Banii, europeni sau românești, încă au căutare în satele noastre. Pentru a se dezvolta spațiul rural are nevoie de finanțare. Însă are nevoie și de o legislație care să-i permită finanțarea și evoluția. Despre satul românesc, investiții, agricultură, zootehnie, vorbim în interviul de față cu un tânăr deputat care, înainte de a intra în politică, a pus umărul la dezvoltarea spațiului rural din poziția de vicepreședinte al Federației Naționale a Grupurilor de Acțiune Locală, precum și din cea de conducător a două mari GAL-uri din județul Ialomița, acolo unde a și candidat pentru un loc în Parlamentul României. Raluca Dumitrescu, pe care mulți o știți din teren, este astăzi membru în Comisia de Agricultură din Camera Deputaților.

„Tinerii fermieri trebuie sprijiniți mai mult.”

Reporter: Aşadar, aţi trecut de cealaltă parte a baricadei, în politică, să faceți legi pentru agricultură și mediul rural. De ce acest pas?

Raluca Dumitrescu: De-a lungul timpului am avut şansa şi oportunitatea susţinută de colegii mei din Ialomiţa de a conduce două dintre cele mai mari Grupuri de Acțiune Locală, Asociația GAL Danubius, care a avut în acest exerciţiu financiar una dintre cele mai mari abordări LEADER, respectiv 6,2 milioane euro, și Grupul de Acțiune Locală Naparis. Cele două GAL-uri reprezintă la nivelul judeţului Ialomiţa 48 din cele 66 de localităţi.

Reporter: Practic, peste 75%.

Raluca Dumitrescu: Da, peste 75%, atât în mediul rural, cât şi mic urban, oraşele Ţăndărei şi Fierbinţi. De-a lungul timpului am activat şi pe zona de Călăraşi şi Ilfov, având localităţi în cadrul GAL Călăraşi Vest în cealaltă programare, dar şi pe Brăila avem nouă localităţi care sunt astăzi membre ale Grupului de Acțiune Locală Danubius Ialomița-Brăila. Cu toţii avem nevoie de o mai bună reprezentare şi avem nevoie ca vocea celor de jos să se audă sus. Pentru că de fapt Programul LEADER reprezintă o abordare de jos în sus, nu înseamnă numai proiecte mici, înseamnă foarte multe proiecte care răspund specificului local.

Reporter: Sunt lucruri care se fac la nivel micro, dar care au impact la nivel macro, şi aici vorbim sigur nu numai de proiectele de infrastructură, ci și de cele care au ținut de mici afaceri în mediul rural sau de mici fermieri. În acelaşi timp, suntem într-o perioadă de tranziție, 2021-2024. Ce înseamnă aceasta pentru implementarea proiectelor până intră noua Politică Agricolă Comună pe de-a întregul în vigoare?

Raluca Dumitrescu: Avem un regulament de tranziţie care vine să completeze această perioadă de doi ani, reguli noi pentru alocări vechi, deşi Ministerul Agriculturii nu ţine foarte mult cont de acest lucru. Şi mă refer în mod special la tinerii fermieri pe care am vrea să-i vedem mai mult sprijiniţi, deşi există un act normativ care la nivel de Ialomiţa şi Călăraşi, judeţe care au foarte mult teren agricol, ajută tinerii să ia teren de la ADS, chiar în acest moment este deschisă o astfel de sesiune, dar aceşti tineri nu pot să vină mai departe să aplice pe măsura tânărului fermier, pentru că ea este dedicată în mod special tinerilor fermieri din diasporă. Deşi au fost câteva apeluri, deşi cererile de finanțare sunt puține, totuşi MADR rămâne la aceeași decizie. Nu am primit banii de calamităţi, dar nici nu vedem politica de susţinere a Ministerului Agriculturii pentru OUAI-uri. Avem foarte multe proiecte depuse de Organizațiile Utilizatorilor de Apă pentru Irigații care sunt gata evaluate de către AFIR, ar putea primi ajutor şi totuşi asta nu se întâmplă.

Da, sunt nişte bani care vor veni şi pentru Grupurile de acţiune locală, vor veni şi pe măsura 4.1, vor veni şi pe 6.2, și pe 6.4, dar totuşi Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale se încăpăţânează să nu meargă la firul ierbii. Pe ministrul Oros îl vedem povestind despre întâlnirile sale cu mediul asociativ, cu mediul interprofesional din cadrul tuturor ramurilor agriculturii, dar se pare că sunt doar întâlniri de complezenţă sau nu li se pare că cei cu care se întâlneşte au suficientă informaţie şi bune intenţii cât să ţină cont de solicitările organizațiilor profesionale în politica agricolă pe care o promovează.

