Pentru Campania 2024 este alocat aproximativ un miliard de euro, iar Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) face toate eforturile pentru a demara plata avansurilor începând cu 16 octombrie, transmite Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR).

În cadrul Campaniei 2024 se vor acorda avansuri în cuantum de 70% din Fondul European de Garantare Agricolă (FEGA) pentru plățile directe și de 85% din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală (FEADR), în cazul sprijinului acordat în cadrul intervențiilor de dezvoltare rurală și intervențiilor de mediu și climă, ca urmare a derogării Comisiei Europene.

„Am solicitat Comisiei Europene și am primit acordul pentru ca și în această toamnă fermierii români să beneficieze de o valoare a avansului crescută. Am avut în vedere să venim în sprijinul fermierilor, pentru a-i ajuta să depășească mai ușor problemele de lichidități cu care confruntă. Începând cu luna iulie, am solicitat cu fiecare ocazie Comisiei Europene creșterea valorii avansurilor pentru fermierii din țara noastră pentru a le oferi sprijinul necesar în pregătirea noului an agricol”, a declarat Florin Barbu, ministrul Agriculturii.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În Capitala Ungariei a avut loc, în perioada 8-10 septembrie 2024, Reuniunea Informală a Miniștrilor Agriculturii din statele membre ale Uniunii Europene, eveniment organizat de Președinția ungară a Consiliului Uniunii Europene, a cărei prioritate este o viitoare Politică Agricolă Comună axată pe fermieri.

În contextul provocărilor recente cu care s-au confruntat fermierii, cum ar fi evenimentele meteo extreme cauzate de schimbările climatice, costurile ridicate ale inputurilor, efectele negative ale războiului sau perturbările pieței cauzate de creșterea importurilor din ţări terțe și având în vedere cerințele tot mai stricte ale standardelor Uniunii Europene, Președinția ungară a UE a lansat o dezbatere a Consiliului privind Politica Agricolă Comună post-2027, pentru a cunoaște așteptările miniștrilor și a sprijini Comisia Europeană să pregătească propuneri legislative pentru PAC post-2027. Prin urmare, au fost analizate măsurile de sprijin ce urmează a fi implementate în perioada următoare pentru producătorii agricoli europeni. 

În cadrul intervenției sale, referitor la principalele instrumente din cadrul celor doi piloni în perioada post 2027, ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Florin Barbu a evidențiat necesitatea unui buget mai consistent alocat PAC pentru viitorul exercițiu financiar, adaptat unui nivel echitabil al plăților directe, prin aplicarea principiului convergentei externe, dar și pentru a compensa fermierii pentru aplicarea unor condiționalități de mediu sporite.

Totodată, a fost subliniată importanța identificării unei formule prin care toate statele membre să aibă un nivel similar al plății directe. Flexibilizarea cadrului legislativ, o mai mare libertate acordată țărilor membre UE, precum și identificarea de mecanisme de finanțare și creditare avantajoase pentru a permite fermierilor introducerea inovării și a noilor tehnologii în cadrul exploatațiilor agricole au reprezentat alte elemente din cadrul intervenției lui Florin Barbu.

În ceea ce privește contribuția sectorului agricol la obiectivele Geen Deal fără a pune în pericol competitivitatea fermierilor, România a susținut că stabilirea ambițiilor de mediu trebuie să țină cont de nevoia de a menține competitivitatea sectorului agricol. Astfel, a fost solicitată existența unei perioade de tranziție pentru implementarea elementelor de noutate introduse, care implică o serie de condiții suplimentare, astfel încât fermierii să se poată adapta la noile cerințe.

Referitor la revizuirea instrumentelor sistemului de management al crizelor, s-a reliefat necesitatea unei alocări financiare consistente atribuite rezervei de criză, precum și a unor instrumente eficiente de susținere a fermierilor în contextul crizelor. În egală măsură, pentru a putea valorifica aceste instrumente disponibile la nivelul PAC, a fost propusă oportunitatea creării unei rețele la nivelul statelor membre în cadrul căreia să fie prezentate modele de bune practici cu privire la instrumentele de gestionare a riscurilor, precum și schimburi de opinii pentru a permite o îmbunătățire a implementării acestor instrumente.

Ministrul român al Agriculturii a mai solicitat urgentarea distribuirii fondurilor europene destinate despăgubirilor fermierilor, regândirea derogărilor pentru neonicotinoide, precum și extinderea eligibilității cheltuielilor pentru animalele de reproducție.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Comisia Europeană va acorda peste un miliard de euro pentru a ajuta Italia, Slovenia, Austria, Grecia și Franța să se recupereze în urma dezastrelor naturale.

Pachetul de ajutor este alocat astfel: 378,8 milioane euro pentru Italia în urma pagubelor provocate de inundații în regiunea Emilia-Romagna în luna mai a anului 2023 și încă 67,8 milioane euro pentru regiunea Toscana în urma inundațiilor din octombrie și noiembrie 2023; 428,4 milioane euro pentru Slovenia și 5,2 milioane euro pentru Austria în vederea reuperării după inundațiile din august 2023; 101,5 milioane euro pentru Grecia pentru a sprijini eforturile de redresare în urma inundațiilor din septembrie 2023; 46,7 milioane euro pentru Franța pentru daunele provocate de inundații în regiunea Hauts-de-France în noiembrie 2023.

