Pentru creșterea și dezvoltarea în condiții optime a culturilor agricole, apa constituie factorul esențial în definirea cantitativă și calitativă a recoltelor. Solul trebuie să fie bine aprovizionat cu apă (pentru grâu, de exemplu, să conțină 1.200-1.500 m³/ha) și apa să fie reținută de sol cu forțe mai mici de 10-15 bari. Aceasta, deoarece capacitatea plantelor de absorbție a apei din sol este de maximum 15 bari.

Pentru absorbția apei din sol, plantele folosesc energia rezultată din oxidarea materiei organice sintetizate în procesul de fotosinteză.

Când solul este bine aprovizionat cu apă și aceasta este reținută cu forțe mai mici, plantele cheltuiesc mai puțină energie pentru absorbția apei și restul de energie este folosit în procesele de creștere și dezvoltare a plantelor.

Insuficiența apei în faza de la înspicare la umplerea bobului, însoțită de arșiță, creează dezechilibru în circuitul apei în plante.

Transpirația depășește capacitatea de absobție a apei din sol, se dereglează metabolismul și transportul asimilatelor din frunze în bob, înregistrându-se procesul de ofilire (veștejire) a plantelor.

Ofilirea are loc atunci când cantitatea de apă eliminată de plantă în procesul de transpirație depășește cantitatea de apă absorbită de sistemul radicular din sol.

Se manifestă în următoarele situații:

• când conținutul solului în apă este scăzut, sub coeficientul de ofilire;

• când solul, deși are umiditatea, însă în timpul arșiței transpirația depășește capacitatea de absorbție a apei de către sistemul radicular;

• când solul, deși are umiditate, fiind tasat-compactat, nu permite accesul oxigenului necesar procesului de respirație al sistemului radicular, proces producător de energie necesară absorbției apei;

• la fel, în solul tasat-compactat se acumulează CO₂ care devine inhibitor pentru plante.

În plantele ofilite au loc următoarele transformări:

- scăderea conținutului în glucide din cauza scăderii fotosintezei și a intensificării respirației;

- creșterea cantității de zaharoză pe seama polizaharidelor din frunzele inferioare;

- creșterea cantității de monozaharide pe seama dizaharidelor hidrolizate; ofilirea (veștejirea) poate fi trecătoare și are loc în orele însorite la mijlocul zilei, când transpirația este intensă și frunzele nu mai sunt aprovizionate cu suficientă apă, deși solul are umiditate.

Dar seara și peste noapte își revin.

Ofilirea poate fi și durabilă, când solul are umiditate scăzută și plantele nu-și mai pot acoperi pierderile de apă prin transpirație. Au efecte negative asupra producției. Un experiment a dovedit că patru zile de ofilire după înflorire producția de porumb a scăzut cu 40%.

Șiștăvirea boabelor are loc când deficitul de umiditate apare în perioada dintre înflorit și coacere în ceară, deoarece migrarea substanțelor către bob este diminuată și greutatea boabelor scade, pierd apa, se zbârcesc, scade MMB și MH.

Boabele șiștave nu sunt căutate nici pentru panificație, nici pentru sămânță, având aspectul comercial necorespunzător.

În cazul porumbului, acesta are un consum de apă în perioada de vară de 4 l/zi fiecare plantă. La o densitate de 70.000 pl/ha rezultă un consum de 280.000 l/ha/zi.

După procesul de fecundare, consumul crește la 5-6 mm/ha, iar în zilele de arșiță, la 9-10 mm/ha, ceea ce înseamnă că o ploaie de 20 mm abia ajunge pentru două zile.

În condiții de secetă, porumbul își reglează mărimea știuleților, în sensul că pe vârful acestora, pe o porțiune mai mare sau mai mică, în funcție de lipsa umidității, nu mai formează boabe, iar boabele formate au aspectul șiștav și producția diminuată.

