Vineri, 29 Martie 2019 11:22

În coada Europei, acolo ne duce miștocăreala

Scris de
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Bunăstarea unei societăți vine din însumarea tuturor acțiunilor constructive pe care membrii acesteia le fac, așa mi se pare firesc. Cu cât sunt mai mulți cei care lucrează, cu atât nivelul de trai este mai mare. Împotriva acestui algoritm stau leneșii și hoții, găurile negre ale societății. Într-o astfel de schemă ar trebui să adăugăm și starea de spirit, care sporește puterea, și numărul celor pozitivi sau al celor negativi.

Din păcate, în societatea noastră și-a făcut loc o confuzie care are efect dăunător asupra stării generale. Impresia că miștocăreala este similară cu satira sau cu hazul de necaz.

Spre deosebire de acestea, care au un efect pozitiv, pentru că satira folosește umorul pentru a-l îndrepta pe cel ironizat, iar hazul de necaz îl relaxează pe cel prins într-o situație dificilă, miștoul este o acțiune agresivă, vătămătoare, un comportament ostil de excludere prin înjosire a cuiva, prin umilire și batjocură. Miștocarii nu vor îndreptarea celui care a greșit sau a celui care a fost stângaci în acțiunea lui, ci vor să se amuze pe seama lui, bucurându-se de reacțiile pe care acela le va avea. Din păcate, rețelele de socializare abundă de astfel de atitudini, iar presa preia fără cenzură trendul. Agresorii se justifică pe considerentul că victimele merită agresiunea, fiind, la rându-le, persoane negative. Ok, dar dacă sunt așa, în gena lor intră și imunitatea la tratamentul aplicat, iar efectul nefast se va răsfrânge asupra celorlalți. Pe infractor chiar îl ajută, pentru că se așterne o ceață a derizoriului, sub care poate opera mai bine.

Nu îmi este cunoscut ca miștoul să fi rezolvat vreo problemă în țara asta, dar sunt foarte multe situații în care inițiative onorabile au fost anihilate pe această cale.

Miștocăreala parcă e din ce în ce mai prezentă peste tot, în presă, în politică, în economie, a trecut granițele țării, că ne râd și curcile de prin Franța sau Germania. Adevărul e că singuri ne facem de râs. Și, totuși, continuăm să ne mințim că, vezi Doamne, facem haz de necaz…

Să vedem un exemplu concret și recent. Daea și cormoranul. Deja zâmbiți, așa-i? Nu-i de râs. Țara piere și toți (ziariști, politicieni) stau cu cormoranu-n bot. Unde-i fericirea? La frații noștri europeni, care-și râd de noi, mai ales că ei și-au făcut legile în așa fel încât să nu le ajungă cormoranii în piscine.

Un slogan publicitar zice: „Suntem cu toții diferiți. Din fericire!”. Pentru români, asta nu e nicio fericire. Din momentul în care am început aderarea la UE și după ce am intrat în marea familie europeană, n-am făcut altceva decât să luăm și să aplicăm mot a mot directivele de la Bruxelles. Asta, în loc să le adaptăm realităților noastre. În loc să ne fi „bătut” pentru nevoile noastre, rezultate din specificul local, sau să fi arătat cu demnitate și cu tărie, în fața celorlalte state, greutățile cu care ne confruntăm și cum considerăm că se pot rezolva, pentru că nimeni nu poate ști, mai bine decât noi, bunele și relele noastre. Fiecare și le știe pe ale sale.

Piscicultorii români au o reală problemă cu păsările care mănâncă pește, ihtiofage le zice. Iar cormoranul este campion, consumă zilnic vreo 400-600 grame de pește, ceea ce echivalează cu circa 150 kg pește pe an, consumat de fiecare cormoran. După ani, merge un ministru la Bruxelles, expune o realitate care i-a dus pe mulți piscicultori la faliment și cere sprijin de la Comisia Europeană. Nimeni, absolut nimeni dintre români nu și-a pus problema de fond ridicată de ministrul agriculturii de la noi, nu s-a interesat de acvacultura românească, ci s-au pus pe miștocăreală pe seama acestuia. Apropo, poate că ar fi cazul ca Petre Daea să-și ia niște consilieri pe imagine și, personal, îi recomand să lase exprimările plastice, să renunțe la poezie când se duce undeva în calitate oficială. După cum se vede, nu face bine nimănui, nici măcar lui. În calitate oficială, ministrul trebuie să fie tehnic, să aibă un discurs clar, coerent, fără „floricele”.

Întreb, câți ziariști, câți politicieni (parlamentari de aici, ori din cei care ne reprezintă în Europa), înainte să batjocorească problemele piscicultorilor, au mers la ei ori le-au dat acestora un telefon ca să afle ce se întâmplă? De cealaltă parte, s-au îndreptat fermierii spre presă, pentru a spune adevărul lor dureros? Doar când le-a ajuns cuțitul la os.

Din toată povestea, am rămas cu atât: Daea, cormoranii și piscinele.

Dacă le-ar fi păsat de fondul problemei și nu de stângăcia în exprimare a celui care a pus problema, cei la care mă refer ar fi aflat că păsările ihtiofage mănâncă anual 25.000 - 30.000 de tone de pește pe an, în condițiile în care producția națională se cifrează la 12.000 de tone. Las` să mănânce cormoranul, că românul mănâncă pește din import.

România deține, conform organizațiilor piscicultorilor, 25% din suprafața piscicolă a Europei și importă 90% din peștele de apă dulce. Trebuie spus că în cazul cormoranului nu există prădători naturali.

Cine vrea să cunoască situația reală din acvacultură se poate îndrepta către Patronatul Peștelui, către fermele piscicole, e simplu, dacă vrei.

Să mergem și noi, scurt, în istorie. În 1979, Comunitatea Economică Europeană a stabilit ca o serie de specii de păsări să fie protejată special, printre care și cormoranul, care la acea vreme număra 5.000-6.000 de exemplare în Europa. Când au apărut măsurile de protecție pentru cele două specii de cormoran, cormoranul mare și cormoranul mic, nu a mai fost voie să se ia nicio o măsură asupra lor. În directivă scria clar că se interzice deranjul păsărilor. La ora actuală, în Europa sunt 1,8 milioane, iar în România, după un inventar, incomplet, se pare, doar în zona Dunării și Deltei sunt în jur de 70.000 de cormorani.

Problema acestor păsări nu este doar una românească, ci una cu care se confruntă și fermierii piscicoli din celelalte state europene. Diferența e că în România cormoranii au protecție totală, în timp ce prin alte părți, ca Germania, Polonia, Ungaria, Cehia, Franța, este voie să se împuște un număr de cormorani. La noi, niciunul! Ce se poate face? Sigur că sunt soluții și oameni competenți să le găsească. Noi nu ne băgăm peste ei, doar presupunem că s-ar putea da o derogare și pentru țara noastră sau că piscicultorii ar putea să primească compensații anuale pe hectar care să acopere pierderile, precum și subvenții, așa cum sunt în celelalte sectoare ale agriculturii, și s-ar putea găsi soluții de simplificare a accesului la fondurile europene.

În fapt, asta voia Daea să arate la Bruxelles. Numai că... poezia nu e pentru toată lumea…

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția 1-14 martie 2019

Citit 206 ori
Mai multe din această categorie: « Ieftin sau gratis, în realitate e mai scump