Asistența Fondului de Solidaritate al Uniunii Europene va acoperi o parte din costurile operațiunilor de urgență și de recuperare, inclusiv repararea infrastructurii deteriorate, protejarea patrimoniului cultural și efectuarea operațiunilor de curățare.

Această propunere de finanțare vine în urma cererilor din partea țărilor în cauză. Odată ce propunerea Comisiei Europene este aprobată de Parlament și Consiliul European, se plătește imediat ajutorul financiar, într-o singură tranșă către fiecare dintre țările solicitante.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În perioada 8 – 10 septembrie 2024, la Budapesta (Ungaria), are loc Reuniunea Informală a Miniștrilor Agriculturii din statele membre ale Uniunii Europene, la care participă ministrul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Florin Barbu. Va fi lansată dezbaterea privind Politica Agricolă Comună post-2027, cu scopul de a contura așteptările miniștrilor agriculturii și de a ghida noua Comisie, care urmează să preia mandatul în această toamnă și să pregătească propuneri legislative pentru PAC post-2027.

În conformitate cu prioritățile Președinției maghiare a UE, tema reuniunii este: „Către o viitoare politică agricolă comună competitivă, rezistentă la criză, durabilă, favorabilă agricultorilor și bazată pe cunoaștere”.

Schimbul de puncte de vedere ale oficialilor europeni se axează pe trei teme cheie. Astfel, va fi inițiată o dezbatere privind simplificarea schemelor de sprijin pentru agricultură și revizuirea principalelor tipuri de sprijin. De asemenea, va fi analizat modul în care poate fi sporită contribuția sectorului agricol la obiectivele Geen Deal fără a pune în pericol competitivitatea fermierilor. În cele din urmă, se va realiza revizuirea instrumentelor sistemului de management al crizelor pentru a asigura un sprijin eficient pentru fermierii aflați în situații de criză din ce în ce mai frecvente.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) informează că, pentru anul școlar 2024-2025, a fost aprobată suma de 760.241.000 lei pentru implementarea Programului pentru Școli al României.

Bugetul total se împarte astfel:

• 96.176.000 lei pentru acordarea gratuită de fructe şi legume şi 38.163.000 lei pentru derularea măsurilor educative aferente;

• 370.676.000 lei pentru acordarea gratuită de lapte de consum şi produse lactate fără adaos de lapte praf şi 38.163.000 lei pentru derularea măsurilor educative aferente;

• 217.063.000 lei pentru acordarea gratuită de produse de panificaţie.

În anul școlar 2024-2025 vor beneficia prin Program de fructe și legume proaspete, lapte și produse lactate și măsuri educative aferente acestor produse, un număr de 1.908.231 preșcolari din grădinițele cu program normal de 4 ore de stat autorizate/acreditate și particulare acreditate și elevi din învățământul primar și gimnazial de stat și particular, precum și preșcolari și elevi incluși în învățământul special.

Solicitanţii sprijinului financiar din FEGA pentru furnizarea fructelor, legumelor, laptelui şi produselor lactate şi derularea măsurilor educative aferente (consiliile județene și/sau consiliile locale ale municipiilor, orașelor, comunelor sau subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului București) transmit la Centrele APIA, prin intermediul sistemului informatic al Agenției, cereri de plată, la sfârşitul fiecărui an şcolar, în termen de trei luni de la sfârşitul perioadei pe care o vizează.

În colaborare cu Ministerul Educaţiei, solicitantul de ajutor financiar din FEGA are obligaţia de a verifica activitatea instituţiilor de învăţământ beneficiare privind înregistrarea în sistemul informatic a numărului de preşcolari şi elevi prezenţi la cursuri, precum şi a numărului de porţii consumate pe parcursul unei zile de şcoală şi a perioadei cererii de plată, conform catalogului şcolar.

În cazul în care valoarea totală a cererilor de plată depuse de solicitanţi depăşeşte plafonul anual din FEGA pentru acordarea gratuită de fructe şi legume, respectiv de lapte şi produse lactate, valoarea ajutorului financiar aferent fiecărei cereri de plată eligibile se stabileşte proporţional cu încadrarea în plafonul anual respectiv.

Plata ajutorului financiar din FEGA se face de APIA în termen de trei luni de la data depunerii cererilor de plată, cu încadrarea în sumele alocate cu această destinaţie. Dacă până la data efectuării plăţilor au fost declanşate anchete administrative care nu au fost finalizate, termenul de trei luni se prelungeşte până la încheierea anchetelor administrative prin care s-a constatat eligibilitatea cererii de plată.

În anul şcolar 2024-2025, disponibilul de produse achiziţionate în cadrul Programului pentru şcoli al României neconsumate din motive obiective se redistribuie în cadrul colectivului de preşcolari şi elevi din instituţia de învăţământ respectivă, astfel încât instituţiile de învăţământ să nu mai fie obligate la plata contravalorii produselor neconsumate.