Pentru a diminua, cât mai mult posibil, din aceste fenomene, sunt necesare măsuri ca:

1. Măsuri de genetică și ameliorare a noilor culturi, care se referă la:

• masa vegetativă aeriană a acestora să fie mai redusă decât volumul sistemului radicular;

• să aibă rădăcini adânci,ramificate și cu peri deși;

• cu frunze mici, erecte, cu procent ridicat de clorofilă și acid ascorbic;

• cu stomate mai puține, mai mici, așezate în adâncituri și acoperite cu peri;

• frunze cu cuticulă groasă și acoperită cu strat de ceară;

• să aibă sucul celular cu presiunea osmotică ridicată;

• protoplasma celulelor mai elastică, să suporte deshidratarea și să-și revină;

• procesele de respirație și transpirație ale plantelor mai reduse;

• să acumuleze acizi organici care pot neutraliza amoniacul rezultat din degradarea protoplasmei la temperaturi ridicate.

2. Măsuri agrotehnice asigurate în fiecare fermă, și anume:

• terenul menținut mărunțit, nivelat și afânat, astfel încât să poată înmagazina și conserva întreaga cantitate de apă din precipitații;

• patul germinativ pregătit în ziua sau preziua semănatului, cu combinatorul, printr-o singură trecere și numai până la adâncimea de semănat. În niciun caz a nu se recomandă grapa cu discuri care vântură solul la diferite adâncimi, cu pierderi de apă de 28-29%;

• culturile să fie amplasate într-un asolament bine întocmit, din care să nu lipsească sola săritoare cu graminee și leguminoase perene care reface și menține structura solului, și asigură un regim aerohidric optim pentru creșterea și dezvoltarea plantelor;

• solul bogat în materie organică are capacitatea de a reține cu 20% mai multă apă și prin descompunere formează humus care are capacitatea de a reține de 4-5 ori mai multă apă, întârziind cu două săptămâni apariția secetei;

• primăvara semănat mai timpuriu și cu îngrășăminte starter pentru a grăbi germinarea, răsărirea și creșterea, pentru a evita influența arșiței, iar densitatea va fi mai redusă, dar cu plantele uniform repartizate, fără goluri în care pot crește buruienile și pentru a menține o umiditate atmosferică ridicată cu reducerea transpirației;

• orientarea rândurilor N-S pentru a asigura o umbrire între rânduri și a reduce transpirația;

• efectuarea prașilelor pentru reducerea îmburuienării și consumul de apă și reducerea evaporării apei la suprafața solului;

• practicarea agriculturii conservative asigură un regim aerohidric optim pentru plante, reducând procesul de ofilire șiștăvire cu menținerea nivelului și calității recoltelor.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

CITEȘTE ȘI: Schimbările climatice și sterilitatea la porumb

Sol sănătos, prin dezmiriștit și menținerea terenului permanent verde

Când populismul bate știința

Conform academicianului Cristian Hera: „Viitorul agriculturii depinde în mai mare parte de sănătatea pământului. Solurile României constituie bogăția cea mai de preț a acestui neam, este factorul esențial pentru practicarea agriculturii durabile, performante și este un indicator decisiv al situației economico-sociale și al nivelului de viață al locuitorilor din mediul rural”.

Sănătatea solului reflectă starea sa actuală de echilibru și funcționalitatea, capacitatea de a răspunde la stres, de a susține creșterea plantelor și de a regenera în timp.

Sănătatea solului nu se evaluează doar pe baza nutrienților sau a randamentului agricol, ci și luând în considerare rolul său de ecosistem viu, în special microbiomul său.

Un pământ sănătos presupune o preocupare permanentă din partea agricultorilor deoarece solul necesită ocrotire, fiind foarte fragil, sensibil la degradare și dificil la restaurat, această ocrotire fiind necesară pentru a nu se distruge sau degrada suportul esențial al mediului, al vieții pe uscat și al societății umane.

În această acțiune, de menținere a sănătății pământului, un rol important îl are și lucrarea de dezmiriștit care se face după recoltarea culturilor de vară. Ea este practicată atât în cadrul agriculturii convenționale, cât și în sistemul lucrărilor minime.

Pentru a beneficia de puțina apă care se mai găsește în sol este necesar să se intre la dezmiriștit imediat în spatele combinei sau cel târziu în ziua următoare deoarece în fiecare zi au loc  pierderi de apă din sol.

Dacă, spre exemplu, imediat în spatele combinei s-a găsit 11,14% umiditate, după patru zile a scăzut la 8,4%, iar după zece zile la 6,16%.

