea asta?

Nicolae Cioranu: Foarte simplu. Legea pășunilor, este dată și nerespectată. Personal cu cine să muncim nu avem, piața este vraiște, așa că despre ce vorbim?

Reporter: E greu de luat o decizie în momentul de față spre ce te îndrepți, spre oaia de carne sau spre oaia de lapte.

Nicolae Cioranu: Nu te îndrepți spre niciuna. Astăzi sunt foarte mulți crescători care iau în calcul reducerea efectivelor. Caută soluții prin care să ducă mai departe afacerea doar cu membrii familiei.

Reporter: Atâta timp cât mai există pasionați care și-au făcut un mod de viață din creșterea oilor, pentru că pe măsură ce se schimbă generațiile, interesul nu mai este același.

Nicolae Cioranu: Sigur. Mai ținem de ele noi, ăștia care avem microbul în sânge. Nu creștem oi pentru că ne aduc mulți bani. S-au dus vremurile când cu 200 – 300 de oi trăiai foarte bine. Acum alergi după o mie și dacă nu ești atent la mutările pe care le faci, te trezești cu un picior în groapă. Nu crescătorul este de vină. Când e obligat să crească de la 200 de oi la 1.000 ca sa trăiască bine, înseamnă că e o problemă în sistem. Dar în condițiile astea, volumul de muncă crește de două sau trei ori. Este anormal.

Oaia românească, pe placul arabilor

Reporter: Haideți să vorbim despre piață, pentru că piața dă ora exactă a profitului, și să începem discuția de la oaia de carne. Unde și la ce preț pleacă ea din fermele românești?

Nicolae Cioranu: Ați pus punctul pe i! Oaia de carne pleacă la același preț cu Țurcana sau cu oricare altă oaie. Oaia de carne, zice-se, este căutată de europeni, dar nu se vinde, în schimb Țurcana și toată oaia din România le place foarte mult arabilor.

Reporter: Piața arabă e o piață deschisă și profitabilă pentru crescătorii români?

Nicolae Cioranu: Anul acesta, este o piață deschisă și vorbim de Arabia Saudită, de Emiratele Arabe și de Iran. Crescătorii au vândut în aceste țări cu un leu, un leu cincizeci mai mult decât până acum. Plus că marfa s-a căutat la vremea ei. De la bluetongue încoace, că poate fi considerat un punct istoric pentru oieritul din România, întotdeauna fermierii n-au putut să-și vândă animalele când au ajuns la o greutate optimă. Mielul, în câteva luni, ajunge la greutatea de abatorizare. Țările arabe au nevoie de carcasă grea, ele caută exact ceea ce nu caută țările europene și vă dau exemplul Italiei, care caută mieii ăia de 10 – 12 kilograme în viu. Arabii, cu familii numeroase, au nevoie de carcase de 18 – 20 de kilograme. Or, acest lucru este un avantaj și pentru noi, ca țară. Vinzi animalul mic să-l îngrașe altul, cu furaje din altă țară, sau preferi să-l dai tu gata finisat? Toată lumea vorbește despre tandemul vegetal – zootehnie, care ar trebui sa funcționeze și la noi. Din păcate, încă este o discrepanță foarte mare între cele două sectoare.

Reporter: Ce înseamnă, concret, prețul pentru oaia de carne?

Nicolae Cioranu: Dacă facem o analiză, vom vedea că prețul primit în perioada Paștelui nu-l mai primim tot anul. E, să-i spunem așa, un preț de sărbătoare. Așa este și la arabi. Ei caută carne de oaie mai ales pe perioadele lor de sărbătoare și normal că plătesc un preț mai bun. Noi, crescătorii, trebuie obligatoriu să ținem cont de perioadele astea. Până când s-a deschis piața arabă, am vândut cu 9 lei kilogramul în viu, apoi a crescut la 10 și chiar 11 lei. Apoi prețul a scăzut din nou, ajungând la 7, maximum 8 lei pe kilogram. Dar ce te faci dacă ai pregătit miei de vânzare și nu-i vinzi la vremea lor? Începe să se schimbe raportul între furajare și sporul de îngrășare, încep să crească costurile și să scadă profitul și la urmă îți vine să deschizi poarta fermei și să le dai drumul. Barca oieritului se clatină de câțiva ani buni.

Reporter: Unde trebuia peticită, în așa fel încât să nu mai ia apă?

Nicolae Cioranu: Simplu. Trebuia semnate acorduri sanitar-veterinare cu toate țările arabe. Mi-au demonstrat de multe ori exportatori de-ai noștri că există cerere. „Uite, mă sună din Maroc, au nevoie de un vapor de miei”, îmi ziceau exportatorii. Dar pentru că n-am avut acord sanitar-veterinar cu ei, au luat mieii din altă parte și noi am rămas cu ei în fermă, deși erau numai buni de livrat.

Reporter: E o problemă din acest punct de vedere la Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor?

Nicolae Cioranu: Eu cred că da. Noi am venit cu propuneri la Ministerul Agriculturii, la ANSVSA, dar noi am spus, noi am auzit.

Reporter: Sunt convins că așa cum a fost cerere din Maroc, a fost și din alte țări...

Nicolae Cioranu: Sigur că au fost și, pentru că noi nu am putut să livrăm, au încărcat din Spania. Când s-a rugat Iordania de noi să le livrăm miei, a durat trei luni până am semnat acordul.

Reporter: Presupun că, și calitativ, mieii din România sunt peste ce se produce la ora asta în Europa.

