Din decembrie 2019, Aurel Simion este secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Ce l-a recomandat pentru această funcție? Am putea spune că experiența antreprenorială, Aurel Simion deținând împreună cu fratele său Petre una dintre cele mai vechi firme din industria cărnii – Avi-Giis, înființată în anul 1990. Apoi, secretarul de stat din MADR este fondatorul brandului de produse tradiționale „Ca altădată”, fiind printre primii producători locali care și-au atestat produsele ca fiind produse tradiționale. Se mândrește cu munca sa, participând la târguri naționale și internaționale cu produse precum „cârnații din topor”, „carnea la garniță” sau „cârnații cu ambâț”. Totodată, interlocutorul nostru este președintele Asociației Producătorilor Tradiționali, Meșteșugari și Artizani Vâlcea și vicepreședinte al Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale. Aurel Simion are un doctorat în prepararea prin afumare a preparatelor.

„Prin politicile pe care le promovăm, va trebui să avem grijă şi de marele producător, dar trebuie să avem grijă şi de micul producător, de ferma de familie.”

Reporter: Nu întâmplător facem acest interviu. Ne știm de multă vreme și vreau să vă cunoască și cititorii noștri. Sunteți un pasionat al agriculturii şi al industriei alimentare, mai precis, a tot ceea ce ţine de produsul tradiţional românesc.

Aurel Simion: Încă din şcoala generală pot să spun că am făcut agricultură, apoi liceul l-am făcut tot agricol, la Slatina, apoi facultate, din 1990 am o firmă privată în domeniul agriculturii, al industriei alimentare, deci n-am activat în alt domeniu. Am lucrat şi în Direcţia Agricolă, în OJRSA – Oficiul Judeţean de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor, la Industria laptelui, cum era pe timpuri, şi aşa mai departe.

Reporter: Ce facultate ați absolvit?

Aurel Simion: Facultatea de Agricultură la Craiova şi Liceul Agricol la Slatina.

Reporter: Oltean get-beget.

Aurel Simion: Da. Din Râmnicu Vâlcea, Oltenia de sub Munte, cum spunem noi. Eu provin din micul producător, de fapt agricultura a venit la minister, îmi dau seama foarte bine de forma duală a agriculturii, e vorba de faptul că avem cele mai mari exploataţii agricole din UE, şi atunci vorbim de marii fermieri, marii producători, câteva sute, dar vorbim şi de micul producător, baza societăţii sau baza agriculturii, cum îi spun eu, iar noi, ca minister, prin politicile pe care le promovăm, va trebui să avem grijă şi de marele producător, pentru că o balanţă comercială cu marii producători o poţi regla, dar trebuie să avem grijă şi de micul producător, de ferma de familie, dacă vreţi, şi v-aş da doar un exemplu: e vorba, din punctul meu de vedere, de securitatea alimentară. În caz de Doamne fereşte, întotdeauna românul s-a sprijinit pe micul producător şi atunci nu trebuie lăsat de izbelişte sau neajutorat, într-o economie de piaţă globală, spre care tinde omenirea.

Desfacerea, veriga slabă a agriculturii

„Ministerul trebuie să se orienteze spre a identifica nevoia şi a crea piaţa. Piaţa înseamnă nevoie, piaţa înseamnă necesitate. Şi apoi producătorul, fermierul, vine din spate şi umple golul.”

Reporter: Aveţi un rol foarte important în sprijinirea acestor mici producători, pentru că, aşa cum aminteaţi faptul că în caz de Doamne fereşte, micul producător este cel care asigură până la urmă hrana de bază, şi aici până la urmă putem să vorbim de ceea ce se discută la nivel de UE, de acel lanţ scurt, de la producător la consumator. Aici trebuie să intervină ministerul prin facilitarea accesului la produse, pe de o parte la vânzare a micului producător, pe de altă parte nouă, consumatorilor, să ajungă produsele direct la noi.

Aurel Simion: De felul meu, eu nu mă plâng şi am fost pus în situaţii să găsesc soluţii, cam ăsta a fost rolul meu în viaţă. N-am aşteptat cu mâna întinsă la o subvenţie. Avem nevoie de micul producător, am ajuns, noi, agricultura românească, să „alergăm” – între ghilimele – la ora actuală după consumatorul român. Noi nu alergăm după un consumator dintr-o ţară europeană sau un consumator dintr-o ţară terţă, ci alergăm după – vă dau un exemplu – în jur de 5 milioane consumatori publici. Atâta timp cât importăm 70% din ceea ce consumăm, vă daţi seama că şi... armată, şcoli, copii, grădiniţe şi aşa mai departe, în general se alimentează prin licitaţii publice cu produse mai ieftine. Principiul UE de lanţ scurt de aprovizionare acum, din punctul meu de vedere, nouă ne vine ca o mănuşă, numai că trebuie să modificăm o parte din structura legislativă, în aşa fel încât să le dăm posibilitatea celor mici să poată să aprovizioneze o grădiniţă, o cantină, o şcoală şi aşa mai departe. Avem discuţii, deci nu vă ascund că avem aproape un an de când purtăm discuţii cu Agenţia Naţională a Achiziţiilor Publice, în aşa fel încât lanţul scurt de aprovizionare, schemele de calitate, calitatea produselor să reprezinte 60%, în eventualitatea unei licitaţii, din punctaj. Doar 40% să fie preţul. Mă bazez pe acest lucru şi pe rapoartele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care ne spun clar că – n-are rost să mai dau cifre acum – aproape 70% din populaţie este bolnavă din cauza alimentaţiei şi a mediului în care trăieşte. Şi atunci trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce punem pe piaţă. Da, aici am ajuns în 30 de ani, trăim într-o politică agricolă comună cu o piaţă comună europeană, nu poţi să interzici să-ţi intre pe piaţă un produs, dar tu ca stat trebuie să intervii cu măsuri, în aşa fel încât nu neapărat să-l avantajez pe al tău, că iar nu ai voie, dar în acelaşi timp să creezi mecanismul prin care marfa lui proaspătă, bună, de calitate, să se poată valorifica mult mai rapid şi într-un termen mult mai scurt. Una este să aduci produs din Spania şi să duci la X market şi alta e să-l iei de lângă Bucureşti şi să-l aduci la marketul respectiv. Şi lanţul scurt înseamnă prospeţime, înseamnă calitate.