Lucrarea se execută cu grapa cu discuri la 6-8-10 cm adâncime în funcție de umiditatea solului și de cantitatea de resturi vegetale. De menționat că actualele grape cu discuri sunt prevăzute cu organe de tocat miriștea, precum și cu tăvălugul care realizează o așezare a stratului de mulci format.

Stratul de mulci asigură încorporarea în sol a întregii cantității de apă din precipitații și împiedică pierderea apei prin evaporare, deoarece în stratul de mulci lipsesc capilarele prin care să se ridice apa la suprafață.

Prin urmare, prin lucrarea de dezmiriștit se asigură:

• Înmagazinarea și conservarea apei în sol;

• Condiții necesare germinării semințelor de buruieni și a salamulastrei;

• Formarea unui covor vegetal care menține solul verde cu avantajele cunoscute la menținerea terenului permanent verde;

• Ușurează lucrările următoare și reduce consumul de motorină cu 12-15%;

• În teren dezmiriștit și arat în toamnă s-au găsit 140 kg/ha nitrați față de 30 kg/ha în terenul doar arat;

• Sporurile de producție au fost la grâu 29%, iar la porumb 30%.

În condițiile agriculturii convenționale, după dezmiriștit se urmărește momentul optim de umiditate pentru realizarea arăturii, știind că nivelul calității arăturii crește când se face mai timpuriu asigurând mai multă apă acumulată și cantitatea mai mare de nitrați.

Această arătură este indicată pentru însămânțările de toamnă și s-a demonstrat că grâul, de exemplu, este mai viguros, rezistă mai bine la iernare și la secetă, iar boabele conțin mai multă proteină.

În condițiile agriculturii conservative, după dezmiriștit, când buruienile au înflorit, este necesar să fie tocate pentru a nu forma semințe. În continuare, fie se lasă buruienile să regenereze pentru a menține terenul permanent verde, fie se însămânțează o cultură de acoperire care va fi desființată în toamnă sau în primăvară, în funcție de culturile care urmează în rotație.

În zonele irigate, menținerea terenului permanent verde se asigură prin însămânțarea culturii a doua pentru boabe sau siloz.

Avantajele menținerii terenului permanent verde constau în:

• Limitează levigarea îngrășămintelor rămase de la cultura anterioară, precum și a nitraților care s-au format în perioada de vară-toamnă;

• Împiedică procesul de sărăturare secundară a solului;

• Reduce procesul de eroziune a solului;

• Rădăcinile plantelor din covorul verde au capacitatea de afânare a straturilor compactate din profilul solului;

• Constituie o bogată sursă de materie organică pentru sol;

• Contribuie la îmbunătățirea structurii solului;

• Pe perioada de arșiță mențin o temperatură mai scăzută cu 2-4°C;

• Epuizează o parte din semințele de buruieni din stratul superior al solului;

• Valorifică energia solară pe perioada de vară – toamnă cu formara de masă vegetală;

• Se consumă cantități importante de CO₂ reducând din efectul de seră cu implicații în schimbările climatice;

• Se asigură menținerea biodiversității;

• Se asigură condiții optime pentru activitatea microbiologică din sol, caracteristică a solului sănătos.

• Se reduce necesarul de chimicale și se protejează mediul ambiant;

• Contribuie la creșterea nivelului recoltelor.

În concluzie, prin măsurile menționate se asigură reducerea gradului de îmburuienare, se asigură captarea și conservarea umidității în sol, precum și o bună aerare prin mulci, condiții optime pentru intensificarea activității microbiologice din sol, de descompunere a materiei organice cu formarea de humus și nutrienți, se asigură o bună structurare a solului, adică se asigură o bună sănătate solului.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

CITEȘTE ȘI: „Două prașile fac cât o udare.”

De ce trebuie redus gradul de îmburuienare din culturile agricole

Patul germinativ și semănatul de calitate asigură recolte bogate

Suprafețele întinse din Câmpia Română, din sudul Moldovei, din Câmpia de Vest nu au niciun fel de obstacole, sunt bântuite de vânturi puternice care, în timpul iernii, spulberă zăpada atât de folositoare agriculturii. De aceea, sunt necesare diverse măsuri prin care să se reușească reținerea majorității zăpezii pe terenurile agricole.

Fiecare strat de zăpadă de 10 cm asigură, după topire, aprovizionarea solului cu 300 m³/ha apă care trebuie bine înmagazinată și conservată.