Nicolae Cioranu: Vreți să vă spun că un oficial iordanian, la una dintre întâlnirile noastre din Iordania, ne-a spus că, pentru țara sa, relația comercială pe sectorul ovine este vitală. Noi am întrebat de ce? Din două motive, ne-a răspuns. Unu, pentru că din punct de vedere economic vaporul ne costă foarte puțin de la Constanța până la Aqaba și face doar 5-6 zile, și, doi, calitativ oaia din România, după oaia din Iordania, pentru că nu putea să spună altfel, este pe primul loc pe glob. Mai mult decât să te duci să vinzi și cumpărătorul să-ți laude marfa la el acasă ce să mai spui?

Lâna nu-i căutată, laptele n-ai cu cine să-l mulgi

Reporter: Ce înseamnă la momentul acesta piața laptelui de oaie din România, în contextul în care zona de vest a dispus de ceva capacități de procesare, iar laptele a fost căutat și plătit?

Nicolae Cioranu: La noi, laptele s-a plătit întotdeauna. Plătindu-se, oamenii au făcut tot posibilul să-l mulgă. Problema este că nu vor mai avea cu cine să mulgă oile, în viitor, și ajungem cu discuția de unde am plecat la pășune...

Reporter: Oaia, în general, nu prea se pretează la mulsul mecanic, or, în condițiile astea, problema lipsei de personal devine una foarte greu de rezolvat...

Nicolae Cioranu: Da, dar nu imposibil, pentru că și alții au avut problema asta, înaintea noastră...

Reporter: ...și-au scăzut ca efective.

Nicolae Cioranu: Au scăzut, dar n-au renunțat la ele. Au găsit soluții. Le-au închis în garduri electrice. Statul i-a ajutat să-și facă garduri, să-și facă fântâni, fermierul lasă oile acolo și în timpul ăsta se ocupă de altceva, își face fânul, spre exemplu. Or, la noi, se închide o poartă și nu se deschide nimic în loc. Sper că nu se va întâmpla la fel și cu comerțul de oi. Vă amintiți că după ce s-au închis abatoarele în România s-a cam terminat și cu animalele. Din păcate, asta-i realitatea.

Reporter: Revenind la lapte, care este prețul lui la momentul acesta?

Nicolae Cioranu: Eu cred că fabricile de procesare nu vor să se trezească înainte de a fi prea târziu, pentru că 2,9 lei pe litru, cât s-a plătit la noi laptele, nu știu câtor le mai convine să-l mai mulgă la anul. Cantitatea este destul de mică, dar omul este nevoit să-l mulgă și să-l vândă, să mai facă niște bani, pentru că nu rezistă doar cu mielul.

Reporter: Și piața asta a laptelui se cam împarte în două. Pe de o parte, sunt cei care mulg și vând, și pe de alta, sunt cei care mulg, procesează și vând. Cum  este mai rentabil?

Nicolae Cioranu: După mine, cel mai rentabil este să-ți faci tu brânza și să o vinzi. Asta înseamnă să ai cu cine să mulgi, să ai permanent o masă în piață și să ai client la telemea și la caș.

Reporter: În aceste condiții, sprijinul la lână înseamnă ceva pentru crescători?

Nicolae Cioranu: Ajută extraordinar de mult, dar eu zic că n-a fost gândit bine ajutorul ăsta. Haideți să luăm povestea de alaltăieri, nu de ieri. Să zicem că alaltăieri vindeam lâna cu un leu cincizeci până la doi lei cincizeci. Anul trecut, am mai mers așa amestecat, am primit un preț mai mic, dar a fost și subvenția un leu și ne-am descurcat. Anul acesta însă, am ajuns mai spre fundul gropii. De ce? Am ajuns să plătim noi la un intermediar să vină, să încarce lâna și să ne dea documentele în baza cărora să putem încasa subvenția.

Reporter: Și-atunci, care este rolul subvenției?

Nicolae Cioranu: În situația în care nu caută nimeni lână, e mai mult decât nimic. Statul plătește niște bani pe care înainte îi plătea cumpărătorul. Dar, mă întreb eu, de ce să primești banii ăștia de la statul român, când înainte îi primeai de la cumpărător?

Reporter: Cam care ar fi efectivul de ovine care mai există în România la acest moment?

Nicolae Cioranu: Eu trăiesc cu impresia că nu am scăzut sub zece milioane, dar dacă se confirmă ce discutam mai devreme, că efectivul de ovine s-a redus cu circa 30 de procente, atunci avem o problemă.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția 01-14 noiembrie 2019

Publicat în Interviu

În comuna Redea, județul Olt, am întâlnit un tânăr în vârstă de 29 de ani, Liviu Marius Ciocan, care nu numai că are grijă de partea vegetală din ferma întinsă pe 3.200 ha, dar are și drag de animale.

Deține în prezent un efectiv de 200 de capete de taurine de carne din rasa Angus. De ce Angus și nu Bălțată românească sau Charolaise, de exemplu? Pentru că, spune el, este o rasă mai puțin pretențioasă, „mai rustică”.

Povestea fermei specializate pe rasa de carne Angus a început acum trei ani, cu 120 de vaci. „O perioadă, am ținut-o în repaus, n-am mai extins-o, deoarece am vrut să punem cultura vegetală la punct, s-o organizăm foarte bine. După care, anul acesta, am demarat niște proiecte pentru modernizarea fermei și ne dorim să mărim efectivul de animale, care azi a ajuns la 200 de capete”, ne-a spus tânărul fermier.