Reporter: Aţi atins un subiect foarte sensibil, acesta al desfacerii producţiei agricole, a produselor agroalimentare, în condiţiile în care supermarketurile sau lanţurile acestea mari de magazine sunt cele care fac legea, indiferent ce ne-am strădui noi să facem, cu toate că există câte o „floare”, pe ici, pe colo, care a reuşit să pătrundă, dar, cum se spune, „cu o floare nu se face primăvară”, nu putem să facem decât să sperăm că producătorii agricoli se vor organiza în aşa fel încât să impună, până la urmă, dacă şi legislaţia o va permite...

Aurel Simion: Hipermarketurile sunt un lucru existent, sunt înfipte în tot ceea ce înseamnă desfacere, am lucrat bine cu hipermarketurile în perioada stării de urgenţă, când, aduceţi-vă aminte, rafturile erau goale, chiar am avut o conlucrare bună şi cu dumnealor, dar şi cu producătorii români. Vedeţi, depinde din ce punct de vedere priveşti, unde te aşezi, în ce colţ al problemei. Unui hipermarket, ca să fie rentabil, trebuie să-i dai marfă multă, să i-o dai la timp, să i-o dai standardizată şi de calitate. Dumnealor, ca să reziste pe piaţă, va trebui să aibă întotdeauna contracte antamate cu un an înainte, în aşa fel încât hipermarketul să n-aibă sincope la aprovizionare. Agricultura românească, la ora actuală, nu poate să le asigure toată cantitatea, ritmicitatea, standardizarea produsului, pentru că n-am fost întotdeauna, prin politica pe care am desfăşurat-o noi, ministerul, ne-am gândit la „a produce”, la a subvenţiona producţia, fără să ne gândim la piaţă.

„Prin Planul Naţional Strategic vom gândi opt depozite centre logistice naţionale pe cele opt regiuni de dezvoltare, sub ele ne-am gândit la reţeaua de dezvoltare a cooperativelor, şi ultima bază – ferma de familie şi producătorul mic.”

Reporter: Adică a dispărut legătura dintre producţie şi piaţă.

Aurel Simion: Forța unui lanţ stă în veriga slabă. Veriga slabă a agriculturii la ora actuală, din punctul meu de vedere, printre altele, este desfacerea. Şi atunci va trebui să ne orientăm, ministerul să se orienteze spre a identifica nevoia şi a crea piaţa. Piaţa înseamnă nevoie, piaţa înseamnă necesitate. Şi apoi producătorul, fermierul, vine din spate şi umple golul. Tocmai de aceea, prin Planul Naţional de Redresare și Rezilienţă (PNRR) – vorbesc de planul naţional, ca să dau un exemplu – ne-am gândit la reţeaua naţională de depozitare, de fapt era depozitare, colectare, păstrare, standardizare, etichetare şi aşa mai departe, inclusiv prelucrare primară, care să funcţioneze la nivel naţional, în aşa fel încât să poată să absoarbă toată producţia pe care o face românul. Odată absorbind-o, înseamnă că ai şi calitate, ai şi standardizare şi poţi să mergi mai departe – eu o gândisem să funcţioneze public-privată, 85% să aibă privatul – în aşa fel încât să poată să stabilească contracte şi contacte cu hipermarketurile, externul, HoReCa, consumatorul public. Adică ai fi destul de competitiv. Nu a rămas prin PNRR, nu am putut convinge că este nevoie de o reformă, din punctul meu de vedere era o reformă totală a agriculturii, orientai politica spre piaţă şi nu neapărat spre producţie. Va trebui la ora actuală, picând acest plan piramidal, cum l-am gândit, pe trei etaje, va trebui să ne regândim, să ne repoziţionăm, să vedem cum putem să ajutăm producătorul român, şi nu neapărat producţia în sine, dar am rezolva şi o parte din securitatea alimentară, lanţ scurt de aprovizionare, balanţă comercială, rezolvăm asocierea producătorilor – că aici avem o mare problemă a producătorului român, nu vrea să se asocieze chiar dacă noi în PNDR avem şi măsură de încurajare a asocierii, ba avem şi contract cu o firmă externalizată care exact asta face, creează cooperative şi forme asociative. Avem o problemă aici, referitor la asociere, dar în acelaşi timp şi producătorii trebuie să înţeleagă, deoarece, ca să reuşeşti să fii puternic, să fii competitiv, trebuie să te asociezi. N-ai şi n-avem noi „industriaşi”, m-aş bucura, în aşa fel încât să poată să ţină piept tăvălugului Pieţii Comune. Avem nevoie de asociere, avem nevoie de digitalizare, avem nevoie de foarte, foarte multe lucruri. Prin Planul Naţional Strategic, vom gândi acele depozite, cele opt depozite centre logistice naţionale pe cele opt regiuni de dezvoltare, sub ele ne-am gândit la reţeaua de dezvoltare a cooperativelor, şi ultima bază – ferma de familie şi producătorul mic – să o ajutăm în aşa fel încât să-şi construiască un depozit în spatele grădinii, în aşa fel încât să nu mai fie nevoit să-şi vândă marfa pe nimic atunci când o culege, ci s-o păstreze şi s-o vândă mai târziu, când are un alt preţ şi o altă valoare adăugată a produsului.

„Avem o mare problemă a producătorului român: nu vrea să se asocieze. Producătorii trebuie să înţeleagă, ca să reuşeşti să fii puternic, să fii competitiv, trebuie să te asociezi.”

Reporter: Asocierea, un subiect fierbinte. Nu ducem lipsă de cooperative create multe dintre ele doar pentru punctaj la accesarea proiectelor europene, pentru că după aceea s-au desfiinţat sau au rămas, dar nefuncţionale. Cred că reforma trebuie pornită de la mentalitatea producătorului, aceea de a reuşi împreună cu ceilalţi din sectorul pe care-l reprezintă. Dacă vorbim, de pildă, de legumicultură, acest sector este poate cel mai puţin organizat dintre toate. N-ai cum să faci depozit de unul singur.

Aurel Simion: O să venim în ajutorul producătorilor prin Planul Naţional Strategic. Chiar am discutat cu direcţia pe care o coordonez, vom pleca în ţară să vedem proiecte finanţate de Ministerul Agriculturii ca elemente negative, aşa ne vom duce şi la proiecte de succes, şi atunci acele proiecte de succes va trebui noi să le promovăm, să se uite producătorii la ele, să fie exemple – că e o particularitate a românului de a se uita în grădina vecinului. Atunci îi arăt eu ceea ce a făcut un fermier destoinic, bun, care a crescut pe piaţă. Apropo, avem un procent extrem de mic de trecere la o altă etapă: 5% în 5 ani de la PFA la un SRL mic, de la un SRL mic la un SRL mediu şi mare, păi e un procent extrem de mic.

