Programul „Tomata” devine Programul „Legume în spații protejate”, iar necesarul de bani și ce legume vor intra la finanțare se discută de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale cu reprezentanții mediului asociativ din legumicultură. MADR vrea să vină cu măsuri de sprijin pentru fermierii corecţi, „cei care cultivă pământul, cei care cresc animale, încât să aibă acces la diferitele forme de sprijin, fie că sunt subvenţii europene, fie că sunt bani de la buget”, după cum s-a exprimat Adrian Oros.

Urmăriți un scurt interviu cu ministrul Agriculturii, realizat pentru emisiunea România Agricolă (difuzată în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 18:00, la AGRO TV, emisiune realizată de Revista Fermierului), aici: https://www.youtube.com/watch?v=-q0HmVe9hg0&feature=youtu.be

Adrian Oros, ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, ne-a spus că pe 4 februarie 2021 se va vota Legea bugetului pentru acest an, în care vor fi prevăzuți bani pentru plata despăgubirilor la culturile înființate în primăvara lui 2020 afectate de secetă. „Aceste despăgubiri nu acoperă nici pe departe pierderile reale, dar atât a putut suporta – şi sper să poată suporta – bugetul de stat pentru anul 2021”, a conchis șeful MADR.

Urmăriți un scurt interviu cu ministrul Agriculturii, realizat pentru emisiunea România Agricolă (difuzată în fiecare sâmbătă și duminică de la ora 18:00, la AGRO TV, emisiune realizată de Revista Fermierului), aici: https://www.youtube.com/watch?v=NOI6lAEF2F4&feature=youtu.be

Evident că nu este nevoie să spunem prea multe despre cel care vă zâmbește din fotografie, cei mai mulți dintre dumneavoastră îl știu foarte bine. Ne-a făcut plăcere să îl reîntâlnim, de astă-dată nu în biroul de director al APIA, de unde, cu ani în urmă, ne oferea foarte multe informaţii utile, ci în câmp, pe o tarla semănată cu rapiță, care arăta foarte bine, la Stejaru, în județul Tulcea. Nicolae Sterghiu spune că a fost atras de politică ca de un magnet, ca un fel de tradiție de la moșii lui, dar la vremea potrivită a avut asul în mânecă și l-a scos ca pe o carte câștigătoare, meseria cea mai importantă din lume, aceea de fermier. Și toate acestea, pentru că familia a fost pe primul loc.

Reporter: Ce ați făcut în toți acești ani, de când ați părăsit Bucureștiul, APIA, pe unde ați umblat? Aici, la fermă, sau...

Nicolae Sterghiu: Am stat puțin mai retras, ca să pun pe picioare afacerea pe care eu o aveam și când am venit la București, era planul meu B, de aia eram atât de curajos când mă luam la ceartă cu cei din Ministerul Agriculturii, din guvern, că aveam unde merge. Regret că n-am plecat mai devreme, fiindcă am rămas în urmă ca suprafață față de prietenii mei, care sunt mult în fața mea. Dar partea bună, a mea, a fost că, având experiență în agricultură, știam că va veni o perioadă de secetă și din câștigul care era, certându-mă cu familia, am reinvestit în irigații. Ceea ce vedeți aici e un sistem de irigații local, prin forare, și am antenă pe care am făcut-o acum patru ani, îngropată, cu hidranți, de unde irig.

Reporter: La cât ajunge o investiție de acest gen? Fac un puț forat, cât îmi ajunge? Investesc atât și pot să acopăr o suprafață de...?

Nicolae Sterghiu: Atunci când am făcut, prima dată, m-a costat cam 500 de euro pe hectar. Dar acum e mult mai ieftin. Cu un puț forat acopăr 23 plus 8 hectare, m-am extins în vara asta, deci acolo e extindere din vara asta fiindcă am prelungit antena până acolo cu 2 hidranți și pompez tot de aici, cu motopompa. Iar dincolo, tot pe cont propriu, am făcut la ieșirea din localitate, 40 de hectare, dar e mult mai greu. Acolo împing apa la deal și costă mai mult energia. Dar investiția mea și-a arătat roadele anul ăsta. Am reușit să irig 100 de hectare, iar aici, rapița am înființat-o după grâu – aici am avut o solă de grâu înainte, unde am făcut 6 tone la hectar, fiind irigat –, foarte multă apă am consumat cu rapița, am irigat înainte de semănat, udare de aprovizionare, am semănat și am mai dat două udări după. Deci ca să ajungă în stadiul ăsta am făcut trei udări. Iar înainte am mai dat trei udări la grâu, fiindcă nu făceam nimic. Ce vedeți de aici, de la drumul ăsta, în sus, nu s-a recoltat. Nici acolo unde am rapiță acum, unde m-am extins cu irigatul, n-am recoltat. N-am putut intra cu combina. Aveam grâu, am avut și un soi – că noi suntem lacomi din fire – cu potențial mare și n-a ieșit nimic. Unde am avut soi românesc, am intrat cu combina și am recoltat câte ceva. Sper că voi recupera la anul prin cultura de rapiță. Am 75 de hectare la irigat înființate de rapiță, altfel nici nu se putea. Mai am 50 de hectare tot în zona asta, dar care sunt irigate din stație. Acolo, pe lângă sola mea, irigă, în momentul de față, colegii mei, care au înființat cultură de grâu.

Reporter: Și sigur că faceți parte din aceeași Organizație a Utilizatorilor de Apă, împreună cu dumnealor. Ce s-a întâmplat cu sistemul vechi care trecea și pe la dumneavoastră? Dacă stau și mă uit bine, acolo, unde e stuf, nu era canal?

Nicolae Sterghiu: Nu, e un râu care acum e secat, râul Slava. Istoria spune că pe aici urcau corăbierii până la cetatea de lângă localitatea Slava. Eu, care sunt un iubitor al istoriei, zic „băi, dacă era debitul atât de mare, pe vremuri, trebuie să fie apă subterană, pe aici”. Și într-adevăr, la 10 metri am apă din abundență care-mi duce doi tamburi aici, pe zona asta. Mai jos, prietenul meu are pivotat, irigă tot în sistem local, pentru că noi, aici, n-avem apă, deși canalul, care iriga 20.000 de hectare, vine de la Razelm până aici. Acum, ne-am angajat ­– pentru că am teren acolo și la 6 Martie și trece canalul foarte aproape – împreună cu vecinii care sunt acolo, dacă statul nu intervine, vom încerca noi, pe cont propriu, să irigăm măcar câteva sute de hectare.

Reporter: Revin la problema cu costurile, pentru că avem așa: un puț forat la adâncimea de 10 m. Care este capacitatea lui de apă?

Nicolae Sterghiu: Îmi duce doi tamburi, deci în 24 de ore eu pompez la fiecare tambur cam 40 de litri de apă la metru pătrat. Deci 400 mc. 400 mc aici, 400 mc celălalt, deci să împărțim la 20 de ore, vine 40 mc pe oră pompez eu și nu se mișcă, rămâne nivelul la fel. Cel puțin până acum.

Reporter: Asta înseamnă că puțul forat asigură aproximativ 30 de hectare aici, dincolo, 40, tot un puț forat?

Nicolae Sterghiu: Dincolo e din râu direct. Am făcut un stăvilar mic... În primăvară eu am avut niște probleme, soția a avut Covid, a fost internată și am fost izolat, două săptămâni n-am mai mișcat, dar, norocul meu, pe 31 martie 2020 am venit să văd culturile care deja intrau în fază de ofilire avansată și zic: „Trebuie irigat”. Și am forțat mâna la stație acolo, am pornit stația. Aveau o lozincă, cei de la stație, că „nu e apă pe canal”, că, dacă bate vântul dinspre vest, n-are debit canalul și nu pot pompa apă. Și mă duc acolo, de la Constanța direct acolo și zic: „Vreau să văd debitul canalului”, „păi, are”, „de ce nu dați drumul la apă?”, „Nu ne-ați cerut!”, „Cum n-am cerut, că de două săptămâni ne tot spun că n-are canalul apă!”, „Trebuie plătit avans!” „Cât?” „150 de milioane!”, „Când?” „Acum!” O sun pe fiică-mea, îi zic să plătească online, plătește și după o oră îi zic: „Nelu, banii v-au intrat în cont”. Au dat drumul la apă. Când am plecat de aici, nevastă-mea era luată cu izoleta de acasă, am intrat și eu. Săracii, mecanizatorii, cei trei oameni, pe care-i am angajați, ei au făcut toată treaba, am făcut trei udări. N-am putut acoperi toată suprafața în timpul ăla scurt, erau 100 de hectare de grâu, pe 60 de hectare a mers bine, le-am acoperit, inclusiv astea, aicea. Acolo, la ieșire, a fost mai greu, chiar râdeau prietenii de mine: „Lapte de cuc dacă mai dai, tot nu-l mai faci!”. L-am întors, cu trei ape, am făcut cam 4 tone. Se mirau toți, dar le zic: „Dacă-i dai apă, învie tot!”.

Reporter: Și dacă, după ce învie, îi mai dai și ceva hrană...

Nicolae Sterghiu: A avut putere de revenire rapidă. Acum am făcut altă structură, e rapiță pe zona asta și diferența de încă 60 de hectare vor fi culturi de primăvară. Mi-am mai luat, între timp, doi tamburi, fiindcă n-aveam suficienți. Eu zic că e mai bine acum, lucru care mă relaxează, gândindu-mă la continuitatea fermei. Într-adevăr, n-am făcut veniturile din anii trecuți, pot să spun că dacă făceam, anii trecuți, cam 6,000 de lei pe hectar, cam 1.200 de euro pe hectar, anul ăsta, cam la jumătate și ceva, vorbesc pe toată suprafața pe toate culturile, și de primăvară, și de toamnă. Și irigate, și neirigate. Dar pot merge în continuare.

Reporter: Este important ce ne-ați spus dumneavoastră, faptul că nu întotdeauna fermierul trebuie să urmărească profitul foarte mare, ci o stabilitate continuă în fiecare an, la o producție care să-i aducă și un profit, adică să fie un randament bun la culturile respective. Și nu poți face asta, cum aminteați și dumneavoastră, fără să faci investiții. N-ai cum!

Nicolae Sterghiu: Nu. Nu poți rezista. Dacă la anu’ e la fel ca anul ăsta? Ce ne facem? Anul ăsta, guvernul – fiind alegeri – ne-a ajutat. Păi la anul ne mai ajută? Ridică mâinile toată lumea și zice: descurcați-vă! Deci trebuie noi să facem.

Reporter: Din toată suprafața pe care o aveți, înțeleg, în jur de 500 de hectare, cât irigați?

Nicolae Sterghiu: 125 de hectare pe care le irig fără probleme, restul, la neirigat.

Reporter: Ele pot fi irigate dacă se reabilitează sistemul de irigații sau trebuie să mergeți tot pe sistem local?

Nicolae Sterghiu: Poate fi foarte ușor făcut. Eu, în nebunia mea, prin 2014, motivul pentru care m-au și trimis la plimbare „prietenii” mei, am făcut programul „Proiect de țară – agricultura” și am trecut irigațiile la punctul trei, acum le trec la punctul unu.

Reporter: Deci e clar că pe suprafața respectivă, dacă nu există sistem de irigații, va trebui să investiți în continuare.

Nicolae Sterghiu: Sigur. Voi investi în zona 6 Martie – Jurilovca, am 150 de hectare în zona aia, sunt proprietate, acolo, dacă nu vom reuși să reabilităm stația, care ar fi un lucru foarte ușor, cred că voi încerca să forez, deși familia nu este de acord, că acolo trebuie să merg pe debit mare și pe forare la 200 m ca să dau de apă. Voi discuta cu Apele Române să văd ce șansă am. Să iau din lac ar fi mai complicat, pentru că intru în litigiu, deoarece zona apropiată e piscicolă și ar fi și mai costisitor. Sperăm că statul va face..., că în 2013, când trebuia făcut planul strategic pentru următorul pachet, toată lumea vorbea că nu sunt prinși bani de la Uniunea Europeană pentru irigații. Și atunci, având timp liber, eram la audit, am zis: „Hai să citesc Regulamentul European”, doar ce apăruse, când văd acolo: bani pentru irigații, pentru infrastructura primară, pentru stațiile de bază, Uniunea Europeană dă bani, dar trebuie să vii și tu cu 15%. Și zic: „Uite ce ne fac!”. Pentru mine e clar, pentru orice program agricol, orice partid l-ar face, trebuie să înceapă cu punctul 1: irigații. Deci avem canalul Dunăre-Marea Neagră, care trece prin mijlocul Dobrogei și mai avem Dunărea pe 250 hectare, care trece până la Sfântul Gheorghe, și mai avem lacul Razelm care este cu apă dulce. Deci avem apa foarte aproape de noi și noi murim de sete... Costul de a împinge apa până la 100 m diferență de nivel nu e mare. Să ne gândim că acum avem surse de energie alternative. Uitați câte eoliene sunt aici! Puteam și noi, statul român, să facă două-trei turbine eoliene lângă stațiile de pompare, că e terenul statului.

Reporter: Ar fi o idee foarte bună. Și chiar panouri fotovoltaice, să fie proiecte integrate de reabilitare a stațiilor, a canalelor, a infrastructurii subterane și să fie alimentate cu energie electrică solară.

Nicolae Sterghiu: Știți ce trebuie? Trebuie un lider și o echipă determinată ca să facă treaba. Ca să facem doar spectacol, să ieșim pe la televizor, că am făcut, că am dres și în spate am vopsit gardul, nu rezolvăm nimic. Să vă spun o poveste cu un credit. Anul trecut, m-am gândit să iau un credit, de ce, pentru că fata mea, care din cauza mea a renunțat la serviciu când eu eram criticat și spânzurat prin București, că sunt un nenorocit, deși pe mine nu mă atingea, ea, imediat, și-a dat demisia. Vă dați seama, că era și familia atacată. Și chiar așa mi-a zis: „Știi ceva? Eu n-am văzut familie cu doi bărbați să nu poată să țină două femei! Munciți mai mult și...”. Și am acceptat. E director economic, îmi face toată treaba cu plăți, are un control total al cheltuielilor, dar m-am gândit că n-o să aibă pensie mare, că și salariul ei e mai mic. Și am zis: „Hai să-i fac un job”, ea mi-a propus să cumpărăm o clădire care se vindea de lichidator în Constanța. Zic: „N-avem bani! I-am cheltuit aiurea, v-ați plimbat, v-ați...” și zice: credit. Și am apelat la credit. Primul lucru când m-am dus la bancă, m-a luat directorul: „Eu n-am mai văzut fermă cu așa profit!” și zic: „Ce treabă ai tu cu profitul meu? E făcut!”. Îți spun care era profitul: era de 104-105 euro impozit pe profit, pe hectar. Era mare, acum a scăzut. Eu, care sunt de dreapta, radical – am fost tot timpul –, trebuie să recunosc că PSD-ul a făcut treabă cu 1% pe cifra de afaceri. Acum plătesc mai puțin la stat, pe hectar, de 7 ori. Și mă întreabă: „Cât produci tu, ce producție ai?”, „Produc mult și cheltuiesc puțin!”. Și plăteam... eu n-ascund profitul, pentru că-mi dau seama că avem anumite facilități și ne-ar pedepsi Dumnezeu dacă începem să mai furăm!

Reporter: Să revenim la povestea despre investiția pe care ați făcut-o pentru fata dumneavoastră. V-a dat creditul?

Nicolae Sterghiu: Ca să vedeți. Mi-au spus că „la cum arată firma, profitul pe care-l ai pe ultimii 5 ani, nu-i nicio problemă pentru creditul pe care ți-l dau”. Și după câteva săptămâni, că eu am făcut cumpărarea cu termen de plată 3 luni, zice: „Avem o problemă, trebuie să vii cu contractul de vânzare-cumpărare”, zic: „nu pot semna contractul pentru că n-am plătit!”, „Păi nu-ți pot da banii, dacă nu-i contractul semnat!”. Și apărea momentul acela de timp zero, în care... Și m-am dus la CEC, aceeași treabă, „bine c-ați venit la noi!”, vacă de muls, ăsta are profit, dar același lucru: nu putem. Și zic: „Dacă mă mai țineți așa, trec cele trei luni!”. Norocul meu că un băiat tânăr, la altă bancă, zice: „N-ai pământ proprietate?”, „Ba da, am!”, „Pune-l gaj!”. Am luat valoarea de la notariat, 100 de hectare era nevoie pentru gaj și imediat mi-a dat banii. Dar acum apare o problemă, că trebuie să fiu sănătos să achit creditul, că rămâne nepotul fără pământ! Dar e ok. Mă rog la Dumnezeu doar pentru sănătate și un an normal.

Reporter: Domnule Nicolae Sterghiu, haideți să începem cu începutul, pentru că nu trebuie să ne ferim de faptul că sunteți de origine aromână, mulți vă cunosc...

Nicolae Sterghiu: De acolo mi s-a tras și „moartea!”, în ghilimele.

Reporter: Născut-crescut aici?

Nicolae Sterghiu: Da. La 12 km, la Stejaru, renumitul Stejaru, care a dat-o pe Simona Halep, l-a făcut cetățean de onoare pe Gigă Hagi... Suntem foarte încăpățânați, dar acum nu înseamnă că toți sunt așa. Eu, de exemplu, la București – dar când vom discuta de perioada aia... –, dacă nu eram încăpățânat – dar aveam și pentru ce să fiu încăpățânat! –, nici acum nu era înființată APIA. Numai dacă-ți dau câteva exemple. Când eram tânăr inginer, la mine, în comună, eram cu nevastă-mea la Buziaș, ea fiind cardiacă, operată pe inimă, de atunci, mergeam vara la stațiuni – și acum același lucru facem. Și o aveam și pe fiică-mea, atunci avea 4 ani. Ca să nu se plictisească, apăruse la modă casetofon, muzică, și îi puneam muzică aromână acolo. Noi fiind trei, întotdeauna venea a patra persoană cu noi la masă. Fata, până să vină mâncarea, punea muzică și o bătrână ne întreabă: „Sunteți, aromâni?”, „Da”, „Tinere – eram tânăr atunci – să nu te rușinezi niciodată de originea ta. Habar n-ai ce oameni ați avut. Eu sunt doctor – cam la 80 de ani era – ați avut niște oameni nemaipomeniți în istoria poporului român și a întregii Europe. Nici nu știți ce oameni ați avut, să te mândrești cu originea ta! Și atunci am început să-mi pun întrebări și am studiat toată istoria aromânilor. Avem gena asta de, vorba lui Țuțea, pasăre sălbatică. Dar, zic eu, la noi, cultul familiei ajută, pentru noi familia este totul. Când eram director la Direcția Agricolă a venit la mine acasă, că lucram încă la Stejaru atunci, prefectul, cu ministrul învățământului de pe vremea aia. Zice: „Unde să-l duc?, hai să-l ducem la tine”. Nevastă-mea bună gospodină, ajungem la Stejaru pe înseratelea, și zic: „Vreau să vă spun un lucru, până aici, eu am fost șeful, de la poartă încolo, e nevastă-mea”. Faptul că e bătălia asta pentru familie ne determină să fim muncitori și probabil istoria noastră. Eu am pornit, vreau să vă spun, de la opinci.

Reporter: Ăsta e și cursul interviului nostru. V-ați născut la Stejaru, într-o familie tot de aromâni, ca atare... care erau cu oile la vremea respectivă?

Nicolae Sterghiu: Oi în privat, pe lângă munca pe care o făceau la colectiv, cu venituri puține, și oi în privat. Bunică-miu mă trimitea cu oile – eu eram nepotul cel mare –, din clasa întâi, până am plecat la liceu, nu era zi din săptămână să nu merg cu oile, până începeau orele. Zicea: „Du-te că am puțină treabă în centru”, și venea exact la ora 12 și plecam la școală. Dar a fost un avantaj ăsta, fiindcă mergând cu lecțiile neînvățate, trebuia înainte de venirea profesorului să citesc o dată lecția. Citind în fugă atunci, îmi forțam memoria ca să rețin cât mai mult și probabil m-a ajutat treaba asta. Când am plecat la liceu și atunci, în vacanțe, tot la fel îmi arăta bățul, „te duci acolo...” până...

Reporter: La ce liceu ați mers?

Nicolae Sterghiu: Agricol, la Poarta Albă. Noi, prima dată când am ieșit și am văzut trenul a fost când am dat admitere la liceu. Am venit pe jos, de acolo, până la gară, la Baia. Nu exagerez cu nimic! Eram un sălbatic. Acolo erau reuniuni, eu stăteam și mă uitam de departe cum dansau. Să mă apropii eu de o fată? Aveam și complexul ochilor albaștri, pentru mine fiind singurul din cunoștințe cu ochi albaștri mi se părea că e un defect al meu, până când au început să tragă fetele de mine: vai ce ochi frumoși are! Și au început să mă tragă la dans. Eu, nativ, sunt o fire timidă, nu sunt foarte curajos. Am terminat liceul și, având aplecare către științele politice și istorie, n-am mai vrut să continui pe agronomie, am plecat la Iași și am dat la istorie-filosofie. Am picat de mi-au sărit fulgii! Păi erau 25 de locuri și erau peste o mie de candidați, și eu de la liceul agricol... Am plecat în armată un an și patru luni. După armată, să dau tot acolo... Acolo, am intrat în discuție cu ofițeri cu științele politice, mai erau lecții politice, eu eram brici în tot ce se discuta, îi băgam în ceață pe toți. „Ce vrei să te faci?”, mă întrebau. Zic: „Filozof, fac filosofia”, în liceu mă porecleau Marx.

Reporter: Ați avut pasiunea aceasta de a citi încă din liceu foarte mult, mai ales filozofie.

Nicolae Sterghiu: Încă din generală, noaptea citeam foarte mult. Îmi plăcea nu neapărat să învăț carte, cât să citesc mult. M-a ajutat după aia. Și-mi spune: „Ce liceu ai terminat?”, „Liceul agricol”, „Du-te, mă, la agricultură, că pâinea este viitorul omenirii! Ai pâine, o să ai pâine, n-ai pâine, mori de foame ca profesor!”. Eu, nu, zic: „Ce știe el?” Eu, tot în domeniu, nu mai dau la filozofie, dau la Drept, la București. Și mai și... și vin să dau la Drept. Dar știți care a fost norocul meu? În ’75 au fost inundații. Am plecat să depun dosarul la Drept, când zice: „Îți trebuie recomandare de la UTC”, nu te primeau fără. Bun, să mă întorc acasă, dar se oprise circulația trenurilor. La pod, la Cernavodă, nu se mai trecea cu trenul, din cauza debitului mare al Dunării. Și zic: „Cum ajung eu? nu am timp!” Norocul meu că discutasem cu un prieten de-al meu, era student în anul doi la Agronomie, zic: „Alternativa, dacă nu pot să mă înscriu la drept – mă gândeam, aveam o presimțire –, mă duc la Agronomie”. Zice: „Dacă ai probleme la Agronomie, du-te la secretariat, am un coleg, Petrache – care era șef ASC –, să te ajute el, îi spui că vii din partea mea”. Intru în secretariat, la Agronomie, nu știu de ce pe adeverință, în loc de Sterghiu era trecut Sterchiu, bătut la mașină. Zice: „Du-te înapoi și adu altă adeverință!”. Când mă uit, acolo era unu’ care ducea dosarele și îi spun: „Nu vă supărați, caut și eu un băiat, Petrache”, la care zice: „Ce treabă ai cu el, îl cunoști?”, „Nu-l cunosc, dar un prieten de-al meu mi-a spus că dacă am vreo problemă să apelez la el.” „Eu sunt Petrache!”, zic: „Din partea lui Uda”, așa-l chema pe prietenul meu, vorbește cu secretara și-i zice: „Lasă că...” și mie: „Dă-mi buletinul!”. Și trece acolo, „după buletin, corect, Sterghiu”. Uite așa am intrat eu la Agronomie, erau o mie de candidați și am intrat al șaselea. Și n-am mai dat la botanică, că era mai groasă cartea, și zic: „N-am timp!”. Eu m-am dus mai devreme, erau 5-6 zile pentru fiecare, zic: „Dau la biologie, că are vreo 150 de pagini”. Am învățat-o pe dinafară! Și am intrat la Agronomie și uite așa am devenit agronom.

Reporter: Inginerul, sau mai bine zis tânărul inginer agronom, Nicolae Sterghiu și-a luat repartiția, care l-a dus unde?

Nicolae Sterghiu: La Stejaru, în satul natal, fiindcă urma în anul acela, în ’79, când am terminat eu, trebuia să se opereze soția de inimă. Și atunci, pe vremea aia, nu se știa, vai, de inimă, parcă te duceai la moarte! La Fundeni s-a operat, și zic: „Mă duc la Stejaru”, fiindcă ea era deja angajată, era contabilă la CAP.

Reporter: Înseamnă că v-ați luat soția încă din timpul facultății.

Nicolae Sterghiu: Vreți să știți cum m-am căsătorit eu? În timpul liceului mă întreabă străbunicul: „Ce ai de gând, când termini liceul?”, „Să dau la facultate!” Și merge și-i spune lui bunică-meu: „Vezi că nepotul ăsta al nostru, vorbește cu taică-su, spune-i să nu plece nelogodit la facultate, că dacă merge acolo, îl taie capul și cred că o să intre, dacă intră, acolo o să-l păcălească vreo româncă. Așa că trebuie logodit și n-are încotro”. Și uite așa...

Reporter: Ați plecat la facultate logodit.

Nicolae Sterghiu: Logodit, și în primul an nunta. Și ăsta e motivul pentru care am venit la Stejaru, pentru familie, și am stat până în ’87 la Stejaru. Adevărul este că aveam note bune, puteam merge și în cercetare, prindeam post, dar am venit acasă.

Reporter: Și fata când a venit?

Nicolae Sterghiu: Fata în ’77, eram în facultate.

Reporter: Ați dat de treabă doamnei...

Nicolae Sterghiu: I-am dat de treabă. Eram la Pietroasele în practică, la cules de vie, când s-a născut, pe 23 septembrie e născută și primesc telegramă: „Vino, a născut soția fetiță”. Am avut un unchi la Tulcea și el mi-a trimis. Am zis: „Ăștia fac mișto de mine!, nu se poate, trebuie să am băiat eu! Când ajung acolo, va fi băiat!”. Ajung, intru, fată. Aoleu! Zic: „Nici nu arată bine – era brunețică... – e și urâtă!”.

Reporter: Și aici la Stejaru, era CAP sau IAS?

Nicolae Sterghiu: CAP. Șef de fermă, inginer-șef imediat, rezultate – norocos! – aveam rezultate foarte bune. Am fost foarte curtat pentru promovări în perioada aia, anual eram chemat pentru promovare și refuzam pe motive medicale. Poate par lăudăros că am fost foarte loial familiei, nu-mi puteam părăsi soția. Pe lângă promovările de aici, mai erau și curtările de a fugi din țară. Am avut niște colegi greci care ziceau: „Nu-ți trebuie decât drumul până în Grecia și acolo rezolvăm noi totul cu tine!”. Și eram în dilemă – să plec, să nu plec...

Reporter: Oricum, trebuia să plecați cu familia, că n-aveați cum să plecați singur.

Nicolae Sterghiu: Cu familia nu puteam pleca... în fine.

Reporter: Ați rămas la Stejaru, la CAP, până în ’87.

Nicolae Sterghiu: Și după, am venit la COASC, la Baia. M-a prins Revoluția inginer-șef de COASC, am stat vreo 6 luni, de fapt inginer-șef de SMA, că imediat în ianuarie Victor Surdu a desființat COASC-urile și pe noi ne-a trecut la SMA. După câteva luni, am trecut la IAS director tehnic, IAS-urile se rupeau în două că erau prea mari, directorul care a rămas pe Baia zice: „Nu vii în echipă cu mine?”. Că s-a făcut IAS Baia și Lunca. Și am venit la Baia. Am stat până în ’96, când am plecat, am fost promovat, la Tulcea, la Direcția Agricolă, director general adjunct. Am stat până în 2001.

Reporter: Și a venit domnul Dobre, Dumnezeu să-l odihnească.

Nicolae Sterghiu: În locul meu a venit domnul Dobre. A fost înainte, și după aceea a venit în locul meu.

Reporter: În ’93-’94, dânsul era director.

Nicolae Sterghiu: După alegeri, când a zdrobit, PDSR-ul a luat tot, stăteam în birou și primesc telefon de la Cornel Ivanov. Îl cunoșteam.

Reporter: Era la centrala Deltei Dunării.

Nicolae Sterghiu: Da, și se crease o simpatie între noi. Mă rog... eu eram mai mic, el fiind director general la centrală, chiar mă mândream că sunt prietenul lui. Și zice: „Vrei să rămâi pe post?”. Zic: „Da, dar ce-mi cereți?”, „Fă cerere la PDSR și nu se atinge nimeni de tine!”, el îmi spune și eu, tolomac, ca orice machidon, zic: „Nu pot, domnule, să fac treaba asta! Când vine omul mă dau deoparte...” și așa am trecut șef de serviciu, a venit Dobre, am stat până în 2003. Eu făceam și politică din ’96...

Reporter: Deci, vedeți? Dacă n-ați luat la facultatea de științe politice și filozofie, până la urmă v-ați apucat de politică!

Nicolae Sterghiu: Tot acolo am ajuns! Motivul pentru care am fost director general adjunct era că eram cu PD-ul, eram și consilier județean și în 2003 apare Legea funcționarilor publici în care n-aveai voie să fii... mă duc și depun cererea de demisie, că eu nu pot continua fiindcă sunt vicepreședinte PD Tulcea, am o firmă – mergea atunci, luasem în concesie 200 de hectare de la ADS și ferma Mocani, care e lângă poligon acolo, care e și acum centrul fermei –, la care el zice, Carcov, era director general, „ești nebun? Dar cine știe că...”. Și zic: „Nu pot, eu trebuie la anu’ să te atac pe tine și tu-mi spui: «Ăsta, care n-a respectat legea?», Nu, eu trebuie să fiu curat”. Și mi-am dat demisia din funcție publică și am venit la fermă.

Reporter: Și, uite așa, aromânul Nicu Sterghiu a zis... de fapt, cum vă spune pe aromână?

Nicolae Sterghiu: Culuș. Nicolae, Niculăieș, Culuș e diminutivul. Nicolae la noi la aromâni e Cola sau Culuș, mai mult Cola decât Culuș.

Reporter: Și uite așa v-ați apucat de agricultură de-adevăratelea.

Nicolae Sterghiu: Da, doi ani și politică. În politică am intrat în conflict cu ai mei colegi de la Tulcea, m-au văzut plecat din Tulcea, către fermă, aici, aveam apă atunci, irigam, aveam treabă multă de făcut, intru în conflict cu ei, iar când am câștigat localele – atunci a câștigat Hogea primăria – și în toamnă alianța DA intră la guvernare. Hai să împărțim funcțiile, deconcentratele! Sterghiu – zic: „Director”. Președintele: – „N-ai cerere făcută!” Că la PD trebuia să faci dinainte cerere ce dorești să fii la un moment dat, și la mine nu era. Mă întorc, vreau altceva, n-ai aia, n-ai aia, m-am simțit izolat, dat deoparte, ei toți fiind orășeni, eu băiatul de la țară. Trag două înjurături și... plec. Zic: „Știți care-i treaba? E recomandarea organizației PD pentru director general, dar se intră tot cu examen și acolo nu e interzis să particip la examen. Și vă spun că voi participa și vă mai spun un lucru: eu n-am pierdut niciun examen în viața mea, ca atare gândiți-vă că eu voi câștiga examenul acolo”. Mă gândeam și la faptul că mă știam foarte bine cu Aurel Pană, care era fost secretar de stat și va fi ministru al agriculturii, așa mă gândeam eu, atunci așa erau cărțile. Nu vorbeam chiar aiurea. Și le-am trântit ușa și am plecat. Plec, apare guvernul – Flutur ministru! Îl sun pe Aurel Pană, zic: „Ce faci, de ce nu ești ministru al agriculturii?”, „Nicule, duminică la ora 2 eram ministrul agriculturii, la ora 4 apare la televizor Flutur. Am trântit televizorul de....”, „Și acum ce faci?”, „Sunt la Mediu, acum, director la Mediu. Dar tu ce faci, Nicule?”, „Fac o... nimic. Sunt la fermă”, „Băi Nicule, voi ați ieșit pe locul 7 – organizația partidului de la Tulcea, pe țară – tu ai relații, te știu ăștia la București, toți, de ce nu iei o recomandare de la Tulcea și vino la APIA, director general!”, „Ce-i aia APIA?”.

Reporter: Nici nu exista de fapt.

Nicolae Sterghiu: Nu, avea două luni, era doamna Drăghici.

Reporter: Era doamna Mariana Drăghici, da.

Nicolae Sterghiu: Și zice: „Eu am lucrat la programul de guvernare, revine PD-ului, am negociat eu cu Flutur, eu trebuia să fiu director general, dar eu acum sunt la Mediu și nu mă mai interesează. Vino tu!” Și mă duc la partid – deși încă funcționam ca vicepreședinte, nu mă mai duceam la ședințe –, se uită ăia la mine și zic: „Mi-a trecut supărarea, vreți să scăpați de mine?”, „Da. Ce e? ”, „Dați-mi recomandare, plec la București. A apărut un post, o instituție, și vreau director general. E treaba mea acolo, voi dați-mi recomandarea de aici”. Într-o bucurie mi-au dat-o!

Reporter: Au scăpat de nebun!

Nicolae Sterghiu: Da. Și așa am venit la București.

Reporter: Director general la Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, împreună cu doamna Mariana Drăghici, director adjunct.

Nicolae Sterghiu: Care nu voia să-și dea demisia. Și Mugur Crăciun, era secretar de stat atunci, a convins-o până la urmă, foarte ambițioasă, am luat-o, am început să discut, Mariana noi avem vârste apropiate, e ultima șansă de a face ceva pentru țara asta. Tu n-ai ambiția să facem instituția asta? N-aveam nimic, nici scaune.

Reporter: Îmi aduc bine aminte, stăteați amândoi la același birou!

Nicolae Sterghiu: Da! Și mai era ghereta din spate. Și zic: nu, stai lângă mine! – Mă gândeam să comunic cu ea, să socializez, că dacă o îndepărtam devenea dușmanul meu. Și zic: „Rămâi director general adjunct. Eu voi fi cu munca, oricum toată treaba vezi că e politică, și ai să vezi că va fi mai bine pentru amândoi. Facem ceva pentru România, că dacă nu mișcăm... eu am habar, cunosc țara asta, cunosc agricultura”, și uite așa mi-a devenit foarte fidelă, vreau să spun că avea o minte brici.

Reporter: Și ați organizat Agenția de Plăți, ați stat acolo director doi ani...

Nicolae Sterghiu: Exact doi ani.

Reporter: După aia a început nebunia cu schimbări, ați rămas în APIA...

Nicolae Sterghiu: ...în APIA ca auditor. Șef serviciu audit.

Reporter: Pe final, vă întreb: filozofie, politică sau agricultură?

Nicolae Sterghiu: Acum, agricultură. Aș vrea, s-ar putea în toamna asta (2020, n.r.), după ce-mi rezolv o problemă de sănătate, să văd cum mă lasă pandemia, că s-ar putea să o lungească. Cred că voi ieși, voi prezenta ce am avut în gând, dacă e încântat vreun partid politic, cele 10 puncte – eu am făcut decalogul, ce trebuie făcut.

Reporter: Și ziceți-le! Nu le dezvoltați, scurt.

Nicolae Sterghiu: Pe scurt:

Primul lucru – agricultură integrată. Proiect de țară – agricultura, că noi n-am avut proiect de țară altul decât intrarea în NATO și UE, dar agricultura e singura ramură care ar putea relansa România.

Doi – am trecut irigațiile. Avem 1075 km de Dunăre...

Trei: Registrul agricol informatizat.

Patru: Cadastru.

Cinci: Tinerii fermieri. Eu am dat, în 2014, chestiunea cu 50 de hectare și ei au preluat-o că or să dea 50 de hectare la tinerii specialiști, dar n-au de unde! Eu am introdus-o cu alt sens, la terminarea facultății, fiecare absolvent să aibă stagiatură de 2 ani – că tot îi plătește statul, ca șomeri, și apare umilitor, tânăr, ai terminat facultatea și iei șomaj – și obligă-l să meargă într-o fermă mare, noi avem cam la 3.000 de ferme cu peste 100 de hectare, acolo el va lua în primire 50 de hectare și va ține evidența cheltuielilor, va fi ca proiectul lui. Ce înseamnă cheltuieli și venituri pe 50 de hectare, asta am spus eu atunci, și el va ști exact care este circuitul banilor. Și dacă e bun și-i place munca, îl oprește fermierul mare, că toți fermierii sunt îmbătrâniți, au nevoie de tineri.

Deci punctele forte sunt astea: irigații, registrul agricol, cadastru și tinerii fermieri.

Reporter: Am înțeles ce ați ales din toată povestea asta, mai cochetați și cu celelalte. Ce și-ar dori Nicu Sterghiu în continuare?

Nicolae Sterghiu: Sănătate. Ca să pot ajuta familia, deci eu mai am 4 ani de rambursat creditul și de reparat și clădirea, fiindcă vreau să facă fata ce vrea din clădire, poate să fie spații de birouri, pentru cabinete medicale, e în centrul Constanței, e ok, și să aibă un venit al ei sigur, lunar, o chirie care va fi.

Reporter: Dacă ați fi să vă gândiți, ce ați regreta uitându-vă în urmă?

Nicolae Sterghiu: Regret faptul că n-am plecat în 2007 și n-am venit aici. Era o doamnă care ne dădea viza, ea mi-a spus: rămâi la audit, fiindcă ăștia, după ce pleci tu, vor începe atacuri la tine și te vor controla... rămâi aici să le răspunzi, că dacă ești plecat n-ai cum să le răspunzi. Și atunci când m-au chemat și mi-au spus: alege ce vrei, zic: nu pot, că apare principiul dominoului. Trec ca adjunct și încet așa, până jos, câte unul schimbat. Și dacă merge treaba, lumea e obișnuită, zice: „Merge datorită lui Sterghiu”, dacă nu merge, „sabotează Sterghiu”. „Eu plec la audit...”. Și s-a făcut imediat serviciul, dar am rămas pentru motivul că erau două neîmpliniri ale mele atunci, dar n-aveam cum să le fac. Deci avansul pe 15 octombrie și controlul trebuia terminat pe 30. Toată lumea a plecat în concedii și s-a ținut controlul până în primăvară.

Reporter: Mai aveți astăzi neîmpliniri?

Nicolae Sterghiu: Nu. În afară de sănătate... nu. Neîmplinirea e că n-am continuat cu politica. E un microb. Eu am un stră-străbunic împușcat, deodată cu stră-străbunicul Simonei Halep, în 1912, de comitagii bulgari, în Macedonia, atunci erau războaiele balcanice și amândoi au fost împușcați. Pe o treabă neclară, dar eu știu ce era: era transport de arme, Rusia ducea arme în Peninsula Balcanică pentru a revendica zona și... mă rog, asta e. Și cred că e microbul ăla care se transmite, chiar i-am reproșat străbunicului meu care a rămas, deci tatăl lui, zic: „Cum de n-ai făcut tu în perioada ’30-’40 politică?”. Zice: „N-aveam cum. A murit tata, aveam patru surori, trebuia să le fac rostul lor. Eu aveam trei copii, fratele meu, împușcat și el, avea două fete...”, familia a fost pe primul loc.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - decembrie 2020

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

2020 s-a dovedit a fi un an plin de încercări. Și nu doar pentru agricultură, ci pentru toate sectoarele economiei. Și nu doar în România, ci în întreaga lume. În agricultură, pandemia generată de COVID-19 și seceta fac ravagii. Însă fermierii merg mai departe, încearcă să găsească soluții la toate problemele. Și parcă mai mult decât în trecut, anul acesta i-a adus pe fermieri mai aproape de organizațiile profesionale. Poate și pentru că în momente grele se vede că unirea face puterea, iar unele dintre asociații sunt la modul real alături de agricultori, cum este cazul Clubului Fermierilor Români pentru Agricultură Performantă, cu al cărui director executiv – Florian Ciolacu – am abordat subiectele fierbinți ale anului.

„Pactul Ecologic European şi noua PAC indică o schimbare de model de afaceri şi trecerea către o tehnologie avansată.”

Reporter: Pentru agricultura autohtonă continuă problemele. Producătorii sunt într-o situație deosebită. Practic, întreaga Românie trebuie relansată, îndeosebi agricultura. Clubul Fermierilor Români are un plan de relansare economică?

Florian Ciolacu: Avem şi facem tot ce putem pentru a sprijini cu analize şi cu argumente ştiinţifice, tehnice, de model economic ceea ce Ministerul Agriculturii este îndreptăţit şi responsabil să facă: relansarea economică a României pe domeniul agriculturii. Aminteați de un an dificil, evident, este subiectul principal al oricărei persoane care în momentul acesta are o afacere în agricultură, este un an afectat de pandemia COVID-19, de opririle unor fluxuri de producţie, de izolarea care a fost impusă, apoi seceta care are un efect extrem de negativ nu doar asupra cifrei de afaceri a acestui an, ci, din analizele noastre, asupra cărora o să revin imediat, ci și asupra anului agricol 2020-2021. Planurile noastre se concentrează pe a sprijini activitatea MADR cu argumente şi analize pentru a lansa măsuri imediate, cu efect important asupra întregului sistem. Şi aici, dacă-mi permiteţi, Planul European de Relansare Economică este probabil cel mai ambiţios plan pe care Uniunea Europeană l-a lansat după al Doilea Război Mondial, privind repunerea în funcţiune a motoarelor economice ale fiecărei ţări în parte şi ale Uniunii în ansamblu. Agricultura – şi e un lucru pe care trebuie să-l folosim şi să-l valorificăm la maximum – are la dispoziţie cinci miliarde de euro doar pentru refacerea infrastructurii de irigaţii, desecare-drenaj şi combatere a eroziunii solului. Lucrul ăsta era la începutul anului 2020 inimaginabil din punctul de vedere al bugetului disponibil, acum e o realitate pe care trebuie să o tratăm cu cea mai mare seriozitate. Noi, Clubul, am contribuit la decizia ministerului de a pune în acest plan componenta desecare-drenaj prin faptul că am pus la dispoziţie un studiu extrem de bine detaliat pe argumente ştiinţifice în domeniul combaterii eroziunii solului, în domeniul randamentelor de producţie, în domeniul păstrării biodiversităţii, fapt care ne-a confirmat că asociaţiile, lucrând în mod operativ, dar şi foarte focalizat pe teme pe care ministerul să le preia şi să le pună în agenda de acţiune, pot împreună – asociaţiile şi Ministerul Agriculturii sau Guvernul – să creeze acea situaţie favorabilă ultimilor beneficiari, în cazul ăsta, al fermierilor. Ministerul Agriculturii lucrează acum şi suntem în legătură permanentă cu responsabilii din minister, începând cu ministrul Adrian Oros, pentru definirea detaliată a acestui Plan de Relansare Economică, a măsurilor care vor fi cuprinse, avem propunere internă a Clubului pentru a face şi alte studii în afara celui la care m-am referit mai devreme privind refacerea infrastructurii de desecare-drenaj la nivel naţional. Trebuie să înţelegem următorul lucru: toată agricultura, care este probabil ramura economică cu cel mai înalt grad de risc care se poate materializa, trebuie gândită strategic, în perspectiva dezvoltării şi asigurării stabilităţii firmelor. Analizele noastre actuale privind impactul pandemiei, privind impactul secetei asupra fermierilor arată un handicap major cu care ei pornesc în anul agricol 2020-2021. Sunt balanţe negative pe care noi le anticipăm la finalul anului agricol 2020-2021 prin faptul că la pierderile înregistrate în anul 2020, din secetă şi pandemie, din anul agricol actual, se adaugă reticenţa fermierilor de a investi, de a pune mai multă tehnologie, inputuri în producţia lor, în condiţiile de risc – asta se întâmplă: când eşti la risc, te gândeşti cum să-ţi reduci posibilele pierderi din viitor, de aici reticenţa asta.

Reporter: Am auzit foarte mulţi fermieri spunând că, în condiţiile în care seceta continuă în această toamnă şi nu plouă pentru a asigura un necesar de umiditate pentru răsărire, nu mai seamănă, nici măcar partea de pregătire a terenului nu o mai fac, pentru că este mare consumatoare de combustibil şi, evident, investiţia pentru pregătire – nu numai pentru însămânţat – este destul de mare.

Florian Ciolacu: Deci pierderile, în condiţiile în care nu pui tehnologie, nu vor putea fi recuperate. Gândiţi-vă la o transferare a datoriilor înregistrate în acest an de către fermieri în anul următor, pe o producţie la risc de a fi iar subiectul unei secete, al unei producţii mai mici, pentru că dacă nu faci tehnologie şi nu pui tehnologie, nu poţi să te aştepţi ca producţia să fie cu un randament mare, şi cel mai rău lucru care se poate întâmpla este intrarea în faliment, în instabilitate financiară a unui număr de firme care, însumate, pun în situație de risc întregul sistem.

Datorii mari, transferate de la un an agricol la altul

Reporter: Ați făcut împreună cu colegii dvs. din Clubul Fermierilor Români un calcul în ceea ce priveşte producţiile medii pe care le-au obţinut sau pierderile pe care le-au avut fermierii în anul agricol 2019-2020, şi pe culturile de toamnă, şi pe cele înfiinţate în primăvară? La ce concluzie aţi ajuns în ceea ce priveşte pierderile şi riscurile pentru anul următor?

Florian Ciolacu: Faptul că se transferă o datorie din 2020 în 2021, faptul că fermierii pun la îndoială sau se întreabă dacă să mai investească aşa cum investeau în trecut şi probabilitatea intrării în instabilitate financiară sau chiar faliment a firmelor, toate astea se bazează pe o analiză pe care am făcut-o ținând cont de mai mulţi parametri. Unul dintre parametri a fost un calcul al lipsei veniturilor din cauza secetei şi a pandemiei, şi am estimat noi la mai mult de șase miliarde de lei această lipsă. Deci, în agricultură, banii pe care-i vedeam reinvestiţi în dezvoltarea lucrărilor agricole, a veniturilor agricole, vorbim de mai mult de șase miliarde de lei, deci mai mult de un miliard de euro s-au pierdut. De ce? Cele 1,2 milioane de hectare deja considerate calamitate plus, probabil, alte 700.000-800.000 de hectare cu floarea-soarelui şi porumb, deci vorbim de o suprafaţă calamitată pe care noi am estimat-o în lipsa unor venituri care să reintre în cash-flow-ul fermierilor ca să-i asigure. Vorbim aproape de șase miliarde de lei lipsă! Lucrul ăsta are un impact în tot modelul de business al fermierilor. Gândiţi-vă că, în agricultură, lucrările se fac, de cele mai multe ori, prin creditare. Creditarea şi cumpărarea de inputuri se fac pe o înţelegere şi pe obţinerea unor discounturi care, în condiţiile în care nu se mai îndeplinesc termenii ăştia contractuali, nu mai există. Dintr-odată, fermierul este lovit de pierderea unor discounturi. Toate astea duc la creşterea gradului de îndatorare a fermierilor pe hectar. Creşterea gradului de îndatorare cu perspectiva unui an 2020-2021 cu o producţie mai mică duce din nou la acea posibilă situaţie în care fermierii nu mai investesc în tehnologie la nivelul la care se simţeau în siguranţă, duce la o previziune privind impactul de hectare calamitate în recolta anului 2020-2021, în care noi am identificat doar ca impact – vă dau cifre la nivel naţional, impact pe veniturile totale, de exemplu pe 2,2 milioane de hectare de grâu pe care noi le vedem însămânţate pentru anul agricol 2020-2021, impactul la nivel naţional în veniturile totale pe cultura de grâu îl vedem de minus 22% şi continuă pentru orz, rapiţă, porumb, o medie naţională de 15%. Deci un impact negativ, o scădere practic a veniturilor. La nivel de hectar, noi am identificat pentru anul 2020-2021, de exemplu pentru grâu, cele 2,2 milioane de hectare înfiinţate, însămânţate, care sperăm să fie însămânţate, vedem o datorie veche pe hectar. Deci din ceea ce oamenii au acumulat ca datorie anul ăsta, şi să zicem că firmele continuă să existe, de 756 de lei pe hectar, care se transferă către anul următor la un randament de 4,73 de tone pe hectar, pe care l-am luat pentru grâu, nu se transferă într-un venit în care să am o balanţă la zero, adică măcar să fiu echilibrat. Nu voi reuşi să recuperez. Voi rămâne cu o datorie transferată de 159-160 de lei pe hectar. Deci problemele de anul ăsta, cu datoriile care se transferă în anul următor...

Reporter: Asta, în condiţiile în care media se apropie de cinci tone la hectar.

Florian Ciolacu: Media se apropie de cinci tone...

Reporter: Dar dacă nu aplicăm tehnologie, nu cred că s-ar ajunge aici. Să sperăm că fermierii vor reuşi să investească în tehnologie, vorbim aici de sămânţă de foarte bună calitate, vorbim de produse de protecţie a plantelor, îngrăşăminte...

Florian Ciolacu: ...inputuri, oameni care să fie plătiţi şi care să urmărească producţia. Anul viitor, trebuie să fim conştienţi şi să fim pregătiţi pentru a ne organiza afacerile în domeniul agricol astfel încât să gestionăm criza de anul ăsta, să aibă efecte cât mai mici în anul 2021. Estimăm șapte milioane de hectare cu grâu, orz, orzoaică, rapiţă, porumb, floarea-soarelui, însămânţate pentru anul agricol 2020-2021, în condiţiile transferării unor datorii vechi de mai mult de 700 de euro pe hectar pe aceste hectare, dintre care unele, aţi văzut, sunt calamitate, deci mai mult de două milioane de hectare, transferul cu un randament pe care l-am menţionat mai devreme duce la cuantificarea unei datorii în anul următor de 173 de lei pe hectar. Adică, șapte milioane de hectare nu sunt la zero, ci sunt cu o datorie influențată în particular de datoria mare acumulată în acest an. Asta înseamnă că atât noi, ca organizaţie, cât şi guvernul trebuie să gândească în acel plan de relansare economică care are o perspectivă mare, pentru șapte ani, să refacă infrastructura şi măsuri imediate. De ce? Pentru că agricultura într-adevăr se judecă în cicluri mai lungi. Un an e mai bun, un an e mai prost.

„Agricultura are la dispoziţie cinci miliarde de euro doar pentru refacerea infrastructurii de irigaţii, desecare-drenaj şi combaterea eroziunii solului.”

Reporter: Şi la ce măsuri vă gândiţi, având în vedere că despăgubirea anul ăsta este sub jumătate din pagubă. Care sunt propunerile Clubului pentru relansarea economică?

Florian Ciolacu: Noi am propus şi propunem, şi susţinem, într-o comunicare directă cu ministerul, că el este cel care pune în aplicare şi Politica Agricolă Comună, şi politica naţională, măsuri de ajutor de stat, dar care nu sunt, din păcate, suficiente să rezolve această problemă. Asta înseamnă că vedem un consorţiu în care vedem băncile, care sunt principalii finanţatori în agricultură, împreună cu guvernul, ministerul, împreună cu fermierii prin asociaţie, să lucreze împreună astfel încât să creeze planuri de stabilitate financiară pentru firmele din agricultură, adaptate astfel încât să le sprijinim să-şi continue activitatea, în speranţa că aplicând tehnologie într-un an mai bun şi un viitor cu o infrastructură care să nu mai pună la risc, aşa cum a fost anul ăsta infrastructura de irigaţii, care a pus la risc două milioane de hectare, să reuşim să asigurăm o agricultură care să-şi crească performanţa. Ce facem noi, ca organizaţie? Dincolo de propunerile pe care le analizăm şi le transmitem către guvern, sunt programe de informare şi de formare, şi de reprezentare pentru fermieri. Programe de informare pentru că, acolo unde se întâmplă un rău, poate răul acela ar putea să fie mai mic dacă fermierul cunoaşte un model de bună practică pe care noi îl facem cunoscut. Adică, avem fermieri care reuşesc să-şi gestioneze, şi contează fiecare procent cum ştii să-l gestionezi, să nu devină o pierdere, şi facem o popularizare, o cunoaştere, o informare a fermierilor privind modelele astea de bună practică, cum s-au organizat. Pe partea de formare, ţinta noastră o reprezintă în particular tinerii. Evident, acum încercăm să ne adaptăm capacităţile noastre de a face cursuri pentru formare pentru fermieri, pentru nevoile lor imediate şi pentru alte categorii, nu doar tineri, în contextul menţionat.

Pe zona de asigurare, ştiţi, Clubul are un broker de asigurare.

Să fii performant înseamnă să-ţi gestionezi mai bine riscurile

Reporter: Având în vedere că am trecut printr-un an dificil, urmează un altul şi mai dificil, în condiţiile în care există această lipsă financiară. Am discutat de foarte multe ori de lipsa asigurărilor pe piaţă, de lipsa unor contracte rezonabile de vânzare a producţiei între fermieri şi comercianți. Aţi demarat în anul acesta două proiecte interesante și utile pentru fermieri. Dezvoltaţi puţin.

Florian Ciolacu: Am lansat două proiecte, anul ăsta, erau planificate ca ajutor concret pentru fermieri. Adică, dincolo de informare, formare şi reprezentare, ţinta noastră este să-i sprijinim pe fermierii membri ai Clubului Fermierilor Români, dar şi pe oricare dintre fermierii români, să devină mai performanți. Mai performant înseamnă, în primul rând – vedeţi pandemia şi cu seceta –, să-şi gestioneze mai bine riscurile. Şi aici am venit cu ideea de a ne implica, inclusiv prin cumpărarea acţiunilor, într-un broker de asigurare de agricultură, să-şi valorifice mai bine producţia – şi aici am creat acest serviciu de brokeraj de cereale, pe care o să-l dezvolt imediat. Deci, să fii performant înseamnă să-ţi gestionezi mai bine riscurile, să-ţi valorifici mai bine producţia, iar în ciclul ăsta de producţie să sprijinim fermierul cu informaţii şi în viitor, sper, cu o consiliere bine structurată pe ce înseamnă tehnologie avansată pentru agricultură. Fermierii români ştiu să facă agricultură, ce vrem noi este să-i sprijinim ca, împreună şi prin exemple ale unor fermieri care reuşesc să treacă la ceea ce denumim noi agricultură 4.0, pentru care România este pregătită, să facă un salt care să facă diferenţa faţă de perioada anterioară şi cu implicaţii foarte bune. Acum, întorcându-mă la gestiunea riscurilor, brokerul fermierilor – deci fermierii au un broker al lor, Clubul Fermierilor Români – Broker de Asigurare. Este un serviciu de siguranţă pentru fermieri în negocierea unor condiţii adaptate businessului lor, pentru asigurare. Asigurarea, vedeţi, devine atât de importantă. Există şi o măsură de sprijin din partea guvernului cu bani europeni de a subvenţiona poliţa de asigurare pe care fermierii o încheie cu asigurătorii. Ce am făcut noi a fost să negociem şi să sprijinim AFIR şi Ministerul Agriculturii să ia măsuri pentru simplificarea procedurilor privind încheierea acestor proiecte de subvenţionare a poliţei, să fim cât mai aproape de fermieri să le oferim aceste servicii, să-i consiliem în încheierea poliţei, să-i consiliem în cazul în care sunt într-o problemă pentru despăgubiri, care intră sub incidenţa poliţei. Lucrul ăsta devine esenţial. Anul ăsta, a fost mult de lucru, brokerul de asigurare oficial, Clubul, a intrat ca acţionar după decizia ASF-ului de a ne permite lucrul ăsta, deci la începutul lunii iulie, oficial. Lucrul ăsta deja se vede, sunt foarte mulţi fermieri care s-au adresat brokerului, şi încurajez toţi fermierii, membri de club sau non-membri, să folosească serviciile specializate ale unui broker de asigurare care reprezintă interesele lor; şi, suplimentar, reiau un lucru pe care l-am spus în trecut: tot ce înseamnă profituri în mod transparent, lizibil, al acestui broker se duce în programele Clubului. Deci tot ce înseamnă profit se duce în programele Clubului, adică în programul pentru pregătire de tineri, în programul de reprezentare, în programul de informare, în programul de consiliere. Brokerul de asigurare are o cotă de piaţă de 12% şi sperăm ca românii care lucrează în agricultură să-şi asigure culturile. Este un instrument de gestiune a riscului pe care nu putem să-l mai evităm în momentul acesta şi în condiţiile astea.

Reporter: Acum, toţi fermierii spun „cum fac eu cu seceta?”

Florian Ciolacu: Există şi asigurări pentru secetă disponibile, noi încercăm prin toate mijloacele să le facem cunoscute: buletine de informare, telefoane, eu discut cu fermieri şi le explic care sunt condiţiile, avem o echipă formată din 15 persoane care sunt în permanent contact la nivelul întregii ţări cu fermierii, avem un plan pentru creşterea numărului celor care lucrează în acest broker de asigurare. Avem o relaţie cu asigurătorii, trebuie să înţelegem că e un moment în care pe de o parte există această subvenţie pe care fondurile europene o permit pentru poliţa de asigurare, pe de altă parte, toate condiţiile şi situaţia schimbărilor climatice, şi impactul asupra agriculturii trebuie să ne facă pe toţi să conştientizăm importanţa unui astfel de instrument de gestiune a riscului. Și în viitor de ce să nu vorbim de crearea acelui Fond Mutual pentru fermieri, care să acţioneze ca un instrument pentru asigurarea stabilităţii financiare. Din ce în ce mai mult vorbim de stabilitate financiară, iar mesajele noastre către fermieri, dar în egală măsură şi către guvern, atrag atenția că agricultura este strategică. Şi aici nu vorbim despre un sector economic din zona de lux. Vorbim de un sector economic din zona alimentării populaţiei, a securităţii alimentării populaţiei; vorbim de un sector economic care angajează un procent foarte mare din forţa de muncă activă a României. Deci, brokerul de asigurare pentru agricultură este o componentă, un instrument pe care noi, Clubul, l-am pus la dispoziţia tuturor fermierilor români de a avea servicii în care ei să aibă încredere că poliţele de asigurare pe care le încheie vor fi respectate, că banii pe care-i plătesc se întorc, în cazul în care se întâmplă ceva.

„Pierderile, în condiţiile în care nu pui tehnologie, nu vor putea fi recuperate.”

Reporter: Un alt proiect al dvs. este acela al brokerului de cereale, un proiect nou, implementat în această vară de Clubul Fermierilor Români. Aşadar, a început şi proiectul acesta. Funcţionează?

Florian Ciolacu: A început proiectul, funcţionează – n-aş spune că neaşteptat de bine, aş spune bine, asta înseamnă că atunci când fermierii deleagă către un broker, către o terţă persoană negocierea unor condiţii contractuale pentru valorificarea cât mai bună a producţiei lor, ei au încredere. Ăsta este semnul de încredere. Acum: ce face brokerul de cereale? Are două servicii la fel de importante. Primul serviciu este un serviciu de informare a fermierilor: un om informat e un om puternic, asta s-a auzit de foarte multe ori, s-a pierdut în prea multele utilizări expresia asta. Dar realitatea este că rapoartele de piaţă de cereale pe care noi le transmitem săptămânal către fermieri, şi nu doar către fermieri, şi către traderi, către Guvernul României, către Preşedinţie, către Comisiile de Agricultură din Camera Deputaţilor şi Senat, fac o radiografie săptămânală a pieţei cerealelor, reprezintă informaţia pe care fermierii s-o folosească ca să decidă ce fac: vând – nu vând; nu vând – aşteaptă; cât îi costă? Ăsta e primul serviciu şi are o audienţă extrem de mare, adică vreau să vă spun că a depăşit urmărirea buletinelor informative ale Clubului privind problemele europene sau naţionale. Al doilea serviciu este un serviciu unu la unu cu fermierii. Noi am încheiat deja, şi avem, cred, mai mult de o sută de mii de tone tranzacţionale, contracte individuale cu fermieri, contracte pentru care noi, Clubul, avem un consultant senior pentru a face asta. Oferim servicii care sunt aşa: în plan comercial – contractare –, în plan juridic – pentru că toţi termenii de acolo pot avea elemente care să-i pună în dificultate şi de ce să fie în dificultate când lucrurile pot fi gestionate prin acest document de contractare –, şi consiliere privind valorificarea producţiei.

Noi reprezentăm fermierii, asta este clar. În acelaşi timp, noi trebuie să ţinem cont de un echilibru între fermieri şi traderi, astfel încât lucrurile astea să continue şi la anul, şi în anii următori. Există pentru serviciul ăsta specializat un cost pentru fiecare tonă tranzacţionată pe care fermierii îl plătesc pentru traderi, cost de 2 lei pe tonă, care nu se întoarce în Club, ci noi avem un contract back-to-back cu acest consultant senior, astfel încât pentru noi nu creăm beneficii pentru Club, vrem să oferim beneficii pentru fermieri şi în zona asta comercială, şi în acelaşi timp să-i informăm, să-i formăm pentru a înţelege că un contract bine scris şi bine făcut are valoarea egală cu un câştig pe care ei îl au, procentual, în valorificarea producţiei lor. Deci am lansat şi iniţiativa creării unor loturi, pentru a negocia mai bine cantităţi mai mari; există aderenţă la aceste idei, există multe contracte individuale care au fost semnate, onorate şi finalizate bine aceste condiţii, există şi sprijin pentru a renegocia anumite clauze contractuale, cred că ăsta reprezintă un serviciu cu valoare adăugată importantă. Deci, pe lângă brokerul de asigurare agricolă, brokerul de cereale, noi vrem să venim în viitor, şi pregătim asta cu un serviciu de consiliere pentru fermieri. Ţineţi cont, vă rog, că această consiliere agricolă devine obligatorie prin viitoarea PAC, pentru acordarea subvenţiei. Adică, deja se trece într-o obligativitate de a face performanţă.

De fapt, Pactul Ecologic European şi noua Politică Agricolă Comună se sintetizează astfel, pe înţelesul tuturor: este o dezintensificare a agriculturii. Deci, UE, Comisia Europeană, Consiliul, Parlamentul susţin trecerea agriculturii europene, prin instrumentul ăsta comun care se numeşte Politica Agricolă Comună, la alte condiţii, care echivalează cu dezintensificarea. Nu mai e important să obții producţii mari la hectar, ci producţii care să aibă trasabilitate, să ştii ce s-a pus şi cât s-a folosit pe zona de inputuri, producţii care să ţină cont de mediu şi de refacerea biodiversităţii. Poate că la noi în ţară problemele astea nu sunt la fel de mari ca în vestul Europei, dar făcând parte dintr-un bloc comun european, trebuie să le respectăm. Toţi indicatorii din Pactul Ecologic European sunt indicatori care trebuie puşi în nişte norme metodologice de aplicare şi reflectaţi în politicile naţionale. Nu s-a stabilit cum să se facă asta, s-a amânat o decizie în sensul ăsta.

Tineri Lideri pentru Agricultură

Reporter: Vom reveni la politicile agricole europene, dar haideți să mai amintim un proiect frumos al Clubului, Programul „Tineri Lideri pentru Agricultură”, care a început anul trecut, a dat roade şi urmează o altă serie de tineri să intre în acest program.

Florian Ciolacu: În acest program sunt tineri fermieri, până în 35 de ani, dar atenţie, în program, aşa cum noi l-am gândit şi a început, un ciclu s-a desfăşurat deja, nu au fost doar copii de fermieri care lucrează în fermă ori au absolvit școli cu profil agricol, nu, sunt jurişti, sunt absolvenţi de ASE, sunt copii de fermieri care au preluat deja o parte din activitatea fermei în responsabilitate, sunt alţii care nu au preluat, dar se pregătesc; vedeţi, problema succesiunii. Toate lucrurile astea ne-au determinat pe noi să gândim programul ca unul de a pregăti lideri şi din perspectiva asigurării succesiunii în fermă, dar la un nivel superior – următorul nivel, pentru că tinerii sunt cei care absorb mai bine şi tehnologia, şi modele de afaceri, şi pe zona de reprezentare. Şi, atunci, am deschis plaja profesiilor – dar asociate fermei – către copii de fermieri care sunt jurişti sau sunt economişti, astfel încât să putem să avem în viitor, dar în viitorul rapid, imediat, oameni care au trecut prin acest curs şi care pot oricând să fie cei care să reprezinte interesele fermierilor: la nivel zonal, la nivel regional, la nivel naţional, la Bruxelles. Acum, într-adevăr, vrem să extindem numărul cursanților. Pe pagina noastră de internet, www.cfro.ro, este o pagină dedicată programului Tineri Lideri pentru Agricultură, unde sunt imagini cu tinerii din ciclul 2019-2020, cursurile care au fost făcute, de la Conferinţa Naţională de lansare şi invitaţia pentru a se înscrie în acest program. Programul este gratuit, cursurile sunt gratuite pentru cei care se înscriu. Deci nu plătesc. Noi am selectat un număr de cursuri, pe parcursul a două etape din trei ale acestui proiect, cu unii dintre cei mai cunoscuţi şi importanţi formatori din România. Programul pe care-l facem noi nu e strict unul de a pregăti fermieri să facă agricultură mai bine, ci şi reprezentare, şi atunci îi pregătim şi în domeniul vorbitului în public, în domeniul managementului timpului, în domeniul managementul proiectului, în diplomaţie şi protocol, în domenii care ţin de înţelegerea instituţiilor româneşti şi europene care gestionează agricultura.

Un studiu făcut anul trecut de Consiliul european al tinerilor fermieri – deci european, la nivel european – arăta primele probleme pe care tinerii le văd în a-şi creşte afacerea. Şi prima era un venit echitabil, adică agricultura să fie mai bine răsplătită, al doilea era accesul la teren, adică să poată să aibă acces la terenul agricol, şi al treilea era reducerea birocraţiei.

Tinerii care au făcut parte din primul ciclu au făcut cursuri extraordinare, ceea ce ei declară după desfăşurarea acestor cursuri confirmă că ele au fost şi sunt de ajutor pentru ei. Cum le va folosi fiecare? Noi, trebuie să ştiţi că urmărim asta, vrem să creăm cu aceşti tineri şi o reţea a tinerilor care urmăresc promovarea agriculturii, astfel încât ei să discute între ei. Asta face un Club de afaceri: să pună oamenii împreună, să-şi împărtăşească bunele realizări, astfel încât să reuşească să facă mai bine; să beneficieze de informaţii care să le aducă un plus la afacere sau de o consiliere juridică, sau de un sfat economic. Ne extindem numărul, adică vor fi două serii cel puţin, anul ăsta, or să fie desfăşurate într-un regim şi online, şi faţă în faţă, direct, noi preferăm faţă în faţă – şi ei, tinerii, preferă faţă în faţă. Sunt cursuri, un modul cu ce vă spuneam mai devreme, management, timp, proiecte; este un modul dedicat cunoaşterii mai bine a problemelor de Cod fiscal din România şi a problemelor juridice, deci o aprofundare făcută de doi consultanţi români, şi al treilea modul se referă la stagii de internship. Şi, ştiţi bine, noi am trimis la Bruxelles tineri, la Reprezentanţa României pe lângă Comisia Europeană, am trimis la firme care au reprezentanţe la Bruxelles, corporaţii internaţionale; avem o înţelegere cu Ministerul Agriculturii, cu Comisiile de Agricultură din Parlament, cu instituţiile din subordinea MADR, APIA, AFIR, pentru a trimite tineri pentru scurte stagii, ca să înţeleagă cum funcţionează, sau la alte firme din domeniul agriculturii, pentru cei care sunt interesaţi mai mult de tehnologie, de agricultură. Ne extindem numărul, vrem să fie toţi parte dintr-o reţea de tineri, să comunice între ei, vrem să-şi asume responsabilități, vrem să îşi dea proba implicării lor prin numărul de discuţii şi participări la şedinţe pe care ei le au la nivel local, la nivel regional sau la nivel naţional, astfel încât programul acesta să crească.

Trebuie să trecem de la cantitate la calitate

Reporter: Să revenim la Pactul Verde European. Problema este că, iată, şi Comisia Europeană şi-a dat seama că lucrurile nu pot fi făcute foarte repede fără o consultare publică şi tocmai de aceea, recent, a lansat o consultare publică. Totodată, a anunţat că se amână până la 1 ianuarie 2022 implementarea legislaţiei, practic se doreşte ca 25% din suprafaţa agricolă să se cultive în regim ecologic până în 2030. Sigur că în spate trebuie să stea o legislaţie şi un cadru juridic foarte bine documentat şi de asta s-a şi amânat implementarea. Cum vedeţi lucrurile acestea? Pentru că Green Deal şi strategia aceasta de la fermă la consumator presupune multe, multe „dedesubturi” şi multă legislaţie care va trebui să stea în spatele unor strategii care n-au fost foarte bine documentate la momentul lansării lor.

Florian Ciolacu: Pactul Ecologic European este un program-cadru. În programul ăsta cadru există mai multe componente care sunt deja emise de către Comisie şi unele trecute prin discuţii în Parlamentul European sau în discuţii la Consiliul European. Şi mă refer aici la protocolul privind biodiversitatea, şi mă refer la acordul pe care l-aţi menţionat, „de la fermă la consumator”, „de la fermă la furculiţă”. Mai este componenta de Politică Agricolă Comună, componenta de mediu. Toţi ştim şi am spus, 30% din bugetul PAC va fi alocat pe măsuri de mediu, care au legătură, evident, cu agricultura. Deci vorbim acum de trei piloni mari ai Pactului Ecologic European. Deci Pactul este o viziune, este un concept, este un cadru. În cadrul ăsta sunt nişte planuri. În planurile alea vor trebui stabilite nişte măsuri care nu s-au luat până acum. Acum, plângerea noastră, în principal ca asociaţie, lucru pe care l-am făcut şi în România, dar şi la Bruxelles, direct, dar şi prin apartenenţa noastră la Organizaţia europeană a proprietarilor de teren agricol, deci la ELO, a fost următoarea: Pactul Ecologic European prin aceste trei componente nu are o analiză de impact economic a măsurilor enunţate deja cu cifre concrete: 50% reducerea pesticidelor cu impact de mediu, 50% reducerea îngrăşămintelor, 25% trecere în ecologic, 10% din teren să nu fie cultivat. Deci sunt multe măsuri cu nişte indicatori bine stabiliţi acolo, care nu au o analiză economică. Lucru pe care nu doar noi, ci multe asociaţii l-au cerut. Şi ţări l-au cerut. Problema agriculturii şi a respectării mediului este conştientizată. Cred că 80% din relaţia cu mediul este gestionată prin agricultură. Dar asta nu înseamnă că fermierii sunt primii vinovaţi de problemele cu care mediul se confruntă acum şi care se reflectă şi asupra lor.

Reporter: Avem şi transportatorii, avem multe alte cauze.

Florian Ciolacu: Problema este că măsurile de mediu au un impact asupra randamentului, deci trebuie schimbat, adaptat şi de aia vorbim de performanţă, de tehnologie şi agricultură digitală, cu impact asupra modelului de afaceri, că trebuie regândit; impactul este pe toată trasabilitatea asta de producţie şi produs final care ajunge pe piaţă, astfel încât să nu se creeze artificial o competiţie neloială între firme, ferme care declară că fac agricultură ecologică, dar nu fac şi iau subvenţii suplimentare faţă de unii care fac, şi atunci este o competiţie inegală. Toate lucrurile astea trebuie susţinute financiar. Chiar punând la dispoziţie aceşti bani, această sumă de care vorbeam, din PAC, în momentul acesta alte finanţări sunt în discuţie pentru punerea în aplicare, că dacă vii să pui condiţii, trebuie să vii cu bani ca să susţii, ca fermierii să le adopte.

Reporter: Corect, şi diferenţa de randament care va exista.

Florian Ciolacu: Ai o diferenţă de randament şi amintiţi-vă ce spuneam mai devreme de dezintensificarea agriculturii. Nu va mai fi un obiectiv al UE să aibă producţii mari – că aici să ştiţi că este o temă foarte sensibilă, pe care nu ştiu dacă au analizat-o economic.

Pactul Ecologic European mai are nişte componente, pe lângă astea care ţin de schimbarea în agricultură ca să respecţi mediul. Este o schimbare la nivelul dietei cetăţeanului european, adică să mănânce de calitate şi mai puţin. Sunt lucruri care într-adevăr, la nivel conceptual, se îmbină, dar la nivel practic...

Reporter: Va trebui asigurat şi venitul pe care cetăţeanul european va trebui să-l aibă pentru a cumpăra mai puţin şi mai scump.

Florian Ciolacu: Fără să creezi o discriminare în accesul la alimente. Aici este problema. Fără să creezi o discriminare la accesul la alimente. Acum, noi, ca ţară, e clar că suntem un jucător în domeniul agricol. Trebuie să trecem de la producţia mare la o producţie de calitate, şi producţia de calitate să fie transferată către procesare, astfel încât să creştem valoarea adăugată în partea de PIB pe care agricultura o are drept contribuţie la PIB. Problema este că toate lucrurile astea din Pactul Ecologic şi din noua PAC indică o schimbare de model de afaceri şi o trecere către o tehnologie avansată, pentru care pot să spun că nu te aşteaptă nimeni. Nu ne aşteaptă nimeni într-o competiţie europeană şi regională în a vinde produsele din agricultură, nu ne aşteaptă nimeni ca să ajungem şi noi din urmă pe cei care au deja tehnologiile astea. Şi atunci, având în vedere cei 30% bani care sunt alocaţi pe mediu din PAC, va fi foarte complex şi provocator să găsim proiectele, ca să-i alocăm cum trebuie. Aici venim şi noi şi spunem: domnule ministru – Minister, Guvern – aceste măsuri se încadrează bine în a fi finanţate prin aceşti bani alocaţi pe mediu, ca să vină către fermieri, să-i ajute, într-o perioadă ca asta să nu dispară; să-i ajute să se reorganizeze – e clar că e un moment pe care noi îl strigăm de un an şi jumătate de când funcţionăm, e un  moment de schimbare, se schimbă, s‑au schimbat lucrurile, nu mai avem gândirea de a respecta nişte reguli pe care Comisia, Uniunea ni le impun, ci de a urmări realizarea unor indicatori. Asta este o responsabilitate a ţării, o responsabilitate care se transferă către individ, pe nişte condiţii mai grele, în care Comisia, Uniunea îmi spun să fac mai bine, mai mult în sensul că ecologic oricum am randamentul mai scăzut, cu bani mai puţini, pentru că bugetul pe PAC scade totuşi şi pe pilonul I, şi pe pilonul II. În particular, pentru România nu scade pe pilonul I, plăţile directe, pentru că prin convergenţă am câştigat nişte bani pe hectar – asta e altceva, dar el scade la nivelul Uniunii Europene.

Reporter: Foarte puţin. Noi am avut 190, urmează 200 și un pic de euro.

Florian Ciolacu: 205 euro/ha, da. Acum, pe toate schimbările astea la nivel european pe zona de ecologic-mediu, care au impactul cel mai mare în agricultură, suntem obligaţi să le vedem ca pe nişte oportunităţi. Asta înseamnă că în modul în care noi gândim trebuie să vedem cum valorificăm fiecare centimă pusă într-un buget şi să ajungă în buzunarele fermierilor, atingând acei indicatori pe care noi trebuie să ni-i stabilim. Şi ajungem la plan naţional strategic. Noi trebuie să ne implicăm, şi ne implicăm în elaborarea legislaţiei în domeniu şi în consultările pe care Comisia le-a lansat. Încă o dată spun: direct, prin luări de poziţii, prin note pe care le trimitem la Bruxelles, şi prin ELO, care e organizaţia din care şi noi facem parte de la jumătatea acestui an.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - noiembrie 2020

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Chiar dacă ne-am obișnuit să considerăm evenimentele de prezentare de la sfârșit de campanie agricolă ca pe o sărbătoare, anul acesta am fost nevoiți să lăsăm rutina la o parte și să privim cu tristețe recolta obținută, prea mică pentru niște investiții așa de mari. Nu doar că nu a avut ce prezenta în această a unsprezecea ediție a Zilei Porumbului de la Orezu fermierul Nicolae Sitaru, dar a fost nevoit să o facă online, știute fiind restricțiile unui an de pomină.

Anul 2020 va rămâne în memoria multor fermieri nu doar ca un an al pandemiei, al restricțiilor de circulație și comunicare directă, ci și unul dintre cei mai secetoși ani pe care i-au trăit. Și nu vorbim doar de cei tineri. Bine ar fi dacă se vor putea măcar trage câteva învățături de minte. Să păstrăm, să nu distrugem ceea ce avem, indiferent ce amintire ne provoacă construcția respectivă, și mă refer, evident, la sistemele de irigații pe care mulți s-au repezit să le distrugă pentru că fuseseră făcute de „odiosul regim”. La vreme de ananghie bun ar fi fost. Fără îndoială că și nepăsarea celor 30 de ani, de după, au așternut ruina peste ele. Unii au mers împotriva curentului și le-a folosit efortul. Alții nu sunt decât victime. Preiau de-a gata o stare de fapt. Și ar mai fi o învățătură de minte care s-ar cuveni să o avem, aceea de a pune bani albi, deoparte, pentru zile negre, precum cele de azi. Iar cei cu pâinea și cuțitul să înțeleagă că cei care muncesc trebuie să primească și atunci când munca lor s-a năruit și nu a adus folos nimănui. Nu-i iei posibilitatea de a trăi, căci nu va mai avea cine să lucreze în locul lor. Cam astea sunt concluziile unor discuții purtate cu prilejul a ceea ce ar fi trebuit să fie sărbătoarea porumbului.

Din păcate, așa cum spunea organizatorul, Nicolae Sitaru, a venit vremea să prezentăm și părțile mai puțin bune. „În 10 ediții totdeauna am avut ce arăta, chiar dacă uneori a fost porumb mai puțin, anul ăsta avem și hibrizi care au producție de sub o tonă la hectar – vorbim de condiții la neirigat, așa cum s-a întâmplat în fiecare an –, dar am vrut neapărat să ținem Ziua Porumbului, chiar dacă sunt condițiile astea vitrege, pentru că trebuie să arătăm și bunele, și relele, și întotdeauna trebuie să fim onești, să spunem lucrurilor pe nume și să vedem, dacă anul ăsta am fost în această situație, poate că în viitor mai putem fi în situații delicate și trebuie să încercăm să învățăm din asta, să vedem ce e de făcut. Și sunt multe lucruri de făcut și nu neapărat cu bani mulți.” Și în discuția pe care am purtat-o cu domnia sa chiar a venit cu câteva propuneri, pe care cei în măsură să le pună în aplicare, ar trebui să le ia în seamă. (Propunerile le-am evidențiat la finalul textului)

Alexandru Stănescu, care și-a exprimat opiniile în calitate de fermier și nu de președinte al Comisiei pentru agricultură din Camera Deputaților, spunea că „e trist ceea ce vedem astăzi aici la domnul Sitaru, am înțeles că producția de porumb este undeva în jurul cantității de două tone. Mi-am adus aminte că am participat și anul trecut la Ziua Porumbului, atunci într-adevăr a fost o zi de sărbătoare, deși Nicolae Sitaru, la vremea respectivă, spunea că e puțin nemulțumit, că prin unele locuri nu prea a plouat, dar făcea producții între 9 și 12 tone. Și încă spunea că e nemulțumit... Bineînțeles că acum nu mai vorbim de mulțumire, că n-ai cum să fii mulțumit cu două tone la hectar, care reprezintă undeva la 10-15% din cheltuiala pe care a făcut-o aici în aceste lanuri de porumb”.

Un alt fermier prezent fizic la eveniment, Mihai Afiliu, spunea că „nu prea e bine ce vedem, în 23 de ani de agricultură așa ceva nu am mai văzut și nu-mi închipuiam că la noi în țară pot fi asemenea culturi”. Mai ales că domnul Afiliu, fermier din zona Buzăului, este din aceeași categorie cu gazda evenimentului, a celor care investesc fără reținere în tehnologia completă a unei culturi.

Situația de prin ferme

Despre propriile producții Nicolae Sitaru nu are doar vorbe de supărare, deși nu lipsesc, pentru că zice că a avut și niște suprafețe ceva mai plouate, la porumb. La grâu însă... „Păioasele au fost afectate mai ales de un îngheț în noaptea de 15-16 martie, pe lângă lipsa totală de apă din sol, un îngheț foarte puternic, venit pe fondul unor culturi nepregătite pentru astfel de șocuri. Deci înghețul a fost cauza care le-a distrus în primă fază și pe urmă n-au avut apă și n-au putut să plece din nou. Spre exemplu, eu am întors 500 de hectare de grâu și pe celelalte 500 am făcut o tonă la hectar. Iar la porumb eu sunt unul dintre fericiții posesori ai unor suprafețe care au fost și plouate mai mult. Și pe suprafețele alea fac ceva porumb și-mi va îmbunătăți media la hectar. Dar am vecini, în imediata apropiere, care nu au cules grâu, nu culeg nici porumb, și sunt mulți. Aici, în județul Ialomița. Dar în Dobrogea nu s-a cules nimic!”

Legat de cauza dezastrului de la păioase, și Mihai Afiliu susține că principala cauză a fost înghețul din primăvară. „Dacă discutăm de păioase, cum a fost aici, cu sub o tonă la hectar, așa a fost și la noi. A fost înghețul ăla... După părerea mea, nu numai lipsa de precipitații a dus la distrugerea culturilor de păioase, de rapiță, ci și înghețul acela. E părerea mea, ca specialist în agricultură.”

Fermierul din județul Buzău, Mihai Afiliu lăsa impresia că e mulțumit că dezastrul în zona lui era mai mic decât ce văzuse aici. „La Buzău e un pic mai bine, în partea de nord a județului, sub dealuri, e un pic mai bine. Și la mine în fermă am așa, dar foarte puțin, am și mai frumoase. Au fost alte precipitații și temperaturile... Dar nu numai acestea au produs fenomenul de distrugere a culturilor, ci și vântul, care în Bărăgan e mai cald și uscat, pârjolind mult mai mult culturile decât la noi în zonă, acolo fiind un pic mai la adăpost. La irigat aproape că sunt normale producțiile.”

Și pentru că a venit vorba despre irigații, am remarcat replica sa de om victorios, care și-a simțit încununat efortul cu acest prilej. „După ce am pățit în 2003, mi-am dat seama că fără sistem de irigații nu pot rezista. Și de atunci am investit continuu, pentru că m-am așteptat la seceta asta. Sincer, nu mă așteptam în halul acesta. Și am reușit să montez de-a lungul timpului 31 de pivoți, irig peste 2.000 de hectare și prin faptul că irig și cu zootehnia pot să mai învârt un an, adică cât de cât... sper să închei în picioare.”

Despre irigații a opinat și Alexandru Stănescu. „Tot timpul am plecat cu speranță, că vă dați seama, când investești în jur de 4000 de lei pe hectar trebuie să ai speranțe și în niciun caz nu să te gândești că anul viitor va mai fi un an ca acesta. E o vorbă românească: după bine vine rău, după rău vine bine, considerăm că anul 2020 a fost un an rău din punct de vedere agricol, sperăm ca anul 2021 să fie un an bun, totuși nu trebuie să mergem numai pe speranțe și trebuie să găsim soluții să irigăm culturile, pentru că, vedeți bine, e posibil să avem alți câțiva ani cu secetă. Și, apropo de irigat, ieri am fost în județul Buzău, am fost la un fermier curajos, zicea el, puțin nebun, care iriga în jur de 70 de hectare de porumb prin picurare. Vă dați seama, s-a întins pe 70 de hectare de porumb, să întinzi instalație de picurare. Era o variantă, era chiar bucuros, pentru că dacă în zona neirigată, în zona lor acolo, făceau tot 2-3 tone la hectar, el spera să închidă, și sigur se închidea, pentru că am văzut și eu cultura irigată, undeva la 14-15 tone la hectar.” Despre o astfel de instalație am scris și noi în revistă, chestiunea este că soluția e cam costisitoare, deși are multe avantaje din punct de vedere ecologic și poate o formă de sprijinire pe viitor s-ar integra la cerințele Uniunii Europene. Poate nu, dar ar fi de studiat.

În ceea ce îl privește pe Mihai Afiliu, care am văzut că se ocupă și cu zootehnia, el are o nemulțumire legată de aceasta, pe care o au, cu siguranță, și alți crescători de animale. „Discutăm de vaca cu lapte, care este specialitatea mea. Vă pot spune că se vrea, dar nu se vrea. Adică, se vrea să facem zootehnie, se vrea să facem vaca cu lapte – care e cea mai grea, „industria grea” a zootehniei, dar la subvenții... eu iau subvenții pe 4% din laptele pe care-l predau. A fost cu data de 2013, atunci dădeam 94.000 de litri de lapte, acum dau 20.000 de litri de lapte.”

Într-adevăr, acestei situații ar trebui găsită grabnic o rezolvare, pentru că sunt și dintre cei care nu mai au vaci, dar primesc în continuare subvenția. Iar următoarea remarcă, ce îi aparține, este justificată și îngrijorătoare: „Rugăm decidenții politici, decidenții țării, să rezolve situația, pentru că... să vă spun, și dvs. știți: unde se câștigă bani, toată lumea vrea să investească, unde se pierd, nu mai investește nimeni.” Iar noi adăugăm că fără subvențiile acestea care echilibrează diferența dintre efortul financiar depus de fermieri și prețul pieței, nu se prea poate rezista și nu e deloc onest să produci lapte și subvenția să o ia altul. În ceea ce privește prețurile, inegalitatea subvențiilor pe o piață liberă duce la un dezechilibru artificial. El crede că și numărul celor care ar produce ar crește, dacă ar fi corect subvenționați. „Nicăieri nu sunt prețurile bune la lapte. Problema e de subvențiile fiecărei țări. De ce noi luăm lapte de la unguri și polonezi? Pentru că acolo sunt subvențiile adecvate și la noi nu. Aici sunt simple lucrurile, dar noi le complicăm. Cum fac ăia lapte? Fac pentru că au subvenții. Dacă eu, care dau 20.000 de litri de lapte, am o subvenție bună, nu v-ați apuca și dvs. din 10.000 de litri să dați 15.000 sau 100.000 de lapte pe zi? Deci toată lumea caută să câștige bani – ce să ne dăm că... dar ați observat și dvs. că noii politicieni cam nu îi suportă pe cei cu fermele mari. Nici n-au venit bine la putere și ne-au vorbit de plafonare – ceea ce s-a renunțat. Deci vă repet: fiecare dacă este subvenționat pentru cât produce, ar fi o ok și toată lumea ar produce în țara asta.”

Prin chichițele asigurărilor

Revenind la Nicolae Sitaru, acesta spune că a avut asigurate culturile înființate în toamnă, dar sunt probleme și aici, o dată în ceea ce privește posibila rambursare din partea Uniunii Europene a 70% din prima de asigurare și a doua oară cu asigurarea propriu-zisă. „Pentru rambursare nici măcar n-am depus actele. N-am putut să depun actele, pentru că întotdeauna când o regulă pare că-i bună trebuie să găsim noi o soluție s-o încurcăm. Pentru că acum, spre exemplu, anul ăsta de grație, 2020, la noi au intervenit niște modificări în declarația de la APIA. Adică, am declarat inițial cum am semănat în toamnă și în primăvară, și după ce am întors culturile respective, până la sfârșitul lui iunie am avut posibilitatea să facem modificările la APIA. Acum, când vrem să depunem aceste cereri de rambursare a 70% pe anumite porțiuni, că nu-i peste tot, a primei de asigurare, softul de la APIA nu recunoaște suprafețele, că trebuia să fii asigurat pe toată suprafața, or, noi am asigurat suprafețele care erau semănate până pe 30 aprilie, că până atunci se face asigurare pentru secetă,  mai târziu nu ți-o mai face. Și dacă eu am modificat în iunie cererea de la APIA, acum softul de la APIA nu recunoaște și nu primește cererea. E românească chestia. Nu putem să declarăm și o să ne împingă la fel ca anul trecut în ultima zi cu declarațiile că modifică pe grabă, și-n ultima zi i se blochează softul și nu mai poți să declari, și gata. Banii de la Uniunea Europeană nu mai vin.”

În ceea ce privește banii de la asigurător, spune că deja a primit niște sume pe o suprafață cu daună totală. Dar e o chestiune care ar trebui studiată pe viitor: „La daună totală – e un truc aici, dar ăsta e produsul și nu vreau să-l critic, că sper să fie și la anul. Toată lumea caută să-și minimizeze riscurile și e normal să facă ceva, e cu franciză 30%, dar problema este următoarea: că franciza aia rămâne la suma asigurată și o asiguri la producție, dar dacă e daună totală scade din deviz franciza aia mare, din producție. Și atunci, dacă spre exemplu eu am cheltuieli directe de 3000 de lei, și-mi scade de la 5500, cât am asigurat eu, franciza de 30%, de la 3000 de lei îmi scade 1650 și rămâi cu 1350. E o chestiune care trebuie reglată, în viitor”.

Oricum speră să mai aibă parte de asigurare pe secetă și la anul, pentru că se teme că fiind o singură companie care a făcut astfel de asigurări, s-ar putea să nu le mai convină. „Din păcate, din ce am discutat cu ei, faptul că anul ăsta nu s-au asigurat decât cei din zona afectată și practic ei sunt în proporție de aproape sută la sută chemați la daune, nu știu la anul dacă le mai vine să mai facă asigurări, dacă vor mai avea acest produs în raft la vânzare.”

Criza va trece, dar cum?

În ceea ce privește demersurile pentru ajutorul pe care îl sperau fermierii din partea statului, Nicolae Sitaru crede că puteau fi și altfel realizate, numai că acum, când e nevoie de ele. „Sigur că e un an complicat și noi înțelegem asta, c-a fost și criza asta Covid, că sunt încasări foarte proaste, dar noi, dacă vrem să avem o continuitate în activitatea agricolă, trebuie să ne uităm la mediul agricol din România și trebuie făcut ceva. Că, altfel, noi vom trece peste criza asta, indiferent ce face guvernul, anul ăsta și la anul, dar depinde cum trecem: trecem cu toate suprafețele lucrate și cu speranța unor producții mari la anul sau trecem cu jumătate din suprafețe lucrate și jumătate nelucrate? Că am mai trecut prin din astea, a mai avut România 4 milioane de hectare nelucrate. Deci noi vrem ca și fermele mai slabe, și fermele mai bune să fie ajutate să treacă peste momentul ăsta greu și poate că soluții erau mai multe. S-a optat pentru soluția asta de ajutor. Se putea opta și pentru o garanție dată pe un termen la fermier care să poată să împrumute și să treacă peste anii ăștia. Datoriile sunt datorii și trebuie plătite, nu neapărat rostogolirea datoriilor vechi. Trebuie văzut ce facem ca fermierii să mai aibă acces la niște resurse, pentru că semănatul din toamnă până la primăvară trebuie să trăiască și, tot așa, le trebuie resurse noi. Și trebuie văzut cum îi trecem dintr-o parte în alta. Și trebuie să fii inventiv și să găsești soluții, că altfel de trecut trecem, dar rămânem cu suprafețe nelucrate sau lucrate prost, și atunci producția de la anul va fi foarte afectată, dacă va fi un an normal, dacă va ploua. Dacă nu va ploua, oricum va fi foarte complicat.”

În final, o părere a noastră, chiar dacă nu e concluzivă. Nu zice nimeni să nu lași piața să decidă ce este valoros și eficient în plan economic, dar nici să te faci că nu vezi dezechilibrele care apar, din varii motive, pe care ai putea să le corectezi intervenind legislativ și administrativ. Este ceea ce toată lumea așteaptă de la un stat responsabil.

Propuneri ale fermierului Nicolae Sitaru

„Cred că reumplerea Bărăganului cu perdele de protecţie ar putea fi făcută fără bani de la stat, dar ca în orice activitate trebuie pus ceva: trebuie pus un zăhărel, trebuie stimulat cumva. Şi eu m-am gândit că s-ar putea face asta dacă am avea nişte reguli stabilite în aşa fel încât perdeaua de protecţie să fie considerată ca orice cultură – ca grâul, ca porumbul, ca soia – pe care o pui şi o desfiinţezi ori de câte ori e nevoie. Pentru că prima condiţie ca să putem face perdele este să nu ceri acordul proprietarului. Dacă mă pui să cer acordul proprietarului, e lucru încheiat – nu se mai face nicio perdea de protecţie. Statul are, de vreo 15 ani, un proiect prin care să împădurească aceste suprafeţe şi n-a împădurit niciun metru, tocmai din cauza faptului că în unele sole trebuie să iei acordul de la sute de proprietari. Și nu acordul ar fi problema, că oamenii nu se opun neapărat, problema este că foarte mulţi nu mai sunt pe aici, sunt plecaţi, şi foarte mulţi proprietari nu au dezbătute succesiunile şi n-ai cui să ceri aprobarea.

Sunt fermieri care au plantat şi au înfiinţat perdele forestiere şi eu sunt unul dintre ei, și acum este primul an în care am putut declara perdelele. Eu am 15 hectare de perdele, poate că până acum puteam să înverzesc toată ferma, dar m-am oprit pentru că nu puteam să declar la APIA suprafeţele pentru care plăteam şi arendă şi pe care le-am şi întreţinut, şi tot timpul ni s a spus că salcâmul este o specie invazivă şi că nu e încurajat să o punem. Anul ăsta, am reuşit să declarăm, s-au modificat nişte lucruri la APIA şi am putut să declarăm.

E un lucru bun şi la înverzire. Dar ca să pui, să dai un imbold plantării acestor perdele, ar trebui să fie considerat de trei ori un hectar de pădure înverzit. Adică pentru un hectar de perdea să-ţi pună trei hectare de înverzire, şi în felul ăsta susţii plantarea pomilor fără să te coste nimic.

Şi mai e un motiv pentru care spun asta: Bărăganul tot este înverzit prin culturile care se înfiinţează de toamna, ele oricum acoperă cel puţin 40% din suprafaţă. Şi înverzind cu culturi în ogor propriu, completând înverzirea cu perdele de protecţie, tot spaţiul ăsta pustiu va fi mobilat altfel şi va arăta mult mai bine. Deci asta ar fi o primă măsură care n-ar costa nimic statul, doar ar pune zăhărel într-o activitate, adică: uite, vă dăm şi o bombonică dacă voi faceţi un efort.”

„Anul ăsta, a fost o secetă pedologică extremă. Dacă ar fi fost să se irige cele 3 milioane de hectare care au fost înfiinţate pe vremea lui Ceauşescu în zonă şi în ţară, precis n-ar fi fost apă. N-ar fi fost apă nici pentru 800.000 de hectare, pentru că anul ăsta s-au irigat abia 200.000 de hectare şi astea au avut sincope. Au fost şi 7-8 udări consistente pe aceeaşi suprafaţă. Şi atunci, dacă e să ne gândim că în viitor frecvenţa anilor secetoşi să fie mai mare, ar trebui să ne gândim la irigaţii într-o altă paradigmă: fie să facem nişte acumulări de apă, să acumulăm iarna şi să avem nişte rezerve în nişte locuri pe care să le folosim vara, ca, de exemplu râul Ialomiţa, care a fost anul ăsta la cotă minimă istorică, dacă puneam toţi motopompe n-aveam ce să tragem. Şi din Dunăre, sub un anumit nivel nici nu-ţi dă voie să scoţi apa. Şi atunci noi ar trebui să gândim un sistem care să creeze nişte rezerve, pe care să le facem când e apă multă şi să le folosim când e apă puţină. Sau să ne gândim la sistemele de irigaţii care folosesc apă mult mai puţină, adică picurare sau asta, dar astea sunt deja mult mai scumpe.

Dar până să ajungem la irigaţii, trebuie să lămurim anumite lucruri: anul ăsta, ni s-a reproşat de către minister că „v-am pus apă pe lângă 800.000 de hectare de teren şi fermierii n-au irigat decât vreo 200.000 de hectare”. Şi ar trebui găsit răspunsul la întrebarea de ce 600.000 de hectare nu s-au irigat, dacă era apă? Poate că n-au avut echipamente, poate că un fermier care trebuie să investească până la 3000 de euro pe hectar se gândeşte de o sută de ori înainte să facă investiţia, că investiţia n-o face pe terenul lui, de regulă, o face pe terenul altuia; la fel ca şi la perdele, ca să treci cu o ţeavă prin pământul altuia trebuie să-i ceri acordul şi n-ai de unde să-l iei, şi e o problemă asta...

Pe urmă, arenda ar trebui să fie un instrument care să încurajeze fermierii să investească, pentru că arenda este un contract care, respectat în mod facultativ, sigur, nu te îmbie nimeni să zici: eu mă apuc de sistem de irigaţii; şi când o pun în funcţiune, vine nea Gheorghe şi zice: măi băiete, ai pământul la irigat, mie fie îmi dai dublu arenda, fie îmi dai pământul şi îl lucrez singur – şi ţi-a stricat tot sistemul de irigat. Deci, înainte să ne gândim să ne apucăm să cheltuim, trebuie să ne apucăm să facem nişte reguli care să ne permită ulterior, când avem apă, să putem să o folosim, să putem face investiţii.”

„Și pentru contractul de arendă ar trebui găsite nişte formule. Adică pe de o parte ne cramponăm de o legislaţie care tot timpul pune piedici celor care vor să facă ceva, sigur că unii n-au ţinut cont şi au făcut, şi nu s-a întâmplat nimic.

Contractul de arendă trebuie să respecte cumva o perioadă în care să-ţi recuperezi măcar investiţia, că dacă te apuci să faci o investiţie şi eşti cu gândul că e incertă recuperarea ei, n-o faci. Şi atunci ar trebui să vorbim de un contract de o perioadă minimă. De 10 ani măcar, adică să ai timpul în care să poţi să recuperezi şi să fie clar că, aşa cum contractul de arendă e titlu executoriu, aşa şi în partea cealaltă să zică: ai făcut contract? 10 ani, nu mai avem ce discuta! Că acum sunt situaţii de genul: vine cineva şi zice: maică, eu am semnat pentru contractul de arendă, dar, uite, mi s-a întors copilul din Spania... şi eşti om, şi înţelegi, şi-i dai pământul, că poate are dreptate. Dar de multe ori pune un motiv ca să facă un transfer de arendă de la unul la altul, ceea ce e oarecum nefiresc. E adevărat că sunt ţări, cum e Franţa, spre exemplu, în care nivelul arendei e stabilit în funcţie de bonitatea terenului, în funcţie de zonă şi e un nivel de arendă la fel pentru toată lumea, şi atunci nu mai există competiţia asta între fermieri ca să fie un soi de competiţie pe arendă. Sigur că nu strică nimănui competiţia şi e bine că există, dar în anumite cazuri poate fi periculos, pentru că se ajunge încet-încet în zone nesustenabile, de ineficienţă economică, adică să nu mai fie tentant să lucrezi pământul, că dacă tot câştigul îl dai numai într-o parte... Firesc ar fi ca undeva să fie împărţit profitul, multianual, că sunt şi ani din ăştia în care noi pierdem nişte bani, mulţi, şi-i vom recupera în câţiva ani de acum încolo. Şi atunci trebuie multianual să fie cumva împărţit câştigul cu proprietarul de pământ. Dar lucrul ăsta ar fi putut să fie făcut de un organism independent şi să stabilească nivelul arendei în funcţie de bonitatea terenului, de zonă şi atunci nu ar mai fi fost această problemă. Cum în Franţa nu e problema asta, e stabilit nivelul arendei, toată lumea plăteşte și nu are de ce să rezilieze contractul decât dacă vrea să-şi lucreze pământul şi atunci nu e nicio problemă.”

„Întotdeauna, în toate organizaţiile în care am activat, fermierii care au făcut parte din conducerea asociaţiei niciodată n-au fost retribuiţi. Adică, ei au făcut nişte activităţi care au fost în folosul lor şi era firesc să nu fie, şi aşa consider şi acum. Noi am retribuit doar stafful executiv, care e firesc să fie plătit pentru munca prestată. Din păcate, nu toţi fermierii înţeleg că trebuie să construim împreună activitatea asta şi foarte mulţi fermieri îşi aduc aminte de asociaţii doar când le e greu. Eu le zic tuturor celor care sunt nemulţumiţi de organizaţiile care există pe piaţa agricolă din România să vină, în oricare dintre ele, să le întărească şi în felul ăsta să fie mai bune. Să le întărească cu susţinere, şi materială, şi umană, pentru că într-o organizaţie trebuie să aloci nişte timp, să aloci nişte resurse, ea nu se ţine doar cu zâmbete sau înjurături, şi atunci trebuie să participăm cu toţii la construirea acestor organizaţii. Şi organizaţiile au fost foarte importante de-a lungul timpului, că fără ele niciodată nu ar fi fost corectate anumite măsuri, anumite reguli şi nu ar fi fost posibilă niciodată susţinerea unor momente complicate din activitatea agricolă, pentru că, de regulă, de la organizaţiile profesionale a venit chemarea către autorităţi.”

Articol publicat în Revista Femierului, ediția print - noiembrie 2020

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Am stat de vorbă cu fermierul Alexandru Baciu, printre vaci, în adăpostul construit anul trecut, spre toamnă, cu fonduri proprii, pentru că de cele europene, veți vedea în continuare, zice că s-a lecuit. Veți putea citi aici câteva dintre opiniile sale cu privire la creșterea taurinelor pentru producția de carne, la subvenții, asocierea producătorilor agricoli, viitoarele strategii europene, valorificarea producției agricole. Alexandru Baciu are, în județul Călărași, comuna Grădiștea, sat Cunești, o fermă mixtă – circa 3.000 ha de teren agricol și aproximativ 1.200 bovine. Totodată, sub brandul „Ferma Baciu”, fermierul călărășean, ajutat de fiul său – George, valorifică în propriile magazine produsele obținute în fermă.

Hrana pe care o oferă animalelor degaja un miros așa de frumos, că aproape mi se făcuse poftă, de aceea am și început dialogul cu această temă, hrana. Alexandru Baciu o consideră esențială, determinantă (au fost cuvintele lui) pentru a obține o carne de vită de calitate. Silozul reprezintă hrana de bază în fermă, silozul de porumb. „Are calități deosebite, porumbul a fost la irigat, a fost luat în timp optim, amestecat cu paie și ceva lucernă, concentrate. Dacă nu mănâncă o hrană de calitate în adăpost, pășunile, cel puțin din România, nu satisfac în totalitate necesitățile unui animal de carne. Cine spune că face animalul numai pe pășune și are nu știu ce calități e poveste, e pentru PR sau pentru reclamă. Dacă nu-i dai furaj concentrat, dacă nu-i dai lucernă, dacă nu-i dai siloz..., pe pășune... Care-s calitățile pășunilor din România? Pășunile din România sunt ținute numai pentru subvenție, de către unii...”

Și așa cum îi pasă cu ce își hrănește animalele, la fel se îngrijește și de un adăpost bun. Zice, argumentând observația pe care am făcut-o despre înălțimea acestuia ca fiind mai mare decât celelalte mai vechi, mai precis de 8,5 m la coamă, că vitele au nevoie de foarte mult aer „«Doctorul» unei ferme de vaci le reprezintă aerul și viteza vântului. Am ajuns la concluzia, având experiența celor făcute pe fonduri europene, volumul de aer nu este suficient de mare să asigure confortul animalelor.” Iată dovada că experiența contează, te ajută să vezi ce merge și ce nu. Ca și faptul că te costă mai mult și ai mai multă bătaie de cap dacă folosești fondurile europene, care, după opinia sa, nu sunt atât de avantajoase. „În himera asta cu fondurile europene, vreau să vă spun că ne amăgim prin faptul că, într-adevăr primim 50%, dar acel 50%, când tragi linia, de fapt nu mai este 50%. Eu am și renunțat să mai fac proiect pe fonduri europene, am făcut unul, când am tras linia în loc să luăm 50% am luat 32%. Atâta a rămas, din hârtii, contabilicește, atât a rămas, și diferența a trebuit s-o punem noi. Și atunci când ne-am extins, și am considerat că mai trebuie să construim un adăpost, am luat decizia să-l construim din surse proprii, în sensul că să cumpărăm toate materialele de construcții din România și am făcut totul în regie proprie, cu personalul propriu, și a ieșit un adăpost destul de ok, din toate punctele de vedere, al confortului pentru animale, îndeplinim toate condițiile de bunăstare”. În acest moment și-a adus aminte că s-ar cuveni ca în următorul PNS să se acorde un bonus pentru bunăstare și pentru crescătorii de vaci, după care a continuat cu prețul mare plătit la construcția primelor adăposturi. „A fost și foarte scump, foarte, foarte scump, fiindcă este o politică acum, a tuturor firmelor care livrează echipamente pe fonduri europene, să-și pună un adaos în preț mai mare, că, vezi Doamne, sunt pe fonduri europene. Dau un exemplu: sandvișul pentru acoperiș l-am luat pe fonduri europene cu 35 euro mp, c-a venit din Italia sau din Franța sau din Germania, iar pe ăsta pe care l-am luat din România l-am luat cu 13 euro mp., Culmea, făcut de aceeași firmă, dar în România, cu muncitori de la noi, cu taxe plătite aici etc. Acest adăpost a costat jumătate din prețul celuilalt grajd pe care l-am făcut pe fonduri, ăla m-a costat 575.000 de euro, iar ăsta m-a costat undeva la 210.000 – 215.000 euro. Adică acea contribuție pe care o aveam și la un proiect cu finanțare europeană. Am scăpat, și de birocrație, și de dureri de cap, și de „uite sandvișul – nu e sandvișul”, că nu e cu trei cute, că e cu cinci cute...”.

Am găsit la ferma lui Alexandru Baciu o rasă pe care nu am mai văzut-o prin alte ferme. Aveam să aflu că este o rasă de taurine pentru producția de carne, care se cheamă Aubrac, este o rasă franțuzească, care în Franța este consumată drept carne de lux, deoarece nu are culoarea roșie la sacrificare, specifică vacilor de carne, ci bate spre alb. Se pare că francezii o consideră carne albă, fiind foarte apreciată în restaurante și în măcelării. „Carnea care provine de la această rasă, este net superioară tuturor raselor de carne care mi-au trecut mie în acești ani prin grajduri și prin abator, în sensul că rata de randament, care este foarte importantă la abatorizare, este foarte mare. Are un volum mare de carne în detrimentul oaselor. Oasele sunt în cantitate foarte mică, randamentul pleacă de la 60% în sus, ceea ce pentru un abator este foarte bine. Eu nu am rasa respectivă ca matcă, cumpăr tăurașii, după ce se înțarcă, de la un coleg fermier din Sibiu, Ciprian Gherghel, de la Bruiu, are o matcă de 400 de capete numai din această rasă, paradoxul este că a crescut vaci de lapte-carne și a renunțat la ele pentru această rasă, care este mult mai prolifică; este o rasă semisălbatică, ne chinuim să strângem tăurașii de pe pășune, de prin pădure. Cam la 6 luni îi înțarcă, în jur de 200-250 kg. Sunt chiar foarte, foarte mulțumit.” Este mulțumit și pentru că poate să își țină standardul de calitate foarte sus. „Noi având și abatorul propriu, și magazine, și un mic restaurant, suntem interesați să oferim constant aceeași calitate. De aia nici nu fac achiziții de animale de la alte ferme, fiindcă gustul cărnii de vită este dat esențial de hrana pe care o consumă.”

„N-ar trebui să primim nimic de la stat”

Chiar dacă cei mai mulți îl cunoaștem pe Alexandru Baciu ca pe un fermier specializat pe zootehnie nu trebuie să uităm că deține și exploatează și teren agricol pentru a-și produce necesarul de furaje. De aici și perspectiva înțelegătoare pe care o are vizavi de cei care administrează ferme cu profil exclusiv vegetal. Opiniile lui fiind ale cuiva care trece solidar prin aceeași situație, în ciuda faptului că pentru el problema nu este atât de gravă.

Situația creată de secetă, dezastrul financiar prin care trec fermierii, care nu primesc un ajutor real de la stat, îl irită foarte mult: „Toți colegii mei care au și zootehnie să înțeleagă că zootehnia nu se poate dezvolta fără vegetal. Dacă nu pot să însămânțez în toamnă, nici grâu, nici orz, în primăvară n-o să am ce să dau, nici la porc, nici la pasăre, nici la vacă. Unul dintre colegii noștri și-a făcut el calculul că lui, dacă-i dă 80% și îi mai dă și 20%, el e mulțumit, îi ajunge. Îi ajunge lui, dar celorlalți colegi nu le ajunge! De ce? Eu am spus așa: am vândut laptele? L-am vândut. Cu preț mai mic, e adevărat, dar l-am vândut. Am vândut carnea? Tot așa. M-am chinuit, dar am vândut, am încasat niște bani. Dar cel care n-a avut ce să recolteze? Nimic a recoltat, nimic a vândut! De unde-și plătește salariații, de unde-și plătește ratele la bănci, leasingurile și ce o mai avea? Normal, dacă ar trebui să plătim cu aceeași monedă statului, ar trebui: „Bă, statule, n-am recoltat nimic, nici nu-ți plătesc nimic! Cum nici tu nu vrei să ai grijă de mine, că sunt cetățeanul tău, până la urmă, nu sunt al Bangladesh-ului, ai grijă de mine, că sunt contribuabilul tău, tu, stat, de pe umerii mei trăiești, din taxele și impozitele pe care le plătesc eu!”. Într-un alt context al discuției, aparent s-a contrazis, susținea că, din contră, statul nici n-ar trebui să îi ajute cu ceva, în mod concret, pretinzând o contribuție organizațională, un cadru legislativ: „Eu îmi plătesc taxele lună de lună, în condițiile în care de la stat nu prea primim nimic. De fapt, nici n-ar trebui, dacă am fi o societate normală, n-ar trebui să primim nimic de la stat. Statul ar trebui să ne creeze pârghiile necesare să ne desfășurăm activitatea în mod civilizat și eficient. Adică, atunci când tragi linia, să nu câștigi 300%, dar măcar acolo, în loc de un leu să ai unu virgulă unu, și atunci ar fi OK.”

Un alt aspect care îl deranjează, legat de modul cum abordează cei care decid în agricultura României, este disputa creată artificial între fermieri. „Eu am spus, și ați văzut că e în piață disputa asta între mici, mari, că-i mic, că-i mare. În primul rând, că este o treabă artificială, impusă de funcționarii statului, au pus în antagonism micul fermier cu «latifundiarii» cum le spune lor să ne zică, în condițiile în care el, stat, nu a definit ferma din România. Tipul fermei. Se pune problema că toată lumea trebuie să primească – sunt de acord, dar să vedem ambele părți ale monedei: cât încasează statul de pe urma tuturor agricultorilor, la buget? Că una este să plătești impozit pe venit și să ai salariați și toată nebunia, și una e să plătești impozit pe normă, pe persoană fizică – n-am nimic cu persoanele fizice, dar spuneți-mi și mie unde în Europa are o mie de hectare pe persoană fizică și încasează subvenție ca ăla care are societate cu o mie de angajați? Sunt persoane fizice în România care au 8.000 de hectare de pășune! Păi să vă fac eu calculul: 8.000 de hectare de pășune montană ori 300 sau 400 de euro, că-i zonă defavorizată, câți bani încasează pe persoană fizică? Și plătește pe normă de venit? Vi se pare corect? Mie nu mi se pare corect.”

Neseriozitate, neîncredere, neasociere

Își dorește să înființeze o asociație în zona sa, pentru a putea să-și desfacă marfa mai eficient, să poată să aibă un statut mai bun în negocierea cu supermarketurile. „Deși la mine afacerea este integrată cap-coadă, am magazinele mele, am abatorul meu, aș putea să zic: eu sunt mulțumit că am desfacerea asigurată, dar nu, n-am renunțat și încă cochetez cu ideea de a ne strânge mai mulți fermieri într-o cooperativă, într-un... ceva prin care să vindem în comun. Fiindcă, dacă suntem mai mulți pe filieră – unul face lapte, unul face carne, unul face roșii... – problema noastră cea mai mare este să găsim un lanț de magazine românești, mie nu-mi trebuie să fac eu șaptezeci de mii de magazine ale mele, că e o bătaie de cap în plus, dar dacă am găsi la capătul celălalt tot așa organizat un lanț de magazine românești care să ne primească cu marfa și să ducem și noi marfă de calitate, nu bălării, atunci ar fi un model de urmat.” Asta, pentru că pune preț pe seriozitate în relațiile de afaceri și crede că se pierde foarte mult atunci când aceasta lipsește, mai ales într-o asociere. Pentru că sunt mai mulți cei care sunt reprezentați într-o relație cu un lanț de magazine. „Faci contract cu ăla cu magazinele și-i spui: nu mai lua din Italia mere sau vinete, că-ți aduc eu, de la data de la data de, și când vine la tine «unde-s vinetele?», «Le-am vândut la marginea șoselei, că mi-a dat ăla un preț mai bun» și am băgat eu banii la teșcherea... deci să fim serioși. De nu suntem serioși, nu se va face nimic, să știți!”

De fapt această chestiune, a seriozității, este, în opinia sa, una din cauzele eșecului asocierii în general în România. Zice că oamenii au, pe de o parte, tentația de a nu fi cinstiți până la capăt și, pe de altă parte, ca o consecință a primeia, că nu au încredere. „Numărul mic de forme asociative vine din neîncrederea care există între noi, vine din egoismul pe care-l avem în noi, din faptul că toată lumea zice «lasă să facă Rancu, că dacă face Rancu poate mă lipesc și eu de el». Dar nu vine niciunul cu inițiativă să spună: «Eu fac pui – dau un exemplu –, tu ce faci?, roșii; celălalt ce faci?, brânză... Bun: brânza, puii și cu roșiile, găsim o formă să le vindem în comun?». Eu zic că am găsi. [...] Eu aș zice că mie nu-mi mai trebuie să mă unesc cu nimeni, dar eu chiar acum am un proiect la care lucrez și mental, și pe hârtie, să strâng câțiva colegi de aici din județ, să facem, chiar să înființăm o cooperativă din asta. Am zis prima dată să o înființăm și în paralel am și discuții cu niște lanțuri de magazine să vedem dacă putem să intrăm, să găsim seriozitate. Pentru că și la lanțul de magazine este o problemă, că el vinde oul meu, vinde laptele meu și este esențial să-mi dea și banul, că dacă aștept 60 de zile n-am făcut nicio afacere, că putem să ne cooperativizăm în 70.000 de cooperative, că înseamnă o decapitalizare a mea și o capitalizare a comerciantului, adică el rulează banii mei 45-50-60 de zile și când mi-i dă mie pe marfă, valoarea nu mai e... de aia vă spun de seriozitate, că trebuie să avem seriozitate. [...] Dacă am fi oameni, să nu ne mai gândim că ce-ar fi să ne șmecherim unul pe altul, ci să spunem că suntem cinci în ciorba asta, fiecare când semnăm acolo că facem cooperativa, dar semnătura poate de multe ori nu contează că ai dat-o pe o foaie de hârtie, semnătura din cap este cea mai importantă și cuvântul pe care-l ai, că dacă facem o cooperativă și eu produc carne de vită nu mă duc peste ăla cu lapte să mă bag peste el, el să-și facă, fiecare să-și facă în dreptul lui.”  

Puterea asociaților vine din finanțare

El consideră mai grav decât asta faptul că federațiile de asociații nu sunt capabile să facă ceva pentru fermieri. Asta, pentru că membrii din asociații nu sunt dispuși să susțină financiar organizația. „Dacă te-ai înscris într-o formă asociativă și vrei să beneficiezi de niște avantaje, trebuie să plătești și o cotizație, pe care noi nu o plătim.”

O problemă pe care o consideră gravă și crede că este o consecință a acestei lipse de finanțare este neputința de a transmite către Bruxelles dorințele lor. Zice că se rupe undeva comunicarea. Că ei transmit către minister ce își doresc, aduc și documentație pentru asta, ca argumente, dar acolo nu mai ajunge. Îl doare că nu pot merge ei, fermierii, prin reprezentanți direcți, acolo. „România, după cum bine știți, nu este prezentă cu nicio formă asociativă la Comisia Europeană la Bruxelles, fiindcă – ne întoarcem la cotizație: suntem nu știu câte asociații profesionale. Ca să fim prezenți, cum sunt polonezii, cehii, italienii, austriecii, nemții la masă, trebuie să contribui cu ceva!”

Nu își dorește să meargă el personal, nu consideră că ar fi de folos să fie reprezentați de unul dintre ei, ci să angajeze pe cineva foarte competent, care să aibă abilități de comunicare și să înțeleagă și agronomia, și economia, și dreptul. „Să meargă cu lecția învățată, cu toate documentele de la A la Z împreună cu funcționarul de la Ministerul Agriculturii. Și dacă vede că ăla o ia pe arătură, să-l tragă de mânecă să-i spună: nu‑i așa.”

Crede că ar fi mai bine dacă această contribuție ar fi obligatorie, impusă prin lege: „Măi, frate, încasezi bani de la stat, dă și ceva la o formă asociativă. Prin stat. Benevol nu va face nimeni, că vorba aia, românească, fă-i ceva românului care se duce de bună voie să plătească, aiurea. Și la urmă vine și mă trage pe mine la răspundere, sau pe tine, și zice: «Măi, n-ați făcut nimic sau nu faceți nimic!». Păi să gândim invers: ce ai făcut tu pentru asociația aia, ca să facă și ea ceva pentru tine?”.

I-am sugerat că poate schimbarea de generație ar produce și o schimbare de mentalitate, el zice că nu. Doar că legislația ar trebui să fie mai clară, mai coerentă și mai vizionară. „Generațiile care vin după noi cam iau năravurile noastre. Nu e nevoie de schimbarea generațiilor. Ar trebui făcut un cadru legislativ simplu, coerent, nu stufos, nu să vii, după ce ai dat o lege de 10 pagini, cu norme metodologice de aplicare de 500 de pagini, de nu mai înțelege nimeni, că până ajungi să citești ultimul alineat, deja primele alineate din norme nu mai au aplicabilitate. Aceste forme asociative – dacă ne referim la formele lucrative, de producție, nu profesionale – ar trebui făcute să coalizeze numai oamenii care nu gândesc pentru ziua de astăzi, care gândesc pentru ziua care va fi peste 10 ani. [...] Ce bine ar fi dacă am avea politici pe 20 de ani pe care le-ar respecta orice guvern, care ar veni și ar spune: ce dacă au dat-o ceilalți, e lege și atunci o respect!”

Și tot despre contribuția financiară, pe care ar vedea-o, de asemenea, obligatorie, ca și cea pentru asociație, mi-a vorbit și în contextul în care am amintit de camerele agricole. „Nu poţi vorbi în România de camere agricole, că nu ai două chestiuni absolut esenţiale, vitale: nu ai partea de finanţare prevăzută, nu scrie nicăieri cum se va face finanţarea camerelor agricole şi nu scrie pe undeva cum se va face înscrierea în aceste camere agricole. Trebuia să scrii tu, legiuitor: o facem voluntar sau obligatoriu, şi atunci era o treabă. Şi dacă scriai voluntar, era cine vrea, şi obligatoriu însemna că-i băgam pe toţi în camerele agricole. Iar partea de finanţare – cum e în Franţa, vă dau un exemplu, am auzit la colegi, eu n-am fost, dar în Franţa este aşa: 45% din impozitul pe terenul agricol pe care-l plătesc fermierii şi proprietarii de terenuri se duc la camerele agricole. La noi se duce la primării. Ce fac primăriile cu aceşti bani? Era o sursă de finanţare. Eu voiam să pună 50% din impozitul pe teren să se ducă către camerele agricole. Şi atunci ne duceam la altă Mărie, cu altă pălărie. Aveam bani pentru fondul de secetă, aveam pentru un fond de inundaţii – că se strâng bani mulţi! 9 milioane ori cât este impozitul pe teren... aduni... se strângeau suficient încât seceta sau o calamitate – o grindină nu este pe areale foarte mari, este zonală, şi atunci putea să-i despăgubească pe fermieri. Acum, dacă aveam camere agricole şi aveau putere financiară, nu trebuia să ne ducem la guvern să cerem un miliard pentru secetă, erau aici. Dar şi așa, ne întoarcem la cine va administra? Că e bătălie mare... cine ar fi administrat aceste camere agricole?”

Uniunea Europeană și noi

Îi e teamă că în noul Program Național Strategic se va întâmpla ca și în vechiul PNDR, nu se va ține cont de doleanțele asociațiilor profesionale și vor rămâne banii tot necheltuiți. „Păi au fost măsuri care n-au avut nicio consonanță cu realitatea economică! Am făcut fabrici de lapte unde n-aveam vacă de lapte, am făcut abatoare unde n-aveam vacă de carne. Iar dacă nu vii cu niște măsuri adecvate, ne paște pericolul non-agricolilor. Eu le spun non-agricoli celor care, deși n-au nimic de-a face cu agricultura, se gândesc că vin niște bani de la Uniunea Europeană, «moca», și zic: dar de ce să nu fac și la Popăuți, în vârf de deal, o fabrică de lapte? Dar n-ai nici măcar pădure de jur-împrejur, darămite vacă!”

Noua viziune pe care o are conducerea Uniunii Europene despre evoluția agriculturii pe termen lung, exprimată în Pactul Verde European, îl îngrijorează foarte mult. Și nu pentru că nu ar vrea să se împlinească obiectivele Comisiei Europene pentru o lume mai curată, mai ecologică, ci pentru că se cere reducerea procentuală a substanțelor, în condițiile în care nu plecăm de la aceeași valoare. Iar aici crede că ar trebui să intervină statul nostru, ca membru al Uniunii. „Eu nu sunt împotriva Uniunii, chiar sunt ferm convins că accederea României la UE ne-a adus foarte multe, dar, dacă luăm Carta Uniunii Europene şi ne uităm acolo, sunt nişte capitole de care România nu prea uzează, de exemplu Comisia Europeană lasă la latitudinea statului membru... Păi, mă, statule membru, dacă UE îţi lasă ţie la latitudine să iei nişte măsuri, ia nişte măsuri favorabile ţie şi du-te şi susţine-le! Spune-le de ce nu poţi să faci înverzirea cum vor ei, spune de ce tu nu poţi să foloseşti doar atâtea substanţe fiindcă tu eşti sub norma UE, suntem cu 0,700 g şi ei sunt cu 2 kg, spune că asolamentul, rotaţia culturilor se face în România de pe timpul lui Șișești! Asta trebuie să spună guvernul!”

E foarte interesantă observația sa în chestiunea asolamentelor versus monocultură. Uniunea solicită practicarea asolamentului în condițiile în care în urma unui studiu recent realizat într-una dintre țările mai vechi ale uniunii s-a constatat că practicarea monoculturii de porumb este bună. Fapt evidențiat și de practica fermierilor americani care fac o singură cultură de generații. Este bună la ei pentru că au folosit vreme îndelungată glifosatul. „Păi toată Europa care nu mai vrea acum glifosat l-a folosit la greu şi au terenurile supercurate, noi îl folosim de câţiva ani şi tocmai noi nu putem să-l mai folosim, unde rezerva de buruieni este fantastică, numai dacă ne referim în Lunca Dunării, terenurile care provin din desecări au rezervă de buruieni fantastică, şi renunţi la glifosat care nu s-a dovedit ştiinţific că este cancerigen, cum spun anumite ONG-uri, n-a murit nimeni de la glifosat, n-am găsit reziduuri în plante, şi nici albine care să moară în România de la glifosat şi nici de la neonicotinoide!”

Calitate versus ambalaj

Ceea ce am observat în dialogul cu Alexandru Baciu este frecvența cu care folosește cuvântul calitate, este un fel de laitmotiv al său. Crede că aceasta este, de multe ori, cea care face diferența, deși i se pare că peste ea mai mare impresie face ambalajul, care, la noi, nu prea e grozav. „Și dacă am găsit rețeaua de magazine – întrucât cea mai importantă este desfacerea, în România, nu producția –, măria-sa cumpărătorul, cum îmi place mie să spun, când vine la raft, marfa trebuie să-i încânte ochiul. Că știi de ce nu se vând mărfurile românești? Fiindcă nu avem întotdeauna un ambalaj corespunzător, fiindcă marfa, ca atare, nu întotdeauna îți încântă ochiul, spre deosebire de cele care vin de afară, frumos ambalate, etichetate... deși gustul și calitatea lor lasă de dorit, că acolo sunt 3-4 ciururi: pe ciurul unu rămâne marfa de cea mai bună calitate, pe al doilea mai puțin, iar pe ultimul ciur e marfa care vine în România, asta să știe consumatorii!” Cu siguranță că ne dorim să nu fie așa, adică să nu fim victimele a ceea ce se numește dublu standard, dar oricum ar fi, îndemnul cu care s-a încheiat dialogul nostru este unul mai presus de orice presupunere, este un apel la responsabilitate. „Asta vreau să vă mai spun: politica noastră așa este, de respect față de consumator 300% și întotdeauna am încheiat spunând că mărfurile puse de mine și, în general, de mulți dintre colegii mei sunt de foarte bună calitate. Consumatorul român să nu se ferească sau să nu ocolească un magazin unde vede produse românești, pentru că dacă alege să cumpere produse românești, ne ajută și pe noi, fermierii, iar banii rămân la noi în țară. Deci să aibă încredere să consume produse românești!” Subscriu și eu și sper că și dumneavoastră. 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Costel Iancu nu este doar preşedinte al Asociaţiei Producătorilor Agricoli din judeţul Dolj, ci, înainte de toate, fermier. L-am găsit vorbind la telefon ca un adevărat om de afaceri, despre producții, depozitare și desfacere, în curtea societăţii sale, Centrotrans, din satul Padea, comuna Drănic. Evident că tot despre aceste lucruri am stat de vorbă, discuție din care am și decupat câteva opinii.

Anul agricol 2019-2020 a fost, după cum se știe, unul de care foarte puțini și-ar dori să își amintească. Seceta este o situație pe care nici măcar cei mai școliți fermieri nu ar fi în stare să o gestioneze cu prea mult succes. Nu zicem că pregătirea de specialitate nu ar conta, din contră, credem că ar trebui, ba chiar ar fi necesar ca toți fermierii să aibă o astfel de pregătire. Cu siguranță, un agronom este capabil, mai bine decât alții, să facă față unor ani dificili, precum cel despre care vorbim. 

În Dolj seceta nu a calamitat culturile la același nivel ca în Constanța, dar a fost destul de persistentă. „La grâu s-au obţinut producţii care pentru noi, aş putea spune, sunt aproape pe jumătate, aproximativ 4.000 kg pe hectar, eram obişnuiţi în mod normal cu 7.800-8.500 kg/ha, deci aproape de jumătate, iar la floarea-soarelui, în mod normal făceam 3.800-4.000 kg/ha, am reuşit să scoatem o producţie medie de 2.900 kg pe hectar”, zice Costel Iancu despre productivitatea obținută la hectar, considerând că la cele două culturi a obţinut un profit frumuşel, dar nu pe măsura investiţiilor pe care le-a făcut şi pe măsura aşteptărilor.

Cultura cea mai profitabilă pentru societatea sa este cea a porumbului, întrucât aproape 85% din suprafaţă este în sistem irigat. „Am început să recoltăm suprafeţele care au fost la neirigat, unde producţia a fost sub aşteptări, au fost sole în care am scos o producţie de 1.500 kg pe hectar, ceea ce nu-mi aduc aminte vreodată, de când fac agricultură, să fi obţinut atât de puțin.”

Explicația este dată, în opinia sa, și de temperaturile foarte mari, pe lângă absența apei. „În perioada de polenizare a porumbului au fost temperaturi de peste 41-42° la sol, ceea ce a dus la o scădere drastică a polenizării porumbului şi iată rezultatele.”

Producția de peste 12 tone porumb boabe STAS la hectar obținută pe suprafața irigată a mai acoperit pierderile suferite sau nerealizările de la celelalte culturi. Nici în acest caz producția nu a fost la standardele obișnuite, de 13-15 tone la hectar, tot ca urmare a temperaturilor ridicate. 

Și cu toate astea, interlocutorul nostru este mulțumit. „Până la urmă trebuie să ne mulţumim şi aşa, pentru că putem să ne reluăm activitatea, chiar putem să ne dezvoltăm şi să mai cumpărăm, să mai facem ceva investiţii. Deci, per ansamblu, a fost un an bun.”

Noi proiecte pentru irigații

Norocul, dacă se poate numi așa, știind că se spune că și-l mai face și omul cu mâna lui, este că are terenul într-o zonă în care se poate iriga. Dar asta pentru că s-a străduit, alături de ceilalți fermieri din zonă, să protejeze pe cât s-a putut canalele, iar acum le reabilitează și construiește și altele noi. „Am accesat trei proiecte pentru trei staţii de irigat, două staţii de punere sub presiune şi o staţie de aducţiune, suntem la final cu toate aceste trei proiecte, începând cu primăvara anului viitor vor fi funcţionale atât staţia care aduce apă pe canal, cât şi staţiile de punere sub presiune.”

Îl nemulțumește faptul că firmele care realizează obiectivele despre care spunea mai sus nu fac lucrări chiar bune. El pune pe seama lipsei de personal specific oricărui domeniu din țara asta. „Este o situaţie destul de neplăcută, deşi bani sunt, au fost alocaţi bani de Ministerul Agriculturii, sume consistente, aş putea să spun, firmele câştigă licitaţii şi, când să treacă la execuţie, se trezesc că nu au personal specializat, că nu au ce le trebuie şi, din păcate, lucrările, de cele mai multe ori, lasă de dorit.”

Dar este mulțumit de faptul că proiectele începute de precedentul guvern sunt duse mai departe de cel actual, satisfacție justificată de faptul că este mai uzuală practica inversă, de a dărâma tot ce clădesc cei dinainte.

El speră ca și decizia de a pune la dispoziția fermierilor apă pe canale în mod gratuit să fie menținută pe mai departe, pentru că se dovedește stimulantă pentru fermieri în a-și achiziționa instalații de irigat. „Sunt convins că din ce în ce mai mulţi fermieri, când văd apa pe canal, doresc să-şi achiziţioneze instalaţii şi să poată să irige şi iată că începe să se încline balanţa în favoarea agriculturii moderne, a agriculturii de precizie, aşa cum facem noi.”

Economii prin agricultura de precizie

Este, după cum se vede, adeptul noilor tehnologii în agricultură. Ceea ce i s-a părut oportun să facă din acest domeniu a fost cartarea agrochimică, astfel putând să eficientizeze aplicarea de îngrășăminte, economisind prin faptul că a completat cu elemente nutritive doar suprafețele cu lipsuri, fără să mai dea și pe cele care aveau surplus. Tot din această perspectivă a agriculturii de precizie a făcut și semănatul. A semănat cu densități variabile, în funcție de resursele de nutrienți și de apă (instalații de irigat). „Acolo unde am găsit terenul mai sărac în elemente nutritive, am semănat plante mai puţine, unde terenul era mai bine aprovizionat, am semănat plante mai multe, iar acum vine etapa finală, de mapare şi de creare a hărţilor de producţie, pentru ca să vedem producţia obţinută în urma corecţiei, să vedem dacă am reuşit să uniformizăm şi să maximizăm potenţialul de producţie a terenului. Aşa vom face și în următorii ani şi sper ca în câţiva ani terenurile să fie uniforme şi atunci potenţialul de producţie să fie maxim.” 

Consideră că agricultura de precizie este foarte importantă pentru viitorul agriculturii în România, pentru că reduce costurile de producție. „Dacă nici la costuri nu suntem atenţi şi nu încercăm să le micşorăm, atunci n-o să putem să obţinem un profit de niciunde. Acesta este viitorul României şi din ce în ce mai mulţi fermieri ar trebui să aplice această agricultură de precizie, pentru a putea băga ceva în buzunar. Altfel, cu costuri foarte mari şi inutile, nu mai putem să facem faţă.”

O piață inegală

Am fost curios să știu ce părere are despre Pactul Verde European, despre strategia de a reduce produsele de protecție a plantelor, pentru a crește suprafața destinată agriculturii bio, ca până în 2030 să ocupe un sfert din suprafața agricolă a Uniunii Europene. Ceea ce îl intrigă mai mult legat de restricțiile care se tot impun este că nu poate fi vorba de egalitate pe o piață liberă, atâta timp cât sunt subvenții diferențiate și îi avantajează tot pe cei care au condiții mai bune climatice. „Seceta îşi pune amprenta asupra culturilor noastre în fiecare an. Poate că prin Franţa, prin Germania, unde plouă de trei ori pe săptămână, agricultura ecologică este o soluţie. La noi nu. Gândiţi-vă, dacă ar fi să lucrez într-o agricultură ecologică şi să scot o tonă sau o tonă jumătate de grâu pe hectar, dacă o scot, cu probabil aceleaşi costuri, cine-mi plăteşte mie diferenţa? De unde iau acei bani? Mai ales în contextul în care nici până la ora actuală subvenţia nu este comună, aşa cum ar trebui să fie Politica Agricolă Comună pentru toate statele, iată că suntem în continuare discriminaţi.”

Nu putem spune că există o conspirație, ar trebui să o probăm, dar conjunctura relațiilor economice ne defavorizează în momentul ăsta și impresia pe care Costel Iancu o are este justificată: „Inputurile – noi le cumpărăm din străinătate, de la firme mari din străinătate. Sunt convins că preţurile cu care companiile multinaţionale vin în întâmpinarea noastră, a fermierilor, sunt mai mari decât cele din ţările-mamă, pentru că intervin costuri de transport, intervin costuri de distribuţie, deci inputurile le cumpărăm la un preţ mai mare; utilajele pe care le avem le cumpărăm la un preţ mai mare; deci costurile noastre de intrare pentru producţie sunt mai mari. Dacă costurile sunt mai mari şi vindem pe aceeaşi piaţă – o spun cu toată tăria – controlată de aceleaşi multinaţionale care ne furnizează inputurile, n-avem cum să-i depăşim pe colegii din ţările vechi, membre. Şi din acest motiv nu putem nici să prelucrăm – că toată lumea ne spune: de ce nu prelucraţi? De ce vindeţi materia brută? – Pentru că nu sunt rentabile! Materia pe care o obţin eu aici o obţin cu costuri mai mari decât colegul din Austria sau din Germania, în condiţiile în care el are şi subvenţia mai mare. Deci atât timp cât subvenţia aceasta va fi diferenţiată pentru noi, nu vom putea să procesăm produsele la noi în ţară şi va trebui să apelăm la această soluţie disperată, spun eu, să vindem producţia brută. Dacă subvenţia ar fi egală, vă asigur că în toate sectoarele, fie că e vorba de creştere de porci, de vaci, de găini, abatoare, toate se vor dezvolta. Pentru că trăim într-o piaţă liberă şi toţi vindem pe aceeaşi piaţă, iar dacă avem costurile comune şi piaţa este aceeaşi, putem să facem ceva. Dar atâta timp cât subvenţia este diferenţiată, aşa vom păţi: în orice sector vom vinde numai materie brută.”

Oricum acum subvenția este pusă sub semnul întrebării, poate absența ei, de peste tot, ar face puțină egalitate.

„Ne-am păcălit cu contractele futures”

Vânzarea este mai mereu o piatră de poticnire. Prețul nu este satisfăcător, indiferent cum o dai. Dar așa e comerțul, e greu să prevezi evoluția pieței. „Din păcate, tot mai mulţi fermieri au început să intre în acest joc de a vinde producţia înainte de a o realiza, de a o vedea băgată în hambar. Şi iată că în anul ăsta, pentru prima oară, preţurile în campanie de recoltat au fost foarte mari, or, noi am crezut că dacă facem contracte futures, sunt mai bune. Iată că ne-am cam păcălit. Şi odată contractul semnat, trebuie să te ţii de el, pentru că aşa este frumos, să te ţii de contract ca să poţi să ai continuitate şi în anii următori. Cred că seceta şi-a pus amprenta şi aici, neexistând producţie sau producţia fiind diminuată cu aproape jumătate din ceea ce se preconiza, a dus la această creştere care vine, zic eu, în sprijinul, cel puţin, dacă nu al nostru, al fermierilor mari, care am făcut contracte şi am vândut, al celor mai mici, care au fost inspiraţi să vândă producţia mai târziu, sau al celor care deţin spaţii de depozitare, care au cules-o şi au băgat-o în silozuri sau în magazii şi o vor vinde atunci când consideră ei că preţul este bun.”

Lipsa forței de muncă, o mare problemă

Remarca pe care a făcut-o legat de forța de muncă specializată de care duc lipsă firmele venite să le reabiliteze sistemul de irigații era provocată și de propria experiență cu o astfel de lipsă. Mijloacele de muncă sunt din ce în ce mai sofisticate, calificarea celor care sunt chemați să lucreze pe ele trebuie să fie din ce în ce mai bună. Iar la asta se adaugă lipsa școlilor, dar și a celor care ar trebui școliți. „Vedeţi că nu mai sunt şcoli profesionale care să mai pregătească mecanizatori, au dispărut pur şi simplu. Acum încercăm să ne cârpim, ăsta este cuvântul cel mai potrivit, să ne cârpim, să mă urc eu, să urc copilul, să urc unul pe care să-l iau de la oraş, deci în satele din România nu se mai găsesc tineri care să fie interesaţi de aceste meserii. Deşi salariile sunt din ce în ce mai atractive în sectorul agricol, nu mai vine din păcate nimeni să se urce pe un tractor, deşi, aşa cum aţi văzut şi dvs. şi cunoaşteţi situaţia, utilajele sunt dotate cu absolut toate facilităţile: cu scaun cu pernă de aer, să nu-l mai zguduie, cu calculator, deci totul este digital. Operatorul de pe combină ar trebui să fie, în opinia mea, un inginer IT. Şi un inginer IT niciodată n-o să vină să lucreze pe combină, pentru că salariile pe care le oferă sectorul IT sunt mult mai mari. Deci suntem prinși  între ciocan şi nicovală şi credeţi-mă că abia supravieţuim, nu ştiu în următorii ani ce o să ne facem, când personalul pe care-l avem acum se va duce şi se va pensiona. Avem oameni care au ajuns în pragul pensiilor şi trebuie să plece, nu mai vor să stea, s-au săturat oamenii de muncă. Deci chiar mă gândesc cu groază la viitor, din perspectiva forţei de muncă.”

Poate ar trebui să înțelegem cu toții importanța acestei probleme. Să stăm bine și să socotim cum de este așa de mare lipsa de forță de muncă, în condițiile în care încă este mare șomajul. Ceva nu este în regulă în educația pentru muncă, începută în familie, accentuată de media, care proliferează personalitățile de carton, ce se afișează cu opulență și care nu dovedesc prin nimic onestitatea prin care au obținut averea, apoi școala, care nu pune accent pe pregătirea practică, ci mai mult teoretică, și, nu în ultimul rând, mecanismele legislative care nu favorizează munca, ci asistarea socială. Cine să caute soluții pentru această problemă, care îl îngrozește pe fermierul Costel Iancu, mai mult decât seceta, subvențiile inegale sau restricțiile Uniunii Europene? O problemă care îl face să se gândească cu groază la viitor, pe el și pe mulți ca el care au biruit multe piedici pentru a ajunge la nivelul de azi. Aceasta chiar este o problemă serioasă, mai serioasă și decât crede Costel Iancu.  

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - noiembrie 2020

Pentru abonamente, accesați link-ul: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

De multe ori, ne-am plâns de faptul că nu avem organizații, că nu avem legumicultori serioși, nu avem supermarketuri care să colaboreze cu producătorii agricoli din România, dar iată că sunt și dintre cei care contrazic această impresie. Unul dintre ei este Petre Mihai, legumicultor profesionist din comuna Topraisar (Constanța).

Ceea ce poate îi împiedică pe mulți să găsească calea de a vinde în mod eficient, prin intermediul lanțurilor de magazine, este, probabil, tentația, care vine după efortul depus în ciclul de producție, evident foarte mare, de a solicita bani mulți, dintr-odată, iar acel preț mare să fie continuu, și banii să-i primească la momentul predării mărfii. Nu trebuie însă minimalizată situația dificilă pe care o au legumicultorii de a-și valorifica marfa. Lipsa depozitelor, a fabricilor de procesare îngreunează această ultimă etapă a oricărei activități economice. Nici Petre Mihai nu spune că ar fi ușor: „Partea de vânzare este cea mai grea, într-adevăr, dar dacă ai răbdare și te orientezi și vrei totuși să lucrezi modern și mai liniștit, găsești să vinzi și marfa. Noi aici ne descurcăm totuși, să vindem marfa la Constanța, mai ușor, pentru că fiind și o piață foarte aglomerată în perioada când producția de legume este foarte mare, litoralul se aglomerează, cerința este foarte mare și reușim. Dar sunt și perioade ale anului, în prima perioadă, vorbim de începutul lunii mai, când unii producători sunt un pic mai harnici, fac căldură, se descurcă și fac produse și încep să le recolteze, ei, atunci în mai până la începutul lui 1 iunie este o problemă cu vânzarea mărfii. Cine este organizat și aleargă, eu, cel puțin, de la început, de când am început să mă dezvolt, am fost deschis către vânzarea directă la retaileri. E puțin mai complicat, trebuie să ai răbdare cu ei, pentru că fiecare multinațională, ca fiecare om, își caută interesul lui, nu?”. Probabil că și o doză de nerăbdare în a-și armoniza relațiile cu agenții economici se adaugă cauzelor pentru care mulți eșuează în a merge pe această linie de desfacere. „După ani și ani, problemele s-au reglat. Dacă la început poate... Nu putem să dăm vina numai pe ei, poate nici noi nu eram învățați să lucrăm în sistemul lor și ni se părea ceva aiurea. Dar s-au reglat treburile, chiar primim bani la timp.”

Lucrul organizat

Legumicultorul constănțean crede că vânzarea este și va rămâne probabil mulți ani de acum încolo o problemă, cât timp cei implicați nu înțeleg să lucreze organizat. Și-a făcut și un mic depozit, care până una alta se dovedește chiar mare, pentru că îi permite să achiziționeze și de la alți legumicultori. Spune că îți trebuie răbdare cu retailerii cu care ești nevoit să lucrezi pentru că aceștia cer foarte multe chestii: „Îți trebuie foarte multă marfă diversificată și cantități care să nu-i încurce, și seriozitate. Nu e că azi vorbim că mâine trebuie să livrez o tonă de roșii în magazinele lor și tu mâine îi suni și le spui: nu mai livrez că s-au scumpit roșiile! Nu merge așa. Aici ce vorbești luni este până lunea viitoare, indiferent ce se întâmplă! De obicei, nu se întâmplă să crească. La ei, când ai vorbit un preț, mergi până la capăt și s-a terminat! Nu este piață, e clar și cu asta basta! Și mie mi se pare normal...”.

Vinde în general către Metro, apoi către un lanț de supermarketuri pe care îl consideră destul de bun, Alfa-Beta. Acesta din urmă vinde cam 90% din partea de legume doar de la ei, implicând și colaboratorii. El are o capacitate de 500-700 tone producție la momentul ăsta, sperând să ajungă, de la anul, la o mie de tone. Iar împreună cu colaboratorii se duc către două-trei mii de tone.

A înființat și o cooperativă în zonă, cu care e încă la început, pentru că nu reușesc să evolueze. Nu dă vina pe oameni, mai degrabă pe sistem: „Suntem mult în urmă. Dar știți unde este problema? Nu oamenii sunt neapărat de vină, pentru că ei nu stau toată ziua să gândească, ei trebuie să muncească. Înțelegeți? «Peștele se împute de la cap», dacă cei de sus nu încearcă să miște ceva. Dacă statul român lucra cu forme organizate, ne forța pe toți, vă dați seama cât TVA și cât impozit ar fi intrat? Evaziunea în legumicultură este la un nivel foarte ridicat la momentul ăsta, știm cu toții! Bă, frate, hai să punem treaba la punct. Spuneți, ce vă trebuie? – Ne trebuie cinci depozite în toată România! Făceam conci depozite în toată România și ne apucam de treabă! Făceai bani de n-aveai nicio treabă. Dar așa...”.

Ai muncitori dacă-i respecți

Vrea să ajungă să cultive cam trei hectare de legume. Folosește solarii foarte înalte, de 5,40 m. „La 3 hectare de legume, ești superprofitabil, dacă faci așa cum trebuie”, spune cu entuziasm Petre Mihai. El folosește trei cicluri de producție pe an. „Aici a fost un ciclu de tomate, acum este un ciclu de ardei deja la partea de înflorire și legare, cred că undeva la 15 noiembrie se termină, după el venim cu un ciclu de salată pe care-l vom recolta prin ianuarie-februarie, după care venim iar... deci am două și chiar trei cicluri pe an.”

Se știe că sunt probleme în agricultura noastră cu forța de muncă. Nu și pentru Petre Mihai. „Atâta timp cât îi plătești cum trebuie și-ți asumi că și din luna noiembrie până undeva prin luna lui aprilie să-i ții la muncă, indiferent de pierderile pe care le ai, o să ai oameni la muncă. Atâta timp cât îi folosești doar ca pe niște sclavi și-i ții trei luni pe vară și după aceea îi gonești, adică pur și simplu nu mai ai nevoie și-i lași acasă – și ei au probleme, vă dați seama, iarna e cea mai grea, sunt multe cheltuieli –, n-o să ai oameni. Deci e clar, trebuie să-ți asumi, mărești suprafețele și încerci să faci... oricum noi iarna mergem pe pierdere, nu mergem pe profit. Nu ai cum să mergi. Dar ținem de vară și, cu ce produci iarna, una peste alta, e ok.”

„Nu am timp pentru fondurile europene”

L-am provocat să-și exprime opinia într-o chestiune pe care personal nu o consider de mare succes pentru condițiile actuale din România, și anume sprijinul pe mia de metri pătrați de legumicultură, nefiind prea mulți legumicultori cu suprafețe așa mari. El însă consideră că a fost un pas bun, că a fost un impuls pentru domeniu. „Eu mă ocup și de partea de inputuri, sunt un furnizor mare în piața din Dobrogea, livrez foarte multă folie, mecanisme de prindere a foliei și toate cele, a crescut foarte mult. Cel puțin 30% a crescut anul acesta, datorită programului de tomate. Și chiar dacă tomatele au costat 1,50 – 2 lei, dacă puneai subvenția lângă ele, o să vezi că e profitabilă cultura. A fost bine. E ok. Aș fi fost de acord să tăiem puțin de la roșii și să dăm și la alte culturi, și atunci egalizam toată treaba, dar s-a luat în calcul câtă cheltuială este la tomată, este foarte mult de lucru și necesită cheltuieli mari, și atunci... au știut să socotească bine. Acum să sperăm, a mai fost anul ăsta, să vedem la anul – dar nu cred că o să mai fie.”

Tot ce a realizat a realizat cu propriile resurse, a venit cu ceva bani după o perioadă petrecută prin alte țări, fără să acceseze fondurile europene. Zice că nu-i permite timpul: „Nu am făcut, n-am accesat cu niciun cent din fondurile nerambursabile europene, nici nu știu dacă o să accesez, pentru că... până la urmă, m-aș fi descurcat să și accesez, dar nu-mi permite timpul. Timpul meu e ocupat deja, dacă mai stai să faci și hârtii – și merg atât de greu lucrurile din cauza birocrației din România, de te lipsești. Și cu asta, basta! E un lucru bun, dar dacă nu încearcă să ușureze toată birocrația asta de a merge mai repede proiectele, mai ales acum, când vor veni destui bani, foarte mulți bani, și trebuie accesați, să ne lase mai liberi, nu atâtea hârtii, controale și nebunii, sumele să fie accesate cât mai ușor, sunt tineri, o grămadă de tineri care n-au posibilități și ar vrea să acceseze, trebuie găsit ceva pentru ei, soluții, nu cu bani înainte. Toată lumea vrea bani înainte – de unde să ia amărâtul ăla?, că nu are, pur și simplu! El, săracu’, vrea”.

Le recomandă tinerilor care au suprafețe mici să practice legumicultura: „Pentru legumicultură, o fermă de 3.000 m de solar este extraprofitabilă, la 3.000 de metri nu ai nevoie de niciun om, doar să lucrezi în familie, pentru doi oameni sunt o joacă 3.000 de metri la momentul ăsta. Poți trăi foarte bine și poți să pui și deoparte”.

Mai ales că loc pe piață e, în condițiile în care se va înțelege că asocierea, consecvența, seriozitatea vor deschide porțile aparent închise ale lanțurilor de magazine care, din păcate, iau locul din ce în ce mai mult piețelor tradiționale.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Marius Zărnescu este șeful de fermă de la Agromec Vlad Țepeș, din județul Călărași, fiind pentru câteva momente și gazda noastră. Am vizitat această fermă pentru că am aflat aici un mod de irigare modern, puțin folosit în cultura mare, mai mult în zona horticolă. Este vorba de irigarea prin picurare a unei suprafețe de aproape 150 de hectare cu porumb.

Poate că într-un an cu precipitații normale, efortul financiar pe care îl presupune o tehnologie de irigare prin picurare nu s-ar justifica, ne-o spune chiar interlocutorul nostru: „Acum doi ani, aici, la porumb, am făcut o medie de 16.000 și ceva la hectar, și lângă, în aceeași zonă, la neirigat, am făcut 15 tone. În aceeași zonă. Deci o diferență prea mică pentru o cheltuială atât de mare. Dar a plouat. Vreau să spun că atunci nici n-am irigat cum am irigat anul ăsta, făceam pauze. Anul ăsta s-a irigat continuu, s-a asigurat o medie de 6 litri pe metru pătrat zilnic. Aici cultivăm și o suprafață de zece hectare de test de la Monsanto pentru hibrizii de porumb pe care vor să-i aducă în România, sunt aproape o mie și ceva de hibrizi, și vă dați seama că nu ne-ar fi ales, dacă nu le convenea.”

Avantajul pe care îl oferă acest tip de irigare este dat și de faptul că fertilizarea se face pe aceeași cale, odată cu irigarea. „În afară de ce dăm la pregătirea patului germinativ, totul se face numai prin fertirigare, totul se face numai prin analiză pe frunză, ce are nevoie să-i dăm”, arată fermierul călărășean.

Atunci când s-au gândit să utilizeze o astfel de tehnologie, au socotit că vor putea să ajungă la producții similare cu cele din America, douăzeci și ceva de tone la hectar. „Noi nu avem clima pe care o au americanii, ziua la noi e mult mai scurtă decât la americani, fotosinteza nu se face ca în America pe o perioadă mai lungă și asta duce la diminuarea producției față de a lor”,  justifică Marius Zărnescu, într-un fel, faptul că încă nu s-a reușit o asemenea performanță.

Avantaje incontestabile, care justifică investiția

În privința costurilor, fermierul ne-a mărturisit că investiția inițială a fost de 500.000 de euro, adică puțuri, pompe, generatoare, driper (furtunul cu picurare, care este peste 190 de euro pe hectar), benzi la capete și altele, la care se adaugă cheltuielile continue, motorină, componentele care se mai deteriorează, întreținerea lor și așa mai departe.

Sistemul nu pare complicat atunci când îl zici din vorbe: „Propriu-zis, apa pleacă din fântână, este extrasă cu o pompă care împinge apa până la următoarea pompă, care o împinge spre lanul de porumb. Ea se distribuie pe o coloană principală de furtun, din care pleacă la noi, pe fiecare solă, cinci coloane secundare care irigă între 8 și 10 hectare, fiecare coloană. Se face o trecere în fiecare zi de câte 5-6 ore pe fiecare coloană, ca în 24 de ore totul să fie udat. Iar pentru a recolta, întâi se vor scoate coloanele de pe capăt, se strâng, se strâng vanele și totul, pe urmă se recoltează, apoi avem o mașină cu care scoatem driperele”.

Un alt avantaj pe care îl are ferma Agromec Vlad Țepeș este cultura a doua. „Sincer să spun, ăsta nu e un an în care să faci cultura a doua. Anul trecut, am făcut pe cealaltă solă cultura a doua, am făcut orz, am recoltat orzul, în urma orzului am semănat porumb, dar porumbul l-am recoltat undeva în februarie, pentru că aici sunt grupe de maturitate mai mici, anul trecut am semănat cu grupe de maturitate mai mare, producția a fost puțin mai mare...” Dar și faptul că rezerva de apă din sol rămâne bună. „Irigându-se aici, rezerva în sol a fost mult mai bună, de aia am făcut și puțină mazăre, de aia facem și porumb, că aici întotdeauna s-a menținut rezerva de apă în sol. Ăsta e marele avantaj”. În schimb, în zona unde nu s-a irigat, necesarul de apă din sol este foarte mare. „Vorbeam cu cineva, o doamnă inginer, care-mi spunea că la ora asta un 700 de litri la hectar ne-ar aduce și pe noi undeva la o limită superioară, dar nu la o capacitate de câmp, adică să poți să faci o producție totală. Suntem rău... acum vă spun, ieri a plouat la 5 km de aici – la noi, niciun pic.” Din păcate, asta este situația și în multe zone se întâmplă la fel. Ploile, mai ales vara, nu sunt pe arii mari, ci vin punctual pe mici suprafețe.

În rest, dezastru

Și pentru că am ajuns aici, la capitolul neirigat, trebuie să spunem că ferma despre care am vorbit nu are doar această suprafață de 148 de hectare irigate astfel, prin picurare, ci și alte suprafețe care au suferit precum în foarte multe locuri din țară. Cam zero pe toată linia. Iată cum descrie Marius Zărnescu efortul „încununat” de eșec. „Anul acesta agricol a început din toamna lui 2019. Vreau să vă spun că tot ce aveam culturi de toamnă înființate, grâu și orz, pentru că rapiță nu am avut condiții de a semăna în toamna lui 2019, arătau extraordinar de bine. Am făcut deja primul tratament de boli și dăunători la grâu și orz deja din toamnă, am făcut erbicidatul din toamnă la toată suprafața de grâu și orz pe care am avut-o, deci premisele erau foarte bune. Chiar dacă noi veneam după un an în care seceta deja își făcuse prezența, în toamnă anul agricol a început chiar foarte bine. Culturile la noi arătau extraordinar. Noi am avut și mazăre de toamnă. La ieșirea din iarnă, plantele arătau extraordinar de bine. După ce am aprovizionat plantele cu îngrășăminte chimice, am făcut fertilizare, am avut două geruri care au dus la diminuarea atât de mult a fraților, încât inclusiv plantele-mamă au dispărut. Am fost nevoiți ca toată suprafața pe care o aveam de grâu și de orz s-o întoarcem și să semănăm porumb direct în miriște – de fapt, în cultură, că propriu-zis nu era miriște. Și am semănat 1.200 de hectare de porumb în miriște. Am avut noroc că pe unele suprafețe am avut ploi, între 5 litri și 60 de litri, răsărirea a fost cât de cât uniformă peste tot. Am avut un atac atât de masiv de afide, de cicade, de a trebuit să aplicăm două tratamente cu insecticid, unul sistemic, unul de contact. Am făcut, eu zic, tot ce era omenește posibil pentru a fi bine, dar, din păcate, seceta a continuat, porumbul e calamitat, absolut nimic. Dacă porumbul pe care l-am semănat în ogor propriu... nu știu dacă vom face 100 kg la hectar.”

Toate aceste operațiuni au necesitat investiții: „Am avut cheltuială, nu mai știu exact, dar oricum la grâu și la orz am depășit 3.000 de lei pe hectar, până la data în care am întors cultura. Gândiți-vă că fiind dezvoltate plantele am făcut tratamente din toamnă, am făcut un tratament de boli și de dăunători în primăvară, pentru că erau căldurile în februarie și apăruseră iarăși toate insectele, și a trebuit să facem tratament...” Iar despăgubirea pe care o primesc acești fermieri este de circa 900 de lei pe hectar. Probabil, cei care, din principiu, nu investesc prea mult sunt, cât de cât, mulțumiți, dar nu cred că trebuie să încurajăm o astfel de abordare. Toți cei interesați trebuie să participe și să-i ajute pe fermieri să meargă mai departe. Nu doar statul, ci și băncile care le-au acordat credite, și cei care le furnizează inputuri ar trebui să îi înțeleagă pentru că sunt parte a aceleiași afaceri. „Unele dintre bănci ne-au înțeles, unii dintre furnizorii de inputuri ne-au înțeles, alții nu ne-au înțeles, dar nici noi nu-i vom mai înțelege că ne-o veni și nouă rândul, că așa se întâmplă în viață: cu ce mână-mi dai, îți dau și eu la fel. Asta e. Gândiți-vă că noi, agricultorii, în general ne achiziționăm tot ce înseamnă produse fitosanitare cam din toamnă. Și sunt produse o groază pe care nu le-am folosit, din cauză că nu am avut unde. Și toate sunt pe stoc. Și toate-s la plată acum. Unii au înțeles, unii au prelungit, am pierdut discounturi, ne-am dus pe anul viitor. Gândiți-vă că urmează încă un an în care noi va trebui să înființăm culturi, să le ținem curate, să facem producții.” Producții care să poată să acopere și paguba acestui an de care nu vrem să ne amintim.

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - octombrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Cititorii revistei noastre, dar și cei care urmăresc emisiunea România Agricolă (difuzată în fiecare sâmbătă și duminică la Agro TV, de la ora 18:00) au observat, de bună seamă, că avem tendința de a evidenția activitatea acelor fermieri care sunt preocupați de o permanentă dezvoltare. Suntem motivați de ideea că exemplul va fi urmat și de alții, pentru o dezvoltare a întregii societăți, pe principiul: dacă ție ți-e bine, și mie mi-e bine. Unul dintre aceștia tinde să devină și Călin Muscă, fiul unui fermier care este deja cunoscut pentru dinamica accentuată cu care s-a dezvoltat. Și cum așchia nu sare departe de trunchi, Călin, cu un suflu nou, duce mai departe energia creatoare a tatălui său.   

Cea mai recentă investiție a lui Călin Muscă este într-o linie integrată, formată dintr-un compartiment de sacrificare, un spațiu de tranșare și o fabrică de mezeluri. Mai precis, „pe toată platforma inițial a fost acest proiect pentru abatorizare și procesare, după care avem încă un proiect în derulare pe o secție de crud-uscate, cu o parte de comerț, sunt două proiecte totalizând 10 milioane de euro, cu 5 milioane nerambursabil, în total investiția aici este undeva la 11.300.000 de euro”, ne spune chiar el. De altfel, citările sunt desprinse dintr-un dialog purtat chiar la fața locului, pe care l-ați putut vedea într-un reportaj din emisiunea România Agricolă și pe YouTube, pe canalul cu același nume. 

Lucrările de construire sunt spre final, cu toate că sunt întârziate din cauza pandemiei. Cel mai dificil lucru a fost aducerea echipamentelor din Italia. Punctul de sacrificare va avea o capacitate de 120 de capete pe oră, cu o capacitate de frig de 1.000 de capete, practic se poate merge până la 1.000 de capete pe zi. 

Amplasarea construcției nu este întâmplătoare. „Am ales această locație pentru a fi relativ aproape și totuși la o distanță suficientă de fermă, pentru măsurile de biosecuritate ale fiecărei ferme, și construim aici o platformă de procesare cu tot ceea ce presupune acest lucru, în sensul că urmează să pornim și partea de abatorizare de vită, practic o să avem o singură platformă de procesare pe tot ce producem noi de pe fermele de zootehnic.” 

Intenția declarată este de a produce în acest spațiu produse „în varianta tradițională sau după rețetele tradiționale, dar cu tehnologie modernă. Și acest fapt, sincronizat cu marfă proaspătă în permanență, plus controlul pe care-l avem asupra materiei prime, pentru că vine din fermele noastre, eu zic că este un atu pe piață în acest moment”. 

Securitatea alimentară este, cum s-ar spune, la ea acasă, conceptul „de la furcă la furculiță” fiind enunțat, cu mult timp în urmă, chiar de tatăl lui Călin, mai bine cunoscutul Dimitrie Muscă. Formula puțin modificată a devenit sloganul sub care se încearcă impunerea la nivelul întregii Uniuni Europene a trasabilității produselor ce se comercializează pe piață. „Marele nostru avantaj este că plecând de la producția vegetală, care este apanajul tatălui meu, intrăm să integrăm partea de producție cereale pe fermele zootehnice, după care venim în abatorizare și procesare, livrând direct în raft către consumatorul final atât carne proaspătă, cât și produse.” 

Tehnologia pe care o vor folosi are elemente care vor face această trasabilitate și mai sigură. „Practic, în cele cinci camere de carcasă putem să mergem pe loturi, pentru că fiecare animal în momentul sacrificării intră pe un cârlig cu un cip de identificare. Acest lucru îmi generează posibilitatea de a intra cu ele în depozitul potrivit, în funcție de procentul de carne din carcasă a fiecărui animal sau în funcție de lot, pentru trasabilitate. Cipul va avea un număr de identificare care va arăta lotul de sacrificare, procentul de carne în carcasă, plus greutatea fiecărei carcase. Trasabilitatea, de fapt, presupune că dacă eu, în momentul acesta, iau o bucată de salam, pot să mă duc pe fluxul de producție în spate și știu că pentru acel salam s-a folosit carne din porcii aferenți unui anumit lot, pe care pot să-l identific mai departe în fermă, să știu de unde vine.” 

A ales varianta asomării electrice, nu cea pe CO2, „pentru că după ce am văzut diverse înregistrări ale animalelor la asomarea cu CO2 am ales să nu o aplic, pentru că practic asomarea cu CO2 presupune sufocarea acestora cu monoxid de carbon, ceea ce nu mi se pare varianta corectă pentru tratamentul unui animal. Adică vorbim de bunăstarea animalului, dar în final îl sufocăm. Asomarea electrică practic nu ucide animalul, ci pur și simplu îi neutralizează sistemul nervos central, până la înjunghiere”. 

Porcii pe care îi are în fermele sale sunt, din punctul de vedere al procentului de carne în carcasă, cu randament foarte bun. „Rapoartele de clasificări ale animalelor care pleacă și se sacrifică, în momentul acesta, la Macea (Arad), arată o medie de 59,6% carne în carcasă. Gândiți-vă în felul următor: scopul nostru este să producem carne. Depășind inclusiv partea economică, un kilogram de carne mă costă mult mai puțin să-l produc decât un kilogram de grăsime, economic vorbind. Dar, oricum, și clientul în magazin vrea carne, nu vrea slănină, și atunci este normal să selectăm hibrizi care să vină cu performanțe ridicate în zona de producție de carne.” 

Crede că trebuie să-și asume cineva riscul de a produce carne de porc în România, în ciuda amenințării permanente cu pesta porcină, pentru că altfel nu se poate vorbi despre prospețime. „Acum zâmbesc pentru că mi-am adus aminte de interviul doctorului Balaban, care a afirmat și el că doar un nebun, în zilele noastre, investește în porc, în România. Poate că suntem un pic nebuni, dar considerăm că România are capacitatea și are și nevoia de a-și produce carnea de porc pe care o consumă în interiorul granițelor. Pentru că românul mănâncă carne de porc, problema este că noi avem în magazine carne de porc, doar că se pune în discuție dacă acea carne de porc este sau nu este calitativ corectă, și aici vreau să mă refer la prospețime în primul rând, pentru că dacă este să ne gândim ce găsim în acest moment în marile rețele – și-mi aduc aminte de anumite reclame de pe radio, de anul trecut, dacă nu mă-nșel, «pulpă proaspătă de Spania». În realitate, gândiți-vă în felul următor: avem prima zi de sacrificare, în ziua următoare se tranșează, în a treia zi pleacă – în cazul fericit, avem 2-4 zile pe drum, cel puțin, din Spania în România, ajunge în depozit, se descarcă, deci în cazul cel mai fericit ajunge în raft în a opta sau a noua zi de la sacrificare. După anumite definiții, carne proaspătă, și din punctul meu de vedere, nu este. Pentru mine, carne proaspătă înseamnă un termen de trei-patru zile maximum. Acum nu pot să intru să fac eu politica altor comercianți sau a altor crescători de animale, dar consider că este nevoie să avem porc crescut în România, consumat în România, pentru că oricum România consumă echivalentul a 8 milioane de porci. Noi, înainte de problema pestei, reușeam să producem undeva la 4 milioane și jumătate de porci, care se sacrificau în țară.” Din păcate, nu e suficient un „nebun”, industriei alimentare din România i-ar trebui mai mulți. 

A ales o centrală de frig care se încadrează în filozofia sa în ceea ce privește relația cu mediul. Una mai puțin poluatoare și mai puțin periculoasă: „Am optat pentru o centrală de frig pe CO2 pentru că este mult mai prietenoasă cu mediul, deja oricum sunt directivele europene care descurajează foarte mult utilizarea freonului, partea de amoniac mi s-a părut un pic mai greoaie și mai periculoasă, așa că varianta câștigătoare din punctul meu de vedere este CO2, chiar dacă se lucrează la presiuni mult mai mari, dar este o centrală despre care spun eu că este normal să o ai într-o asemenea investiție. 

Centrul va fi folosit și pentru tranșarea și procesarea cărnii de vită, cunoscut fiind că familia Muscă are și ferme de creștere a bovinelor. Evident, rase specializate pe carne. „Din punctul meu de vedere, vita de carne are un viitor foarte mare în România, doar că durează ca lumea să se obișnuiască cu ea. Mai este problema că și în acest moment încă se găsește pe anumite rafturi vită de carne incorect tratată sau o vită de carne de o calitate mai slabă, ceea ce mai aduce uneori consumatorului un semn de întrebare – mai iau vită sau nu? Dar în momentul în care ai o vită de calitate, plecând de la rasă, ai o parte de creștere corectă, ai partea de finisare, ai partea de procesare-sacrificare a animalului, zona de maturare. Fără maturare la o vită de calitate te poți descurca, dar partea de maturare dă un plus. La o vită de o calitate medie, fără maturare n-am făcut nicio treabă.” 

Rasa preferată este Charolaise, „am ales-o și pentru faptul că este una dintre cele mai mari rase ca greutate a carcasei. Eu calculez în kg de carne obținute pe fermă. Și în aceste condiții, dacă mă duc în Angus pe care toată lumea o cunoaște, este o rasă mult mai cunoscută, gândiți-vă că am ca procent de carne dintr-un animal am o diferență de cel puțin 20-25% în plus carne în Charolaise față de Angus. Pentru că Angus-ul este o rasă mai mică. Se pretează foarte bine, crește foarte ușor, se pretează în zonele de pășune acolo unde ai pășune, or, la noi în zonă condițiile meteo-climatice ne permit în cel mai bun caz să ieșim la pășunat cu animalele 1,5 – 2 luni pe an, și atunci nu am obținut absolut nimic, nu am niciun avantaj dacă le-aș scoate pe pășune, pentru că nu fac ce trebuie. Mi-este mult mai simplu să strâng din câmp, să pregătesc, să fac stocuri și să dau animalelor exact ce trebuie să mănânce”. 

Încă își crește efectivele. „Practic, am început pe carne în 2015, eu, taică-meu a fost un pic mai devreme decât mine, și față de cele 300 de capete cu care am început în 2015, acum avem peste 1.000 de animale, undeva la 1.200-1.300, nu știu să vă spun în momentul acesta exact. Practic, tot ce am crescut am crescut selectând femelele și sacrificând doar tăurașii, iar acest lucru a pus o presiune și pe cash-flow, pentru că un număr de animale creștea, dar fără să ai parte de vânzare decât la jumătate.” 

În cei 11 milioane de euro în total, intră și o flotă de 9 mașini de distribuție. „În acest moment, avem o flotă care este la Curtici, care face distribuția pe magazine. Fiind o investiție nouă tot ce este aici, mi s-a părut normal să vin și cu mașini noi pentru partea de distribuție. Asta nu înseamnă că o să renunț complet la cele vechi, dar o să pun un grad de încărcare de 80% din livrare să folosesc mașinile noi, care deja vin dotate nu doar cu agregate de frig, că asta este normal să fie, dar inclusiv cu partea de înregistrare și monitorizare a temperaturii, în așa fel încât eu în momentul în care am descărcat marfa la magazin se predă inclusiv bonul pe care-mi arată temperatura la care a stat din momentul în care a ieșit din partea de procesare până a ajuns în magazin, văd inclusiv acolo la ce temperatură a fost păstrată marfa.” 

Articol publicat în Revista Fermierului, ediția print - septembrie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html