În sala de aşteptare – clasa a II a a gării – lume destul de puţină, culmea nici măcar un aurolac, vlăjganul de la uşă, cu mutra lui încrâncenată, taie, probabil, cheful nepoftiţilor, mă aşez pe undeva, locuri sunt destule, ca vecine am 2 femei, se cunoaşte de la o poştă că sunt de la ţară, chit că cea tânără, după vorbă, după port, s-ar da orăşancă, bătrâna pare oţărâtă, fără să vreau trag cu urechea, noroc că nu e prea frig şi-mi pot scoate fesul de pe cap, caşchetă i-a spus unul de curând şepcii poliţistului, că, de curios, aşa să ştiţi, sunt curios şi din fire şi prin meserie.

- În viaţa mea nu mai vin la fi-miu, mi-a ajuns cu vârf şi îndesat, nici prin vis nu credeam să păţesc ce mi s-a întâmplat, taman de Sfintele Sărbători.

- Nora? Se arată interesată, fătuca în egări şi giacă din imitaţie de piele.

- Ei, nora? se miră mătuşa. Ea m-a ţinut ca pe palme, ca doară nu era sa vin cu mâna goala, i-am adus şi eu ce-am putut, nişte făină, niscaiva ceapă şi câteva funii de usturoi, carne nu că’n ăst an n-am avut porc, câte puţin din toate cele de prin bătătură, să nu zice. Doamne fereşte, că are o soacră poamă acră.

- Atunci cine te-a supărat, băiatul? o iscodeşte tânăra.

- El, în niciun caz. Că l-am învăţat de mic să aibă respect şi mai cu seamă de mă-sa care l-a făcut. De băut, nu bea din cale afară, dar fumează ca un turc – şi încă de alea proaste, că de bune nu-l ţine punga. i-am tot spus să lase năravul, dar zice că nu poate. Nu, aş vorbi cu păcat, niciunul dintre ei nu m-a necăjit cât am stat la dânşii.

- Şi totuşi, insistă fetişcana…

- Păi ai să râzi poate, numai că mie nu mi-a venit deloc a râde când, la venire, în maşină, troleibuzul ori cum i-o zice, m-am dus la şofer şi i-am cerut bilet şi acesta mi-a zis ţâfnos că n-are şi să mă dau jos că găsesc în staţie. Unde, ce să găseşti, n-am găsit nimic că nu era loc neam de unde să iau bilet. Aşa că m-am urcat în altă maşină fără, fie ce-o fi.

- Şi? o chestionează juna ţărăncuţă devenită fată de oraş.

- Şi, oricât am încercat să cumpăr de la unul, de la altul, n-avea niciunul, ori mai ştii, n-a vrut să-mi vândă. Drept care, m-a găsit controlul – erau vreo trei – fără bilet. Mai mare ruşinea! Cum uitasem acasă buletinul, au vrut să mă ducă la poliţie, pe mine, o femeie bătrână şi care n-am călcat în viaţa mea prin astfel de aşezăminte. Până la urmă, oftează cu năduf mătuşa, le-am dat ultimii bani ce-i aveam, 50 de lei, 500.000 în bani vechi – auzi cât mi-au cerut – şi m-au lăsat în plata Domnului.

- Aşa-i că nu ţi-au tăiat chitanţă, se dă atotştiutoare fătuca, de-abia ascunzând o umbră de zâmbet pe faţă.

- Trebuia să-mi dea?

- Păi… cam trebuia…

- Ei, murmură bătrâna ţărancă, să le fie lor păcatul că mi-au luat aproape jumătate din pensie. Dar tot nu înţeleg, întreabă cu obidă, de ce nu dă bilete şi în maşină, că la noi, la cursă, dă! Şi e foarte bine aşa. De unde era să am eu bilet? Şi nici în staţie, cum ţi-am zis nu se afla vreun loc de unde să cumpăr.

- Păi nu sânt în toate stăţiile, se dovedeşte informată tânăra.

- Să pună atunci că tot iau banii de la lume, pe amenzi. Pot să ştiu şi eu ce fac cu ei. Or nu e nicio socoteală în toată treaba asta.

Cum persoana pe care o aşteptam în sala de aşteptare, venise în sfârşit m-am ridicat să plec. Înainte de a ajunge la uşă, nu m-am putut abţine şi am rostit cu voce tare:

- O socoteală e mamaie, o socoteală e în toate. Depinde însă cine şi cum o face! Şi, mai ales, în interesul cui!