S-a constatat că în zonele cu parazăpezi, pe stratul de sol de 0-140 cm s-au găsit 526 t/ha apă în plus.

Sub stratul de zăpadă solul este mai puțin înghețat și apa rezultată din topirea zăpezii se infiltrează în sol, nu se scurge producând eroziune, băltiri și pierderi prin evaporare.

În iernile geroase, sub stratul de zăpadă gros de 50 cm grâul a fost viabil 94%, pe când sub stratul de 6 cm, doar 68%. Nivelul producției de grâu în cel de-al doilea caz a fost de 61%.

În zona Bărăganului, când au existat perdele forestiere de protecție, stratul de zăpadă între perdele a fost de 90-100 cm, pe când în câmp deschis doar de 15 cm.

Acestea sunt motivele care determină fermierii să întreprindă toate măsurile prin care să se mențină zăpadă pe teren, măsuri care constau în:

1. Realizarea de valuri de zăpadă cu ajutorul plugurilor speciale, care pot fi confecționate în fermă. Distanța între valuri va fi de 10-15 m și acestea sunt trasate perpendicular pe direcția vântului dominant în zonă.

2. Montat ziduri din baloți de paie sau din calupuri de zăpadă, distanțate la 12-15 m, perpendicular pe vânt.

3. Instalat parazăpezi asemănătoare celor de la protecția șoselelor și căilor ferate și după ce sunt îngropate 2/3 în zăpadă se mută pe altă poziție la distanța de 20-25 m.

4. Lăsat netăiate câte 2-3 rânduri de tulpini de porumb, sorg, floarea-soarelui, cânepă sub formă de perdele de protecție, distanțate la 20-25 m.

5. Pe terenurile în pantă trebuie făcute arături cu coame, paralel cu curbele de nivel, coamele constituind obstacole împotriva vântului și reținând zăpada pe teren.

6. Practicat sistemul de culturi verzi care se mențin și peste iarnă, acestea asigurând reținerea zăpezii, o bună înmagazinare a apei în sol, iar masa vegetală constituie o bună sursă de obținere a humusului.

7. Pentru a întârzia topirea zăpezii cu o săptămână și a asigura o bună infiltrare și înmagazinare a apei în sol, se împrăștie peste zăpadă materiale de culoare deschisă (paie, pleavă, rumeguș) care resping razele solare și întârzie topirea zăpezii. Dacă zăpada se topește repede nu se poate infiltra în totalitate, se scurge la suprafața solului, produce eroziune, băltește, se evaporă, se pierde.

În experiențele din zona Stațiunii de Cercetări Agricole Mărculești, când au existat perdele forestiere de protecție pe zone întinse, acestea reduceau viteza vântului cu peste 30% și zăpada nu era spulberată, se depunea în strat uniform între perdele și asigurau cel puțin 300-500 m³/ha apă în plus, pe lângă asigurarea protecției culturilor de îngheț. Totodată, perdelele mențin umiditatea relativă a aerului mai mare cu 30-35%, reducând transpirația plantelor și evaporarea apei din sol cu 20-45%. În actuala situație cu intensificarea schimbărilor climatice, trecerea la plantarea perdelelor forestiere de protecție este o măsură foarte urgentă.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

CITEȘTE ȘI: Acumularea și conservarea apei în sol 

Râmele, plugul biologic al solului

Când și cum lucrăm pământul

Se apreciază că pe glob există aproximativ 1.800 de specii de râme. În Europa sunt 400 de specii, iar în țara noastră se întâlnesc șapte genuri cu 47 de specii de râme. În solurile din România, cea mai răspândită râmă este Lumbricus terrestris.

Părțile componente ale unei râme sunt: gura, faringele, esofagul, gușa, stomacul, intestinele, inima, ganglionii și aparatul de reproducere, masculin și feminin.

De regulă, în sol se pot găsi de la 80-100 râme/m² până la 400 râme/m², cu o biomasă de 200 g/m². În acest caz, solul nu are nevoie de lucrări de afânare, râmele fiind considerate un adevărat „plug biologic”.

Galeriile formate de râme până la 80-100 cm adâncime asigură o bună afânare și permeabilitate solului pentru a favoriza acumularea și conservarea necesarului de apă în sol.