Rasa Angus se comportă cel mai bine pe pășune, dar în zona în care Liviu Marius Ciocan are ferma, nu există niciuna prin apropiere. Deocamdată, animalele stau libere în adăpost, dar fermierul intenționează să caute o zonă cu pășune, în care să mute ferma de vaci Angus.

Printre planurile sale se află și valorificarea prin închiderea lanțului. „Ideal este să închidem tot cercul, ca să dăm plusvaloare afacerii. Toate trebuie făcute pas cu pas. Mai întâi să modernizăm ferma, după care luăm în calcul și abatorizarea, și procesarea”, arată fermierul din județul Olt, nemulțumit fiind de ce sume se obțin doar din creșterea animalelor pentru carne.

Procesarea în fermă, cea mai bună variantă pentru profit

Liviu Marius Ciocan a început aventura agricolă în urmă cu șase ani, pe la vârsta de 23 de ani, când s-a decis să facă pasul acesta și să administreze societatea. „Când am intrat prima dată în afacerea asta, într-adevăr mi-a fost destul de greu, pentru că nu eram obișnuit. Agricultura, până la urmă, necesită multă muncă, iar munca cu pământul este grea, după părerea mea. Trebuie să fii prezent, trebuie să te implici foarte mult. Dar, zic eu, în toți acești ani am acumulat experiență și am făcut lucruri bune, per total”, își amintește tânărul fermier care urmează să investească în modernizarea unei mori cumpărate din zonă. Produsul obținut – făina – se va vinde către procesatori, dar și ambalată către magazine.

Valorificarea producției a fost și rămâne o problemă pentru fermierii mici, uneori chiar și pentru cei mari, în condițiile în care nu sunt uniți să vândă împreună printr-o cooperativă, grup de producători. După părerea lui Liviu Marius Ciocan, la ora actuală, procesarea rămâne cea mai bună variantă pentru a avea profit. „Generează și ea costuri, o muncă mult mai mare, dar cred că este singura soluție prin care să stăm tot timpul pe plus și de asta am hotărât să facem pasul și pentru procesare, pentru valorificarea grâului sub formă de făină, valorificarea vacilor de carne sub formă de produse procesate”.

Deși ferma pe care o administrează tânărul deține spații de depozitare, spune că, în general, a vândut imediat după recoltat o mare parte a producției, mai ales că în ultimii doi ani prețul n-a mai prea crescut, a variat la grâu între 60 de bani și 70 de bani pe kilogram. „Depozitarea, la fel, generează costuri și n-a fost rentabil să ținem grâul până în ianuarie-februarie, ca să-l vindem atunci. În mare parte, vindem la recoltat. Avem nevoie de bani, de lichidități, așa că am ales varianta vânzării direct din câmp”.

Investiții în utilaje și în calitatea solului

Pe cele 3.200 de hectare pe care le are în grijă Liviu Marius Ciocan, culturile se împart astfel: 50% grâu, 25% rapiță, 10% leguminoase, mazăre, în special, și restul, floarea-soarelui și porumb, în suprafețe mai mici, deoarece nu au fost atât de profitabile în ultimul an.

Modernizarea realizată până în acest moment a însemnat investiții în utilaje și în îmbunătățirea calității solului. „Trebuie să avem grijă de culturi, dar şi de sol. Îl îmbunătățim de la an la an. Ferma este împărțită pe două zone: la 10 km de Caracal către Dolj, către Craiova, avem 1.500 de hectare, iar pe zona aceasta, unde este și ferma de taurine de carne, sunt în jur de 1.700-1.800 de hectare. Pe zona aceasta, este un sol mult mai bun decât pe partea de Dolj, unde este un brun-roșcat de pădure, și acolo am pus accent pe îmbunătățirea calității solului”.

Diferența de producție între cele două zone este destul de mare. Mai mult, la un sol de calitate slabă, omiterea unei lucrări se simte la producție. În schimb, un sol mai bun îți permite și anumite greșeli.

Forța de muncă, o mare provocare

În total, Liviu Marius Ciocan lucrează cu 50 de angajați, doi fiind ingineri agronomi deoarece, oricât ar fi de informat, are nevoie de astfel de suport de specialitate. „Întotdeauna avem de învățat și de la an la an apar tehnologii noi și produse noi, care uneori ne depășesc. Trebuie să ne consultăm cu specialiștii”, crede fermierul oltean, care se confruntă și el cu lipsa forței de muncă. Ba mai mult, spune despre generația tânără că „nu prea este așa dornică și nu vrea să se implice în agricultură... forța de muncă este o problemă și la noi în zonă, cum este în toată țara. Sperăm ca lucrurile să se îndrepte și din punctul ăsta de vedere”.

Pași înceți, dar siguri pe drumul spre apă

O altă problemă este cea a lipsei apei, a precipitațiilor, mai ales că în ultimii cinci ani s-a schimbat mult „harta” lor. „A mai plouat… câteodată. Pe partea de irigații, sunt depuse proiecte pe OUAI pentru modernizarea și punerea în funcțiune a stațiilor de irigat și sper eu că, într-un an, maximum doi, să punem la punct o mare parte din sistemul de irigații, adică să începem să irigăm nu toată suprafața, dar cât mai mult din ea”, a precizat Liviu Marius Ciocan.

Pentru canalul principal de irigații, s-au demarat lucrări de reparații, iar echipamentele de irigații sunt prinse în proiecte. „Sunt depuse proiecte pe modernizare. O să fie puțin mai dificil la sistemele secundare, pentru că sunt dezafectate și trebuie refăcute complet. Acolo cred eu că o să fie o problemă”.