La Comisia de Agricultură din Camera Deputaţilor avem colegi cu experienţă în ceea ce înseamnă implementarea proiectelor şi mă refer la Daniel Constantin, la Emil Dumitru, la Adrian Chesnoiu, la colegul meu Adrian Aldea şi totuşi domnul ministru al Agriculturii nu ascultă niciuna din aceste voci, nu ne-a fost niciodată permis să mergem la Comitetul de monitorizare şi să vedem cum sunt alcătuite fişele măsurilor. Pentru că într-adevăr, viitorul agriculturii şi viitorul României stă şi în aceste forme de sprijin venite de la Bruxelles.

Să ştiţi că noi, la Ialomița, am reuşit performanţa să facem un depozit de legume şi fructe. Am reuşit să implementăm prin Grupurile de Acţiune Locală, sunt trei la nivelul judeţului Ialomiţa, aproximativ 44 de tineri fermieri. La una dintre sesiunile deschise am avut bani pentru zece proiecte şi s-au prezentat 34 de tineri fermieri. Toţi aceştia au reuşit să facă trei cooperative, pe care Grupurile de Acţiune Locală le-au finanţat, dar la nivelul judeţului Ialomiţa sunt şi alte cooperative făcute prin măsura de sprijin a Ministerului Agriculturii. Aceste cooperative nu se pot prezenta să primească pasul doi de finanţare pentru că MADR cere ca ele să aibă bonitate bancară şi un pic de experienţă. Când? Pentru că totuşi aceste măsuri ar trebui să se întrepătrundă şi să ajute beneficiarul final.

„Programul LEADER reprezintă o abordare de jos în sus, nu înseamnă numai proiecte mici, înseamnă foarte multe proiecte care răspund specificului local.”

Reporter: Ce se întâmplă cu Grupurile de Acțiune Locală în această perioadă de tranziție?

Raluca Dumitrescu: Ministerul Agriculturii a anunţat o bonusare a Grupurilor de Acţiune Locală. Așteptăm ca această bonusare să se facă şi, bineînţeles, GAL-urile primesc pe tranziţie o alocare financiară de 120 milioane de euro. Nu se ştie însă cum va arăta fişa măsurii şi cum se va face această alocare, dacă ea va urma celebra formulă a teritoriului şi populaţiei sau va fi o altfel de alocare. Într-adevăr, în fişa măsurii din PNDR, aşa cum el a fost modificat şi aprobat de Comisia Europeană, se spune că Autoritatea de management are dreptul să facă evaluarea GAL-urilor din timp în timp. Fără a da detalii, cred că pentru o bună funcţionare şi a Grupurilor de Acţiune Locală, dar şi a evaluării, ar trebui ca aceste momente să fie stabilite printr-un calendar comun, şi colegii de la Grupurile de Acţiune Locală, dar şi colegii din CRFIR (Centre Regionale pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, n.r.) să ştie când trebuie făcute aceste lucruri. De ce vă spun? Pentru că sunt foarte multe centre regionale în care proiecte declarate eligibile depăşesc cele şase luni în care trebuie contractate.

Reporter: Mă gândesc că suntem deja în luna mai şi nu s-a întâmplat nimic. Va fi pierdut și anul acesta?

Raluca Dumitrescu: Eu am încredere că nu se va întâmpla acest lucru. Conducerea Autorității de Management pentru PNDR din MADR a fost la Comisia de Agricultură din Camera Deputaților, iar eu cred în profesionalismul celor din AM-PNDR şi sunt convinsă că vor face tot efortul ca undeva în iulie-august România să poată da drumul la următoarele linii de finanţare.

„Fondul mutual ne va ajuta ca pe viitor să nu mai stăm la mâna unui guvern sau a altuia.”