Râmele pot trece prin corpul lor între 40-50 t/ha/an până la 300-400 t/ha/an sol amestecat cu materie organică, cu care se hrănesc.

În intestinele râmelor, în excrețiile lor și în galeriile căptușite cu mucilagiul acestora, are loc o activitate microbiologică intensă de descompunere a resturilor vegetale de către microorganism, cu formarea de humus și substanțe nutritive pentru plante. În asemenea condiții, cantitatea de bacterii fixatoare de azot este de o sută de ori mai mare.

Râmele acționează sezonier în stratul superior al solului, primăvara și toamna, iar în perioada de vară și iarnă se retrag în adâncime, fiind foarte sensibile la temperaturi scăzute, la minus 1-2°C mor.

Pentru o bună activitate, râmele trebuie să găsească în sol suficientă materie organică, temperatură și umiditate. Ele pot acționa și asupra materialelor mai greu digerabile, precum celuloză, lignină, amidonul, care sunt degradate și transformate în humus.

Într-o zi, râmele pot transforma în humus o cantitate egală cu jumătate din greutatea corpului lor.

Resturile vegetale tocate de combine, mărunțite de grapele cu discuri la dezmiriștit și parțial descompuse de microorganisme sunt preluate de râme, sunt frământate cu pământ de intestinele lor prin mișcări peristaltice și apoi eliminate sub formă de agregate glomerulare.

Prin amestecarea intimă a materiei organice cu cea minerală în corpul râmelor, mineralele argiloase se combină cu substanțele humice și formează complexul coloidal argilo-humic, cu rol important în structurarea solului. În acest fel, solul cu râme are structura glomerulară, are porozitate, permeabilitate și drenaj optime și are activitate microbiologică intensă, eliminând zilnic 75 kg CO₂/ha. În acest sol, regimul aerohidric, termic și de nutriție este foarte favorabil pentru creșterea și dezvoltarea plantelor, cu potențial de recolte bogate, de bună calitate.

Se apreciază că, în câteva decenii, întregul strat arabil de sol trece prin corpul râmelor. Marele naturalist Ch. Darvin (1809-1882), care a studiat amănunțit activitatea râmelor, afirmă: „Tot pământul fertil existent în lume a traversat și va traversa intestinul râmelor”. Într-un profil al solului, se întâlnesc neoformațiile biogene care rezultă din activitatea organismelor din sol și care sunt reprezentate de coprolite – aglomerări de excrețiuni trecute prin aparatul digestiv al râmelor; precum și de certocine – canale realizate de râme sau alte animale mici din sol.

În ultimul timp, s-a trecut la folosirea râmelor pentru obținerea diferitelor materiale fertilizante ca Biohumussol – îngrășământ natural folosit la remedierea solurilor afectate de folosirea îndelungată a substanțelor chimice.

Cel mai bun humus de râme este cel obținut de la specia Eisenia foctida, Vermicom fiind un produs obținut cu râme din Olanda.

Prin urmare, datoria cultivatorilor este să asigure condițiile necesare, pentru că râmele știu ce au de făcut.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

Se apreciază că pe pământ există mai multe specii de ciuperci decât de plante. Ele cântăresc mai mult decât toate animalele la un loc. Spre exemplu, o linguriță de humus conține 500 m filamente de ciuperci care aprovizionează plantele cu elemente nutritive, care împiedică procesul de eroziune a solului și care ocrotesc rădăcinile plantelor de dăunători. Ele au capacitatea de a fixa mari cantități de CO₂ în pământ. Totodată, ciupercile contribuie la formarea agregatelor structurale stabile prin miceliul lor ramificat care are acțiune mecanică asupra particulelor elementare de sol pe care le grupează în agregate.

Hifele ciupercilor formează un manșon în jurul rădăcinilor. Ele pătrund în structura rădăcinilor și se hrănesc cu produsele realizate de plante în fenomenul de fotosinteză. La rândul lor, ciupercile aprovizionează plantele cu apă și săruri minerale într-un proces de simbioză numit micoriză de care beneficiază circa 80% din speciile de plante de pe Terra.

Micoriza poate fi:

• ectotrofă, când hifele ciupercii învăluie rădăcinile plantelor ca o teacă;

• endotrofă, când hifele pătrund în intervalul celulelor plantelor;

• ectoendotrofă, când hifele de la suprafață pătrunde și în interiorul celulelor rădăcinilor.