În zonă nu se mai irigă niciunde și speranțele rămân în modernizare și investiții. Organizația de Utilizatori de Apă pentru Irigații Deveselu va deservi Redea, Grădinile, Vișina, către Corabia. Așadar, o suprafață destul de mare.

Articol publicat în Revista Fermierului, 01-14 octombrie 2018

Publicat în Din fermă-n fermă!

Printr-o simplă decizie care a stat în pixul autorităților locale ale comunei Tulgheș, județul Harghita, ca urmare a modificărilor „aberante” ale actelor normative în vigoare, Asociația Crescătorilor de Animale (ACA) din aceeași localitate a pierdut într-un an până la 1,5 milioane lei din subvenții, a mărturisit într-un interviu șeful organizației, Costel Bondrea.

Pe liderul Asociației Crescătorilor de Animale din Tulgheș (ACA) l-am cunoscut la un eveniment de prezentare a rezultatelor proiectului „Modele agricole sustenabile pentru zona montană din România”, finanțat de către guvernul Elveției prin Programul de cooperare Elvețiano-Român.

Cu ocazia unui interviu amplu realizat cu domnia sa, am putut afla „la firul ierbii” care sunt problemele cu care se confruntă oierii din Harghita, județ aflat pe lista celor mai sărace din România.

Problemele nu diferă foarte mult de cele cu care un crescător de animale de nivel mic se confruntă în mod obișnuit.

El acuză zona Executivului, dar și pe cea a Legislativului că se joacă cu actele normative în defavoarea agricultorului, acțiuni care au dus, în cazul fermierilor din Tulgheș, la pierderea unor sume importante încasate pe pășuni.

Mai mult, el nu înțelege ping-pong-ul dintre instituții atunci când vine vorba de reglementarea numărului de câini pe care oierii îi pot deține la stână, dar și volatilitatea prețurilor din România care generează nesiguranță pe piața laptelui și pe cea a cărnii de ovine.

De asemenea, Bondrea nu are încă o idee clară de ce piața lânii este realmente prăbușită și mărturisește că tunsul oilor reprezintă anual o problemă majoră la capitolul cheltuieli, poate într-un mod similar cu cea reprezentată de întârzierea plății subvențiilor pe cap de animal.

Ar mai fi și forța de muncă...

Revista Fermierului: Cu ce ocazie pe la evenimentul de prezentare a rezultatelor proiectului „Modele agricole sustenabile pentru zona montană din România” domnule Bondrea?

Costel Bondrea: Astăzi (n.r. - 15 noiembrie 2016) este un pas important pentru existența agricultorilor din zona montană, datorită faptului că este conferința finală a unui proiect româno-elvețian din care facem și noi parte și în urma căruia am construit o stână modernă, un saivan pentru adăpost oi și o platformă de muls ovine.

R.F.: Știm că sunteți președintele Asociației Crescătorilor de Animale din Tulgheș, unul dintre beneficiarii acestui proiect. Ne puteți da mai multe detalii despre această formă organizatorică?

C.B.: Da, sunt președintele asociației din 2008 și, la ora actuală, avem un număr de 232 de persoane, membri ai ACA Tulgheș. Asta înseamnă undeva 80 la sută din crescătorii de animale din localitate.

R.F.: Care este numărul de capete deținut de asociație și care sunt speciile?

C.B.: Fiind o comună mai mică din zona montană, deținem aproximativ 1.300 de ovine și tot în cadrul asociației avem 900-1.000 de bovine aparținând membrilor înscriși în asociație (peste 90 la sută Bălțată Românească tip Simmental).

Personal, am mai renunțat la parte din oi pentru că îmi schimb o generație (n.r. - reformă). Dețin în prezent 100 de oi Țurcană și 23 de bovine.

Am optat pentru Țurcană pentru că este mai adaptabilă la mediu. Sunt însă crescători de ovine care ar vrea să implementeze încrucișările de rase de carne și cu Țurcană, ceea ce până la urmă n-ar fi un lucru rău. Și la bovine situația este similară. Sunt voci care spun că ar fi bine să trecem pe carne. Asta este un lucru bun pentru că dacă este să creștem mai multe categorii, probabil că șansa de vânzare a produselor este mai diversificată.

R.F.: Și ACA Tulgheș comercializează produsele sub marca „De la munte”?

C.B.: Da. O parte importantă din produsele de la o stâna unde s-a implementat acest proiect se vând sub acest brand. Trebuie să recunoaștem că acest proiect a fost un succes și prin faptul că s-a menținut numărul de oi la nivel de comună, bineînțeles și datorită altor proiecte cu alte finanțări din partea Federației Agricultorilor de Munte care au implementat unele proiecte la nivel de oaie la Tulgheș, beneficiind cel puțin vreo 60 de familii în „pasarea darului” (a existat un alt proiect cu câte 10 oi și un berbec la câte o familie).

(...) Am avut o creștere foarte bună până acum doi ani; la oaie, cel puțin. A fost susținută și a fost o perioadă favorabilă nouă. A mai decăzut însă din cauza pieței și a birocrației existentă în România. Și subvenția a fost o problemă. Activând în zonă montană, nu putem depăși 150 de oi. Sunt mulți ciobani cu efective care variază între 50 și 100 de oi cărora le este greu să le mențină într-o zonă montană cu 5-6 luni de iarnă. A căzut a doua subvenție, beneficiem doar de una; iată un alt motiv. Bineînțeles, produsul s-a vândut foarte prost. Chiar și mielul a avut probleme. Cel puțin în anul acesta, în 2016, pe miel au fost probleme mari. Cu excepția Paștelui în care a fost oarecare vânzare, după care s-a vândut undeva la 5 lei kilogramul de berbecuț în viu, ceea ce nu este un preț.

