În târgul de vechituri bine-cunoscut nu numai bucureștenilor, dar și amatorilor de chilipiruri din toată țara, ba chiar și din cele străinătățuri, undeva pe o latură a lui, într-un loc mai depărtat cu câţiva metri de mulțimea pestriță ce vinde și cumpără – ori numai întreabă – tot felul de nimicuri, dar și uneori – rareori obiecte de orice valoare, un bărbat între două vârste, înalt și slab, îmbrăcat în haine ponosite și destul de soioase, cu barba nerasă de câteva zile, își încearcă norocul – care se vede treaba că l-a cam părăsit. Pământul de flori, zice cu glas stins, pământul de flori de la mine din grădină, adaugă destul de neconvingător. Cum se întâmplă să îi fiu prin preajmă îl întreb într-o doară: chiar din propria grădină? Da, domnule – îmi răspunde, că nevasta m-a lăsat, a plecat cu unul mai tânăr și mai procopsit, cine și de ce să mai pună flori? Da' pământul îl arată, uite-l, gras și negru, de să-l pui pe pâine, că dumneaei, consoarta se pricepea să-l pregătească.

Un scrâşnet de frâne, zgomot de roţi în marșarier şi chiar lângă noi, întrerupându-ne taifasul, o limuzină de nota 10. Evident, achiziţionată la mâna a doua. Din hardughie coboară o grăsancă, violet boită cu o claie de păr, probabil perucă, vopsită în culoarea vântului turbat – Doamne, ce mai vijelie a fost zilele astea – cu mâinile pline de inele care de care mai uriaşe şi de neam prost. Cu un aer de superioritate tâmpă şi cu o voce de tabacist înrăit se interesează: cu cât dai săculeţul? 10 bani – zice omul cu aspect de boschetar. 10 bani?... Se miră lung cucoană. 10, dar mai las – şopteşte abia auzit amărâtul. De ce nu 20 – îl ia la întrebări suleimenita, de ce nu 50? E viață grea, doamnă – bălmăjește bărbatul. Uite ce e, mă – se zborşeşte mitocăneşte parvenita, eu îți iau nu unul, ci patru saci şi îţi dau ezact 2 monede de 10, nici un sfanț mai mult! Cum ziceţi, dumneavoastră – se învoieşte, umil, vânzătorul. După care se apleacă să-i dea marfa. Nu te osteni, o aleg eu, îi oprește grăsanca gestul. Şi, alege, într-adevăr cu multă chibzuință și atenție, ba chiar cu oarece pedanterie, de parcă cine ştie ce mare lucru ar cumpăra. După care scoate din poșeta atârnată de umăr – 10 mii euro pe puțin – cele două monezi tocmite. Poftim – zice cu aerul că ar da de pomană. Și altă dată nu te mai arunca la preţuri, că banu' nu se găseşte pe uliţă. După care paţachina cea dolofană aruncă săculeţii în maşină şi dă să plece. Vrând să vâre câştigul – vorbă să fie, în buzunarul hainei necăjitul vede cu mirare că în loc de două monezi de 10 bani, una dintre ele este de 50. Cum posesoara limuzinei este gata să urce, bărbatul îmbrăcat în haine ponosite şi destul de soioase cu barba nerasă de câteva zile încearcă să o oprească strigând disperat, deşi nu era nevoie, se afla la nici doi paşi de individa: doamnă, doamnă mi-aţi dat mai mult! Oprită din avânt, contrariată, îmbuibată întinde mâna încărcată cu inele de neam prost şi stropşeşte: şi ce mai aştepţi hoţule, dă înapoi banii! Moneda odată smulsă din mâna sărmanului, kintalista urcă la volan şi demarează în trombă, uitând să dea ce şi cât se cuvenea celui ce vindea pământ de flori. 10 bani doar, 10 bani doar, pentru atât s-a calicit. De înţeles, totuşi, bogat nu ajunge orişicine, chiar dacă mai curând intră cămila prin urechile acului şi alte baliverne de îmi vine să mor de râs. Ha! Ha! Dar mai bine cânt: la brutărie, nenorociţilor, la brutărie!

GHEORGHE GHIDRIGAN