E posibil ca unora să le convină să rămână mici, pentru că statul tot a subvenţionat agricultura mică. Personal, n-am găsit un răspuns la a „subvenţiona” – între ghilimele – ceea ce există, a consolida ceea ce avem, sau investim şi în forme noi, să-l mai ajut şi pe altul micuţ şi aşa mai departe. Din punctul de vedere al balanţei comerciale, ar trebui să ajut ceea ce am: cooperativele mature, firmele mature, avem firme din 1990, 1991, ar trebui să le ajutăm, dacă au rămas în piaţă înseamnă că sunt viabile, sunt eligibile, au un potenţial economic şi atunci stăm şi ne gândim acum: cum e mai bine? Să-i consolidez, să-i ajut pe cei maturi, sau să şi dezvolt? Sau să merg în paralel şi cu una, şi cu alta, dar sursele de finanţare sunt aşa cum sunt, micuţe şi limitate.

Banii nu sunt suficienţi pentru câte nevoi are România

Reporter: Până la aprobarea Planului Național Strategic, va mai trece ceva vreme, însă avem aceşti doi ani de tranziţie în care Programul Naţional de Dezvoltare Rurală continuă, teoretic, cu aceleaşi măsuri, aşa cum a funcţionat din 2014 până în 2020.

Aurel Simion: Pe tranziţie avem măsuri vechi cu bani împrumutaţi din noul exerciţiu financiar, 2021-2027. Sunt doi ani de tranziţie, deja din 2021 s-a dus jumătate. Am avut discuţii în minister pe tema asta, am şi căzut de acord cu AFIR-ul să lansăm pe rând calupuri cam de câte două măsuri, una foarte atractivă şi una mai puţin atractivă, în aşa fel încât sistemul nostru, AFIR-ul, să poată să înglobeze, să poată să absoarbă. Pentru că nici să dai drumul la tot şi să blochezi tot sistemul, şi să faci un amalgam nu este bine. Trebuie să vedem şi capacitatea noastră de absorbţie, e vorba de absorbţie instituţională: câţi oameni avem, cât putem să prelucrăm, cât putem să controlăm şi aşa mai departe, mai vin şi firmele de consultanţă, ca să nu dai proiectele peste cap trebuie să le faci destul de aşezate. În luna iulie lansăm două măsuri, dintre care una foarte atractivă şi foarte căutată, sunt toate în dezbatere pe site-ul ministerului, vor fi 3,2 miliarde de euro. Ce trebuie să ştie opinia publică şi fermierii în general: 37% din bani se duc pe mediu, deci măsuri de mediu şi climă. Ne mai rămâne nu mult, vom încerca să fim echilibraţi în aşa fel încât să ajutăm exact sectorul unde noi suntem deficitari. Mai concret, pe perioada de tranziţie de exemplu, am introdus o măsură de prelucrare a soiei, ceea ce n-a fost. România produce la ora actuală cea mai bună soia, nemodificată genetic, materie primă care ulterior pleacă la export, deci noi exportăm şi subvenţia şi importăm şrotul de soia modificată genetic. Ceea ce pierdem de atâtea ori. Cu asemenea măsuri vom veni şi în Planul Naţional Strategic, punctual, după o analiză extrem de atentă, să vedem ce necesar avem, cât putem să absorbim. Că degeaba mă apuc eu să fac fabrici, dar n-am materia primă sau n-am suficientă materie primă. Trebuie să gândeşti totul foarte bine şi echilibrat.

Apropo de unităţi de procesare, de exemplu în panificaţie noi nu folosim decât 54% din capacităţile noastre de prelucrare, dar importăm pâine congelată, importăm patiserie congelată, pentru că noi nu avem şi n-am venit noi, minister, cu o politică în aşa fel încât să ne facem şi noi două-trei unităţi din astea. Avem un deficit de balanţă comercială de 310 milioane de euro pe hrana animalelor de companie, dar nu avem unităţi de prelucrare. Şi atunci ce facem? Ceea ce rezultă, subproduse din abator, mă duc şi plătesc 2-3 lei pe kilogram ca să le distrug, să le ard, când aş putea să le folosesc în partea astălaltă. Deci trebuie să fii foarte echilibrat, trebuie să ne cunoaştem nevoile, să ne cunoaştem necesităţile, şi acolo trebuie să intervenim. Că, de fapt, prin politică asta faci, intervii acolo unde tu, ca ţară, ai o problemă. Banii sunt puţini, să fim foarte clari, nu sunt suficienţi pentru câte nevoi are România.

Reporter: Ar putea fi stabilite câteva priorităţi şi acestea duse până la capăt.

Aurel Simion: Noi trebuie să gândim şi în viitor, să ne uităm puţin şi peste 15-20 de ani cam încotro se îndreaptă agricultura, spre ce se îndreaptă, unde merge cercetarea, cum va fi peste 30 de ani, că degeaba mă apuc eu acum să fac mastodonţi şi peste zece ani n-am ce face cu ei. Înseamnă că am pierdut. Trebuie să mergem mână în mână cu cercetarea, să ne uităm care e tendinţa, avem un studiu, inclusiv l-am discutat şi l-am pus în practică, aşteptăm rezultatele: tendinţa gastronomică a consumatorului român şi nu numai a consumatorului român. Degeaba o să investesc în mici la grătar, când ei nu mai consumă mici – dau şi eu un exemplu – consumă pârjoale sau consumă icre negre.

Reporter: Au apărut puncte gastronomice locale în mai multe localităţi. E un lucru binevenit pentru ceea ce înseamnă viitorul?

Aurel Simion: Şi aici trebuie făcute studii, pe punctele gastronomice. E foarte bine că am găsit înţelegere şi cu ANSVSA şi am putut coborî ștacheta la nivelul gospodăriei. Uşor-uşor, încep să se dezvolte şi mai opreşte şi un autocar... şi atunci sunt 15-20 de persoane – „dar nu pot să-ţi dau bon fiscal” – „dacă nu-mi dai bon, nu consum” şi aşa mai departe. Suntem în discuţii cu cei de la Finanţe şi cu ANSVSA să găsim o formulă în aşa fel încât totul să devină liniar şi corect.

E nevoie de zootehnie, ca să nu mai exportăm subvenția

Reporter: Ce ne puteți spune despre calendarul măsurilor pe care le aveţi în acest an?

Aurel Simion: Spre exemplu, în luna mai s-a dat drumul la măsura 4.2 – Sprijin pentru investiţii în procesarea şi marketingul produselor agricole, la care am făcut şi o distincţie pentru zona montană, zonă defavorizată, așa cum este pentru instalarea tinerilor fermieri. Avem 20 de milioane puşi separat pentru tinerii din diasporă, ca să nu intre în „coşul mare” şi să nu aibă timp, că dumnealor au şi distanţă, şi au o măsură dedicată. La fel facem şi pentru zona montană.