R.F.: De Paști, cu cât a fost comercialiat kilogramul de berbecuț?

C.B.: De Paști kilogramul a fost 20-22 lei. A fost o scădere abruptă. Vă spun sincer că au renunțat mulți din cele două motive: piața de desfacere și prețul foarte mic.

R.F.: Chiar așa, care vă este piața de desfacere?

C.B.: Nouă, ca și producători, ne este foarte greu. Acum ne gândim la o strategie de a ne organiza într-o formă cooperatistă sau ceva similar federației, prin Federația Oierilor de Munte (FOM) sau prin Federația Agricultorilor de Munte (FAM). Vrem să găsim o formă asociativă care să fie legătura dintre producător și piață. Noi, producătorii, nu putem fi și în munte, și în sala de procesare, și pe piața de desfacere. Resursa umană e la mare căutare, ceea ce ne pune în situația să nu putem face față acestui val în care se învârte România la ora actuală.

Este o mare concurență pe piață. Trebuie să pătrundem și este binevenit acest brand, „De la munte”, cu care trebuie să lucrăm. Noi îl considerăm un succes și un început, o bunăstare și a ciobanilor, și a animalelor, din punct de vedere al igienei produsului finit.

R.F.: Aveți o stână nouă la Tulgheș. Cât s-a investit în ea?

C.B.: Sincer nu știu, nu vă pot spune cifre, deoarece noi, ca asociație, am suportat manopera și o parte din materiale. Partea noastră a fost undeva la 60.000 – 70.000 de lei, bineînțeles și munca voluntară a crescătorilor de animale care este destul de importantă. Munca nu s-a contabilizat.

R.F.: Ce cantitate de lapte procesați zilnic?

C.B.: Personal vorbind, dacă luăm în calcul perioada bună, zilnic procesăm undeva la 400-500 de litri de lapte. La nivel de asociație, avem pe toată raza comunei șapte stâni cu un număr de animale care variază între 250 și 450 de oi. În total, putem vorbi de 3.000 de litri de lapte zilnic.

R.F.: Problema pășunilor. Cum v-ați înțeles dumneavoastră cu autoritățile de stat?

C.B.: Înainte de a fi președintele asociației, am făcut doi ani de voluntariat la nivel de comună. Nu eram încă în funcție, dar eram considerat ca atare. Nu am avut salariu, nu am avut nimic, nu mi-a decontat nimeni nici măcar un drum la județ.

Dacă vorbim de pășunile concesionate de asociații de la Primăria comunei Tulgheș, vă pot spune că anul trecut, din cauza modificărilor aberante ale ordonanțelor, noi am pierdut contractul de concesiune, cu redevență în avans plătită, (...) în luna aprilie. După formarea bugetului pe 2015 ni s-a anulat contractul perfect valabil, prin HCL. A trebuit să ne judecăm și să-l recâștigăm în instanță. Am revenit asupra contractului, dar am pierdut un an de zile. La 830 ha eligibile s-au pierdut o grămadă de bani, în condițiile în care eram sub angajamente.

Din 2013 intrasem pe un nou ciclu de angajament pe cinci ani. Aveam și pachetele incluse. Știind faptul că în zona noastră, la Tulgheș, nu mai existau pachetele 1 și 2, ci 3 – Crex Crex, ne era foarte greu să-l accesăm pentru că APIA solicita o încărcătură de 0,7 UVM-uri, în condițiile în care nu putem îndeplini această condiție. Noi ne duceam până la 1 UVM pe hectar și riscam să pierdem subvențiile. Fiind această împrejurare a rezilierii, comunitatea noastră a pierdut aproximativ 1,2-1,5 milioane lei. A pierdut și comuna la capitolul redevență – 85 euro pe hectar. În condițiile unei suprafețe totale de 970 - 980 de hectare, plăteam și diferența de 140-150 ha neeligibile, dar noi tot la 85 de euro ne raportam, pentru că aveam un contract de concesiune pe toată suprafața de pășune a comunei Tulgheș.

R.F.: Cine se ocupă acum de aceste pășuni?

C.B.: Asociația, reprezentată de președintele său, adică de mine.

R.F.: Nu s-a băgat și primarul în combinație?

C.B.: Nu. Din fericire pentru localitatea Tulgheș, nu acceptăm șmecheri, asta dacă ar fi vreun vreun primar șmecher. În mandatele din 2008 – 2012 am avut un primar care a ținut la agricultură. Și cel care a venit din 2012 cunoaște agricultură, dar mai puțin, însă s-a lăsat consiliat de cei care cunosc fenomenul (eu și cei care suntem în asociație). Cu toate acestea, Legea din 2015, ordonanțele alea cu care s-au tot jucat parlamentarii cu ele, ne-au dăunat. Au avut un moment de presiune la care au apelat prin Consiliul Local, s-a reziliat contractul și s-au pierdut banii.

Ce pot să vă spun din anii anteriori este că atunci când am preluat pășunile, acestea erau într-o stare dezastruoasă. Pe locație exista brad, răchită, mesteacăn. În primii doi-trei ani a fost o luptă cu defrișarea de pe sprafețele de pe care s-a mai putut face asta. Dacă vorbim de ani mai mulți în urmă, Tulgheșul avea 2.400 ha de pășune, iar acum ne luptăm să ajungem măcar la 900-1.000 ha și să le menținem. Restul au intrat în fond forestier, deci nu se mai poate. Considerăm însă că cele 1.000 ha, dacă le putem menține, e OK pentru localitatea noastră.