Hifele ciupercilor îndeplinesc și rolul perișorilor absorbanți ai rădăcinilor. Se întâlnesc și cazuri, la micoriza endotrofă, când celulele plantelor-gazdă omoară hifele ciupercii, le digeră și folosesc în hrănirea lor substanțele organice ale ciupercii. Pentru a fi folosite la plantele agricole, în comerț se găsesc următoarele endomicorize: Rhizophagus și Funeliformis. Ele se găsesc sub formă de pulbere care, la semănat, se amestecă cu sămânța folosind 1-2 kg/ha pulbere.

Din literatura de specialitate rezultă că asemenea produse realizează Kwizda Agro România. Cea mai folosită este ciuperca Trichoderma asperellum, care este ectoendotrofă.

Ciupercile produc humus, una dintre sursele importante de asigurare a plantelor cu nutrienți. Ele asigură descompunerea resturilor organice îmbogățind solul în substanțe nutritive. Totodată, contribuie la însănătoșirea solului prin descompunerea pesticidelor.

Ciupercile solubilizează și fac accesibile absorbției de către plante a N, P, Ca, Cu, Mo, Mg, Zn, Fe.

Filamentele fungice formează o rețea care reține apa în sol asigurând creșterea toleranței plantelor la secetă. Partea exterioară a filamentelor ciupercilor este cleioasă, la care aderă particulele elementare de sol, evitând astfel fenomenul de eroziune.

Substanțele nutritive în sol se găsesc sub patru forme:

• forme fixate în mineralele primare, inaccesibile plantelor;

• forme potențial accesibile, fixate în forme neschimbabile, greu accesibile;

• forme schimbabile reținute la suprafața complexului absorbativ al solului și devin ușor accesibile;

• forme solubile existente în soluția solului, preluate ușor de plantă.

Ciupercile au rolul de a interveni la formele greu accesibile pentru a le pune la dispoziția plantelor.

Ciuperca Trichoderma protejează plantele de cultură de anumiți fungi periculoși, ca: Pythium aphanidumatum, Fusarium oxysporum și nematozi. Ea prezintă un antagonism puternic pentru alte ciuperci pe care le parazitează și emite enzime care distrug peretele celular al altor fungi, din care consumă nutrienți. Totodată, sintetizează substanțe antifungice și antibacteriene care combat patogenii din sol. Ciuperca stimulează creșterea rapidă a plantelor prin producerea de fitohormoni ca auxina, citochimina, giberelina, acid abscisic. Prin rețeaua de hife menține dăunătorii la distanță, în special nematozi, pentru care hifele sunt o capcană, ciuperca hrănindu-se ulterior cu substanțe din corpul acestora.

Un alt produs, Pannon Starter Perfect, folosit la inocularea semințelor, are și proprietatea de a solubiliza fosforul din sol, fiind și un bun stimulator pentru porumb și floarea-soarelui.

Prin urmare, hifele ciupercilor asigură:

• Aprovizionarea plantelor cu apă și elemente nutritive, produc humus;

• Ocrotesc rădăcinile plantelor de dăunători;

• Produc acizi care descompun substanțele greu solubile din sol;

• Protejează plantele de fungi periculoși;

• Fixează în pământ cantități importante de CO₂;

• Contribuie la formarea agregatelor structurale;

• Asigură însănătoșirea solului prin degradarea pesticidelor;

• Se opun fenomenului de eroziune;

• Stimulează creșterea plantelor cu fitohormoni, reduc necesarul de îngrășăminte, asigură creșterea recoltelor și reducerea cheltuielilor.

Pentru o cât mai bună activitate a ciupercilor, este necesar:

• să se intervină cât mai puțin asupra solului, practicând sistemul no-till;

• să se aplice cât mai puține chimicale ca îngrășământ și pesticide;

• să se fertilizeze cu gunoi de grajd, compost și fertilizarea foliară.

Articol de: prof. dr. ing. VASILE POPESCU

Alte articole scrise de prof. dr. ing. Vasile Popescu și publicate în Revista Fermierului:

Strategia de luptă cu buruienile

Când și cum lucrăm pământul 

CO2, baza existenței vieții pe Terra