Fondul mutual, salvarea agricultorilor

Reporter: Să discutăm și despre despăgubirile pentru secetă care n-au mai ajuns la fermieri. Ce se întâmplă cu agricultorii, mai ales cei mici și mijlocii, pentru că, în mare parte, datoriile lor sunt către furnizorii de inputuri pe de o parte, pe de altă parte au nevoie de bani, ei nefiind bancabili în acest moment? Chiar şi susţinerea aceasta, despăgubirile oricât ar fi fost ele, mici sau mari, ar fi fost o gură de oxigen, ar fi revenit foarte repede în economie, având în vedere că agricultorii şi-ar fi plătit datoriile şi dările către stat. Ce e de făcut mai departe? Proiectul de lege privind despăgubirile pentru culturile de primăvară 2020 nu a fost aprobat în parlament şi nici în bugetarea Ministerului Agriculturii nu s-a regăsit acel miliard de lei necesar.

Raluca Dumitrescu: Deşi toată lumea este conştientă că aceste despăgubiri trebuiau să vină, de necesitatea şi rolul lor economic, se pare că ne putem lua adio. Cred că trebuie să fim conştiincioşi şi să creăm acel Fond mutual care ne va ajuta ca pe viitor să nu mai stăm la mâna unui guvern sau altul, asta pe o parte. Pe de altă parte, există Agro IMM Invest care, din păcate, din ceea ce-mi spuneau colegii mei fermieri, deşi s-au publicat normele legislative, nu le sunt sub nicio formă de folos.

Reporter: Agro IMM Invest este o soluţie, dar doar pentru cei care sunt bancabili, adică pentru fermierii mari, dar nici aceia toţi nu ajung ușor la acest program.

Raluca Dumitrescu: Din păcate, cred că fermierii au dat o lecţie extraordinară şi nouă, celor care suntem în parlament, dar şi guvernului. Ei sunt foarte demni. Şi-au spus punctul de vedere şi cred că vor găsi resursele necesare să treacă şi peste acest lucru. Ne revine datoria să facem funcţional fondul mutual şi niciodată, absolut niciodată să nu mai luăm bani din Pilonul II şi să-l lăsăm neacoperit.

Reporter: Cum aţi vedea funcţional un fond mutual?

Raluca Dumitrescu: Prin consens între Legislativ, cei care au instrumente guvernamentale, în mod special fondurile de garantare care trebuie să vină să susţină acest lucru, și în mod special şi agricultorii. Cred că fiecare federaţie în sine, cei care îi cuprind pe cei mai mari pot da astfel de modele. Cred că modelul francez ar fi cel mai bun.

„Abatoarele de mică capacitate sunt necesare. Avem foarte multe exploataţii cu 20-30 de capete de animale în mediul rural. Apoi, cred că ar da foarte multă siguranţă sanitar-veterinară pentru toată lumea un astfel de abator.”

Micile abatoare, din bani românești

Reporter: Micile abatoare, un subiect extrem de discutat. Dacă-mi amintesc bine, în 2019, vreo 60 de proiecte fuseseră aprobate pe o măsură specială, s-a venit în 2020 cu o măsură destinată abatoarelor de capacitate mică, dar numai pentru zona montană, într-o primă sesiune a fost aprobat un singur proiect, s-a mai deschis încă o dată o sesiune, au mai fost încă 2-3 depuneri de proiecte, dar se pare că nu funcţionează această măsură, că nu sunt cereri pentru construirea de abatoare de mică capacitate în zona montană. Însă ar fi mulți doritori să construiască mici abatoare în alte zone. Care este opinia dvs.?

Raluca Dumitrescu: N-au fost cereri în zona montană. În schimb, în Ialomiţa pot să vă spun că există o astfel de nevoie. Abatoarele de mică capacitate sunt necesare. De ce? Pentru că avem foarte multe exploataţii cu 20-30 de capete de animale în mediul rural, în zona de est a judeţului Ialomița sunt foarte multe astfel de exploataţii. Apoi, cred că ar da foarte multă siguranţă sanitar-veterinară pentru toată lumea un astfel de abator.

Reporter: Având în vedere că în zona montană nu există cerere, pot fi redirecționați banii spre celelalte zone?

Raluca Dumitrescu: Banii europeni care vin pentru zona montană sunt doar pentru această zonă, care are probleme specifice, deci nu pot fi luaţi de acolo. Prin urmare, cred că tot din rezerva naţională trebuie găsită o soluţie pentru construirea micilor abatoare în alte zone decât cea montană.

Reporter: Numai din bani româneşti?

Raluca Dumitrescu: Consider că ar fi o soluţie foarte bună, pentru că ne-ar ajuta foarte mult mai ales în bătălia pe care o ducem cu pesta porcină africană, şi mai ales în condiţiile în care avem celebrul Ordin 24/2021 şi ce o mai urma după el.

Reporter: Da, celebrul Ordin 24 în care se continuă creşterea suinelor în gospodăriile populaţiei, dar cu foarte multe măsuri restrictive.

Raluca Dumitrescu: Dar micile abatoare ne-ar ajuta foarte mult şi poate chiar am putea corecta acest Ordin, dând dreptul gospodăriilor mici să aibă mai multe animale, în condiţiile în care am face o certificare a analizelor animalelor înainte de tăiere.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - iunie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Sunt anumite chestiuni pe care poți foarte greu să le abordezi, pentru că nu știi de partea cui să te situezi. Dreptatea este în firea noastră, în natura fizică a lucrurilor, este independentă de deciziile noastre, se împlinește și ne surprinde, lăsându-ne de multe ori o stare de nemulțumire profundă. În acele clipe ne simțim nedreptățiți, deși la o analiză atentă și sinceră am putea observa că totul s-a petrecut firesc, un efect cu valoare de dreptate al unei oarecare acțiuni, la rândul ei, poate, un corect efect al unei alte cauze, și așa mai departe, într-o înlănțuire aleatorie, cu un început posibil neagresiv. 

Îmi cer scuze celor care nu agreează astfel de speculații filozofice, dar pentru mine este o mărturisire de credință și un mod de a privi evenimentele din jurul nostru. Cred că este potrivit să nu ne grăbim să împărțim vina unor întâmplări care nu sunt produse neapărat cu rea-credință de către cineva anume. Sunt lucruri cu care ne trezim că apar doar pentru că ne-am schimbat modul de trai, pentru că avem alt model cultural, care produce schimbări la nivelul percepției și al comportamentului, care nu se mai potrivesc cu cele din alt timp pe care ni-l amintim și, nostalgici, îl regretăm. 

Motivul pentru  care am scris aceste rânduri de până acum provine din polemica iscată recent asupra „legii mirosului”. Primul gând care mi-a venit în minte în clipa în care am luat contact cu problema a fost legat de modul relativ în care un om este capabil să perceapă mediul. Prin simțuri percepem mai degrabă schimbarea realității din jurul nostru, decât realitatea însăși. Dacă vom zăbovi vreme îndelungată într-un spațiu cu un anumit miros, de exemplu – căci despre el e vorba, nu? –, frumos sau urât, vom sfârși prin a ne obișnui cu el. Evident, dacă acesta nu este provocat de un gaz nociv, care ne-ar putea afecta sănătatea. De aceea am fost surprins de faptul că s-a pus problema că mirosul ar putea fi dăunător, din moment ce nu el ne afectează, ci posibila nocivitate a ceea ce-l provoacă. Mirosul îl percepem pentru a ne semnala prezența posibilă a unor astfel de substanțe. De exemplu, gazele naturale sunt amprentate cu acel miros urât pentru a ne feri la timp de intoxicația letală sau de declanșarea vreunei explozii. E adevărat că sunt persoane cu o labilitate psihică la diverse mirosuri, dar, ca orice astfel de problemă medicală, se tratează punctual, nu faci o lege cu efect asupra mai multor oameni. 

Spuneam că acesta a fost primul gând. Dar am stat puțin și am socotit, și mi-am dat seama că aceia care au generat o astfel de lege au fost determinați de presiunea celor care și-au sensibilizat simțurile prin creșterea nivelului de trai. Nu ne mai suportăm azi nici măcar propria transpirație, darămite mirosul provocat de excrementele unui animal. Asta, în condițiile în care din ce în ce mai mulți sunt cei care văd un animal doar la televizor. Și nici măcar mediul rural nu face excepție. Nu spun aceste lucruri cu pretenția că ceea ce se întâmplă ar fi un lucru rău, cum nu pretind nici că ar fi bun. Pur și simplu, așa evoluează lucrurile. Crescătorii profesioniști de animale pretind, cu argumente de dreptate, ca populația care obișnuia să crească animale în curte să își restrângă această obișnuință. Drept urmare, va crește numărul celor care nu vor suporta alt miros decât cel din propria bucătărie. 