R.F.: Să revenim la ACA Tulgheș. Aveți și investiții proprii în localitate?

C.B.: Pe lângă curățit pășunile, noi am construit și stâni de sezon. Nu la dimensiunile și condițiile din proiectul „Modele agricole sustenabile pentru zona montană din România”, dar nu mai sunt șoproanele acelea vechi și urâte, ci unele cu dormitor separat și aducțiuni de apă realizate prin investiții proprii. Avem, de asemenea, două centre de colectare a laptelui pentru bovine la nivel de comună, dispunem de o cisternă, avem și tancuri de răcire. Două dintre tancuri sunt ale asociației, cu banii proprii cumpărate, iar două sunt ale procesatorului cu care colaborăm – SC Prod ABC Star Company SRL.

De la Munte„Laptele de oaie îl procesăm numai în stâni. N-am mai vândut nici acum lâna de pe cele 200 de oi”

Revista Fermierului: Ce vă nemulțumește în prezent domnule Bondrea? Ce vă împiedică să performați în business?

Costel Bondrea: Anul 2016 este poate cel mai greu prin care trece comuna noastră, Tulgheș, și nu numai, toate zonele noastre de pe nordul județului Harghita. Suntem departe de procesatori, aceștia ne impun condiții greu de îndeplinit, iar prețul este de 0,70 lei litrul de lapte de vacă. Acum, pe perioada de iarnă, prețul a urcat la un leu, cu condiția ca materia-primă să aibă 3,7% grăsime; nu ne putem lăuda deloc. Este o bătaie de joc. Chiar dacă avem contracte încheiate, ar trebui să ajungem în instanțe cu acești procesatori, acțiunile durează ani de zile, procesul de justiție trenează, au juriști și avocați foarte buni, de aceea cred că este foarte bine să ajungem la o colaborare, la o înțelegere prietenească. Aceasta este mai bună pentru noi decât judecata.

R.F.: Ați vorbit de laptele de vacă. Ce faceți cu laptele de oaie?

C.B.: Laptele de oaie îl procesăm numai în stâni. Noi nu avem procesatori pe zonă, cel puțin nu știu eu, nici măcar la 200 km de Tulgheș.

R.F.: Ce faceți cu lâna?

C.B.: Momentan, lâna o stocăm prin diferite șopruri. În ceea ce mă privește, n-am mai vândut nici acum lâna de pe cele 200 de oi. O am stocată, nespălată, în condițiile în care va veni cineva să dea măcar doi lei pe kilogram. S-a oferit un leu, însă nici cu doi lei noi nu ne scoatem tunsul. Eu aș da lâna cuiva, primăvara, de pe toate oile, dacă mi le-ar tunde în contrapartidă.  Nu mi-ar trebui niciun leu. Doar să-mi tundă oile pentru lâna gratis. Eu știu cât mă costă un tuns de oi. Noi plătim 50-60 de lei unui om pe zi. În cazul meu, tușinez cele 200 de oi, le tundem pe gât, pe sub burtă, pe la pulpe și coada. Pe fondul condițiilor meteo de la munte le lăsăm lâna pe spate până în iunie. În iunie mai vine încă o treabă de genul acesta, tunsul final.

R.F.: Cum stați cu forța de muncă? Mulți producători agricoli se plâng de asta...

C.B.: Personal, m-am confruntat cu experiența neplăcută prin care mi-au plecat oameni, în condițiile în care câștigau undeva la 60-70 de lei pe zi plus mâncare. S-au dus prin Austria la o spălătorie, altul în Belgia și unul în Germania, la o fermă de vaci. Ne confruntăm cu o criză acută de oameni la creșterea animalelor la stâni. Suntem dependenți de altcineva pentru a ne și putea vinde produsele. Ar trebui doar să producem brânză și/sau carne. Însă, noi trebuie să obținem și fân, lemne de foc, vânzarea produselor, tunsul și absolut toate lucrările. Eu vara trebuie să produc brânză sau să fac fân?

R.F.: Cum ați stat cu subvenția în anul de campanie care s-a încheiat la mijlocul acestui an, față de anul agricol anterior?

C.B.: Sincer să vă spun... PROST! Termene depășite! Eu, personal, am luat banii în septembrie 2016 pe anul trecut; 2016 pe 2015! Cuantumul a fost de 24 de lei pe cap de oaie, iar la vacă undeva la 100 de euro pe cap. Și aici nu vorbim de cei care s-au înregistrat în Controlul Oficial al Performanțelor de Producție (COP). Aceia au încasat, dar sunt doar cinci la nivel de comună.

Noi am vrea să primim banii în toamna aceluiași an, pentru că animalele intră pe consum. Ar trebui să avem un impuls financiar pentru a traversa iarna destul de lungă de la noi, de cinci-șase luni. La nivelul mijlocului lunii noiembrie 2016 noi deja dădeam furaje la oi, fân și le mai cumpărăm boabe.

Bondrea 1„Iubitorii ăștia de urși să-și ia acasă câte unul!”

Revista Fermierului: Ce ați vrea să le transmiteți decidenților politici?

Costel Bondrea: Cei care n-au cunoștință de agricultură să dispară din instituțiile specializate, iar ceilalți care au, să facă legi clare și simple pentru crescătorii de animale din zona montană.

R.F.: Una, spre exemplu, care să reglementeze în mod clar numărul de câini la stână...