Reporter: Dar au fost sume alocate pentru zona montană, spre exemplu pentru procesare, pentru acele mici abatoare, şi n-a venit nimeni. Şi cei care şi-ar fi dorit sau, mai bine zis, cei care făcuseră proiecte în urmă cu ani pe aşa-zisele abatoare mobile şi-ar fi dorit şi în restul ţării, nu numai în zona montană, ci şi la şes.

Aurel Simion: Banii nu se pierd, o să-i luăm şi o să-i ducem la alte măsuri. Sunt importante, din punctul meu de vedere, şi abatoarele. La o întâlnire cu o organizație profesională de la noi din țară, mi s-a zis că dacă vrei să dezvolţi cultura mare, s-o faci atractivă, dezvoltă prima dată zootehnia. Adică exact ce vă spuneam la început, creează necesitatea. Noi, dacă vom dezvolta zootehnia, nu ne vom mai plânge că exportăm materie primă, că exportăm subvenţie, dar avem nevoie de zootehnie. Apropo, şi prin PNRR am avut o măsură cu crearea a 100.000 de locuri de scroafe, pentru că avem o problemă cu carnea de porc, cea mai mare problemă. S-a dus matca, nu e vorba numai de pesta porcină africană, nu s-a investit în reproducţie la porc. Dacă măsura nu e atractivă, să ştiţi că fermierul sau românul se duce acolo unde e subvenţie. N-am văzut în ultimul timp ferme de reproducţie. A fost mai uşor, din păcate, să cumpărăm. Dacă ne aducem aminte, în situaţia de criză de anul trecut din martie, numai aici la minister câte telefoane ne-au venit pentru crearea acelor culoare verzi, pentru că ne mureau purceii în TIR-uri la graniţă, era şi frig. Vedeţi că importăm aproape trei milioane de purcei, material genetic.

Trebuie să le spun fermierilor: câștig ai la reproducţie. N-ai în mod special la creştere şi îngrăşare. Şi atunci? Crescătorii noștri au cumpărat atunci, anul trecut, cu 114 euro purcelul de 20 de kilograme şi l-au vândut – şi-mi pare rău – cu 5 lei pe kilogram la 120 de kg, deci a fost pierdere totală.

Benzile agro-silvice, în intențiile MADR

Reporter: La final, aș vrea să vorbim și despre Green Deal.

Aurel Simion: În opinia mea, România stă bine. Şi v-aş da un exemplu. Mergeți cu maşina din Anglia şi veniţi pe drumurile Europei până aproape de graniţa cu România, treci de Budapesta încoace, pe parbrizul maşinii n-o să vezi niciun fluture, n-o să vezi niciun gândac şi aşa mai departe. Înseamnă că acolo agricultura este extrem de intensiv făcută. La noi în România, dacă te duci de la Bucureşti până la Constanţa sau de la Bucureşti la Piteşti, o să trebuiască să oprești în fiecare benzinărie ca să ștergi parbrizul. Ceea ce nu avem noi, România: nu avem toate suprafeţele, şi mă refer în primul rând la pajişti, nu le avem trecute în culturi ecologice.

Reporter: Eu aş spune că n-avem patalamaua, nu avem acel certificat care să ateste că este ecologic...

Aurel Simion: Da, dar ca să vă dau dvs. certificatul trebuie să veniţi la mine, să vă înregistrez şi să şi dovediţi, trebuie să treceţi printr-un organism de certificare...

Reporter: E vorba despre birocraţie? Probabil că de asta se feresc producătorii sau asociaţiile care au păşunile.

Aurel Simion: Nu cred că despre birocrație e vorba. Să vă dau un exemplu, sunt foarte implicat, şi e o chestie personală, în risipa alimentară. Un cămin de bătrâni trebuie să vină la noi doar cu un dosărel să se înregistreze ca operator primitor, receptor. De ce nu o fac? De ce avem doar 14 la nivel naţional? Numai eu am semnat 5-6 adrese către consiliile judeţene şi ar primi alimente mai mult gratuit. Ce pot eu să fac? O să mă duc şi în judeţe să-i rog să vină. La fel şi cu produsul ecologic. Trebuie să ceri, prima dată. Şi după aia să văd că este ecologic. Lucrurile astea va trebui să se întâmple, în minister nu durează, cel puţin de când sunt eu, exclus a plimba pe cineva, nu, sunt foarte transparent, uşa e deschisă. Nu mă ocup eu strict de produsul ecologic, dar n-am auzit să vină cineva şi să stea la coadă ca să înregistreze o păşune în sistem ecologic. Şi subvenţiile sunt altele, ajutorul este altul pentru producţia ecologică. Avem acum în lucru, pe Directiva nitriţi, dacă tot mă întrebaţi şi ţine de Green Deal, suntem în negociere acum cu Comisia Europeană referitor la acea bandă de teren pe care trebuie s-o lăsăm liberă, fermierul să nu folosească nitriţi sau nitraţi, îngrăşăminte pe – CE zice – 5 m, eu am zis de la 1 la 3 m, pentru că nu trebuie să iau şi din potenţialul agricol al fermierului, pentru că e vorba de acea bandă pe lângă râuri, pârâuri şi aşa mai departe, pentru că oricum, prin lege, cursurile de apă sunt protejate de 6-12 m. Dacă mai las şi eu 5 m, atunci unde mă duc?, fermierul ce face?, de unde-l despăgubesc pe diferenţa de producţie? Tot pe Green Deal avem în intenție crearea acelor benzi agrosilvice. De ce sunt bune aceste perdele? Nu numai că ele creează microclimat, nu numai că stopează şi vântul, stopează şi înzăpezirea, viscolul îl atenuează, dar mă interesează, ca agricultor, îmbunătăţirea proprietăţilor solului. Într-o agricultură intensivă nu mai dai răgaz solului să se ducă un microorganism, un gândac, o râmă să se ducă în jos, să creeze acele culoare, apa să se infiltreze, aerajul, rădăcinile şi aşa mai departe. Prin aceste perdele agrosilvice, este foarte bine că se îmbunătăţeşte structura solului, avem în lucru tehnic să ne spună specialiştii cam în câţi ani se îmbunătăţeşte structura solului, în aşa fel încât după – să zic – zece ani o desfiinţăm, o redăm agriculturii şi o mut mai încolo. Deci, ce trebuie să fac eu, minister? Să vin cu măsuri, pe fermieri să-i ajut pentru acea producţie nerealizată. Afirm cu tărie că fermierii noștri, în mare parte, sunt extrem de pricepuți, iar în mine, ca secretar de stat în Ministerul Agriculturii, vor găsi mereu un sprijin.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Din ce în ce mai căutate, produsele tradiționale au mereu loc în Revista Fermierului, vorbim despre ele cu producătorii: ce au fost, ce au ajuns și ce vor fi, dar și cu cei care le caută pentru a le pune pe masă. Pentru Călin Matieș, subiectul „produse tradiționale” este ca respirația, el însuși fiind producător al unor bunătăți tradiționale. În același timp, interlocutorul nostru a inițiat asocierea în acest domeniu și este azi președintele Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale din România, el reușind promovarea imaginii României și a calității produselor autentice românești în Europa. Pe Călin Matieș l-am cunoscut în urmă cu mulți ani la Hanul Rustiq, la Sântimbru (Alba), unde am venit și m-a servit cu „Pită de Sântimbru” (adică cu pâine, precum cea de toate zilele, dar numită în graiul local), de care ne-a mărturisit, încă de la început, că este îndrăgostit. 

