Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Multe localități din județul Hunedoara au avut de suferit odată cu închiderea minelor de exploatare, iar înfățișarea acestora s-a degradat treptat. În aceeași situație s-a aflat o vreme și comuna Crișcior, așezată în nord-vestul Munților Metaliferi, de-o parte și de alta a Crișului Alb. În prezent însă, situația s-a schimbat. Autoritățile locale au depus, de-a lungul timpului, 30 de proiecte pentru finanțare din fonduri europene, o parte a acestora fiind finalizată deja.

Comuna Crișcior se întinde pe o suprafață totală de 4019 ha, cu o populație de peste 3.800 locuitori și este alcătuită din patru sate: Crișcior (atestat documentar din anul 1439), Valea Arsului (atestat documentar din anul 1825), Zdrapți (atestat documentar din anul 1441) și Barza (atestat documentar din anul 1909).

Am ajuns la Primăria comunei Crișcior unde am discutat cu primarul Ovidiu Furdui despre realitățile cu care se confruntă, stadiul proiectelor derulate cu finanțare europeană și guvernamentală, precum și care sunt planurile de viitor pentru binele localnicilor. „Funcţiona la un moment dat mina Barza, mină de aur, unde se producea 1% din aurul la nivel mondial. Dar, ştiţi cum e. Sunt perioade de tranziție, acum nu mai este mineritul şi încercăm, prin toate mijloacele, să schimbăm cumva zona. Am traversat o perioadă cu o pandemie, pe care am gestionat-o zic eu destul de bine, văzând ce s-a întâmplat şi la nivel mondial. Din punctul de vedere al proiectelor, eu zic că a fost una dintre cele mai benefice perioade. Chiar făceam un calcul recent şi erau undeva la peste 30 de proiecte pe fonduri europene, şi nu numai. Pe fonduri guvernamentale era acel Program Național de Investiții Anghel Saligny, restul sunt toate pe PNNR. Deci, din punct de vedere al proiectelor, cred că a fost de departe cea mai benefică perioadă și începem încet-încet să şi terminăm câteva dintre ele”, ne-a declarat Ovidiu Furdui.

Primăria, școala, dispensarul și căminul cultural sunt prioritare pentru comunitate

Comuna beneficiază în prezent de un sediu nou pentru primărie, un dispensar nou, un cămin cultural în finalizare pe componenta C10 - Fondul Local, din PNRR, o sală de sport realizată prin Compania Naţională de Investiţii.

Dar proiectele implementate la Crișcior vizează mai multe componente ale comunității „La liceu se lucrează un corp, sper să-l finalizăm în luna septembrie, urmând să putem disloca copiii ca apoi să ne apucăm şi de celelalte corpuri. Vom da drumul şi la camere de supraveghere video, pentru a avea o comună monitorizată video. Acum suntem în faza de licitaţie la acel CAV, la centrele de colectare selectivă pentru deşeurile din construcţii. Sunt foarte multe proiecte și urmăresc în continuare fiecare linie de finanţare. Am spus că nu există linie de finanţare la care să nu mă gândesc sau să nu depunem proiecte”, a completat primarul comunei din județul Hunedoara.

Însă cel mai important proiect din punctul dumnealui de vedere, proiect care urma să înceapă la scurt timp după realizarea interviului, îl reprezintă reţeaua de gaz, cu o investiție de aproximativ opt milioane de euro, cu peste 40 km de reţea. „Sunt multe alte proiecte. Unul mult aşteptat care va începe cât de curând este reţeaua de apă. Mai există un sat unde nu este apă, satul Zdrapţi, dar şi acolo depunem proiect. Sper ca în maximum două-trei luni să înceapă şi această lucrare”, precizează Ovidiu Furdui.

Succesul se datorează echipei

Nimic nu se poate realiza fără oameni bine pregătiți în spate. „Dacă nu ai o echipă performantă e destul de greu. Dar noi, din fericire, avem cam tot. Am o echipă extrem de tânără, extrem de ambiţioasă, pentru că tu ca primar poţi să fii zero, atâta timp cât n-ai o echipă puternică în spate”, a subliniat primarul. În cei 20 de ani de când ocupă această funcție spune că a avut timp să formeze o echipă sudată și performantă, cu care lucrează pentru atragerea fondurilor. „Le spun de fiecare dată că nu trebuie ratat niciun proiect, chiar dacă n-avem bani de cofinanţări – aici este o provocare extrem de mare, când nu ai bani pentru acele cofinanţări, şi eram cumva certat că: „de ce faci dacă  n-ai bani de cofinanţări?”. Aici consider că trebuie să intervină guvernul. Că, atunci, haideţi să nu mai facem niciunul niciun proiect, pentru că n-avem bani de cofinanţare. Eu cred că rolul primarului şi al echipei primarului e să facă cât mai multe. De aceea voi continua să cred că trebuie făcute, indiferent că mai prelungim din ele, nu le putem face pe toate sau nu mai putem încheia toate anul acesta sau anul viitor. Dar avem patru ani şi e extrem de important că în aceşti patru ani care vor urma, vor fi proiecte.”

Importantă este și continuitatea, dar și curajul de a accesa fondurile dedicate mediului local. „Unii chiar cred că astea-s poveşti. Numai că, am încheiat șapte proiecte extrem de mari până acum, numai într-un mandat – grădiniţă cu program prelungit, sală de sport modernă, primărie nouă, dispensar nou, o curte a primăriei modernă așa cum puţine primării au. Cred că n-am stat degeaba şi lumea vede şi conştientizează că dacă spunem că avem proiecte, acelea şi sunt. Pentru că ar fi jenant să vin să spun că am reţeaua de gaz, dacă n-aş avea proiectul cu reţea de gaz. E complicat în ziua de astăzi să spui minciuni sau prostii, mai ales, numai de dragul de a-ţi face o imagine”, spune edilul care înclină să creadă că a fi primar poate fi o meserie.

Omul sfințește locul

Licențiat în administrație publică la Universitatea Lucian Blaga din Sibiu, Ovidiu Furdui a lucrat tot în administrația locală, timp de șase ani, ca inspector de taxe și impozite. „De 26 de ani lucrez la o singură instituţie, pe cartea de muncă e doar Primăria Crişcior. Cumva aş putea spune că asta e o meserie, chiar dacă meseria mea era de inspector impozite şi taxe. Dar, în acest timp, eu cred că doar realizările te pot ţine într-o anumită funcţie. Nu altceva.”

Continuarea proiectelor și munca depusă în folosul comunității îl fac pe Ovidiu Furdui să meargă mai departe. Iar provocările sunt doar o motivație în plus. „Nu ştim ce se va întâmpla pe viitor, nu ştim ce se va întâmpla cu Uniunea Europeană. A fost acea pandemie, nu ştim ce se întâmplă. Dar, de aceea e şi frumos, că sunt multe provocări şi eu sper în continuare să facem faţă.”

Uitându-se în urmă cu 20 de ani pe când Crișcior era doar o altă comună fără străzi asfaltate, fără apă sau canalizare, spune că a fost motivat să fie primar de posibilitatea de schimbare. Auzise de programul SAPARD, deşi Primăria din Crişcior nu depusese vreun proiect, și a înțeles că aceasta este calea. „Exact asta a şi fost motivaţia: vreau să depun. Nu se poate să stăm. Ştiam că e singura soluţie. N-am ratat niciun proiect. Tot ce au fost măsuri – 3.2.2., 7.2. pe infrastructură – noi am depus şi, din fericire, am şi câştigat. Aşa că, în continuare, eu sunt ferm convins că vor apărea provocări și vom încerca să depunem proiecte pe orice măsură avem la dispoziţie, chiar dacă şi eu sunt nemulţumit de multe ori că acele măsuri care ar fi poate de un interes mult mai mare pentru cetăţeni nu le găsim sau n-au apărut deocamdată. Dar ştiţi cum e: dacă eşti pregătit, cu siguranţă vor apărea şi noi încercăm să ne aliniem, indiferent ce e: dacă e centru de colectare – am depus; platformă de gunoi -  avem releveele făcute la toate, doar să le depunem proiecte. Vrem orice credem că e o plusvaloare pentru comunitatea noastră... În momentul în care ai o echipă care a lucrat atâtea proiecte, deja e uşor să le duci la bun sfârşit, chiar și cu acea provocare legată de cofinanţare. Dar am făcut credit şi pentru gaz, ne descurcăm şi cu siguranţă că lucrurile vor intra pe un făgaş normal”, a conchis Ovidiu Furdui, primarul comunei Crișcior din județul Hunedoara.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Între cele 13 produse tradiționale românești cu indicație geografică protejată la nivelul Uniunii Europene, se numără, de anul trecut, și Pita de Pecica. Este o listă selectă de pe care nu lipsesc Plăcinta Dobrogeană, Telemeaua de Sibiu, Cârnații de Pleșcoi sau Magiunul de Topoloveni.

Indicațiile geografice protejate fac parte din sistemul de calitate european și protejează dreptul de proprietate intelectuală pentru anumite produse, ale căror calități sunt legate de arealul de producție. Așa se face că „Pita de Pecica”, vestit produs din județul Arad, nu este o simplă rețetă bazată pe apă, sare, drojdie și făină, ci este o poveste pe care brutarii pecicani au trecut-o prin vreme, datorită calității ei deosebite.

Acum, odată cu statutul de produs tradițional, pita a reușit să capete și o binemeritată notorietate, ne-a zis Marinela Petran, directorul executiv al Grupului de Acțiune Locală (GAL) Lunca Mureșului de Jos, totodată omul care a făcut demersurile pentru atestarea produsului. „Am găsit brutari înregistrați într-un anuar din 1921. Deci, dacă brutarii sunt prezenți în documente de acum mai bine de o sută de ani, oare Pita de Pecica ce vechime are? Ea s-a certificat mai ales pe notorietate și nu vorbim despre notorietatea cu care suntem noi românii obișnuiți, bazată pe vechime, contează și asta, pentru că noi am adus înscrisurile, dar, cel mai important lucru, a contat cât este de cunoscută acum. Am dorit să autorizăm Pita de Pecica și mai ales să certificăm acest produs tradițional ca schemă de calitate de către Comisia Europeană, deoarece ea este cea care poartă grija acestui produs la ora actuală. În felul acesta, Pita de Pecica este legată foarte clar de locul ei de origine. La nivelul Regulamentului, cele mai importante certificări sunt Denumire de Origine Protejată, Indicație Geografică Protejată și mai există Specialitate Tradițională Garantată, care te obligă să dovedești că rețeta este mai veche de 25 de ani. Noi am optat pentru a doua variantă, IGP, pentru că grâul folosit poate să vină și din altă parte, nu doar din Pecica, pe când certificarea DOP impune ca întregul flux tehnologic să se petreacă în același areal. Brandul Pită de Pecica poate fi folosit de toți producătorii de pâine de la Pecica. Este obligatorie însă respectarea rețetei”, a explicat Marinela Petran.

Împreună și asociați, producătorii pot face performanță

Produsul a fost certificat prin intermediul Asociației Producătorilor de Produse Tradiționale Arădeanca – județul Arad, pentru a respecta Regulamentul (UE) 1151/2012 privind sistemele din domeniul calității produselor agricole şi alimentare. „Sunt cuprinse cele trei brutării care au autorizație sanitar-veterinară. Frumusețea constă în faptul că, deși una este mai mare, stil fabrică, alta este cea care păstrează încă cuptorul vechi și are o anumită tradiție, iar cea de-a treia are ustensilele folosite pentru pita care a mers pe masa familiei Ceaușescu, dar absolut toate se raportează la aceeași rețetă de producție. Am făcut chiar și analizele la pita pe care o produc cele trei brutării, din care a reieșit că ea este identică, are același gust, cu foarte mici particularități în conținut de sare. Vedeți cum istoria, rețeta și tradiția se leagă în felul acesta foarte bine. Este o poveste pe care o poate spune fiecare pecican care-și poartă pita în brațe și o duce dincolo de granițele orașului Pecica. Pita asta reprezintă o părticică din sufletul nostru de pecican, este moștenirea noastră de la bunici pe care ne dorim să o împărtășim și cu ceilalți”, arată Marinela Petran.

Dacă ai un produs apreciat și căutat pe piața internă, parcă-ți vine să te întrebi la ce-ți  trebuie atâta bătaie de cap și să cheltui bani pentru a-ți certifica produsul la nivel european, mai cu seamă că indicația geografică protejată nu-ți garantează și un preț mai bun. Există însă beneficii importante, în special atunci când produsul tău vizează piață externă. „În primul rând, în felul acesta este atestată calitatea produsului. Cu siguranță el are o altă deschidere. Noi avem deja și produsul precongelat, deci se pot face exporturi, se poate lărgi aria de distribuție, însă cel mai important lucru este faptul că producătorii pot să acceseze fonduri pentru a se dezvolta, direct de la Uniunea Europeană”, menționează Marinela Petran.

Până la urmă, nu birocrația este principala problemă, cât mai degrabă sincronizarea intereselor din zonă, de multe ori mai preocupați de „capra vecinului” decât de succesul colectiv. „Nu este foarte complicat atunci când ai omul care te sfătuiește corect. La început, nici noi n-am înțeles exact cum se face, până am mers în Elveția, într-un schimb de experiență, și am văzut cum își certifică ei produsele. Acolo am întâlnit un elvețian care avea cinci ari cu peri și era foarte mândru de faptul că avea acel certificat, nu de indicație geografică protejată, ci de denumire de origine protejată. Asta ne-a pus pe gânduri și am început să studiem, să aflăm ce pași trebuie să facem. Am primit și sprijin de la Ministerul Agriculturii, ne-am întâlnit și cu experți ai Comisiei Europene și până la urmă am reușit. Poate aplica pentru această certificare orice formă de asociere de producători sau procesatori. Nu trebuie să fie neapărat o cooperativă sau o societate, poate să fie și un ONG, așa cum suntem noi constituiți. Important este ca acest parteneriat să fie respectat de toți producătorii, care vor să certifice produsul lor și, evident, să respecte rețeta. Cel mai greu este să pui la aceeași masă producătorii și să-i faci să înțeleagă că fiecare poate să producă liniștit, că nu intervine nimeni pe circuitul lui de producție, că nu este unul mai bun decât celălalt, pentru că fiecare își păstrează particularitățile de producție și piața, dar împreună și asociați pot să realizeze enorm”, conchide Marinela Petran.

În județul Arad, lista cu produse care s-ar putea bucura de protecția sistemului de calitate european, indicație geografică protejată, ar putea fi mult mai lungă. Salamul de Nădlac sau Plăcinta Întinsă de Turnu sunt doar două exemple în acest sens. Și pentru că laurii sunt întotdeauna ai celor mai buni, Pită de Pecica s-a aflat în topul produselor românești cu care Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR) a participat la Berlin, la cea de a 88-a ediție a expoziției Săptămâna Verde 2024, dorind să promoveze astfel produsele tradiționale românești înregistrate pe scheme de calitate europene.

**********

Comuna Săndulești, din județul Cluj, este dovada că hărnicia alungă sărăcia. Asta poate și pentru că primul gospodar al comunei este cunoscutul fermier Călin Fărgaciu, care are o bună cunoaștere a realităților și provocărilor cu care se confruntă agricultura și întregul spațiu rural. În rândurile ce urmează vă invităm să-l cunoașteți pe primarul, fermierul și omul Călin Fărgaciu.

„Nu sunt singurul inginer sau fermier care este şi primar. Comunităţile din rural au înţeles că oamenii care ştiu să facă treabă bună pentru ei ştiu să facă treabă bună şi pentru ceilalţi.”

Reporter: Comuna Săndulești, numită de locuitori „Capitala Ardealului”, se află la poalele Munților Apuseni, Munții Trascău, mai exact, în apropierea Rezervației Naturale Cheile Turzii. Aici s-a născut, a crescut și-și duce traiul de zi cu zi Călin Fărgaciu. Aşadar, s-o luăm pe rând. Călin Fărgaciu, fermier sau primar?

Călin Fărgaciu: În primul rând, sunt fermier. Probabil că acesta este şi motivul pentru care am trecut un pic şi în administraţie. Cât Dumnezeu va considera că trebuie să fiu şi aici o să fiu şi aici, la primărie, în rest la fermă şi în agricultură o să fiu mereu.

Sunt unul dintre oamenii care au crescut pe lângă Mircea Ciurea, Dumnezeu să-l odihnească, am continuat ce a pornit Mircea ca luptă sindicală şi ca luptă a celor care suntem în rural şi în agricultură, împreună cu Dan Ţandea, tot aşa şi el a trecut la Domnul, şi încet-încet în asociaţie, în cooperativă şi în ce facem noi în agricultură vin tineri, şi asta e foarte bine, se predau ştafete, se face schimbul între generaţii şi este minunat dacă noi reuşim să lăsăm o cărămidă, două, trei, cinci, astfel încât cei care vin după noi, tinerii, să aibă pe ce clădi.

Nu sunt singurul inginer sau fermier care este şi primar. Comunităţile din rural au înţeles că oamenii care ştiu să facă treabă bună pentru ei ştiu să facă treabă bună şi pentru ceilalţi. Mai demult, în perioada interbelică şi înainte, în general cel mai gospodar din sat era şi primar. Lumea atunci ştia să cumpănească mai bine lucrurile.

A fost şi o perioadă în care comunităţile considerau că dacă ai făcut treabă bună şi ai dezvoltat un business în agricultură, ajungând în funcţia publică te vei îmbogăţi şi mai tare. Era o cutumă şi o gândire păguboasă pentru toată lumea, pentru că ulterior comunităţile şi-au dat seama că oamenii gospodari ştiu să facă treabă, făcând pentru ei aveau expertiză şi în zona atragerii fondurilor, ştiau să chibzuiască un buget, deci nu veneau chiar doar pentru a face paradă. În general, în comunele şi în unităţile administrativ-teritoriale în care se merge doar pe discurs politic, pe promisiuni care nu au un fundament şi în gândirea unui buget, comunităţile stau pe loc sau chiar regresează.

Reporter: Câte suflete sunt în comuna Sănduleşti?

Călin Fărgaciu: Sănduleşti e o comună de gradul trei, o comună mică, are doar în jur de 2.300 de locuitori, sunt două sate, Sănduleşti şi Copăceni. Noi zicem că suntem Capitala Ardealului, dar asta zicem noi, nu vrem să supărăm pe nimeni, chiar avem la intrarea în comună un însemn care spune acest lucru: „Comuna Sănduleşti, Capitala Ardealului”. Dar este doar marketing, şi ca un lucru care să creeze zâmbet celor care-l ascultă, în comuna Sănduleşti se fac foarte multe cununii. Într-adevăr, am şi creat un spaţiu, o casă de căsătorii în care cei care se căsătoresc să poată să aducă pe toată lumea care doreşte să fie la fericitul eveniment, şi am observat că veneau şi din alte părţi. Există o legislaţie, primarul poate da o dispensă şi se pot cununa şi la noi tinerii care doresc. Căsătoream nişte tineri de aici, care apoi mi-au zis: „Vor şi nişte prieteni de-ai noştri să se căsătorească la Sănduleşti!”. Am rămas mirat, de ce vor să se căsătorească aici? Şi-mi răspund: „Vor să se cunune în Capitala Ardealului!”. O chestie de marketing pe care am tot derulat-o în online şi până la urmă lumea a înţeles că la Sănduleşti se întâmplă lucruri bune, suntem oameni aşezaţi. Chiar avem o comunitate de oameni aşezaţi, deşi suntem multietnici, multiconfesionali, multiculturali, dar încet-încet s-a aşezat foarte mult comunitatea. Chiar când am ieşit primar în 2016 ieşeau de la diferite biserici şi de multe ori nu se salutau chiar cum aş fi considerat eu că trebuie să facă un bun creştin, şi-i spuneam soţiei mele: „Parcă am ajuns primar în Belfast!”. Dar încet am adus înapoi comunitatea, pentru că am avut inteligenţa ca în momentul în care a fost ales viceprimarul el să fie din Copăceni, eu fiind localnic din Sănduleşti, şi astfel şi prin buna noastră colaborare comunitatea a înţeles că dacă în administraţie este linişte şi pace, lucrurile merg bine şi ei trebuie să facă la fel. Am făcut foarte multe activităţi în care i-am adus împreună și asta pentru noi este o bucurie, chiar lucrurile se întâmplă bine în comunitatea noastră şi probabil de aceea şi Domnul îşi întoarce privirea spre noi şi face ca bugetul să fie unul astfel încât noi să progresăm.

Reporter: Care sunt activităţile economice de bază în comuna Sănduleşti?

Călin Fărgaciu: Agentul economic cu cea mai mare pondere este tot în zona agriculturii, este o fermă de vaci cu lapte, 700 de capete, Agronova, care face treabă bună. Va trebui să aducem şi alt gen de mediu economic la noi, pentru că așa funcţionează un buget la nivel de România, şi probabil şi în alte state, o parte din contribuţiile de pe raza unui UAT se întorc procentual în cadrul UAT-ului, de asta vedem că unele comune explodează, pentru că au creat mediu economic sau au transformat o parte din terenul agricol în parc industrial. Nu ştiu dacă neapărat este cea mai bună formă, însă pentru comunităţi şi pentru dezvoltare este bine, se creează locuri de muncă, bugetul local are nişte sume confortabile astfel încât să facă o infrastructură la nivel de Europa, cum ne dorim. Din acest punct de vedere, Sănduleşti este o comună fericită, pentru că am asfaltat aproape toate drumurile, mai avem de turnat asfalt pe o porțiune de 7 km, unde s-au finalizat lucrările de canalizare. Da, comuna Săndulești are canalizare sută la sută, are apă în sistem centralizat, are gaze naturale, electricitate, internet, tot ce înseamnă confort. Şi dacă reuşim, oricum avem proiect pe Saligny, cu siguranţă se va asfalta și bucata rămasă şi astfel închidem cercul, comuna ca infrastructură, ca utilităţi, este la nivel de urban.

Avem în lucru un parc industrial. Când va fi gata, eu chiar pot să plec acasă, deoarece comuna Sănduleşti va rămâne cu un buget confortabil, cu locuri de muncă şi cu siguranţă. De fapt, ca zonă de rezidenţial, nici nu prea avem unde să construiască. Tot ce a fost grădină sau casă mai veche toate sunt cumpărate, au venit mulţi tineri în comunitate, chiar acum construim – ceea ce e o mare bucurie - trei clase de învăţământ primar. Se întoarce şi diaspora, s-au mutat familii tinere la noi şi chiar vreau să vă spun, fără a face reclamă pentru vreun ONG, există un ONG la Bucureşti, se numeşte Bookland, cu care dezvoltăm împreună proiecte, ei ajută comunităţile să investească în educaţie. Îi aduc pe toţi cei puternici şi cu potenţă economică, cu materiale de construcţii, în general UAT-urile mai plătesc manoperă sau materiale pe care nu le pot ei furniza. Am renovat un corp de clădire şi acum construim chiar un corp nou şi urmează să construim şi o mică sală de sport. Adică nu încercăm să creăm proiecte decât adaptate la nivelul comunităţii. Nu vom avea o sală de sport megalomanică, ci una care să satisfacă nevoile copiilor de la şcoală.

„Totdeauna am să mă ocup de ferma de vaci cu lapte, că va merge mai bine, că va merge mai rău. Businessul în agricultură trebuie să-l calculezi minimum pe cinci ani.”

Reporter: Comuna este situată într-o zonă foarte frumoasă, cu multe obiective turistice în apropiere...

Călin Fărgaciu: Există o energie bună la Sănduleşti şi asta cred că face ca lumea să-şi dorească să treacă pe aici şi să stea la noi. Adevărat, suntem şi bine amplasaţi, pentru că avem Cheile Turzii într-o parte a localităţii, avem Cheile Turului cu Valea Racilor, Cheile Copandului cum le spunem noi în partea dinspre Turda, e salina foarte aproape, Muntele Băişor e staţiune turistică, de la noi începe Valea Arieşului cu tot ce înseamnă zonă cu potenţial turistic extraordinar. A fost o mare bucurie când am reuşit să asfaltăm drumul care face legătura cu Cheile Turzii. Era un drum de 4,5 km pe care comunitatea întotdeauna şi-a dorit să-l vadă asfaltat și am reușit.

Fermierii trebuie să devină și procesatori, și retaileri

Reporter: Să trecem și la agricultură, la fermieri... 

Călin Fărgaciu: Acum trebuie să dau din casă şi să vă spun că sistemul cel mai uşor îl învingi din interior. Ăsta a fost motivul pentru care eu am intrat în politică cu mult timp în urmă, nu neapărat cu gândul de a fi primar, deşi mi-am dorit dintotdeauna, pentru că acumulând o experienţă şi o expertiză din lumea businessului, mi-am dat seama că pot să fac unele lucruri bine. Nu ştiu dacă mai bine decât alţii, dar tot am făcut câteva lucruri bine. Văd aşa, când lumea îmi zâmbeşte pe stradă, şi fără lipsă de modestie, la al doilea mandat am câştigat cu 80%. Asta cam spune ceva despre gradul de satisfacţie a cetăţenilor, dar nu despre asta vreau să vorbim. Am intrat în politică pentru că, i-am amintit pe Mircea şi pe Dan, făceam mitinguri, mergeam la Bucureşti, zgâlţâiam porţile Ministerului Agriculturii câte 2.000 de oameni să ne cerem drepturile. Ulterior ne-am dat seama că cu un telefon putem să mergem în mod calm la Bucureşti, să ne primească ministrul a doua sau a treia zi, să discutăm şi să facem lucrurile să funcţioneze. Mai greu a fost până când sistemul a înţeles că noi existăm şi că într-adevăr suntem o forţă, şi în acelaşi timp contribuim şi la bunăstarea ţării. Dacă ne uităm statistic, anii cei mai buni din punctul de vedere al PIB-ului sunt anii în care agricultura merge bine. Şi probabil că şi-au dat şi ei, politicienii, seama în timp.

Deci îmi place să fac lucruri şi la primărie, dar nu înseamnă că neapărat aş vrea să trec la Domnu’ din primărie. Nu. Totdeauna am să mă ocup de ferma de vaci cu lapte, că va merge mai bine, că va merge mai rău. Businessul în agricultură trebuie să-l calculezi minimum pe cinci ani, pentru că aşa funcţionează, cumva cam în dinţi de fierăstrău, ani mai buni, ani mai puţin buni. Perioada tristă pe care o traversăm acum am mai traversat-o. Noi speram că nu se va întâmpla. Motivele sunt multe, cu siguranţă războiul din Ucraina e unul din motivele care ne afectează foarte tare pe toţi, în primul rând pentru că a scăzut foarte mult consumul, ăsta e un motiv.

Am înființat Uniunea de Ramură Națională a Cooperativelor din Sectorul Taurin -BOVICOOP, suntem destul de bine coagulaţi, suntem prezenţi activ în 14 judeţe şi avem colaborări şi cu alţi colegi din altă parte. Astăzi, există un apetit al consumatorului pentru produse româneşti. Se vor întâmpla lucruri în viitor. Fermierul va trebui să iasă cumva din starea de confort în care să producă doar materii prime şi să le dea celor care să le proceseze şi apoi să ajungă la retail. Va trebui să devenim oarecum şi procesatori, deşi noi credeam că va fi în a doua – a treia generaţie, marile ţări producătoare de lapte deja fac lucrul ăsta, cei din Occident care oarecum sunt dinaintea noastră cu tot ce înseamnă economie de piaţă, în general marile uniuni de fermieri au ajuns să deţină şi o parte din procesare.

„Probabil că va trebui să ieşim şi noi, fermierii, din zona de confort, va trebui să ne facem propriile rețele de magazine astfel încât să supravieţuim.”

Reporter: Într-o vreme, îndepărtată, nu era judeţ fără două-trei făbricuţe de procesare a laptelui, nu mai zic de cele de carne, abatoare şi aşa mai departe, iar astăzi sunt judeţe care nu mai au abatoare, în care nu mai găseşti o fabrică de procesare a laptelui. Prin urmare, credeți că e necesar ca procesarea să crească pe lângă cooperativele de fermieri, mai ales că multinaţionalele continuă să fie cele care să impună preţul şi să se joace cu contractele?

Călin Fărgaciu: În trecut toată hrana era produsă în România. Lucru care acum nu se mai întâmplă. Deci, în trecut importam doar citrice şi piper, produse care nu se făceau la noi. Acum se importă foarte mult produs finit, inclusiv aluat congelat, de lactate nu mai vorbesc, partea de carne şi așa mai departe.

Va trebui ca noi, cei care producem materia primă, să devenim şi procesatori, şi cred că ulterior va trebui să devenim şi retaileri. Va trebui creată o contrapondere la marile reţele de supermarketuri. Chiar dacă există lapte la dozator, care e foarte bun şi e şi mai ieftin, omul merge în supermarket pentru că merge cu coşul, îşi pune în coş tot ce vrea el, pentru că e mult mai confortabil. Probabil că va trebui să ieşim şi noi, fermierii, din zona de confort, va trebui să aducem genul acela de comerţ spre consumator, să ne facem propriile rețele de magazine astfel încât să supravieţuim.

În ceea ce privește fermele de vaci, practic, ferme comerciale în România sunt vreo 300.000, după cum s-a văzut la depunerea cererilor pentru ajutor. Însă ceea ce vreau să vă spun e că țara noastră la ora actuală îşi produce doar 40% din cantitatea de lapte de care are nevoie şi totuşi nu-i nevoie de laptele nostru, pentru că ne inundă ungurii, ne inundă polonezii, lucrurile nu se întâmplă chiar cum ar trebui să se întâmple. Adică sigur, trebuie să-i ajutăm pe toţi, dar ar trebui să ne ajutăm în primul rând pe noi. A fost o sincopă legată şi de „cornul şi laptele”, adică unele aspecte oarecum au fost neglijate de stat.

„Cam de pe la 20 de capete începi să fii o fermă care să conteze, să ai un trai decent cu un efort adecvat, în acelaşi timp să şi contribui cu ceva la bugetul statului.”

Reporter: Cum e piața laptelui, s-a mai reglat prețul? Pentru că în primăvară a fost destul de rău pentru crescătorii de vaci.

Călin Fărgaciu: De curând, cantitatea de lapte care e necesară la procesare s-a mai reglat, iar preţul a ajuns să depășească 1,3 – 1,4 lei/litru şi tinde chiar spre 2 lei, la poarta fermei. Sigur că, în condiţiile în care dacă faci furajare din stoc şi fermele mari de vaci toate fac furajare din stoc, atunci, referitor la costul de producție, suntem undeva pe la 2,3 – 2,4, chiar 2,5 lei cu litrul de lapte. Mai nivelează un pic subvenţia, însă nivelarea preţului şi acoperirea pierderilor din subvenţie înseamnă să ajungem să nu mai putem face investiţii. Multă lume nu înţelege că de fapt subvenţia reprezintă o mâncare ieftină pe masa românilor. Nu este subvenţionat fermierul, ci este subvenţionat consumatorul final. Adică noi, fiecare, ca populaţie, când mergem şi cumpărăm o parte din mâncarea ieftină este sprijinul pe care-l are fermierul ca să vândă un pic mai ieftin. Se acoperă de fapt nişte pierderi. Dar dacă noi ajungem să acoperim nişte pierderi din subvenţie, costul de producţie, atunci nu mai facem investiţii, încep să se închidă ferme, apar probleme sociale, PIB-ul României nu e acolo unde ar trebui să fie.

Agricultura este un factor important la nivel macro în economia ţării. Nu toată lumea înţelege, unii înţeleg că fermierii vor bani ca să-şi cumpere jeepuri, fără să ştie că ei mai umblă şi prin noroi şi-şi iau jeepul nu de făloşi, ci că trebuie să meargă în câmp şi când plouă, şi când e vreme bună. Indiferent câtă tehnologie ai avea într-o fermă, nu poţi chiar să suplineşti toate, mai ales că noi încă suntem, geografia ţării nu permite nişte ferme imense, eu personal nici nu mi le doresc, eu vreau încă să existe mica proprietate, proprietarul de nivel mediu, care, de fapt, el e motorul oricărei economii şi la noi, şi în Europa. Francezii au făcut greşeala asta să creeze nişte exploataţii imense şi ulterior au creat nişte pungi de sărăcie. Sper că România nu va ajunge acolo, dar să ştiţi că s-au închis multe ferme de vaci.

Există nişte dimensiuni în care eşti oarecum rentabil, echilibru şi între munca pe care o investeşti în fermă, efortul tău şi beneficiu. Cam de pe la 20 de capete începi să fii o fermă care să conteze şi pentru familia ta, să ai un trai decent cu un efort adecvat, în acelaşi timp să şi contribui cu ceva la bugetul statului.

Reporter: Care este opinia dvs. în legătură cu plafonarea preţului la alimentele de bază?

Călin Fărgaciu: Probabil că populaţia va simţi în buzunar această plafonare, însă să ştiţi că fermierul este cel mai afectat. Tot ceea ce a însemnat ieftinirea laptelui la raft a fost doar pe spinarea fermierului. Noi, în decembrie 2022, vindeam laptele cu 3 lei litrul. A venit nebunia cu scăderea preţului, am ajuns pe la 2 lei, şi în momentul când s-a propus prima reducere de preţ la raft laptele a ajuns 1,30 – 1,80 lei/litru. După cum vedeți, reducerea a fost clar pe cârca fermierului. Fermierul nu are ce face, vaca este ca o siderurgie, în fiecare zi trebuie mulsă, în fiecare zi produci lapte. Dacă nu ţi-l cumpără nimeni, trebuie să-l arunci, nu ai altă variantă. Şi procesatorul ştie asta, şi retailerul ştie. De asta s-au şi închis ferme de vaci. Am încercat noi să obţinem o subvenţie, însă din păcate subvenţia se consideră ajutor de stat, Europa nu a vrut să aprobe genul ăsta de abordare, şi pentru ei a fost un cartof fierbinte, şi astfel s-au mai abatorizat câteva mii, zeci de mii de vaci, s-au mai închis nişte ferme, o parte dintre fermieri au ajuns în industrie sau în zona de asistenţă socială, lucru pe care tot statul îl decontează. În continuare lucrurile sunt într-o zonă de gri, pentru că de-abia acum tinde spre 2 lei laptele, pentru că s-au închis ferme, a scăzut producţia, nu mai este lapte, nu pentru că încearcă cineva să ne ajute pe noi. Întotdeauna s-a întâmplat aşa, cel puţin de 30 de ani de când fac eu agricultură, totdeauna fermierul a decontat orice colaps economic, orice zonă în care au fost probleme.

Reporter: Cum e acest an pentru ferma dvs. în ceea ce privește partea vegetală, care vă asigură furajul pentru animale?

Călin Fărgaciu: Noi, fermierii, avem o vorbă: în anii secetoşi facem marfă bună, dar puţină, în anii ploioşi facem marfă multă, dar nu de cea mai bună calitate. Anul ăsta este un an bun agricol, însă pentru munca câmpului a fost un efort mare din partea fermierilor, deoarece ca să faci fânuri în timpul dintre două reprize de ploaie nu a fost suficient, şi atunci am apelat la baloţi înfoliaţi. Foarte mulţi dintre fermierii de la noi din zonă şi-au achiziţionat echipamente pentru a putea face lucernă înfoliată. Este bine că şi fermierii din România au reuşit să ajungă să aibă tehnologie, astfel încât în funcţie de condiţiile meteo ei să-şi poată lua hotărârea cea mai bună în ceea ce priveşte culturile, mă refer la masa verde, la silozuri de plante proteice, pentru că până la silozul de porumb mai este.

După cum se vede, lucrăm cu mai multe utilaje, astfel încât să reuşim ca în timp scurt să facem cosirea şi apoi, în funcţie de ce va zice buletinul meteo, lăsăm şi facem fânuri dacă vor fi trei zile de temperaturi ridicate, iar în cazul în care considerăm că nu vom avea timp suficient, o să balotăm şi o să înfoliem, după care în scurt timp o să şi scoatem baloţii, pentru că nu ne permitem să ocupăm foarte multă suprafaţă cu partea de baloţi înfoliaţi.

La final, cred eu, 2023 va fi un an bun pentru fermieri şi-l aşteptam, pentru că anul trecut a fost un an greu, a fost un an cu secetă, dintr-o eroare pentru noi, văcarii, culturile de porumb siloz, lucerna şi păşunile au fost prinse la plante de nutreţ şi nu au fost în pachetul de sprijin pentru secetă la culturi agricole. Am avut sprijin pe vaca de lapte, însă ar fi fost bine dacă şi porumbul siloz ar fi fost prins în pachetul de despăgubiri. Am înţeles că la Ministerul Agriculturii se discută ca această eroare să fie îndreptată, acum dacă se va putea şi vor reuşi va fi foarte bine pentru noi, dacă nu, noi, fermierii, oricum suntem apropiaţi de divinitate şi zicem aşa: ce dă Domnu’, aia e bun şi pentru noi. Iată că anul ăsta Domnu’ a fost bun cu noi, lucerna arată extraordinar. Aici, în zona Transilvaniei, unde ne aflăm noi în zona de podiş Turda-Cluj, facem maximum trei coase. Sunt suprafeţe şi sole în România unde se fac şi patru, şi cinci coase, sigur, în funcţie de regimul pluviometric, există şi frumoasa zonă a Braşovului în care ei pot să pună şi amestec de ierburi, pentru că regimul de ploi este unul aproape de normal şi fac un furaj superior, combinat între o graminee şi mai multe leguminoase, noi putem să facem aici doar lucerna. Lucerna se comportă bine în zona noastră.

„Totdeauna fermierul a decontat orice colaps economic, orice zonă în care au fost probleme.”

„Trebuie să învățăm tot timpul și să ne adaptăm”

Reporter: Nu vreau să încheiem fără să vorbim despre omul Călin Fărgaciu. Așadar, cine e Călin Fărgaciu?

Călin Fărgaciu: Am 53 de ani şi anul trecut m-am înscris la doctorat. Cam aşa cred că ar trebui să se întâmple lucrurile, nu cred că există o vârstă la care să faci şcoală, mereu trebuie să mergi la şcoală, mereu trebuie să înveţi. Ne uităm de multe ori la medici, că până se pensionează tot învaţă. Cred că şi noi, zootehniştii şi agronomii, va trebui să facem lucrul ăsta, sigur că pentru mine e o bucurie că sunt coleg de doctorat cu fiica mea. Nu ştiu dacă neapărat pot să finalizez doctoratul, pentru că, uitându-ne la televizor, a devenit un lucru de care aproape că ţi-e spaimă să îl ai, nu cumva cinci propoziţii să nu fie ale tale, dar în acelaşi timp legătura cu mediul academic trebuie să o avem tot timpul.

Călin Fărgaciu mereu va fi un fermier, deşi viaţa aşa a vrut, să fiu vizibil uneori. Sunt o persoană destul de smerită, în ultimul timp m-am apropiat şi mai mult de Dumnezeu, sunt creştin ortodox, dar am descoperit şi înţeleg cu tărie că tot ce am am de la Domnul. Şansa mea în viaţă a fost să învăţ bine, pentru că nu am fost un bogat, am avut nişte părinţi extraordinari, însă au fost într-o perioadă de comunism în care n-au putut să-mi lase foarte multe lucruri, dar am avut o educaţie bună.

Reporter: Revoluția din 1989 v-a prins student la zootehnie?

Călin Fărgaciu: La Bucureşti. Eram chiar la Bucureşti, eram atunci militar în termen, am terminat în ’88-’89, chiar în perioada aceea. Ce să zic? Lucrurile s-au întâmplat bine pentru mine în viaţă doar pentru că Dumnezeu m-a iubit. Mie mi-a dat, zic, de o sută de ori decât aş fi putut să-I cer eu. Eu nu ştiam să-I cer atât cât de mult mi-a dat.

Am o fetiţă care a terminat şi ea zootehnia, şefă de promoţie, acum e înscrisă la doctorat. Am un copil minunat. Cred că o parte din ceea ce am creat eu ca fermă va merge mai departe, pentru că Diana a mers la zootehnie nu pentru că i-am impus eu ca să ducă tradiţia de familie mai departe, ci pentru că într-adevăr îi place şi ei vaca de lapte, îi place agricultura.

Am investit foarte mulți bani în tehnică modernă, în tehnologie, pentru că vreau ca fata mea să fie doar manager de fermă. Eu şi muncesc în fermă, pentru că e o opţiune personală, acolo îmi găsesc liniştea, dacă stau între văcuţe sau dacă stau pe tractor o zi-două, îmi încarc bateriile. M-am născut cu un alt mod de a vedea lucrurile, nici nu ştiu dacă e o laudă că-ţi place să munceşti fizic neapărat. Probabil că va trebui să evoluăm. Văd noile generaţii, nici nu mai au rezistenţa fizică pe care am avut-o noi. Poate că e un lucru bun, poate că e bine că pentru ei viaţa e mai uşoară, nu ştiu dacă neapărat îi pregăteşte şi pentru perioade mai grele. Că vedeţi, numai un pic de război a fost la graniţa noastră, a fost un pic de pandemie, nu s-au mai găsit produse şi deja am început să ne înspăimântăm cu toţii, am început să descoperim grădina din spatele casei, am început să ne apropiem de Dumnezeu.

Reporter: Uitându-vă în urmă, aveți regrete?

Călin Fărgaciu: E o întrebare grea... Nu cred că am ceva ce să regret, pentru că, vă spuneam, mie Dumnezeu mi-a dat mai mult decât aş merita, consider eu. Chiar cred lucrul ăsta. Am ajuns în poziţiile pe care mi le-am dorit, chiar dacă ulterior le‑am regretat. Mă refer la poziţii de demnitate publică. Pentru că în general îţi ia din timpul tău, personal, şi din timpul familiei. Dar cineva trebuie să facă şi lucrurile astea, dacă fiecare stă deoparte, atunci nu au cum să meargă lucrurile bine. Sigur că unele lucruri acum aş şti să le fac mai bine. Au fost şi perioade în care am muncit prea mult, când puteam, dacă eram un pic mai atent, să-mi uşurez viaţa. Asta încerc să transmit copilului meu: tot ceea ce eu la un moment dat nu am judecat sută la sută smart – că ăsta e un termen pe care acum îl foloseşte toată lumea – să dau copilului meu. Sigur că şi el, până nu se va lovi o dată, de două ori cu capul de pragul de sus, nu va înţelege.

Reporter: O ultimă întrebare. Ce şi-ar mai dori Călin Fărgaciu?

Călin Fărgaciu: Să fie un preţ bun la lapte. Programul de investiții „Anghel Saligny” să funcţioneze şnur în România şi atunci Călin Fărgaciu, atât fermierul, cât şi primarul, va avea o stare de bine şi va putea în viitor să facă numai fermă, pentru că-mi doresc din tot sufletul să aloc mai mult timp familiei.

Articol de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

Pe 3 octombrie 2023, s-a scris o nouă pagină de apropiere prin artă între români și japonezi. La Palatul Parlamentului a avut loc vernisajul expoziției de artă fotografică „Tradiții populare din România și Japonia”. Expoziția fotografică de excepție poate fi vizitată timp de zece zile în holul principal de la intrarea S1 a Palatului Parlamentului.

Evenimentul a fost onorat de prezența Excelenței Sale Hiroshi Ueda, ambasadorul Extraordinar și Plenipotențiar al Japoniei în România.

Gazda vernisajului, președintele Summit Agro România, Bulgaria, Croația, Slovenia, Serbia și Republica Moldova, dr. ing. Patricia Știrbu, într-o atmosferă de eleganță diplomatică a spus: „Tradițiile și obiceiurile populare au fost și rămân întotdeauna în istoria popoarelor un punct la care putem să ne întoarcem oricând și să învățăm să ne alimentăm cu apa cea vie a libertății, înțelepciunii și dragostei de viață și de natură. Natura, pe de altă parte, a fost întotdeauna un punct de referință pentru noi cei care lucrăm pentru asigurarea hranei popoarelor noastre și a fost completată cu tradițiile întâlnite la fiecare pas, a inspirat artiștii din toate domeniile și din toate timpurile. Iar România și Japonia, au fost, sunt și vor rămâne un fabulos mozaic ce îmbină armonios natura și tradițiile, aproape de perfecțiune. Compania Summit Agro, aparținând corporației japoneze Sumitomo, se identifică în mod natural cu acestea prin promovarea României autentice și a impresionat la rândul său prin determinarea sa, în susținerea agriculturii și fermierilor români cu produse și tehnologie japoneză, pentru culturile românești, de-a lungul celor 26 de ani de inovație, unicitate, experiență și tehnologie japoneză”.

În cadrul deschiderii vernisajului, E.S. ambasadorul Hiroshi Ueda a impresionat audiența cu un discurs în limba română: „Doresc să adresez cele mai calde felicitări cu ocazia expoziției artiștilor fotografi din Japonia și România. Este o bucurie să admir această expoziție fotografică impresionantă. Doresc să mulțumesc tuturor celor implicați în organizarea acestui eveniment care aduce în prim plan frumusețea și diversitatea culturilor noastre. Cele o sută de fotografii expuse ne amintesc că indiferent cât de diverse pot fi culturile noastre, suntem uniți de aceeași pasiune pentru a prezenta și promova ritualurile noastre tradiționale”.

Ștefan Toth, președintele Asociației Internaționale de Artă Fotografică Euro Foto Art, a luat, de asemenea, cuvântul și, impresionat de prezența numeroasă și admirația privitorilor în fața imaginilor ce imortalizează tradițiile celor două popoare, a declarat: „E o mare bucurie acest vernisaj. Relația de parteneriat dintre artiștii fotografi din cele două țări, începută acum 15 ani, este valorificată astăzi în cadrul acestei expoziții de excepție, proiect visat de mine încă din 2021. Astăzi, acest vis este împlinit datorită unei colaborări de excepție dintre Summit Agro România și Asociația Internațională de Artă Fotografică Euro Foto Art. Desigur, fără colaborarea artiștilor fotografi din Yokohama și Matsuyama, această expoziție nu ar fi putut să aibă loc. Sperăm că vom putea vernisa această expoziție fotografică și în Japonia”.

Publicul numeros a admirat fotografiile expuse, și, pentru ca expoziția să dăinuie, organizatorii au editat în condiții grafice și de tipar excepționale un album cu același titlu  - „Tradiții populare din România și Japonia” - oferit tuturor celor prezenți.

De bun augur și ținută au fost și mini recitalurile maestrului violist Thurzo Sandor Jozsef și al lui Romulus Cipariu la țambal.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a publicat „Îndrumarul” pentru aplicarea OUG 64/2022, act normativ care se referă la ajustarea prețurilor și a valorii devizelor generale în cadrul proiectelor finanțate din fonduri externe nerambursabile.

OUG 64/2022 reglementează unele măsuri pentru ajustarea prețurilor necesare actualizării costurilor investiției în contractele de achiziție publică/contractele sectoriale/acordurile-cadru, precum și în alte categorii de contracte, respectiv pentru ajustarea devizelor generale de investiții în cadrul contractelor de finanțare care au asigurate sursele financiare parțial sau integral din fonduri externe nerambursabile.

Având în vedere decizia Comisiei Europene, emisă în data de 12 septembrie 2022 privind modificarea Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020, începând cu data de 13 septembrie 2022, data de referință de la care curg termenele prevăzute în OUG 64/2022, cu modificările și completările ulterioare, privind ajustarea prețurilor și a valorii devizelor generale, beneficiarii care au proiecte în implementare la această dată, în cadrul submăsurilor 4.3 (componentele infrastructura de irigații și infrastructura de acces agricolă), sM 7.2 (Investiţii în crearea și modernizarea infrastructurii de bază la scară mică), sM 7.6 (Investiţii asociate cu protejarea patrimoniului cultural) și 19.2 aferentă, își pot ajusta valoarea proiectelor în conformitate cu prevederile OUG 64/2022.

„Îndrumarul” pentru aplicarea OUG 64/2022 poate fi consultat aici:

Foto: Titan Machinery România

În perioada 23 – 25 septembrie 2022, în județul Suceava, la Dolhasca, are loc prima ediție a festivalului de artă „Film în sat”. Arta în toate formele ei de expresie ajunge în inima naturii, la sat, unde timp de trei zile vor fi vizionate filme românești, spectacole de teatru, vor avea loc întâlniri și discuții cu actori români, iar muzica nu va lipsi.

„Film în sat” este un proiect de cultură ce-și propune să aducă mai aproape de sufletul omului filmele românești atât de apreciate la marile festivaluri internaționale, dar atât de rar văzute de publicul larg din țara noastră. Pe lângă filmele mari premiate, festivalul aduce în mijlocul oamenilor filme de scurt metraj și filme de animație adresate tuturor vârstelor.

„Oricât am fi de prinși în tumultul cotidian, tendința este să ne întoarcem la origini. Ne plac obiectele vintage, tânjim după o vacanță rurală unde cei mici pot vedea cum arată o fermă de animale, ne bucurăm de vastele câmpuri de rapiță și lavandă care dau bine în poze pe Instagram. Credem că e important să-i facem pe cei mici să aprecieze rădăcinile noastre, locul de unde vine, de altfel, seva artei.  Cei de la sat sunt obișnuiți cu toate acestea, dar le lipsește accesul la cultură. La cultura de calitate”, arată organizatorii.

Festivalul de artă „Film în sat” este un demers cultural unic conceput de Cuzin Toma, unul dintre cei mai de seamă actori ai cotidianului, remarcabil interpret al unor roluri de film și teatru. De altfel, festivalul este organizat de Asociația Cuzin Toma „Dacă eu pot, poți și tu”, iar proiectul este finanțat de Ministerul Culturii, ediția din județul Suceava având ca partener Consiliul Local și Primăria Dolhasca. Sponsor principal este cunoscuta companie furnizoare de tehnică agricolă Titan Machinery România, iar sprijin a venit și din partea producătorului de vin Jidvei. Intrarea este liberă la festival.

V-ați putea întreba de ce un festival „Film în sat” la Dolhasca. Vă răspund organizatorii: „Pentru că, deși transformată în oraș, în urmă cu câțiva ani, localitatea încă e formată din șapte sate, unde tradițiile și obiceiurile sunt încă vii. Colindele răsună în prag de sărbători, iar datinile caprei și ursului, din Ajun, s-au păstrat cu sfințenie, în fiecare an”.

Mesajul lui Cuzin Toma

„Cuzin Toma e numele meu. Deși sunt născut în Sprâncenata, în Olt, Peștișani este locul în care-mi sunt rădăcinile și locul în care am crescut, în care m-am dezvoltat ca om și individ în societate.

După cum poate știți, CV-ul meu se împarte în două: înainte și după 2002. Înainte de actorie și după ce am intrat la actorie. Nu are rost să îmi înșir meseriile, majoritatea îmi știți cariera. Tot ce pot să vă spun: actoria este mediul în care am învățat să îmi cunosc și să îmi accept emoțiile și să le pot exprima în cuvinte. Vorbesc de actorie, dar de fapt mă refer la artă. Menționez arta, dar de fapt vorbesc despre cultură. Cultura ne ajută să ne acceptăm și să ne depășim condiția. Am cunoscut și am trăit între atât de mulți oameni diferiți, iar asta mă ajută să înțeleg în profunzime anumite tipologii ale personajelor.

Bineînțeles că nu mă deranjează când mă strigați Firicel. Însă, vă recomand să-l descoperiți pe Carfin în filmul „Aferim!”, film premiat cu Ursul de Argint la Festivalul Internațional de la Berlin. Totodată, vă invit să-l vedeți pe Culai din „Și atunci, ce e libertatea?”, un film în regia lui Andrei Zincă. Mie mi-a plăcut foarte mult și rolul Costi din filmul „Comoara” al lui Corneliu Porumboiu, de asemenea premiat la Cannes.

„Film în sat” este proiectul care a pornit de la dorința mea de a întoarce comunității de unde am plecat din experiența acumulată de mine în ceea ce se numește cultură. De aceea, organizez festivalul de artă „Film în sat”. Timp de trei zile, între 23 și 25 septembrie, Dolhasca devine capitala culturală pentru fiecare dintre noi.

Te invit, deci, la proiecții de filme românești, momente de teatru, dansuri, ateliere de creație, food-truck-uri și multe alte momente speciale ce ne vor încânta pe toți. Hai la „Film în sat” să descoperi, alături de mine, natura, filmul, artele și buna dispoziție. Direct la izvoarele lor!”

Programul și alte detalii, aici: https://www.filminsat.ro/

În perioada 30 iunie - 2 iulie 2022, Asociația Grânarii, prin seria de evenimente marca Sfatul Grânarilor, organizează prima edițe AGRIVENTURA, un eveniment sădit în jurul fermierilor, al culturilor și al culturii. Pe platforma experimentală Panifcom de la Podu Iloaiei - Iași (o platformă tehnologică de 140 de hectare), la AGRIVENTURA se va celebra tot ce are mai bun pământul din aceste locuri de oferit.

Ediția pilot a evenimentului SFATUL GRÂNARILOR – AGRIVENTURA 2022 cuprinde demonstrații de tehnică agricolă, standuri expoziționale de prezentare a peste o sută de companii și branduri naționale și internaționale de utilaje agricole, companii producătoare de semințe, standuri și echipamente zootehnice, inputuri, furnizori de soluții complete pentru ferme, prestatori de servicii pentru agricultură. Evenimentul AGRIVENTURA este organizat de Asociația Grânarii alături de cei patru sponsori premium: Agrisol, Bayer, Corteva Agriscience și Syngenta.

„Ne dorim ca acest eveniment să fie deschis atât specialiștilor, fermierilor, autorităților, cât și publicului larg, pentru a înțelege determinarea și pasiunea pe care noi o punem în activitatea noastră, pentru o agricultură cât mai sănătoasă și mai eficientă. Agricultura este un domeniu strategic, mai ales în contextul crizei actuale din Ucraina, iar noi, fermierii din Moldova, trebuie să ne evidențiem și să ne creștem relevanța agricolă regională și europeană. Pentru că agricultura este o activitate care ne privește toți, așteptăm cât mai multă lume alături de noi, de la copiii de grădiniță până la seniori. Toți cei care vor ajunge la AGRIVENTURA vor trăi o experiență completă de informații, tehnologie, muzică, gastronomie și tradiții”, arată Emil Bălteanu, președintele Asociației Grânarii.

În seara zilei de joi – 30 iunie, de la ora 19:00, Lupii lui Alex Calancea vor susține un concert în câmp.

Trei zile de aventură în natură

La AGRIVENTURA, în toate cele trei zile, vizitatorii vor avea parte de o experiență completă de informații, tehnologie, muzică, gastronomie și tradiții renăscute ale satului românesc.

„Ne propunem ca AGRIVENTURA să reunească prin ediția princeps, sub o singură cupolă, trei evenimente similare, organizate anul trecut și dedicate cultivatorilor de grâu, porumb și floarea-soarelui. Fiecare din cele trei zile va avea specificațiile sale cultural-educative”, spune Cezar Andrei Musteață, vicepreședinte Asociația Grânarii.

O parte a evenimentului va fi dedicată prezentării platformelor experimentale pentru culturile de grâu, porumb și floarea-soarelui. „Scopul principal este de a cunoaște potențialul hibrizilor și a soiurilor testate în cadrul acestor platforme și de a evidenția cele mai bune rezultate pentru zona județului Iași”, punctează Cezar Andrei Musteață.

A doua parte a evenimentului este dedicată târgului de utilaje agricole, demonstrațiilor agricole în câmp, furnizorilor de inputuri, servicii și produse pentru agricultură. Va avea loc și „Conferința anuală GRÂNARII”, la care vor participa reprezentanți ai autorităților statului, europarlamentari, reprezentanți ai mediului universitar, fermieri și reprezentanți ai structurilor asociative.

A treia parte a evenimentului este dedicată activităților cultural educative, în cadrul acțiunii „Elogiul Satului Românesc”. În program vor fi incluse diverse activități, inclusiv pentru copiii fermierilor de astăzi, marii fermieri de mâine.

Abonamente Revista Fermierului - ediția print, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

La finalul anului trecut, prof. univ. dr. Valeriu Tabără a fost reales, pentru patru ani, în funcția de președinte al Academiei de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu Șișești” (ASAS). L-am vizitat recent și, cum veți vedea în rândurile de mai jos, are multe de spus, fiindu-ne ușor, cu un asemenea interlocutor, să abordăm subiecte diverse din agricultură și industria alimentară.

„La nivel de guvern, cercetarea trebuie să fie un partener zilnic de discuţie, de consultare. Şi aici ar trebui să intre şi universităţile.”

Reporter: Care sunt priorităţile Academiei de Ştiinţe Agricole și Silvice anul acesta?

Valeriu Tabără: În principal, să mărim gradul şi îmbunătăţirea activităţii Academiei şi a structurilor din teritoriu. Vreau să punctez că este prima dată de când sunt eu la ASAS când am putut să transferăm bugetul care ne-a fost repartizat de Ministerul Agriculturii, ordonatorul principal de credit, către unităţile de cercetare. Sigur, o prioritate este să putem avea capacitatea de efort, aşa cum am avut în ultimii trei-patru ani, să putem duce anul din punct de vedere financiar până la capăt, astfel încât, ca şi în anii trecuţi, să nu înregistrăm datorii şi în acelaşi timp să ne putem înscrie cu rezultate care să fie favorabile domeniului pe care-l servim. Suntem într-un an în care se încheie un program sectorial pe care-l facem împreună cu MADR, cu asociaţiile de producători agricoli, în special cele mari, dar sunt binevenite şi iniţiative private, de la persoane particulare, pentru a întocmi un nou program sectorial care să fie preluat de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, desigur vizat şi susţinut de cercetătorii unităţilor noastre de cercetare. O altă prioritate este aceea de a putea veni cu noutăţi tehnice, inclusiv încercăm în acest an să facem acreditarea unităţilor noastre de cercetare, astfel încât ele să poată fi partenere cu orice partener din cercetare, învăţământ sau chiar din instituţiile internaţionale, pentru proiecte comune şi proiecte care să servească şi interesele agriculturii, şi sectoarelor adiacente acesteia. Oricum, noi şi aşa participăm la proiecte internaționale, chiar dacă acreditarea multora dintre unitățile de cercetare nu s-a făcut, pentru că, ştiţi bine, au fost probleme mari cu situaţia economico-financiară. Avem institute care lucrează în parteneriat cu institute din străinătate, inclusiv programe europene, avem institute naţionale care din punctul de vedere al cercetării sunt coordonate de către Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice care, de altfel, prin Legea 45 ar trebui să coordoneze tot sistemul de cercetare agricolă, dar, repet, unităţi cum este INCDBNA, Institutul de Bioresurse Alimentare, Institutul pentru Pomicultură de la Mărăcineni, chiar Staţiunea Blaj, Staţiunea de la Murfatlar, Institutul de Nutriţie Animală, noi am făcut acum demersuri pentru a intra în câteva programe şi avem reprezentanţi chiar staţiuni sau personalităţi deosebite şi chiar tineri, în Programul Bioeast. Este programul pe care l-au solicitat statele din Europa centrală, în special Grupul de la Vişegrad, cel la care s-a asociat şi România, este vorba undeva la 80 de miliarde de euro, care s-ar putea îndrepta spre programe, în special spre bioeconomie sau economia circulară, în care dorim să fim parteneri. Şi, sigur, cunoaşteţi că noi ne-am angajat în câteva tematici de cercetare, aş spune şi curajoase, dar absolut necesare, cum este cea privind reziduurile de pesticide şi în special problema neonicotinoidelor, a relaţiilor producătorilor noştri, a fermierilor cu crescătorii de albine, şi încercăm să găsim cele mai bune soluţii. Este vorba și de o demonstraţie că nu poţi lua decizii de anulare a unor elemente determinante pentru producţia agricolă pentru anumite zone bazându-te numai pe gândire politică sau chestiuni de teorie ecologistă. Am dat exemplu neonicotinoidele pentru că este un exemplu dintre cele mai neplăcute. De peste 20 de ani discutăm problema biotehnologiilor fără de care practic eu nu văd realizarea unor obiective majore din Pactul Verde European, deşi este un program, zic eu, generos ca viziune.

Reporter: Referitor la biotehnologii, să facem o paralelă cu noile vaccinuri introduse în ultimul an, cele cu ARN mesager. Ce tehnologie stă în spatele acestui vaccin?

Valeriu Tabără: În urmă cu doi ani când s-a declanşat această pandemie, am privit-o ca pe un moment ridicol, pentru că mă gândeam la tehnicile actuale din genetică şi din biotehnologii, din bioinginerie, pentru că aici este vorba de o inginerie. Fac o precizare, că de pildă la o întâlnire de la Academia Tehnică din România, medicii au ridicat problema ingineriei medicale. Este absolut nevoie să apară astfel de meserii în viitor. Eu am un nepot la New York care face o astfel de meserie. Dar din punct de vedere tehnic, şi metodologia care este stăpânită la această dată şi, sigur, dotarea tehnică îţi permit să faci orice combinaţie. Aşa că tipul de vaccin care a apărut pe bază de ARN, acesta fiind o facţiune din ansamblul codului genetic în relaţia directă cu ADN-ul, cu transferul de informaţii şi apoi informaţia genetică care se răsfrânge în caracterele organismului rezultat – este de importanţă excepţională şi nici nu cred că este o problemă foarte mare de realizat. Eu am rămas surprins însă că a fost întârziată. E posibil ca ea să fi trecut sau acest timp să fi fost dat de testele pe care trebuia să le parcurgă în ce privește influența asupra omului.

„Mă sperie faptul că am putea construi din nou un plan național strategic care să ne pună în situaţia în care eu vând numai materie primă.”

Reporter: Am făcut această paralelă pentru că vorbim tot despre biotehnologii...

Valeriu Tabără: E excelent de binevenită această observaţie. Biotehnologiile vor fi poate şi o bază pentru ceea ce înseamnă tipul de producţie ecologică. Şi dau un exemplu, de altfel el nu este abordat. Partea de agricultură pe biotehnologii este abordată într-un fel, iar partea medicală este în alt fel. Şi aici vin cu o chestiune extrem de importantă: se revine la un principiu pe care l-a promovat Hipocrate în Antichitate, că sănătatea se află în farfurie. Dar nu mergând pe ceea ce spunem noi acum că alimentaţia e sănătoasă. Nu, aliment sănătos. Alimentul sănătos înseamnă să aibă principiile active, cele necesare unui organism normal, viabil. Nu mă refer la unul care este afectat de diabet sau de alte probleme, în care nutriţia este de alt tip sau alte componente. Dar problema principiilor active din produsele alimentare joacă un rol fundamental. De pildă, conținutul proteinelor în aminoacizi esenţiali sau al structurii grăsimilor vegetale în anumite tipuri de acizi graşi reprezintă elemente esenţiale tocmai pentru folosirea lor ca bază în anumite produse farmaceutice. Să nu uităm că prin biotehnologii am putea urmări foarte bine anumite substanţe active în plantele medicinale, care apoi să înlocuiască aproape în totalitate ce înseamnă componenta sintetică, şi din punctul ăsta de vedere eu am avut un mentor extraordinar pe care-l admir şi l-am admirat, este vorba de eminentul farmacist Ovidiu Bujor, nemaipomenit în acest domeniu. Eu mă gândesc foarte mult la ce înseamnă, de exemplu, aminoacizii din proteina de cânepă – 16 aminoacizi esenţiali, un sfert din cei 64 care stau la baza vieţii pe pământ. Dacă mă duc mai departe la grâu, că tot discutăm despre proteină multă, problema nu este asta, ci structura substanţelor, globuline, diagline şi celelalte care compun glutenul şi care dau pe urmă însuşirile de panificaţie. Dar eu am văzut, apropo de biotehnologii, în Austria acum 14 ani, Universitatea din Graz undeva la o fermă avea o instalaţie prin care obţinea aminoacizi din biomasă. Şi, atenţie, îi trecea, triptofanul de pildă sau leucina, prin cinci trepte de purificare. Închipuiţi-vă că în farmacie eu mă duc şi găsesc triptofan, dar nu de natură sintetică, ci natural, obţinut prin astfel de chestiuni. Aici este problema biotehnologiilor, aceea de a mă duce şi la ceea ce înseamnă în mod special calitate, pentru că pot modifica structura substanţelor care dau valoare alimentaţiei, dar în acelaşi timp eu aş putea acţiona prin transfer de pildă de gene şi de caractere care să-mi dea toleranţă la secetă, să-mi dea rezistenţă la atacul unor boli, să-mi dea toleranţă sau rezistenţă la atacul unor dăunători, fără să folosesc substanţele chimice. În acelaşi timp, tot o astfel de chestiune mă ajută să limitez foarte mult emisia gazelor de seră, în primul rând a bioxidului de carbon. Tot prin inginerie genetică pot rezolva încă două probleme mari: de randament, aşa cum la un motor umblu ca să rezolv reducerea consumului şi creşterea puterii, şi în cazul în care de pildă am consumul de apă, se ştie că există consumul specific de apă care este cantitatea de apă consumată de o plantă pentru o unitate de substanţă uscată. Eu aici aş putea intra prin această cercetare, prin aceste metode, în care să măresc randamentul de valorificare a apei sau să reduc conţinutul specific al apei. Sau vedem cazul Bărăganului, de care tot vorbesc de ani de zile: de ce Bărăganul de la 1 iulie este uscat? Este din cauza secetei pedologice, îmi permit s-o spun: din cauza secetei şi a secetei atmosferice. Pentru că şi noi, profesorii, cred că trebuia să observăm că de pildă în astfel de situaţii frunza de porumb, planta de porumb, cea de floarea-soarelui în special, începe uscarea de la vârf la bază. Dar nu este vorba de uscare, ci de schimbarea culorii din verde spre albăstrui, sufocare. Pentru că închizându-se stomatele nu mai poate respira planta, nu mai are schimb, bioxidul de carbon rămâne în plantă, oxigenul nu mai este luat. Dar problema prin inginerie genetică este să pot menţine, cum este cazul sorgului și al porumbului, aceste stomate deschise şi pe timp de arşiţă, şi de secetă. Chestiile astea nu le poţi face decât prin aceste metode foarte perfecţionate, tehnice, sunt rolul unor descoperiri excepţionale din cercetarea ştiinţifică şi-şi au rădăcinile în ceea ce a însemnat genetica moleculară.

Cercetarea ştiinţifică nu şi-a spus ultimul cuvânt şi rezervele sunt nebănuite pentru obţinerea acelei proteine şi a masei vegetale care să ofere practic şansa de viaţă spre zona animalieră, care apoi se duce spre alimentară – las deoparte ce se discută acum, proteinele artificiale şi toate celelalte. Eu am anumite reţineri, atâta timp cât lumea, cât viaţa pe pământ are bazele ei pe care eu nu fac altceva decât să le perfecţionez, în sensul în care să-mi producă mai mult, mai bine şi adaptat la condiţiile climatice pe care eu de fapt nu le pot schimba.

„Avem o mare problemă, discutăm despre structuri, organizaţii profesionale, dar nu discutăm despre ce se întâmplă în ele, în aceste organizaţii. În ele ar trebui să funcţioneze baza economică.”

ASAS își aduce contribuția la PNS

Reporter: În Planul Național Strategic (PNS) 2023-2027, unde se găsește cercetarea?

Valeriu Tabără: Normal ar trebui să ne găsim „de-a dreapta Tatălui”, să spunem. Cred că la nivel de guvern, cercetarea, şi aici nu este vorba numai de cercetarea agricolă, trebuie să fie un partener zilnic de discuţie, de consultare. Şi aici ar trebui să intre şi universităţile, ele fiind lăsate deoparte, din păcate. Avem nevoie de cercetări şi de a pune la punct problemele de piaţă, avem probleme de valorificare la un nivel maxim, şi aici apare un element în care noi ieşim puţin din sistemul comun în care particularităţile României nu se regăsesc în performanţă, şi vedem în agricultură. Nu e posibil ca o ţară cu potenţialul nostru să fie importatoare şi cu balanţă negativă pe produse agroalimentare! Şi o balanţă care de fapt nu se reduce, ci creşte în continuare, intrând în riscul de ţară. Mă sperie faptul că am putea construi din nou un plan național strategic care să ne pună în situaţia în care eu vând numai materie primă. Şi de ce materie primă? Pentru că mă afectează valoric. Spuneam, n-am ultimele date, ci doar pe cele din 2016, noi realizăm – şi realizăm, şi anul acesta cu toate recordurile pe care le avem – o valoare a producţiei agroalimentare româneşti globale în jur de 15-17 miliarde de lei, asta în condiţiile în care potenţialul României este între 40-50 de miliarde. Dar vă dau un alt exemplu, cum se poate ajunge la performanţa valorică, atenţie, nu cantitativă, prin sistemul de organizare. Italia, în opinia mea, este una dintre cele mai organizate structuri, chiar dacă fermele nu sunt foarte mari. Parteneriatele însă funcţionează foarte bine. Ei realizau, la nivelul anului 2016, circa 55 de miliarde de euro, pentru că materia primă a lor era transformată imediat în produse, şi produse de brand, produse recunoscute internaţional calitativ.

Reporter: Nu suntem în stare să facem şi noi ce fac italienii? De ce trebuie să inventăm roata, când putem prelua, copia lucruri care funcţionează foarte bine?

Valeriu Tabără: Ele trebuie adaptate întotdeauna, pentru că sigur că România e diferită de Italia, în primul rând pentru că aici coexistă şi ferme mai mari, şi mijlocii, şi foarte mici sau sistemele mici, o zonă montană care este reprezentativă ca o treime din teritoriul ţării, o diversitate extraordinară. Noi avem o mare problemă, se vede şi acum şi o să se vadă şi în viitor, discutăm despre structuri, organizaţii profesionale, dar nu discutăm despre ce se întâmplă în ele, în aceste organizaţii. În ele ar trebui să funcţioneze baza economică, prin relaţionarea a ceea ce spuneam în Italia. Partea de parteneriate nu se face în afara asociaţiei X, ci în interiorul ei. Ca şi în Germania, în Baden-Württemberg unul are scroafe şi patru purcei, purceii îi dă la îngrăşat, îngrăşătoria se duce la abatorul X, celălalt are magazin. E un circuit perfect.

Reporter: Da, dar vedeţi că există un circuit, există un flux, există o responsabilizare a fiecăruia dintre cei care se află în acest circuit.

Valeriu Tabără: Sigur, este o tradiţie. Pe urmă aceste colaborări, de pildă în Baden erau aceste relaţii de parteneriat de o sută de ani. Noi n-am reuşit să facem aceste parteneriate. Vă dau un exemplu, OIPA la legume, totul se oprea la poarta fabricii de procesare, pentru că aia era a altora, nu era a producătorului de roşii. Procesatorul cumpăra roşiile cu un preţ cât mai mic, la profitul final producătorul de roşii nu mai era. Mai vin cu un exemplu, Elveţia. Producătorul agricol elveţian face parte din toată structura de prelucrare până la valorificarea produsului finit. Şi îşi ia profit şi din profitul general al fabricii de zahăr, de pildă. A produs zahăr, vinde zahăr, vinde melasă, celelalte componente. La noi, problema zahărului e un pic mai complicată decât la roşii, dar e o problemă care sunt convins că la un moment dat va intra într-o dezbatere serioasă, pentru că şi aici este nepermis ca noi să fim importatori de zahăr, când structurile şi strategia erau făcute pentru 150.000 de hectare, vreo 5-6 fabrici de zahăr care puteau lucra prin întinderea intervalului de timp de lucrare, că aici e rentabilitatea, şi puteau produce până la 550.000 de tone de zahăr, iar consumul nostru este de 320.000-330.000. Plus 110.000 de tone care intră în medicamente, sucuri şi aşa mai departe, şi ne mai rămâneau 60.000 de tone de zahăr, atenţie, din sfeclă, deci produs de fermierii români, care putea fi exportat. Zahăr de super-calitate. Sigur, cu o zonare şi o respectare întru totul a unui sistem de organizare, care a existat, a fost lăsat în 1996 în Ministerul Agriculturii...

Reporter: Să revenim la PNS.

Valeriu Tabără: Academia cred că este printre puţinele instituţii care au participat absolut la toate domeniile, la toate măsurile, la toate grupurile de lucru în ceea ce privește PNS-ul. Ne-am spus punctul de vedere şi, dacă se poate, dorim să contribuim la îmbunătăţirea măsurilor. Analiza SWOT care s-a făcut mi se pare una excelentă. Problema care ne rămâne e să vedem dacă pe baza acestei analize SWOT care arată problemele României, nu ale UE, că noi aici trebuie să vedem două lucruri, aici e marea noastră problemă: cât putem introduce în Planul Național Strategic, dincolo de ce înseamnă statutul programului european de Politică Agricolă Comună, care să ţină seama de particularităţile noastre. Problemele, faţă de ceea ce a fost înainte, că noi nu ne mai suprapunem peste un program cum a fost PNDR 2014-2020, 40% din sursele financiare ale Politicii Agricole Comune se duc spre acest sistem zis eco sau de înverzire, care nu este uşor de realizat. Dar pe de altă parte, părerea mea este că nici noi n-am făcut foarte mult în favoarea a ceea ce este realitatea românească. Pentru că dacă luăm şi facem un bilanţ a tot ceea ce înseamnă verde în România, constatăm că noi avem extrem de multe suprafeţe care sunt pe sisteme naturale verzi. Şi atunci de ce vin să impun reducerea suprafeţei pentru fermierii care pot fi performanţi şi care pot să compenseze prin producţie exact suprafeţele acestea pe care eu nu le pot introduce într-un sistem de producţie cu grad de rentabilitate.

Reporter: Aici vorbim de păşuni şi fâneţe, care cu siguranţă pot să acopere poate chiar mai mult de 25% într-un timp foarte scurt.

Valeriu Tabără: Asta am şi propus noi, Academia, să se coboare partea aceasta de politici pe zonele colinare-montane, de la 1.600 de metri – că se discută numai de la 1.600 m în sus – la 1.000 de metri. Sau, dacă nu, cel puţin la 1.200 de metri. O altă intervenţie tot a noastră, a Academiei, a fost legată de grupurile de producători pentru producerea materialului de plantat şi semincer, dar în special a celui de plantat. Noi avem mari probleme, şi ştiţi bine că atunci când am făcut şi facem reconversie în continuare în viticultură, am fost obligaţi să cumpărăm inclusiv soiuri româneşti din pepiniere străine, nu întotdeauna obţinute cu materialul cel mai bun sau de cea mai bună calitate. Ca urmare, foarte mulţi fermieri au probleme la această dată. Eu sper ca aceste grupuri de producători pentru producerea materialului de plantat şi semincer să producă material pentru ce înseamnă programul pomicol, de pildă, pe măsura 4.1a, în care este implicată şi secţia noastră de horticultură, dar şi institutul de la Mărăcineni şi celelalte staţiuni pomicole, să putem să-l finalizăm cu material realizat în România. Este extraordinar de important acest lucru. Pe de altă parte, aş vrea să nu se mai întâmple ce s-a mai întâmplat în acest interval de timp, noi trebuie să mergem să acoperim prin cercetare cele 4,3 – 4,5 milioane de hectare cu pajiști, şi exact ce spuneaţi dvs., aceasta este o rezervă excepţională de a intra pe sistemul de eco-condiţionalitate, ştiut fiind că marea majoritate a acestor zone, a acestor suprafeţe poate fi dusă spre sisteme ecologice chiar într-un mod mai radical, şi produsul montan să se suprapună peste ceea ce înseamnă parametrii de super-calitate şi, sigur, originea legată de condiţiile naturale.

„Un sistem de cercetare organizat precum cel pe care-l are România nu-l mai are nicio altă ţară. Absolut niciuna. Nici măcar Franţa.”

România trebuie recunoscută în UE cu particularităţile ei

Reporter: Domnule profesor, aţi început anul 2022 cu un nou mandat de preşedinte, de 4 ani, nu e uşor...

Valeriu Tabără: Nu e uşor. Eu spun că nu e uşor, deşi niciodată nu mi-am pus problema greu sau uşor, pentru că lucrurile acestea trebuie să le facem. Pe de altă parte, cel mai greu lucru este când trebuie să asiguri continuitate. Şi nu e vorba de continuitatea primului meu mandat, ci a principiilor pentru care acest sector de cercetare s-a înfiinţat acum 95 de ani. Şi eu efectiv rămân uluit de modul de gândire, în sensul bun, că oameni la acea vreme, când România ieşise din Primul Război Mondial, era săracă, şi nu numai că era săracă, dar era izbită pe toate părţile de piaţa internaţională, să ştiţi că la vremea aceea România a avut mari probleme cu exportul de grâu, pentru că se puneau tot felul de condiţii de a bloca exportul de grâu al României, de către marile puteri. A se vedea un discurs senzațional al unui politician în parlament, legat de calitatea şi de standardizarea produselor de export, în primul rând de cereale, este vorba de Vintilă Brătianu, un discurs senzaţional descoperit de mine acum, că mă uit peste tot felul de documente. În acelaşi timp, cercetarea agricolă trebuie să răspundă, şi aici este marea noastră problemă acum cu PNS-ul, ea trebuie să îndeplinească două condiţii majore: să-mi satisfacă problemele mele naţionale, care nu sunt numai ale naţiunii române sau ale României, ele satisfac un sistem economic de viaţă şi de moarte. Şi să satisfacem şi să ne încadrăm în acelaşi timp în principiile de politică generală generate de prezenţa noastră ca membri la UE, este normal să fie aşa, eu am fost un adept şi pentru NATO, şi pentru integrarea europeană. Degeaba se chinuie marile puteri agricole să impună României nişte reguli. Nu, România trebuie recunoscută cu particularităţile ei. Nu mai vorbesc că aceste particularități vin dintr-un element esenţial de identitate românească, care este spaţiul rural. Acolo găsim identitatea românească. De altfel, România în evoluţia ei istorică nu a fost un popor de orăşeni, de urbanism, ci a fost o populaţie rurală. Că a fost bine, c-a fost rău în evoluţia ei, asta rămâne de văzut, dar este posibil ca elementele acestea pornind inclusiv de la producţia agroalimentară cimentată şi cu tradiţie în spaţiul românesc să prindă bine prin perfecţionare la nivel european, tocmai pentru elementele de diversitate cu care venim. Şi atunci trebuie înţeleasă România, că ea nu poate fi numai o piaţă, ci că poate produce şi poate produce în aşa fel încât să fie un partener complementar marilor puteri agricole ale UE. Şi aici va trebui şi noi, cercetarea, să contribuim. Un sistem de cercetare organizat precum cel pe care-l are România nu-l mai are nicio altă ţară. Absolut niciuna. Nici măcar Franţa. Asta nu înseamnă că noi n-avem de făcut mai multe ca să ne putem rentabiliza şi apropia mai mult de partenerii noştri producători agricoli.

„România poate exporta securitate alimentară şi produse de mare calitate.”

Reporter: Oricum, bătălia pentru ceea ce înseamnă cercetarea agricolă românească continuă şi nu este una deloc uşoară, pentru că, trebuie să recunoaştem, companiile care sunt prezente în România de zeci de ani nu duc lipsă de surse financiare pentru a-şi face simţită prezenţa la masa fermierului.

Valeriu Tabără: Cred sincer că sunt multe lucruri pe care eu le-am lansat, le susţin, dar care nu plac. Uneori pot să se transforme chiar într-un anumit tip de pericol. Să nu uitaţi că avem o mie de procese, din care 800 pentru domeniul public al statului. Tot terenul care este administrat de unităţile noastre de cercetare şi care a fost agresat în ultimii 30 de ani, noi suntem obligaţi să-l recuperăm. Ducem o luptă formidabilă de la apariţia Legii 45 pentru recuperarea proprietăţii private a fostului ICAR, continuatorul prin Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice. Închipuiţi-vă că avem peste două sute de acţiuni judecătoreşti. Cui îi pică bine? Ani de zile au fost nişte parteneriate de afaceri, în care staţiunile au pierdut. Încerc să lămurim, astfel de chestiuni de afaceri eu nu le pot tolera. Şi poate cel mai important lucru este afirmaţia că cercetarea agricolă românească, sigur, legată şi de decidenţii politici şi de strategiile care se vor forma pentru România, este capabilă să furnizeze inputurile principale pentru agricultura României şi să reducă costurile. Mai mult, să reducă riscurile, să dea siguranţă mai mare, să facă din agricultura României nu o agricultură sau o ţară dependentă de alţii, ci o ţară care poate exporta securitate alimentară şi produse de mare calitate. Noi nu suntem cu nimic mai prejos decât Austria, decât Germania, pe care le dominam în anii 1930-1940 din punctul de vedere al capacităţii şi se vede ce a făcut grâul românesc la vremea aceea, deşi era la cantităţi mici. Astăzi România, dacă va fi bine conturată şi cu un program de cercetare aplicativă, nu e vorba aici de a ne face lucrări şi să figurăm nu ştiu pe unde, nu asta e ideea, ideea este de a da soluţii. Şi vă dau doar un singur caz, după o discuţie pe care am avut-o la nivelul Egiptului, până la nivelul de ministru de externe. Producerea grâului bogat în substanţe active, exact ce vă spuneam înainte, şi am obţinut acest grâu într-o cercetare extrem de profundă pe care am făcut-o la Lovin, o continuăm şi la Turda. Avem grâul bogat în microelemente. Ce înseamnă asta pentru zonele de acolo, apropo de exportul de oi vii? Înseamnă că eliminăm aditivii alimentari subvenţionaţi de stat şi se dau aceste microelemente prin pâine, prin făina de grâu. Exact ceea ce se discută la nivelul actual: aliment sau medicament. Nu alimentaţie sănătoasă, ci aliment sănătos. Este ceea ce am dus ca lucrare şi am prezentat în China, în 2019, şi ceea ce s-a discutat la Forumul ştiinţei de la Budapesta tot din 2019, în decembrie. Noi trebuie să revenim. Şi de aia o admir pe colega noastră, pe Nastasia Belc, şi pe alţi câţiva care s-au băgat pe astfel de probleme şi care deschid calea spre ceea ce trebuie să fie producţia de alimente sănătoase care trebuie să înlocuiască substanţele sintetice.

Articol scris de: MIHAELA PREVENDA & ȘTEFAN RANCU

Instalarea tinerilor fermieri în mediul rural cu ajutorul fondurilor europene nerambursabile este un eșec. Însuși ministrul Agriculturii a constatat acest fapt. Adrian Chesnoiu, care a condus Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale în perioada februarie 2017 – mai 2020, a declarat recent că statul i-a direcționat greșit pe tineri să investească. „Tinerii fermieri, prin PNDR 2014-2020, au avut la dispoziție aproximativ 600 de milioane de euro. Am constatat că, din cei instalați, aproape 70% au abandonat afacerile. Nu este în regulă, deoarece au avut la dispoziție 40.000 de euro să-și înceapă o afacere în agricultură. Din păcate, s-a întâmplat ceva greșit și cel puțin pe programul de agricultură România a avut o competiție de hârtii, o competiție de proiecte în care consultanții în general le impuneau prin planul de afaceri tuturor solicitanților anumite condiții pe care ei, în timp, nu reușeau să le mai îndeplinească. Și lucrul acesta s-a datorat lipsei de cunoaștere și de informare a tinerilor”, a arătat Adrian Chesnoiu.

Prin urmare, șeful MADR recunoaște că în realitate banii europeni s-au dus pe apa sâmbetei, în afaceri neviabile. Oficialul crede că s-a întâmplat asta și pentru că beneficiarii nu trebuiau să vină cu bani de acasă. Să ne amintim și că tinerii primeau punctaj suplimentar dacă puneau în câmp dovleci sau roșii, ca și când românii sunt mari consumatori ai acestor produse.

Tinerii care au reușit să-și facă o afacere viabilă economic cu sprijinul financiar de la UE destinat lor sunt dintre cei aflați deja sub o formă sau alta în mediul rural, de obicei copiii fermierului existent. Așadar, scopul programului de a aduce tinerii în satele românești nu prea a fost atins.

Acum, AFIR nu mai are bani pentru instalarea tinerilor fermieri, în acest an doar se implementează programele din perioada de tranziție 2021-2022.

Tinerii care-și desfășoară activitatea în agricultură vor avea la dispoziție, prin Planul Național Strategic 2023-2027, aproximativ 450 de milioane de euro. O sumă mai mică decât în programarea trecută.

Ministrul Chesnoiu promite că ghidurile solicitantului vor fi făcute în așa fel încât tinerii fermieri care vor beneficia de finanțare europeană să desfășoare afaceri rentabile.

Cât de eficiente vor fi viitoarele măsuri, având în vedere că ele vor fi elaborate de aceiași oameni ai Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale care au lucrat la ghidurile solicitantului despre care Chesnoiu zice că au fost ineficiente? E pregătită clasa politică să renunțe la clientelismul de la țară?

„Schimbul de generații în agricultură” e în gura tuturor politicienilor, dar faptele ne arată că reforma agrară e tot mai departe.

Închei cu tonul pesimist și, totodată, realist al lui Florin Constantin, fondatorul companiei de recrutare de specialiști în agribusiness AGXecutive și consultant HR: „Schimbul de generații în agricultura României, așa cum este el prezentat azi de politicienii avizi după votul încă numeros al sătenilor, nu se va întâmpla niciodată. Îmi pare rău să v-o spun”.

Editorial scris de: MIHAELA PREVENDA, redactor-șef