C.B.: Am fost la București, ne-au bătut ploile și ne-au și gazat organele de ordine pe la Parlament. Pentru ce ne gazează domne? Le dăm mâncare, iar ei ne gazează? De ce? Am o situație – ursul mi-a omorât o vacă acum doi ani (în august s-au împlinit) și n-am primit nici acum banii pe ea. Eu sunt de acord să se facă rezervații pentru urși, nu mă duc în habitatul lor, dar ce caută ursul la mine în ocolul vacilor și oilor? Eu trebuie să am câini! Am colegi care, în 2015, șapte câini au pierdut din cauza lupilor. Mie îmi ceri trei câini să am? Eu am cinci-șase câini, 10, cât pot să țin, poate doar patru corespund profilului de respingere a atacului de lup, iar ceilalți la urs. Umblă ursul, lupul și mistrețul pe la noi de parcă ar fi acasă. Mistreții distrug proprietățile, le fac praf, ogoare nu altceva. Sunt grădini în proprietate unde au intervenit agricultorii cu gunoi de grajd împrăștiat și s-a format o calitate a solului. Tocmai acolo se duce și mistrețul, unde e gras terenul și unde își găsește rădăcina aia. Sunt grădini care în proporție de 90 la sută sunt distruse.

R.F.: Care este relația oierilor de munte cu vânătorii?

C.B.: Cu vânătorii, n-am nimic. Să meargă să vâneze, dar să mă lase și pe mine în cealaltă parte cu oile, pentru că eu nu le fac nimic. Probabil că îi deranjăm în condițiile în care vor să facă și alte lucruri neortodoxe; treaba lor nu a noastră. Eu, cel puțin, dacă mi-ar împusca câinele, vă spun sincer și eu mi-aș lua o armă și l-aș împușca și eu pe făptaș. De ce omori tu un animal care mi le păzește pe ale mele de sălbăticiuni?

Eu le-am mai transmis și pe alte căi: iubitorii ăștia de urși să și-i ia acasă câte unul sau să-și ia bâta cu ei și să se ducă cu urșii așa cum mă duc eu cu vacile și cu oile. Ăștia au interes – își iau niște bani.

Eu am avut multe întâlniri cu ursul și am trecut prin multe situații destul de grave. Nu am fost încă omorât, dar am trecut prin diferite pericole cu ursul în munte, lângă casă aproape. Nu se poate așa.

Bunicul meu a fost vânătul. El știa unde doarme scroafa cu purcei, unde-i vierul. Despre ce vorbim Despre pădurarii noștri din ziua de astăzi? Or fi pe undeva...

Publicat în Interviu

Prețul unui kilogram de carne de miel în viu a ajuns să coste chiar și trei lei la un târg specializat din Hațeg, în condițiile în care pe aceeași cantitate de cartofi se plătește doar cu un leu mai puțin, a afirmat Nicolae Cioranu, președintele Federației Crescătorilor de Ovine Romovis în debutul târgului Agromalim care a avut loc la Arad în perioada 8-11 septembrie 2016.

După părerea crescătorului arădean de ovine, pe farfuria unui consumator, carnea ar trebui să fie garnitura, nu cartoful, în condițiile în care prețurile au scăzut într-atât de mult.

„Nu pot să nu afirm că românii, astăzi, ar putea să mănânce carne în loc de cartofi. Dacă un kilogram de cartofi a ajuns să coste doi lei, carnea de miel, într-un vestit târg de la Hațeg, în data de 5 septembrie 2016, s-a vândut cu patru lei kilogramul. Astăzi (n.r. - 8 septembrie 2016), mi-a ajuns la urechi că s-a vândut kilogramul de miel chiar și cu trei lei. Dacă (...) prețul reformei de ovine se vinde undeva la 2,5-3 lei, mă refer în viu, dacă bovina se vinde la 3-3,5 lei, atunci nu înțeleg; cartoful ar trebui să fie nu garnitură, ci inversul pe farfurie. Câți cartofi punem pe farfurie, atâta carne. Păcat”, a declarat cu amărăciune în glas fermierul.

Totodată, el a încercat să tragă un semnal de alarmă în ceea ce privește dispariția constantă din cauza costurilor prea mari a efectivelor de ovine din vecinătarea Aradului. În ultimele trei săptămâni, spune Cioranu, pe fondul lipsei banilor, trei turme de oi au fost vândute în doar trei săptămâni.

FB IMG 1474922272614„Noi, fermierii, nu înțelegem ce se întâmplă, că pe toată lumea o auzi că este criză alimentară, când în România suntem la pământ. Nici nu mai rezistăm! Deja, mi-a ajuns la ureche și vă dau un exemplu: într-un sat vecin cu Aradul, trei turme de oi au dispărut. Le-au vândut oamenii, s-au lipsit de ele. Motivele: piața, angajații, (...) pășunea pe care fermierul în România o are de la un an pe altul, nu poate face investiții pe ea, astfel încât chiar dacă nu mai găsește personal cu cine să lucreze, hibridează o rasă Țurcană sau Țigaie cu niște masculi de carne, nu mai mulg, iar atunci produșii pot sta îngrădiți pe o pășune de care pot beneficia cel puțin 10 ani. Toate acestea se cumulează, iar efectul este dispariția a trei turme de oi într-o singură comună, recent, de trei săptămâni”, a precizat șeful Romovis.

Însă, poate cel mai delicat subiect pe care Nicolae Cioranu l-a supus atenției presei a fost cel al Legii Vânătorii. El spune că de la suspendarea unor articole ale actului normativ în 24 aprilie a.c. nu s-a mai întâmplat nimic. Voalat, dar direct, el atrage atenția că sunt posibile alte proteste dacă nu se va schimba nimic.