„Cea mai mare problemă a producătorilor de produse tradiționale, locale, ecologice o reprezintă valorificarea. Trebuie să înțelegem toți că produsul tradițional, produsul local este de siguranță națională.”

Reporter: Pită, nu pâine. Pită. De ce pită? 

Călin Matieș: Pentru că aşa se zice la noi, aici, în Ardeal. Nu „mere” nimeni... eu vreau să vorbesc, acum, așa cum se vorbeşte la noi ... nu „mere” nimeni la magazin să spună „dă-mi o pâine”. Toată lumea zice „dă-mi o pită”. De aia m-am gândit să păstrăm cuvântul ăsta, pentru că începem tot mai mult să vorbim limba engleză... nu că n-ar fi un lucru foarte bun, dar să nu uităm şi cuvintele noastre frumoase, cuvintele din casa bunicii, care zicea, în loc de „acum”, „amu”, care la „pâine” zicea „pită”, care, în loc de „să meargă”, spunea „las’ să margă” şi aşa mai departe... foarte multe cuvinte frumoase de care eu eram şi sunt îndrăgostit şi de aia trebuie să le păstrăm. Cu asta o să rămânem: cu identitatea naţională. Povesteam cu un mare actor, cu Mircea Albulescu, Dumnezeu să-l ierte, şi vorbeam: „Eu chiar aş muri pentru ţara mea”. Înainte, îmi spunea cineva: „Dar care-i ţara ta?”. Pentru că sudul e vândut la libanezi (sau la nu mai ştiu cine...). Banatul, Ardealul sunt vândute la italieni, Moldova e vândută, și ea, la alţii, resursele naturale sunt vândute la nu ştiu care, deci „care-i țara ta, pentru care ai muri?”. Şi, încercând să fiu un pic inteligent, îi spuneam maestrului Mircea Albulescu: „Morala e că nu ştiu dacă aş mai muri pentru ţara mea”. El îmi spune: „Țara ta sunt oamenii care sunt îngropaţi acolo, e graiul ăsta frumos, sunt produsele astea tradiţionale frumoase, e jocul, portul popular, aia e ţara ta!”. Şi am stat şi m-am gândit că într-adevăr graiul şi portul, şi produsele, aia e ţara mea, cu aia mă regăsesc, şi dacă oriunde în lume am bucăţelele astea trei-patru, pot să spun că sunt în ţara mea... E, într-adevăr, păcat că încet-încet partea materială care înseamnă România începe să dispară. Dar... să ne bucurăm că se apropie Crăciunul, vin sărbătorile astea minunate, româneşti... care așa ca la noi nu mai sunt nicăieri... cu colinzi... mai ales în zona rurală, unde încă se ţin sărbătorile şi se mai munceşte de sărbători. Îmi aduc aminte când de sărbători se lucra inclusiv în sâmbăta aceea, nu existau patru zile înainte, patru după şi poveşti de genul ăsta. Mama avea ceva probleme de sănătate şi înainte de sâmbăta respectivă mă trezea dimineaţa la 6 să frământ colacii, după aia ea mergea la lucru, eu mergeam la şcoală... Iar la 12, când era dospit, ne întorceam să coacem colacii. Gătam undeva pe la 6 seara, când se întuneca... eram rupţi de oboseală, dar era o oboseală aşa de faină! O oboseală fericită, nu ştiu cum s-o numesc, mi se face pielea ca de găină. Ne bucuram. Pe urmă, meream la colindat până la 10-11 seara (meream la toate scările de bloc sau meream în oraş, iar a doua zi meream la sat la bunici să colindăm). Indiferent cât eram de obosit, era o oboseală fericită, o oboseală plină de farmec. Acum... mă duc și cumpăr trei colaci de la magazin, de Paşti cumpăr ouăle gata vopsite... Cumpăr cadouri – stric o roabă de bani... atunci, îmi  amintesc, îmi făceau cadou, de Crăciun, părinţii mei, o pereche de bocanci cu două mărimi mai mari ca să-mi fie buni şi la anul! Dacă-mi cumpărau un trening, nu mi-l dădeau în septembrie, mi-l dădeau doar de Crăciun (până atunci mai umblam cu celălalt), şi atunci mi-l dădeau cu vreo două mărimi mai mari, să-mi fie bun încă un an şi ceva. De Paşti, de multe ori, primeam o batistă. Amu nu ştii ce să le mai cumperi la copii... nu ştim câţi bani să mai stricăm... şi facem o pradă la alimente! Aruncăm la alimente, Dumnezeule mare! Văd şi la mine şi cred că în toată casa de români se întâmplă treaba asta, din păcate. Cât, Dumnezeu, poţi mânca în două zile de sărbători? Cât, Dumnezeu?... Că restul, după două-trei zile, se aruncă! Umblăm pe la hipermarketuri, facem vârfurile de coşuri, prăduim o roabă de bani şi, după aia, aruncăm. Şi ne gândim: am muncit (că munceşti vreo două luni pentru alea două zile), am muncit două luni de zile ca să aruncăm....! Și, tot cu sărbătorile... mai sunt și românii din diaspora… eu ştiu că le e dor de casă, eu ştiu că li se rupe sufletul pentru ăştia de acasă, pentru noi... dar îşi pot face bucăţica lor de Românie cu o pită făcută în casă, cu o slănină pusă la afumat... chiar erau nişte povești de prin Canada că românii şi-au tăiat porcul. Foarte bine! Dacă ăla e obiceiul nostru...