Până una, alta, părerile sunt echilibrate. Cei afectați, producători de miros deranjant pentru alții, nu înțeleg cum poate fi cuantificată „nocivitatea” acestuia, atâta timp cât gusturile asupra mirosurilor sunt foarte variate. De exemplu, mie, născut fiind în Ploiești, de câte ori trec prin orașul natal și simt mirosul de păcură, mi se umple sufletul de bucurie. Chiar și parfumul preferat are note olfactive asemănătoare cu al păcurii. Iar când povestesc prietenilor despre aceste senzații, sunt întâmpinat cu un „bleah”. Pot să mă supăr pe ei? Ca să nu mai spun că mi se face rău când simt mirosul anumitor detergenți degajat din hainele unor concetățeni. Să îi dau în judecată? De cealaltă parte, îi înțeleg și pe cei care sunt afectați de mirosul provenit de la vreun combinat zootehnic, care vine în valuri, după cum adie vântul, și cu care nici măcar nu te poți obișnui.  

Criza probabil că este mai degrabă de bunăvoință, și din partea unora, și din partea celorlalți. Disponibilitatea de a accepta neputințele și limitările celuilalt ar atenua conflictele. Sunt convins că atâta timp cât există mijloace tehnice prin care se atenuează emisiile de gaze nocive, se vor găsi și unele care să reducă mirosurile. Poate nu ar fi fost bine să punem căruța înaintea boilor, amenințând cu închiderea surselor de miros, mai degrabă trebuia solicitat celor care produc mirosuri în procesul de producție să caute soluții de atenuare a lor, eventual să li se ofere și aceste soluții, în măsura în care există. 

Și pentru că am amintit de profesioniștii din zootehnie, care au un „război” cu gospodăriile populației, nu vreau să trec cu vederea această chestiune. Situația este justificată din punctul lor de vedere. Creșterea animalelor în gospodării se face fără prea multă grijă pentru igienă, nu știe nimeni câte animale sunt într-o curte, ce se întâmplă cu ele, unde și în ce condiții sunt sacrificate, toate acestea contribuie la răspândirea bolilor, iar pesta porcină africană, odată identificată într-o zonă, îi afectează și pe cei care cresc animale într-un mod organizat. Și totuși, situația asta nu este una nouă. Așa se cresc animale în gospodăriile țărănești de când e lumea. Ce s-a schimbat? Cred că același lucru ca și în situația comentată mai sus, creșterea nivelului de confort duce la un nivel superior pretențiile consumatorilor, mai ales în context concurențial. Asta, într-o oarecare măsură. Pe urmă, standardele impuse de comunitatea europeană, care sunt concepute în condiții specifice, diferite de cele de la noi, determină un efort de adaptare social greu de făcut și de către cetățeni, și de către politicieni. Liderii asociației crescătorilor de porci spuneau că au solicitat în nenumărate rânduri impunerea unor reglementări pentru creșterea animalelor în gospodăriile populației, iar politicienii au răspuns că este an electoral. De ce le este frică? De nemulțumirea celor foarte mulți care ar fi afectați. De ce ar fi afectați? Sunt reglementări corecte, cu scopul de a diminua un vector de transmitere a pestei porcine africane. Cine nu și-ar dori asta? Asta este, însă, doar teoretic, așa. Cine este dispus să își schimbe niște obiceiuri statornicite de generații? Orice reglementare ar fi de fapt o formă de interzicere a creșterii animalelor, ca urmare a nerespectării condițiilor cerute, asta în cazul în care ar exista un corp de control atât de amplu, încât să verifice aplicarea lor. S-ar reacționa doar la reclamații. Or, în astfel de condiții, efectul de combatere a vectorului de răspândire a pestei ar fi compromis. Schimbarea de comportament cred că ar trebui mai degrabă stimulată prin avantaje oferite gospodarilor. Drumul către ceea ce își doresc cu toții ar fi mai scurt, oricum nici acesta de azi pe mâine. 

Evident că nu putem exclude educația, fie locală prin afișe, discuții cu oamenii, fie pe calea mijloacelor media, precum cea prin care suntem determinați să purtăm mască. Convingerea este mai eficientă în procesul de schimbare a obiceiurilor decât constrângerea. 

Închei prin a repeta un lucru în care cred: criza de bunăvoință, de bunătate este cea care determină cele mai multe probleme în societate. Restul crizelor sunt consecințe.

Editorial publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2020

Pentru abonamente: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html