„Am bătut drumuri și cum suntem noi obișnuiți să le batem mai mult degeaba, dar s-ar putea să ni se umple paharul din nou. Avem semnale că, deja, vânătorii aplică legea. Bineînțeles că legea este aceeași ca și înainte de mitingul nostru din decembrie 2015; a expirat acea suspendare în 24 aprilie 2016. Noi am avut cinci întâlniri, trei sigur la Comisia de Agricultură din Camera Deputaților; discuții, discuții și iar discuții. De concretizat, nu s-a concretizat nimic. Să sperăm însă că se va rezolva problema. Nu iese un om în stradă că vine cu patru lei kilogramul de miel, nu iese un om în stradă pentru o subvenție, dar când este vorba că nu are câinele pe care îl crește, aproape, să vină careva să-i tragă un glonț în cap sau să i se aplice o amendă pentru care se lucrează un an de zile și nu se știe dacă poate fi plătită... ”, avertizează Cioranu.

„Nu înțelegem de ce se ține așa, morțiș, de numărul de câini. Am spus-o dintotdeauna: nimeni nu crește un câine în plus. Să crești un câine în plus, mai bine crești un porc, în gândirea oierului din România. Din copilăria mea, de la munte, îmi aduc aminte că era nevoie de câini aprigi, mai mulți, pentru că nu puteau face față ursului noaptea, iar ziua lupilor. Asta era lozinca din bătrâni: «Pe un câine cheltui exact cât ai crește un porc, dar îl crești de nevoie». Dacă lucrurile au stat așezate sute de ani, nu înțelegem ce deranjează așa de tare acum, în ultimii trei ani.

„De când ne știm, de când mai facem transhumanță așa, în cazuri rare, așa, fulger, cu TIR-ul, din Banat, din Câmpia de Vest până la munte sau din Bărăgan până la munte, dar și mai de demult, bătrânii noștri și când noi eram copii, chiar dacă la munte aveam cinci câini, unde aveam nevoie, nu-și permitea tata sau bunicul să-i ia în transhumanță pe toți. Lua câte doi câini care îl apărau pe el și turma de «hoții cu două picioare», de animalele sălbatice, iar pe ceilalți trei sau patru câini îi ținea acasă, în satul nostru de munte, iar primăvara era sigur că-i are.

„E clar, la câini și la calul de povară s-a ținut de când ne știm noi, de sute de ani. Nu filozofăm cu nimic. Vorbim de oieritul nostru tradițional care nu cred că vreodată își va putea cineva bate joc de el. Chiar dacă noi suntem pe zi ce trece tot mai puțini, asta pot s-o dau scrisă că astăzi dacă suntem 1.000 de crescători, mâine nu suntem 1.001, ci 999. Nu vom putea să renunțăm însă la tradiția pe care am moștenit-o de sute de ani”, a conchis Cioranu.

Agromalim 2016: „O expoziție de animale mai bogată față de edițiile precendente atât ca și număr de animale expuse, cât și ca și specii și rase”

Cimi Enache, directorul de program Agromalim - Expo Arad Internaţional, a precizat că ediția din 2016 a Agromalim s-a bucurat de o multitudine de noutăți atât din punct de vedere organizațional și ca spații de expunere, dar și în ceea ce privește noutățile prezentate de participanți.

La capitolul zoootehnie, Agromalim 2016 s-a bucurat, ca de obicei, de sprijinul ANZ și OJZ Arad. Cele două entități, alături de organizațiile de crescători, au realizat o expoziție cu un număr mult mai mare de animale față de anii anteriori, dar și din punct de vedere al speciilor și raselor.

În plus, suprafața expozițională a crescut. În 2016, Agromalim a beneficiat de 30.000 de metri pătrați pe care au fost expuse mașini și utilaje agricole, iar suprafața destinată expunerii animalelor s-a dublat.

„I-am avut și în acest an alături de noi pe cei de la ANZ și OJZ Arad care, împreună cu asociațiile de crescători, au fost cei care ne-au sprijinit să organizăm o expoziție de animale mai bogată față de edițiile precendente atât ca și număr de animale expuse, cât și ca și specii și rase pe care le-au prezentat crescătorii”, a afirmat Cimi Enache. „Anul acesta, suprafața expozițională a crescut, mai ales pe partea de spații exterioare, zona în care au fost expuse tractoare, mașini și utilaje agricole; o creștere importantă. Încă de anul trecut a fost deschisă o nouă zonă de expunere, dar în 2016 aceasta a crescut. Am avut circa 30.000 mp pe care au fost expuse mașini și utilaje agricole, în zona complexului expozițional. De asemenea, au mai fost disponibile cele două pavilioane pentru expunerea în interior. Expoziția de animale a crescut și ea. Am avut o suprafață dublă față de ediția precedentă. Am reușit să batem recordul de anul trecut și să avem un târg mai mare și mai interesant”.

În plus, a mai adăugat Enache, Agromalim 2016 a avut pregătite câteva standuri în care au fost expuși roboți care pot lucra în agricultură, cât și partea de GPS și de agricultură de precizie pentru partea de prelucrare a solului și recoltare. Nu a lipsit de la Agromalim nici zona de drone. Acestea au început deja să fie căutate și de către fermieri, fiindcă pot să-și aducă aportul la o mai bună supraveghere a culturilor și activității pe care o desfășoară.

Publicat în Zootehnie

Publicitate

revista fermierului 300x250

produsenaturalfermieri

Banner Corteva 2020

Revista