Am o mare dorință: să nu aducem aminte de tradiţii doar de 1 Decembrie, de Crăciun şi de Paşti. Să ne aducem aminte de tradiţii şi de produsele româneşti și în timpul anului. Produsele românești sunt extraordinare. Credeţi-mă, cu mâna pe suflet vă spui, avem produse de zece ori mai bune, mai curate de tot felul de chimicale, decât în toată Europa. Când mergeţi la un hipermarket, nu vă uitaţi numai după culoarea ambalajului, nu vă uitaţi după brand. Uitaţi-vă unde scrie produs românesc, produs în România, așa daţi de lucru la nişte oameni, puteţi să ajutaţi nişte ţărani, puteţi să ajutaţi nişte tractorişti, nişte fermieri, nişte brutari... efectiv o să ne meargă mai bine. Dacă tot ne uităm după produsele din Franţa, din Spania şi din Italia, cu siguranţă tractoristul, fermierul, brutarul din Franţa o să aibă de lucru, iar noi o să murim şi o să dispărem ca naţiune, o să fim la mâna lor. De aia e musai să ne aducem aminte de produsele româneşti şi în timpul anului, nu numai de sărbători.

„Produsele tradiţionale sunt făcute în sate. Păi, dacă pe omul respectiv nu-l ajut să vândă și să-și facă brânza cunoscută în țara asta, poate să facă cea mai bună brânză din lume, o mâncă el cu familia lui şi moare de foame cu stocuri de brânză în cămară.”

Reporter: Haideți să ne întoarcem la „Pita de Sântimbru”, produsul principal al Asociaţiei Producătorilor de Produse Tradiţionale din judeţul Alba, la vremea când ne-am cunoscut...

Călin Matieș: „Pita de Sântimbru” o facem de 22 de ani. Înainte exista, aici, o brutărie (pe vremea lui Ceauşescu) de prin ’70 făcută. Încă ţin minte că, atunci când eram copil, se aducea pită în sat, o dată la trei zile, cu căruţa cu coviltir. Peste căruţă era bătută tablă, făcută ca un arc de cerc... Sunt mândru că astăzi „Pita de Sântimbru” este un produs tradițional certificat cu calitate europeană.

După ce România a rămas ultima din Europa în ceea ce privește schemele de calitate națională și promovarea produselor tradiționale în comunitatea europeană, am reușit, anul acesta, recunoașterea acestor produse nu doar de către români, ci și de către Europa. Din momentul acesta, Europa recunoaște produsul tradițional ca un produs de calitate europeană superioară, sănătos. Prin urmare, produsul tradițional românesc este recunoscut pe plan european. Acest lucru înseamnă că nouă produse tradiționale românești sunt certificate cu calitate europeană superioară. Pe produsul tradițional nu a existat o astfel de schemă de calitate și a fost notificat de Europa în această primăvară, iar primul produs tradițional notificat de Europa este „Pita de Sântimbru”. Până acum, România a pierdut șase milioane de euro pentru că nu avea scheme de calitate naționale. O schemă de calitate națională înseamnă un produs de calitate garantată de Uniunea Europeană. Produsul tradițional este prima schemă de calitate înregistrată la nivel european de către România.

Reporter: De la cine ați moștenit tradiția cu Pita de Sântimbru?

Călin Matieș: De la bunica şi de aici, din Sântimbru. Bunicul meu, în Sântimbru, era meşterul care făurea cuptoare. Le repara, le construia. Bunica mea de la Cluj, de la Şoimeni, comuna Vultureni, avea 6 copii, cu nevestele lor 12 şi cu nepoţii 24, erau vreo 40 acolo în casă...

Reporter: Într-o casă?

Călin Matieș: Păi, într-o casă, că dormeam şi în şură, şi în podul poieţii, deasupra; avea 6 bivoli şi deasupra bivolilor dormeau bărbaţii şi în casă dormeau femeile. Şi toţi bărbaţii dormeau pe câte un pled din ăla ca şmirghelul, de ăla de lână. Aşa era când mergeam acasă la buna. Făcea la pită de, săraca, cred că se ura câtă pită făcea, ca să ne şi deie nouă acasă şi să şi mâncăm toţi… deci, de la ei am moștenit… noi încercăm acum să continuăm, iar Ministerul Agriculturii, în 2015, a declarat „Pita de Sântimbru” produs tradiţional al anului 2015. La fel, în 2017, în urma unui sondaj al unui ziar din Alba, pâinea de Sântimbru și-a câştigat cu 50% din voturi renumele de cea mai bună pită din judeţul Alba. Ne mândrim cu lucrurile astea, ne mândrim că reuşim să ducem tradiţia mai departe. Mă mândresc că de-a lungul timpului am reuşit la nivel naţional să creăm o Federaţie a Producătorilor de Produse Tradiţionale. În federaţie sunt 21 de asociaţii judeţene, fiecare asociaţie are producători de produse tradiţionale, ecologice, de casă sau locale, depinde cum le-au denumit dânşii.

Încet-încet, asociaţiile încep să-şi pună cuvântul: o asociaţie umanitară construieşte un spital, o asociaţie face presiuni pentru autostrăzi, o asociaţie coagulează producătorii de produse tradiţionale... sunt asociaţii făcute de oameni simpli, nu de marile multinaţionale. Marile multinaţionale au şi banii necesari, au şi logistica, şi şapte mii de avocaţi şi de jurişti, au creat asociaţii ca să-şi creeze favoruri. În schimb, asociaţiile mici, de care v-am spus, se fac cu voluntari. La noi, în Federaţia de Produse Tradiţionale, nu există niciun salariat, nu se iau nici măcar banii pe motorina cu care se merge la Bucureşti sau se organizează ceva evenimente. Ca federaţie investim în informarea consumatorului, în promovarea și dezvoltarea produsului tradiţional, pentru că, vedeţi, produsul tradiţional... toată Europa dă bani pentru dezvoltarea mediului rural. Să nu plece omul de la sat, să dezvolte afaceri. Produsele tradiţionale sunt făcute în sate. Păi, dacă pe omul respectiv nu-l ajut să vândă și să-și facă brânza cunoscută în țara asta, poate să facă cea mai bună brânză din lume, o mâncă el cu familia lui şi moare de foame cu stocuri de brânză în cămară. 

Reporter: Da, dar nu e suficient să-l găsim doar la piaţă, pentru că poate nu toată lumea se duce la piaţă. Tocmai pentru ca tot ceea ce este bun să poată fi la îndemâna oricărui consumator din ţara asta, să fie uşor de ajuns la produsele tradiționale, ar trebui să aibă posibilitatea să fie vândute şi în magazine.