APIA precizează că, în anul școlar 2023-2024 au beneficiat de produsele distribuite în 9.134 de instituții de învățămînt, un număr de 1.131.330 preșcolari din grădinițele cu program normal de 4 ore de stat autorizate/acreditate și particulare acreditate și elevi din învățământul primar și gimnazial de stat și particular, precum și preșcolari și elevi incluși în învățământul special. 

Mai jos sunt prezentate sumele defalcate pe județe pentru acordarea gratuită de fructe şi legume proaspete, respectiv lapte și produse lactate și pentru derularea măsurilor educative în anul școlar 2024-2025 pentru care APIA a fost desemnată autoritate națională competentă pentru implementarea, monitorizarea, controlul și acordarea de ajutoare financiare din FEGA.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În editorialul din ediția lunii iulie a publicației Revista Fermierului am scris despre cum Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură ia o sumă din subvenția fermierului pentru a-l despăgubi în caz de calamitate, dar banii, pentru moment, nu pot fi cheltuiți, deoarece autoritățile statului nu au mers mai departe, respectiv să creeze acel instrument de management al riscului. Prin urmare, statul îi ia niște bani agricultorului fără să existe legislația necesară ca să și dea banii înapoi, ca despăgubire dacă se întâmplă vreo calamitate în fermă. Practic, nu este definit acest instrument de risc. Cine îl gestionează, cum se derulează, ce proceduri are – nu se știe nimic, pentru că legislația nu s-a adoptat, nu există! (Editorialul din Revista Fermierului, ediția print – iulie 2024, poate fi citit aici: https://revistafermierului.ro/editorial/item/6237-fermierul-anului-2024-si-utut-si-cu-banii-luati-de-propriul-stat.html)

De ce revin pe acest subiect? Pentru că sunt multe probleme legate de implementarea DR-32, intervenție care se referă la crearea unui instrument de sprijin al fermierilor afectați de pierderi ale producției agricole și care stabilește că APIA reține anual 3% din plățile directe ce urmează a fi plătite fiecărui fermier. Așadar, vorbim de toți fermierii, nu contează că lucrează în cultură mare, în legumicultură, pomicultură, în tot ce înseamnă vegetal ori că activează în zootehnie. Statul ia bani de la toată lumea.

Însă în Planul strategic scrie negru pe alb că pentru gestionarea acestor bani reținuți din subvenții se va crea un instrument de management al riscului, dar la riscurile care vor fi asigurate e trecută doar seceta. Dacă dă o molimă în fermele de animale, crescătorii nu sunt despăgubiți din banii reținuți de APIA. Contribuie și nu primesc nimic. Nici nu pot fi scoși ca excepție, pentru că nu permite Regulamentul European 2115/2021, care spune că trebuie să se rețină 3% de la toți beneficiarii de plăți directe.

Se presupune că instrumentul de risc asigură riscuri catastrofale din toate sectoarele, dacă banii se rețin de la toată lumea, nu? Fiecare fermier care contribuie să știe că în momentul în care are un risc de calamitate are și dreptul să primească ceva ca despăgubire. Așa cum arată acum lucrurile, unii producători agricoli primesc ceva, alții nu primesc nimic. Apare discriminarea.

După publicarea editorialului menționat mai sus, „Fermierul anului 2024, și *utut, și cu banii luați de propriul stat”, mi-a scris un fermier: „Cred că ar trebui să se discute și despre acel procent reținut din plățile directe în cazul crescătorilor de animale. Deși acești bani se iau inclusiv pentru pășuni și plăți directe pe cap de animal respectiv sprijin cuplat zootehnic, niciodată nu s-au dat despăgubiri de secetă pentru pășuni sau animale. Ce înseamnă secetă pentru un fermier cu zootehnie extensivă? Înseamnă că pășunea nu poate susține efectivul de animale și în acest caz trebuie furajare suplimentară. În plus, avem un excedent de animale de vânzare ce coboară prețul pe piață. Furajul, în schimb, e puțin și are preț mare. Deci, fermierul cu animale are doar minus pe toate palierele”.

Multe probleme, legislație șchioapă, lipsă de interes, ca să nu-i zic altfel, din partea autorităților competente.

Închei cu ce mi-a zis fermierul Ștefan Gheorghiță, iar cine are urechi să audă, poate mișcă lucrurile în direcția bună: „Fermierii nu se apără, inclusiv în justiție, decât dacă le ajunge cuțitul la os. În rest, speră că se va găsi cineva să scoată castanele din foc. Surpriză, nu le scoate nimeni legat de managementul riscului și cei afectați de secetă așteaptă cu mâna întinsă să mai primească ceva, în loc să ne „războim” pentru a construi o soluție viabilă de asigurare. Ce vreau să zic? Și noi, fermierii, ne merităm soarta, fiindcă ne complacem în a urla la lună. Tot mergem și cerem despăgubiri… Este greu să vă implicați să facem ceva care să rezolve problema economic și nu politico-electoral? Decât să facem ceva constructiv, care să ne aducă real bine, noi, fermierii, acceptăm să fim făcuți pomanagii pentru câțiva firfirei”.

Editorial de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef

Suntem în vara anului 2024 și din nou constatăm o lipsă acută de precipitații, mai ales în perioada martie-iulie, dublată de o arșiță extremă în ultimele săptămâni ale lui iulie, iar seceta în aceste condiții este cruntă în majoritatea zonelor din estul, sud-estul, sudul, sud-vestul și pe alocuri vestul României.

În timp ce fermierii se uită împietriți la culturile de primăvară pârjolite de arșița atmosferică și seceta pedologică, unii politicieni, stimulați de mirosul ,,sângelui electoral”, ies din vizuinile lor și încearcă să arate lumii că ei sunt cei mai pricepuți și atotștiutori, cu toate că în realitate sunt doar niște rebuturi ale ,,matriței” politice din ultimii 30 de ani și care, în lipsă de altceva, ne place sau nu, sunt angrenajele mecanismelor administrative din zilele unui prezent mult prea trist și cenușiu.

Avem o perioadă de ani secetoși în cascadă, astfel încât chiar și cei mai optimiști dintre fermieri se văd astăzi, după 3, 4 sau 5 ani consecutivi de secetă, ca fiind fii alungați ai unei divinități obosite de a rezolva de una singură toate problemele agriculturii românești.

Imaginea fermierilor români, ăia mici, medii sau mari, dar care muncesc de le ies ochii din orbite și care investesc în visul lor, acela de a asculta tăcuți nevoile câmpului și al culturilor, le este deformată de mult prea mult timp și de mult prea mulți inculți și nepricepuți în ale meseriei, care au singurul merit că au existat atunci când nimeni nu era dornic de a face agricultură și astfel, în dispreț și indiferență, tratează sau, mai bine zis, au tratat această artă ancestrală a omenirii la fel ca pe o afacere interlopă, în care banii vin mult prea ușor și fără muncă.

Doar că vremurile s-au schimbat și, cum este în viață, „ce este de haram de haram se duce”, iar acum vedem cum natura ne pedepsește pentru mult prea mulți ani în care nu am făcut nimic pentru a ne pregăti pentru ceea ce trăim și cum am acceptat să promovăm la rang de demnitari unii care s-au dovedit a fi incapabili de a genera soluții pentru vremurile pe care le trăim.

Dar cum este mai mereu în viață, cei care au ajuns demnitari fără a-i recomanda nimic profesional sau de altă natură, doar niște înțelegeri politice încheiate în obscuritatea labirintului de partid, au păstorit cu abnegație dezastrul incompetenței în sectorul agricol, reușind performanța de a bloca sau anula mereu performanța antreprenorilor și fermierilor din sectorul de agribusiness.

Astfel s-a ajuns la situația în care toate instituțiile statului de orice fel sunt blocate în incompetență, lipsă de responsabilitate și inițiativă, în provizoratul funcției pentru șefi, care astfel sunt mai ușor de controlat și pedepsit în cazul în care „ar fluiera în biserica” intereselor de partid și de gașcă, și multe alte asemenea situații.

În schimb, mulți dintre acești demnitari s-au dovedit extrem de buni în a acționa machiavelic pentru a antagoniza societatea civilă versus fermieri, pe teme desuete după mai mult de 30 de ani de la Revoluție, cum ar fi ,,ați distrus sistemul de irigații”, ,,ați furat tot”, ,,ați distrus IAS-urile și CAP-urile lui Ceaușescu”, până la exprimări mai moderne, de genul ,,câte jeepuri aveți” sau altele asemănătoare.

Astfel de momente aduc pe sticla televiziunilor sau în eterul posturilor de radio diverse personaje, multe dintre ele cunoscătoare doar ale unor clișee care dau bine la cei mulți și neinteresați de problemele din agricultură mai mult decât orice altă știre, iar aceștia nu se apleacă deloc asupra realității unei știri.

De aceea, soluția realizării de noi sisteme de irigații este adusă mereu în prim-planul societății civile în astfel de momente, cu toate că la ora actuală se pot iriga undeva între 8-10% (circa un milion de hectare) din suprafața agricolă totală, iar această suprafață a fost amenajată pe timpul „Împușcatului” undeva pe durata a peste 15 ani, în condițiile în care nu puteam vorbi atunci de lipsă de voință politică sau alocare de resurse, doar că amplitudinea unei astfel de acțiuni este fantastică.

Poate am putea presupune că dacă astăzi clasa politică, într-o uniune de nezdruncinat și cu alocarea unor resurse la nivelul bugetului de înarmare de astăzi, ar porni un astfel de proiect, am putea spera ca fostele amenajări ale sistemelor de irigații comuniste să fie reabilitate în următorii circa zece ani, canalul Siret-Bărăgan (inclusiv amenajările colaterale) ar mai mânca și el circa 5-7 ani, iar poate peste zece ani să putem vorbi de o suprafață totală irigată de 2,5-3 milioane de hectare, care nu ar fi puțin deloc și ar rezolva problema pentru circa 50% din suprafața afectată de secetă. Cu restul ce facem? Vedem atunci, dar hai să facem măcar prima parte.

Pentru a putea gândi un program de reabilitare și dezvoltare a irigațiilor de o asemenea anvergură, ar trebui să alocăm, la nivel de stat, un buget anual de peste 1,5-2,5 miliarde de euro, în condițiile în care pe lângă amenajările de irigații trebuie să construim și noi surse de alimentare a acestora, adică avem nevoie de captarea unor râuri interioare (baraje), ceea ce ar mai înghiți circa 2-3 miliarde de euro anual.

Dacă un milion de hectare din cele care ar putea fi reamenajate ar avea ca sursă de apă alta decât Dunărea, ar necesita un volum de vreo două miliarde de metri cubi de apă, adică jumătate din cantitatea de apă stocată azi ca rezervă hidroenergetică în România în cele 40 de lacuri de acumulare (artificiale), cum ar fi Porțile de Fier 1 și 2, Bicaz, Vidraru, Stânca-Costești și altele. Parcă nu mai este așa de simplu, nu?

Așa este, putem să gândim așa, dar în mod clar oricine va începe un astfel de program tot nu va avea parte de liniștea presei și a clasei politice, fiindcă mereu trebuie să criticăm (sfâșiem) pe cineva și uite așa o să rostogolim problema an de an, fără a face nimic.

Dacă totuși am începe să facem aceste investiții, ar trebui să pricepem că acumulările de apă și canalele magistrale de aducțiune a apei în câmp sunt ale statului, iar fermierii ar avea sarcina să investească de la transportul apei de la aceste canale de aducțiune până la plantă.

Dacă statul, teoretic, poate lua acești bani din taxe și impozite, fermierii ar trebui să îi ia de la bancă, iar banca cere, printre altele, predictibilitatea afacerii, adică să vadă că ai obiectul muncii și peste cinci-șase ani, or, pentru asta, avem nevoie de o LEGE A ARENDEI, care, din păcate, a fost trântită de trei ori în Parlament de interese meschine și de grup.

Pentru cei care nu au un ordin de mărime al unei astfel de investiții, amenajarea de către un fermier a unei suprafețe de 100 ha pentru irigat necesită cheltuieli de peste 350.000 – 500.000 de euro, însemnând stația de pompare, antenele de transport subteran al apei, utilajele de irigat. Or, aceste sume necesită peste șase – șapte ani de exploatare, pentru a putea recupera investiția.

O altă soluție vehiculată este cea a asigurărilor agricole, doar că aici nimeni nu prea este interesat, începând cu mulți dintre fermieri, deoarece acest sistem înseamnă a băga mâna adânc în buzunar pentru a plăti primele de asigurare. Mulți poate vor susține că nu am dreptate, mizând pe faptul că nu se cunoaște realitatea, neexistând decât o firmă care asigură seceta și doar suprafețe limitate.

Dar pe toți îi rog a verifica câte suprafețe sunt asigurate pentru alte riscuri, gen grindină, vijelii, ploi torențiale, unde există și produse de asigurare, și firme pentru asta, doar că interesul este scăzut, deoarece ori se merge pe ideea tâmpită că poate pe mine nu mă va lovi nenorocirea, ori pe alta la fel de proastă, că vom vedea atunci ce va fi și vom ieși atunci public să cerem despăgubiri.

Nicăieri în lume asigurările nu îți dau toți banii investiți înapoi și în niciun caz nu îți dau profitul nerealizat, dar te ajută să treci mai ușor prin greutățile momentului respectiv și să o poți lua de la capăt.

Am spus mereu și susțin în continuare că avem nevoie de asigurări în agricultură, iar acestea, pentru a putea permite să asigure toate riscurile, inclusiv seceta, trebuie să fie construite pe doi piloni centrali, obligativitatea acestora pentru toți fermierii, dar având condiții adaptate pentru fiecare zonă geografică, iar statul să preia o parte din valoarea primelor de asigurare (15-20%), pentru a le face suportabile, și al doilea, să intervină ca reasigurator în momentul în care sistemul de asigurări este în pragul colapsului dat de niște evenimente peste orice proiecție și predictibilitate.

Mai mult, obligativitatea asigurărilor în agricultură nu trebuie să fie declarativă, așa cum, din păcate, este în cazul asigurărilor tip PAID, pentru case, în fața unui cutremur, ci cu sancțiuni dure, așa cum este cazul neîncheierii de asigurări RCA, pentru mașini.

Pe scurt, am trecut în revistă cele două mari soluții pentru diminuarea efectelor secetei în agricultura românească, iar ambele soluții sunt de anvergură, dar în mod cert prima care poate fi făcută este cea a asigurărilor, iar în paralel să pornim și șantierele pentru irigații care necesită mult mai mult timp.

Ar mai fi un amendament, în sensul că autoritățile, fermierii, societatea civilă și alte sectoare care au legătură cu agricultura trebuie să înțeleagă nevoia unui program conjugat în acest sens, fiindcă altfel nu se va realiza nimic. Din păcate.

În rest, numai de bine!

Articol scris de: dr. ing. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ, fermier (jud. Brăila) și membru LAPAR

Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură (APIA) anunță că începând cu data de 16 octombrie 2024 va demara Campania de plată în avans pentru fermierii care au depus Cereri de plată în anul 2024.

În Campania 2024, Comisia Europeană și statele membre susțin menținerea derogării cu privire la plata avansului de până la 70% pentru intervențiile sub formă de plăți directe și de până la 85% în cazul sprijinului acordat în cadrul intervențiilor de dezvoltare rurală bazate pe suprafață și pe animale. Această măsură se va vota la nivelul Comisiei Europene pe 5 septembrie 2024.

Plăţile pentru schemele finanțate din FEGA (Fondul European de Garantare Agricolă) se vor face în lei, la cursul de schimb valutar care va fi stabilit de Banca Centrală Europeană în data de 30 septembrie 2024 şi va fi publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Plăţile pentru schemele finanțate din FEADR (Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală) se fac în lei, la cursul de schimb valutar de 4,9756 lei/euro, stabilit de Banca Centrală Europeană în data de 29 decembrie 2023.

În 2024, campania de depunere a cererilor de plată a început cu o lună mai târziu decât în anii precedenți, însă APIA promite că va finaliza controalele pe teren până cel târziu la data de 11 octombrie, cu excepția controalelor pentru cerințele/obligațiile specifice, care se vor face în iarnă sau în primăvara anului următor.

Inspectorii APIA și cei ai instituțiilor de specialitate delegate desfășoară controlul la fața locului pentru cererile eșantionate în acest scop, în conformitate cu OMADR nr. 292/16.07.2024 pentru aprobarea Instrucțiunii nr. 16/1/05.07.2024, precum și pentru aprobarea Procedurii operaţionale privind activitatea de control clasic pe teren, aplicabilă în Campania 2024.

În afara controalelor pe care le fac inspectorii APIA, următoarele instituții fac și ele controale specifice, astfel:

• Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (ANSVSA) face controalele pentru verificarea respectării de către fermieri a cerințelor legale în materie de gestionare SMR 5-6 si SMR 9-11, pentru toți fermierii selectați la condiționalitate;

• Autoritatea Naţională Fitosanitară (ANF) verifică fermierii selectați în eșantionul de condiționalitate (SMR 7 și SMR 8) și M10 (Agromediu și Climă);

• Agenția Națională pentru Zootehnie (ANZ) face controalele delegate în sectorul zootehnic.

Controlul pe teren reprezintă o cerință obligatorie impusă de legislația comunitară și o etapă premergătoare efectuării plăților finale.

În ceea ce privește procentul fermierilor controlați până la data de 6 august 2024, inclusiv, APIA informează că procentul este de 31,87% din eșantionul total, iar procentul parcelelor verificate la fața locului este de 32,3% din totalul parcelelor de controlat.

În cazul în care fermierii refuză efectuarea controlului pe teren, cererea de plată va fi respinsă de la plată.

În Campania 2024, au fost selectați pentru control clasic pe teren - sector vegetal un număr total de 7.912 fermieri, pentru controlul clasic pe teren - sector zootehnic un număr de 5.356 fermieri, iar pentru controlul pe teren privind condiționalitatea – 1.314 fermieri.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Am vizitat Crama Liuta, din județul Tulcea, unde am stat de vorbă cu inginerul Eugen Nicolescu despre activitatea actuală din vie, dar și despre perspective. Mai precis, despre obiectivele pe care și le-au propus, greutățile pe care le întâmpină, dar și despre soluțiile cu care speră să le depășească. Eugen Nicolescu administrează plantația cramei Liuta, aflată în podgoria Babadag.

Activitatea curentă cu care se ocupau cei pe care i-am găsit la plantația Liuta, din podgoria Babadag, era, așa cum ne informează inginerul Eugen Nicolescu, legată de reconversie. „Am muncit toată iarna, finalizăm măsura 2, pe reconversie-replantare. Am replantat 55 de hectare, am început în 2023 şi terminăm acum, lucrurile merg bine, fonduri europene 90%, suntem în grafic.” Spune că au început în 2023, dar, de fapt, este vorba doar de o ultimă etapă, pentru că procesul este mult mai amplu în timp. „De fapt, suntem la capătul a opt ani de reconversie, am tot plantat până am refăcut în totalitate plantaţia, aproape 200 de hectare”, ne lămurește Eugen Nicolescu, care este conștient că nu se află la un capăt de drum, pentru că de abia acum începe greul, deoarece sunt obligați să obțină rezultate bune, ceea ce înseamnă muncă foarte multă. „În momentul în care facem o replantare, ne gândim la o direcţie de producţie, adică ne gândim la ce trebuie să ajungă pe raft, ce vom vinde, şi o luăm înapoi, şi vedem ce alegem, astfel încât să ajungem la sticla, la vinul îmbuteliat sau la vinul în vrac, la bag-in-box, la ce avem în planul de afaceri să realizăm ulterior. Deci am replantat clone de calitate, de cantitate, clone medii, struguri albi, roşii, rose, acoperim în momentul ăsta cam toată gama de struguri de pe piaţa românească, avem aproape 20 de soiuri. Avem Aligote de Babadag, foarte bune rezultate pe Feteasca Neagră, Merlot foarte bun şi apoi soiurile clasice: Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Otonel, Tămâioasă Românească, am diversificat şi cu Pinot Gris, cu Tranimer, avem soiuri noi, am plantat Negru de Drăgăşani, avem gamă completă şi, în urma investiţiilor de la cramă, o modernizare foarte bine pusă la punct, rezultatele vor apărea, au apărut deja pe calitatea vinurilor pe care le producem.”

După 40 de ani, în același terroir

Această replantare se impunea, dat fiind timpul care a trecut de la ultima plantare a viei în această plantație. „Vorbim cam de 40 de ani după ultima plantare, că timpul trece foarte repede. Este o plantaţie care a fost realizată în anii ’80 cu rezultate bune, iar noi continuăm aceeaşi linie.”, arată Eugen Nicolescu. Așadar, se vede că aici s-a făcut mereu o treabă bună, dar chiar dacă au dorit să păstreze continuitatea, au fost nevoiți să vină și cu noutăți, așa cum ne-a și spus inginerul: „Structura de bază este cea de atunci, pe care am diversificat-o aşa cum cere piaţa, pentru că la momentul ăsta trebuie să ai o soluţie la orice, piaţa e dinamică, se schimbă, e aşezată, mai ales pe vinul la sticlă unde, acolo, se face profitul, şi putem să facem cam orice cere piaţa acum şi ne putem adapta la cererile pieței”.

Eugen Nicolescu ne dezvăluie că succesul pe care îl au și pe care îl așteaptă în continuare vine pe lângă muncă și din caracteristicile bune ale terroir-ului: „Bogăţia acestei zone din punct de vedere viticol este deosebită. Sol calcaros, aciditate, o acumulare echilibrată a zahărului, a culorii, a acidităţii din struguri, ne putem întinde chiar şi la cules pe o perioadă destul de lungă, fără afectarea calităţii strugurilor, ne aduce foarte multe avantaje. Deci este o zonă în care se pot face atât vinuri albe, roşii, cât şi rose de mare calitate. Microclimatul foarte bun, suntem pe malul lacului Babadag, este fostă lagună a Mării Negre, are un climat maritim, suntem la poalele unei păduri de stejari rezervaţie naturală, avem seara răcoare, avem acest climat mediteranean, aceste două caracteristici îmbinându-se foarte bine pentru acest areal al podgoriei Babadag. Este o zonă pretabilă la toate aceste pretenții pe care le impune piaţa”.

Se așteaptă un an bun

Prima jumătate a anului a fost bună pentru viticultura din această zonă a Dobrogei. „Sperăm că va fi un an bun, cu ceva precipitaţii. Am avut ceva precipitaţii în timpul iernii, adică am avut puţină zăpadă, puţină brumă, am acumulat ceva apă de la precipitaţiile pe care le-am avut, deci din punctul meu de vedere 2024 a început bine, în principiu stăm mai bine decât în alţi ani, premisele sunt foarte bune pentru producţia ulterioară de anul ăsta, din toate punctele de vedere: precipitaţii și temperaturi. Avem, astfel, şi o şansă de a revigora toată plantaţia în urma a 3-4 ani de secetă pedologică, premisele sunt bune”, spune Eugen Nicolescu. Și cu toate că a fost greu în anii trecuți din cauza secetei, calitatea și tinerețea plantației au dus la producții peste media altor podgorii, deci motivele de optimism sunt justificate. 

Probleme și soluții

Din păcate, nu putem vorbi doar de optimism, pentru că lipsa irigațiilor nu poate fi ignorată. Speri să obții mai bine, în condițiile proaste pe care le ai, dar asta nu înseamnă că nu ai putea avea rezultate și mai bune. A fi pe linia de plutire nu este un aspect chiar pozitiv într-o afacere care, apriori, trebuie să aducă profit. Iar la aceste deficiențe moștenite și nerezolvate de atâta amar de vreme se adaugă și unele măsuri administrative care au efect nefast asupra lor. „Nu există forţă de muncă, acum trebuie să plătim şi mai mult la impozite, pentru noi este o lovitură treaba asta, nu cred că s-a gândit foarte bine măsura, pentru că soluţia este foarte simplă: nu vom mai lucra cu oameni, nu avem cum să suportăm costurile, nu ieşim cu producţia de struguri în costuri şi nu cred că se iese nicăieri în România, atât timp cât nu ai acces la apă”, explică Eugen Nicolescu cumulul de probleme.

Chestiunea de personal oricum era deficitară, așa cum se întâmplă în toată țara, iar soluția este una logică, mecanizarea intensivă. O fi bine? „Încercăm să ne orientăm, să ne adaptăm la ce avem, am mecanizat foarte mult, inclusiv tăiatul se face 70% mecanizat cu maşină de pretăiat, venim doar cu o cosmetizare în spate. În principiu nu mai legăm, vedem ce condiţii ulterioare vom avea, vedem cum merge piaţa, vedem cum va evolua vânzarea vinurilor la nivel de România şi la nivel global, şi în momentul ăla vom vedea ce facem.” Ei trebuie să găsească soluții pentru că sunt constrânși, o dată financiar și, apoi, de angajamentele pe care le au în baza accesării fondurilor europene, și așa greu de accesat. „Nu este o situaţie fericită din punct de vedere financiar şi al condiţiilor care ni se impun, dar încercăm să trecem peste, că în primul rând avem obligaţii pe fonduri europene, dar nu putem accesa anumite lucruri iarăşi din cauza unor formalităţi birocratice excesive care, văd, evoluează nu foarte bine în România”, menționează Eugen Nicolescu. Așadar, perpetua problemă a birocrației. 

El recunoaște că, într-o oarecare măsură, lucrurile au evoluat, dar nu atât cât ar fi trebuit. „Nu se poate pune problema că statul nu ne ajută, dar trebuie să ne ajute mult mai mult, adică trebuie o implicare mult mai mare în domeniul acesta, în culturile speciale, cum este vița-de-vie. Atât timp cât nu accelerezi procesele de irigaţii... Viticultura este un patrimoniu al statului român. Trebuie ajutată din toate punctele de vedere. Trebuie simplificate toate procedurile, pentru că, până la urmă, ne interesează să putem să hrănim aceste plante, să nu moară de sete, pentru că vremea care s-a schimbat și inclusiv vița-de-vie nu mai poate face faţă secetei acesteia. Şi trebuie să fim ajutaţi. Totul trebuie să se mişte foarte repede din punctul de vedere al accesului fermierului la apă pentru irigaţii.”.

Fondurile europene au ajutat foarte mult

Consideră că lucrul cel mai bun care s-a făcut în domeniul viticulturii este acest aport de fonduri europene. „Dacă n-ar fi fost programele europene de reconversie-replantare, cred că România nu ar mai fi fost o ţară viticolă. Costurile sunt foarte mari pentru a face un vin, pentru că trebuie să pleci de la plantarea unei viţe, totul costă foarte mult, sumele sunt colosale, cheltuielile sunt foarte mari pe hectar, sunt din ce în ce mai mari, exigenţele sunt din ce în ce mai mari, nu avem nişte legi care să ne ajute, capital, şi atunci a trebuit să ne luptăm cu foarte multe lucruri, dar iată că, uşor-uşor, industria se dezvoltă şi reuşim, sper eu, să câştigăm războiul cu piaţa”, punctează Eugen Nicolescu. 

Ar mai fi multe de făcut în domeniu, cum ar fi turismul viticol, dar în care inginerul care administrează Crama Liuta nu prea crede, pentru că investițiile nu sunt legate doar de ce poate face un viticultor, ci sunt mult mai ample. „Nu putem face turism prin forţe proprii, numai societăţile care investesc în zonele viticole şi schimbă efectiv statutul social al zonei respective. Din punct de vedere turistic şi cultural, până la urmă, trebuie să fie o implicare și o politică a statului român pentru această comoară pe care o avem noi cu statutul de ţară viticolă. Deci atât timp cât nu vom avea o implicare a statului român în nişte „Drumuri ale vinului”, într-o promovare agresivă a acestui domeniu de care beneficiem în ţara asta, va fi foarte greu. Dar probabil că lucrurile se vor mişca, uşor-uşor, şi cu ajutorul banilor europeni vom ajunge la un moment dat și acolo.” 

O piață în creștere

Ceea ce ne place la inginerul Eugen Nicolescu este că la orice problemă expusă nu și-a pierdut speranța că va fi bine, la un moment dat. Așa că încheiem tot într-o notă optimistă, cu aprecierea pe care o are față de evoluția pieței. „Lucrurile, în principal, au evoluat în bine, pentru că odată cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi cu deschiderea faţă de lumea civilizată, vinul la sticlă a început să crească în vânzare. Omul a început să recunoască un vin bun, să aibă preferinţe, are de unde alege, sunt câteva sute de crame în România care vin cu o ofertă foarte bună, foarte variată, foarte bine pusă la punct, care uşor-uşor cred că se va impune şi afară, pentru că va fi creştere. Avem destul de puţine vinuri pe raft în UE şi în alte locuri, spre deosebire de vecinii noştri, dar tendinţa este de creştere. Calitatea vinului în România creşte de la an la an. Cerinţele şi exigenţele băutorilor de vin la sticlă, mai ales, sunt din ce în ce mai mari, încep să cunoască despre ce este vorba şi noi trebuie să ne adaptăm acestor cerinţe. Iar plusul de valoare, atât cât se poate face, şi pentru o plantație pe termen lung, este vinul la sticlă la un preţ mediu.” Nu putem decât să le dorim succes.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU