Societatea umană este foarte posibil să fi fost atinsă în acest an de cea mai puternică formă de modelare a sistemului de valori existențial și comportamental, înregistrată de la marea revoluție industrială a sfârșitului de secol XVIII și primele decenii din secolul al XIX-lea. Ca și atunci, acum se întrevăd deja în societate germenii schimbărilor profunde care stau să vină, dar în același timp se imaginează și creionează de către specialiști multe alte forme de viitor ale acestor transformări comportamentale ale individului, familiei, organizațiilor și societății în ansamblul lor.

O nouă revoluție a comunicării prin toate formele actuale (telefonie, date mobile, rețele de socializare, media etc.) era în curs de manifestare înainte de criza medicală din acest an și se aștepta să se impună definitiv în manifestarea socială a indivizilor, deoarece schimbările comportamentale deja erau percepute pe scară largă și mai ales în rândul tinerilor, dar încă nu exista accepțiune de prezență universală și definitivă.

Dar această criză medicală globală determinată de pandemia de COVID-19 a adus pe tapet și un alt concept global care poate influența comportamentul indivizilor, într-un  mod imprevizibil și de necontrolat în foarte multe cazuri – securitatea, iar acesta se poate manifesta sub foarte multe forme, securitatea medicală, securitatea militară, securitatea alimentară, securitate personală etc.

Din păcate, s-a văzut în această perioadă de criză medicală, chiar dacă s-a încercat păstrarea aparențelor, că lipsa securității de orice natură duce la manifestări egoiste, protecționiste și, în anumite cazuri, chiar manifestări de instincte animalice, aspecte menționate ca fiind posibile și de așteptat în anumite condiții, de către literatura de specialitate în domeniul studiului comportamental al individului și al grupurilor de indivizi.

Noi încercăm să aducem în discuție, fără a avea pretenția abordării largi, complexe și pe toate fațetele problemei, conceptele de securitate alimentară, siguranță alimentară (sau a alimentelor) și impactul lipsei unei strategii asumate de stat asupra modului de implementare și asigurare a acestora în cadrul societății românești. 

Conceptul de securitate alimentară a căpătat conținut și definiție  pentru prima dată în cadrul dezbaterilor Organizației pentru Agricultură și Alimentație (FAO), când a fost lansat la Roma în 1963 celebrul manifest „Proclamația dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-și astâmpăra foamea”.

Acest concept este dezvoltat simplu și eficient într-un material apărut în revista INTELLIGENCE (6 martie 2013), care arată ce semnifică, dar și ce implicații sociale poate avea – „Securitate alimentară = asigurarea cantităţii de alimente necesare oamenilor = lipsa convulsiilor sociale = securitate naţională”.

De ce este important acest concept în agricultura zilelor noastre și cum ne poate influența în bine sau rău modul de implementare a acestuia?

Scriam acum puțin timp, într-un material, că securitatea alimentară trebuie să fie unul din pilonii de bază ai unei viziuni de securitate românești, alături de securitatea medicală și de cea militară și de ordine publică.

Regretabil este faptul că până la acest moment, în decurs de 30 de ani, nu s-a înțeles efectiv la nivel politic că aceste sectoare trebuie să beneficieze de o atenție sporită, iar implementarea strategiilor în aceste domenii trebuie să fie transpartinică și constantă.

În primul rând, poate este bine să lămurim o confuzie care este din ce în ce mai des întâlnită, respectiv diferența între securitate și siguranță alimentară. Este foarte adevărat că dacă ne gândim la semnificația strictă a cuvintelor conform definiției DEX, poate fi aleasă situația în care să însemne același lucru, dar în realitate lucrurile sunt un pic diferite, deoarece conceptul de securitate se referă la asigurarea cantitativă, iar siguranța se referă în acest caz la calitatea produselor.

Dacă dezvoltăm un pic și ne gândim practic, în cazul securității alimentare vorbim de nevoia totală cantitativă de produse pe categorii și atribuită în anumite cantități pe fiecare individ, adică dacă am gândi un exemplu simplu de genul un om mănâncă o pâine pe zi, adică avem nevoie de 19 milioane de pâini pe zi în cazul unei calamități de orice fel la nivel național.

Siguranța alimentară se referă la ce calitate trebuie să aibă pâinile mai sus menționate, să fie produse controlat organoleptic și să asigure anumite cerințe nutriționale în raport cu nevoile determinate ale individului. 

Trecând peste acest preambul și revenind la agricultură, poate că ar trebui să ne gândim la câteva afirmații enunțate din ce în ce mai frecvent și care ar ține de securitatea alimentară a țării, și aici le-aș avea în vedere pe cele legate de sistemul de irigații, dar fără a avea pretenția epuizării subiectului.

Poate acest an, care s-a dovedit dezastruos pe o mare parte din suprafețele agricole din Dobrogea, Bărăgan și Moldova, ar trebui să ne aducă în atenție cum putem asigura securitatea alimentară a României în caz de calamitate.

În acest moment, începem să visăm, la nivel guvernamental și nu  numai, la investiții de miliarde de euro așteptate a se realiza prin Programul de Reziliență, prin care se gândesc reabilitarea și modernizarea sistemului de irigații și desecare- drenaj.

Dar oare modernizarea sistemului de irigații contribuie la securitatea națională sau la cea comunitară? După opinia mea, după cum stau lucrurile în acest moment, și am în vedere inclusiv legislația internă și comunitară, sistemul de irigații românesc contribuie la realizarea unei securități comunitare, nu naționale.

În cazul unei crize alimentare la nivel comunitar, noi, ca stat, nu putem bloca legal exporturile de produse agricole și alimentare către celelalte țări comunitare, deoarece suntem o piață unică, deci înseamnă că statele care au bani vor mânca mai bine și la timp, iar cele fără bani vor mânca mai prost și când vor putea. Dacă ne uităm la recenta criză de aprovizionare cu materiale sanitare, exact așa s-a întâmplat, cei care au avut bani au cumpărat primii, iar restul au așteptat frumos la coadă până le-a venit rândul.

Poate la televiziuni ar trebui să ruleze pentru câteva luni, ca să priceapă tot românul, în fiecare seară înainte de știri, imaginile din SUA în care categoriile defavorizate stăteau la cozi interminabile la depozitele de alimente și care mai mereu erau aproape goale, și unde? La cel mai mare producător mondial de hrană, care sunt convins că dacă situația s-ar fi înrăutățit și-ar fi permis luxul să ia orice măsură de orice natură, inclusiv de nerespectare a unor înțelegeri contractuale. Noi, ca stat, nu cred că ne putem permite așa ceva în cazul unei crize alimentare, dacă avem de onorat contracte de produse agricole cu firme din Germania, Franța sau chiar din Italia sau Spania.

Acum câteva luni, am blocat, ca stat, exportul extracomunitar de produse agricole, iar după o săptămână s-a ridicat interdicția, fiindcă în caz contrar cred că ministrul Agriculturii ar fi fost răstignit pe troița de la Universitate la presiunea diferiților actori din piața agricolă. Nu comentez aici dacă decizia luată a fost bună sau rea, dar mă gândesc ce vom face atunci când poate o astfel de situație de blocare a exporturilor va fi necesară? 

Sistemul comunitar de protecție civilă și agențiile naționale de rezerve de stat și-au arătat limitele și, ce este mai grav, nu toată lumea înțelege pericolul care se perpetuează până la viitoarea criză de orice fel, fiindcă în mod cert aceasta nu a fost ultima.

Dacă sistemul de irigații românesc în aceste condiții nu asigură securitate alimentară națională, ce facem cu el și cum îl justificăm în fața populației, după criterii de costuri și rezultate? În acest moment încep să apară, din ce în ce mai clar, limitele acestor sisteme care nu sunt infailibile și care, în plus, generează anumite frustrări, chiar între fermierii din zonele irigate și cei din zonele neirigate.

Aici încep să se arate problemele cauzate de lipsa unei strategii unitare și articulate pentru agricultură, industrie procesatoare, securitate și siguranță alimentară, care de 30 de ani lipsește cu desăvârșire la nivel de decidenți politici și autorități de stat. În toată această perioadă, fiecare echipă ministerială a venit doar cu păreri, idei și interese de grup, cuplate cu o lipsă de organizare crasă a unei opinii colective din partea fermierilor, care să ajute la impunerea unei direcții strategice, dar și din cauza unei lipse de consistență în definirea conceptului de securitate națională la nivel de CSAT.

Lipsa strategiei se vede și în modul de manifestare a crizei din agricultura românească, care pe zi ce trece merge doar pe drumul unei „selecții naturale” a fermierilor care rămân activi și a celor care vor închide porțile, ministerul fiind incapabil de mai mult decât niște măsuri dezlânate și justificate de bugetul mult prea sărac, dar și prost gestionat.

Poate acum, la începutul unui nou ciclu, al unei noi politici agricole comune, ar fi trebuit să punem pe masa discuțiilor comunitare câteva subiecte care au nevoie să își găsească răspuns, cum ar fi :

• Modul de gestiune al unei crize alimentare la nivel comunitar și modul de distribuire a resurselor. Cum se vor manifesta solidaritatea și întrajutorarea?

• Poate că ar trebui să se gândească o agenție de gestionare a unei rezerve strategice comunitare și care să coordoneze în anumite limite rezervele de stat din fiecare țară.

• Poate că ar trebui să se gândească că orice sistem de irigații într-o țară comunitară contribuie la asigurarea securității alimentare colective și poate că de aceea ar trebui instituit un sistem de susținere colectivă a acestor sisteme la nivel comunitar.

• În altă ordine de idei, cred că și pe plan intern trebuie găsite soluții care să permită o gestiune rapidă a unor crize alimentare și pentru care cred că trebuie analizate câteva formule pregătitoare pentru a fi implementate, cum ar fi :

• O legislație de raportare a producțiilor și stocurilor strategice în timp real, dar fără a deveni o formă birocratică. Aici am în vedere un sistem de raportare în fiecare lună pentru luna anterioară a producțiilor agricole, a fabricațiilor de produse alimentare și a stocurilor pentru categoriile de produse care se regăsesc și în structura Rezervei de Stat, cum ar fi grâu, făină, mălai, conserve de diverse tipuri etc.;

• O reorganizare a Rezervei de Stat și a stocurilor deținute de aceasta, care, de exemplu la grâu, după diferite afirmații din presă ale unor oficiali actuali sau foști, sunt calculate pentru un consum de trei luni, dar poate ar trebui mărite la șase luni în primă fază și într-un orizont de timp poate chiar la o durată mai mare;

• Administrarea Rezervei de Stat din punctul de vedere al stocurilor de către Ministerul Agriculturii și doar din punct de vedere logistic și al distribuirii, de către Ministerul Afacerilor Interne;

• O reorganizare a logisticii de depozitare și transport în caz de nevoie a produselor din Rezerva de Stat la populația calamitată;

• O campanie de educație a populației de gestiune preventivă a unor astfel de situații, în sensul existenței în permanență în stocurile familiei a anumitor produse de primă necesitate, în caz de nevoie. 

Cred că este foarte important să înțelegem să gândim real problemele pe care le avem sau pe care le putem avea în diferite scenarii, iar politicile agricole să fie asumate sub forma unei strategii naționale. În plus, cred că este timpul să încercăm să ducem propriile probleme și pe agenda europeană, fiindcă mai sunt și alte state care s-ar putea să se afle în situația noastră, iar lucrurile trebuie lămurite acum, când cu toții suntem calmi.

Revenind la sistemul de irigații, trebuie să fiu clar că sunt adeptul modernizării și existenței acestuia în mod clar, dar nu pot să fiu de acord că va fi o soluție de protecție universală și fiabilă în condițiile actuale, fiindcă gândim lucrurile prost, plecând de la ipoteze greșite.

Din ce în ce mai mulți specialiști ridică anumite probleme conceptuale legate de funcționarea acestui sistem, cu toate acestea ascult și citesc în continuare că decidenții politici în afară de reamenajarea a circa 1,4-2,4 milioane de hectare cu alimentare din Dunăre altceva nu au reușit să gândească. Poate că ar fi bine să citească o strategie propusă de academicienii Hera, Otiman și colab, care în 2014 spuneau – „Pe termen mediu şi lung, satisfacerea cerinţelor de apă ale populaţiei, industriei, agriculturii şi altor folosinţe nu este posibilă în România, în principal, din Dunăre. Fără realizarea unor lucrări hidrotehnice de anvergură, care să acumuleze şi stocheze apa căzută în perioadele abundente în precipitaţii şi care să fie redistribuită în toate anotimpurile, în timp şi spaţiu, din resursele hidrologice (baraje, lacuri de acumulare, acumulări temporare, derivaţii interbazinale de debite)...”.

Încerc să înțeleg de ce nu vrem să ne uităm, de exemplu, la Franța, care, ca și noi, a traversat în acest an o secetă groaznică și, mai mult, a fost obligată în foarte multe departamente să dispună interzicerea irigațiilor, deoarece nu era suficientă apă pentru nevoile populației. Oare poate înțelege lumea sentimentul să ai sistem de irigații și să nu îl poți folosi pentru binele colectiv, și acela relativ?

Folosirea sistemului de irigații doar ca formă de salvare universală nu va face decât rău, dacă nu va fi integrat într-o strategie globală pentru agricultură, iar la un moment dat este posibil ca noi, ca nație, să plătim prețul prostiei și al incompetenței de a mai gândi și altfel decât acum.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ - FERMIER

Publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html