Călin Matieș: Da. Doar că în unele magazine, se cere o cantitate... noi, ca produs tradiţional, nu putem să facem mai mult de 150 kg de produs pe zi. Ei, s-ar putea ca cutare hipermarket să vrea la nivel naţional 5.000 kg, pe care nu le putem face. Deci, cu siguranţă, produsele tradiţionale sunt greu de găsit în hipermarket. Se pot găsi în hipermarketuri locale, dar nu la nivel naţional. Pot fi găsite în micile magazine din oraş, în magazine cu specific, în magazinele tradiţionale, pentru că, vedeţi... Şi acum facem o comparaţie destul de plastică: nu găsești un parfum foarte bun la hipermarket, îl găseşti într-un magazin dedicat; un produs foarte bun şi care se face într-o serie limitată, o rochie a unei case de modă, nu-l găseşti la hipermarket, îl găseşti într-un magazin specializat.

Un lucru foarte bun pe care l-a făcut Ministerul Agriculturii, împreună cu organismele subordonate, este acea aplicaţie: CPAC, Catalogul Produselor Certificate Româneşti, ceva de genul ăsta… doar produsele atestate... Îmi descarc aplicația pe telefon și, în mod automat, dacă eu sunt în Sântimbru, îmi dă ce produse tradiţionale am în Sântimbru... ce produse ecologice am, ce produse montane am, ce reţete consacrate am, ce produse înregistrate la nivel european găsesc în zona respectivă. Dacă mâine mă duc la Hunedoara, la fel, o să caut în aplicaţie şi o să-mi dea aplicaţia în şi lângă Hunedoara ce produse tradiţionale sau montane găsesc. E un lucru extraordinar... Şi e simplu pentru consumator. Pe deasupra, vedem de multe ori un cap cu un batic la piaţă şi gata, ne ducem să cumpărăm de la ea. Sunt şi oameni fără frică de Dumnezeu, sunt şi falsuri...

„Român, cinstit și harnic, pentru Senat”

Reporter: Li se spune comercianţi.

Călin Matieș: Mda, comercianţi fără bun-simţ, adică iau de la hipermarket cârnaţiul, îl ţin o zi la mine la fum şi după aia mă duc şi-l vând, de trei ori preţul, că-i produs tradiţional.

Cred că avem o problemă în legislaţie. Și eu și colegii mei din federație ne implicăm în rezolvarea tuturor problemelor și încercăm să găsim o soluții împreună cu toți factorii de decizie, avem tot timpul întâlniri la Ministerul Agriculturii, la Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și chiar la Parlament.

Reporter: Acolo, la Parlament, vreți și dumneavoastră să vă mutați biroul, dar nu și brutăria, pita își va continua tradiția în Alba, la Sântimbru. V-ați hotărât să intrați în politică și candidați la alegerile parlamentare din acest an din partea Partidului Social Democrat. „Român, cinstit și harnic, pentru Senat” este sloganul ales de dumneavoastră.

Călin Matieș: Sunt nou în acest domeniu, de circa două luni am intrat în politică și am făcut-o cu sufletul deschis, convins fiind că de acolo de la București, de unde se fac legile, îi voi putea ajuta pe producătorii români, pe cei care fac produse tradiționale, produse locale. Să știți că de mai bine de 20 de ani, atât eu cât și colegii reprezentanți ai asociațiilor județene de produse tradiționale și ecologice mergem la toate întâlnirile cu autoritățile statului, la toate târgurile, la toate evenimentele, mergem pe banii noștri. De cele mai multe ori, în solicitările noastre ne-am lovit de ziduri, în care am și reușit uneori să facem uși, pe care apoi le-am deschis. Cea mai mare problemă a producătorilor de produse tradiționale, locale, ecologice o reprezintă valorificarea. Trebuie să înțelegem toți că produsul tradițional, produsul local este de siguranță națională. În martie, când toate țările și-au închis granițele, când n-au mai exportat alimente neștiind cum va evolua pandemia generată de acest nou coronavirus, ar fi trebuit să ne speriem. Dacă la un moment dat nu vom mai avea cum să alimentăm hipermarketurile, ce mâncăm? Producătorii noștri nu sunt primiți în marile lanțuri de magazine, care nu înțeleg că nu putem alimenta magazinele pe plan național, că fiecare vrea să fie în magazinele din zona lui, din regiunea lui, ceea ce acum nu se poate. În prezent, nu mai sunt târguri, ce facem noi, producătorii de produse tradiționale? Încă sunt foarte multe probleme în acest domeniu și asta m-a determinat să intru în politică și să candidez pentru Senatul României, pentru că sunt convins că de acolo din Parlament pot ajuta sectorul produselor tradiționale, îmi pot ajuta colegii, producătorii să rămână în piață, să nu închidă, să ducă mai departe obiceiurile și tradițiile românești, să dezvolte spațiul rural și să asigure un trai decent comunităților în care-și desfășoară activitatea.

Astăzi, 3 iulie 2020, la sediul Ministerului Agriculturii, s-au purtat discuții cu privire la produsele certificate și atestate pe scheme de calitate. Secretarii de stat Aurel Simion și Emil Dumitru au adus la aceeași masă producătorii, respectiv reprezentanții Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale, ai Asociației Bio România și retailerii, la întâlnire fiind prezente cinci mari lanțuri de magazine. De asemenea, având în vedere că de vreo trei ani se discută despre o piață a producătorilor în București, la discuții au fost prezenți reprezentanți ai Administrației Piețelor Sector 2. „Am analizat împreună cu producătorii de produse tradiționale și ecologice posibilitățile de promovare cu bani europeni, cât și posibilitatea alocării de spații pentru comercializarea produselor certificate și atestate pe scheme de calitate. Împreună cu reprezentanții hipermarketurilor, a avut loc o dezbatere tehnică referitoare la flexibilizarea procedurilor pentru a facilita micului producător accesul la raft cu produse. Totul are un început”, ne-a declarat secretarul de stat din MADR Aurel Simion.

Piața Colentina din Capitală ar putea fi dată în administrare producătorilor

Președintele Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale (FNPPT), Călin Matieș ne-a comunicat, imediat ce a ieșit din întâlnirea de la minister, că, în timp ce dialogul cu autoritățile este unul coerent și constructiv, relația cu retailerii nu dă semne să se îmbunătățească. „Toți producătorii, de la mic la mare, își doresc ca produsele lor certificate și atestate pe scheme de calitate să ajungă la cât mai mulți români pe masă, ca populația să aibă acces ușor la produsele tradiționale, ecologice. De aceea tot încercăm să ajungem pe rafturile marilor lanțuri de magazine. Însă, acestea au o birocrație mai ceva ca la stat. De exemplu, eu le-am propus ca în fiecare oraș în care au magazin să ne dea un om de contact. Pentru că eu, de pildă, trebuie să vin la București sau unde are supermarketul sediul central ca să discutăm. Or, pe mine nu mă interesează să discut cu cel de la București, care nici nu-mi cunoaște marfa, ci cu un director de la mine din zonă, deoarece produsele mele, produse locale, vreau să fie vândute în magazinele de la mine din regiune, mai ales că produsul tradițional e limitat la cantitate, n-am cum să produc și să vând în toată țara. Greu, foarte greu se lucrează și se dialoghează cu marile magazine! Faci o grămadă de drumuri la ele, în cele mai multe cazuri departe de casă, și bați pasul pe loc, nu se întâmplă nimic. Nu știu, parcă nu înțeleg ce vrem noi. E simplu, vrem ca românii să mănânce produse locale, produse tradiționale, ecologice”, ne-a zis președintele FNPPT.

Totuși, ziua de azi le-a adus și speranță de mai bine producătorilor. Reprezentanții Administrației Piețelor Sector 2 le-au propus producătorilor să le dea în administrare Piața Colentina din București, o piață modernizată și utilată cu tot ceea ce e necesar pentru depozitarea și comercializarea produselor agroalimentare. „Rămâne să discutăm între noi, să vedem cum facem, cum ne organizăm. Cei de la Primăria Sectorului 2 ne-au spus că ne dau piața în administrare contra unei chirii modice. Singura condiție pusă, și de Administrația Piețelor, și de Ministerul Agriculturii, a fost ca în piață să fie comercializate doar produse locale, numai produse certificate și atestate pe scheme de calitate. Ceea ce, oricum, ne dorim și noi, ca în piață să fie producătorul”, ne-a precizat în încheiere Călin Matieș.

Piața Colentina ar putea fi un exemplu pentru restul țării, pentru administrațiile piețelor din toate orașele României, astfel încât producătorul să aibă siguranța valorificării, iar consumatorul să ajungă ușor și rapid la produsele cu gustul de altădată.

Cu Asociația Națională a Industriilor de Morărit și Panificație din România (ANAMOB), Asociația pentru Promovarea Alimentului Românesc (APAR) și Federația Națională a Producătorilor de Produse Tradiționale (FNPPT) se va consulta, în aparență, șeful Executivului de la București pe probleme de agricultură și dezvoltare rurală. În realitate, problemele ce țin de fiecare sector al agriculturii, de industria alimentară, subiectele ce țin de spațiul rural, montan, vor fi discutate, în continuare, la Ministerul Agriculturii, împreună cu organizațiile reprezentative de profil.

În cadrul Colegiului pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor (CCAF) de pe lângă prim-ministru, fiecare minister are alocate trei locuri. La Ministerul Agriculturii, s-a înființat o comisie formată din trei angajați ai MADR din Direcția Generală Politici Agricole și Direcția Generală Politici în Industria Alimentară și Comerț, care a convocat 21 de organizații profesionale, selectate în prealabil, pentru a stabili trei domenii și reprezentanții acestora în cadrul CCAF. Astfel, domeniile sunt: vegetal, zootehnic și industria alimentară. În urma votului de astăzi, 28 ianuarie 2020, în Colegiul pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor de pe lângă prim-ministru, vegetalul este reprezentat de ANAMOB, sectorul zootehnic – de APAR, iar industria alimentară este reprezentată de FNPPT, pentru o perioadă de patru ani.

Menționăm că selecția organizațiilor membre ale CCAF trebuia încheiată până la sfârșitul lunii ianuarie.

De asemenea, observăm că alegerea unor domenii de către MADR și cei din Secretariatul General al Guvernului nu este tocmai inspirată, consultarea privind probleme ale asociațiilor și ale organizațiilor neguvernamentale, și nu neapărat ale unui sector anume, fie el vegetal, zootehnic, ori din energie sau turism.

Cine e și ce face Colegiul pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor - CCAF

S-a înființat în anul 2005, conform HG 618, ca organ consultativ, fără personalitate juridică, funcționând pe lângă prim-ministru. Potrivit hotărârii de constituire, CCAF are ca scop dezvoltarea parteneriatului între autoritățile administrației publice și sectorul neguvernamental. „Colegiul facilitează comunicarea și asigură implicarea asociațiilor și fundațiilor în realizarea politicilor guvernamentale la toate palierele decizionale ale administrației publice centrale”, precizează HG 618/2005. Colegiul este alcătuit din 40 de membri, reprezentanți ai mediului asociativ din toate domeniile economiei. Membrii CCAF sunt numiți prin decizie a primului-ministru, pe o perioadă de patru ani, în urma consultărilor dintre ministere și organizațiile neguvernamentale din sfera lor de competență.

Atribuțiile CCAF:

- Sesizează și informează primul-ministru în privința dinamicii, evoluției și oportunităților de dezvoltare ale mediului asociativ;

- Propune instrumente de implicare reală a mediului asociativ în proiectarea, definirea și gestionarea politicilor publice;

- Avizează proiecte de acte normative care au implicații asupra activității organizațiilor neguvernamentale;

- Formulează soluții pentru ameliorarea regimului legal fiscal pentru sectorul nonprofit;

- Elaborează propuneri privind posibilitatea constituirii unor mecanisme transparente de finanțare pentru organizațiile neguvernamentale;

- Sprijină politicile de integrare europeană și analizează impactul lor asupra mediului asociativ;

- Propune mecanismele de acces ale organizațiilor neguvernamentale din România la fondurile structurale europene;

- Recomandă direcții de acțiune strategică în domeniile prioritare pentru mediul asociativ;

- Organizează consultări și avansează propuneri primului-ministru pentru desemnarea reprezentanților sectorului asociativ în cadrul organismelor mixte;

- Realizează anual rapoarte sau studii privind tendințele de dezvoltare ale mediului asociativ și evoluția relațiilor cu autoritățile publice.

Colegiul se întrunește de cel puțin două ori pe an, la cererea prim-ministrului sau la propunerea membrilor, aceștia din urmă fiind cei care adoptă regulamentul intern în baza căruia își desfășoară activitatea.

În funcție de problematica supusă dezbaterii, la lucrările CCAF pot participa, în calitate de invitați, reprezentanți ai altor organizații neguvernamentale, ai administrației publice sau experți independenți.

În fotografia atașată articolului puteți vedea care sunt cele 21 de organizații profesionale din care s-au selectat cele trei care devin membre ale Colegiului pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor.