Din decembrie 2019, Aurel Simion este secretar de stat în Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. Ce l-a recomandat pentru această funcție? Am putea spune că experiența antreprenorială, Aurel Simion deținând împreună cu fratele său Petre una dintre cele mai vechi firme din industria cărnii – Avi-Giis, înființată în anul 1990. Apoi, secretarul de stat din MADR este fondatorul brandului de produse tradiționale „Ca altădată”, fiind printre primii producători locali care și-au atestat produsele ca fiind produse tradiționale. Se mândrește cu munca sa, participând la târguri naționale și internaționale cu produse precum „cârnații din topor”, „carnea la garniță” sau „cârnații cu ambâț”. Totodată, interlocutorul nostru este președintele Asociației Producătorilor Tradiționali, Meșteșugari și Artizani Vâlcea și vicepreședinte al Federației Naționale a Producătorilor de Produse Tradiționale. Aurel Simion are un doctorat în prepararea prin afumare a preparatelor.

„Prin politicile pe care le promovăm, va trebui să avem grijă şi de marele producător, dar trebuie să avem grijă şi de micul producător, de ferma de familie.”

Reporter: Nu întâmplător facem acest interviu. Ne știm de multă vreme și vreau să vă cunoască și cititorii noștri. Sunteți un pasionat al agriculturii şi al industriei alimentare, mai precis, a tot ceea ce ţine de produsul tradiţional românesc.

Aurel Simion: Încă din şcoala generală pot să spun că am făcut agricultură, apoi liceul l-am făcut tot agricol, la Slatina, apoi facultate, din 1990 am o firmă privată în domeniul agriculturii, al industriei alimentare, deci n-am activat în alt domeniu. Am lucrat şi în Direcţia Agricolă, în OJRSA – Oficiul Judeţean de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor, la Industria laptelui, cum era pe timpuri, şi aşa mai departe.

Reporter: Ce facultate ați absolvit?

Aurel Simion: Facultatea de Agricultură la Craiova şi Liceul Agricol la Slatina.

Reporter: Oltean get-beget.

Aurel Simion: Da. Din Râmnicu Vâlcea, Oltenia de sub Munte, cum spunem noi. Eu provin din micul producător, de fapt agricultura a venit la minister, îmi dau seama foarte bine de forma duală a agriculturii, e vorba de faptul că avem cele mai mari exploataţii agricole din UE, şi atunci vorbim de marii fermieri, marii producători, câteva sute, dar vorbim şi de micul producător, baza societăţii sau baza agriculturii, cum îi spun eu, iar noi, ca minister, prin politicile pe care le promovăm, va trebui să avem grijă şi de marele producător, pentru că o balanţă comercială cu marii producători o poţi regla, dar trebuie să avem grijă şi de micul producător, de ferma de familie, dacă vreţi, şi v-aş da doar un exemplu: e vorba, din punctul meu de vedere, de securitatea alimentară. În caz de Doamne fereşte, întotdeauna românul s-a sprijinit pe micul producător şi atunci nu trebuie lăsat de izbelişte sau neajutorat, într-o economie de piaţă globală, spre care tinde omenirea.

Desfacerea, veriga slabă a agriculturii

„Ministerul trebuie să se orienteze spre a identifica nevoia şi a crea piaţa. Piaţa înseamnă nevoie, piaţa înseamnă necesitate. Şi apoi producătorul, fermierul, vine din spate şi umple golul.”

Reporter: Aveţi un rol foarte important în sprijinirea acestor mici producători, pentru că, aşa cum aminteaţi faptul că în caz de Doamne fereşte, micul producător este cel care asigură până la urmă hrana de bază, şi aici până la urmă putem să vorbim de ceea ce se discută la nivel de UE, de acel lanţ scurt, de la producător la consumator. Aici trebuie să intervină ministerul prin facilitarea accesului la produse, pe de o parte la vânzare a micului producător, pe de altă parte nouă, consumatorilor, să ajungă produsele direct la noi.

Aurel Simion: De felul meu, eu nu mă plâng şi am fost pus în situaţii să găsesc soluţii, cam ăsta a fost rolul meu în viaţă. N-am aşteptat cu mâna întinsă la o subvenţie. Avem nevoie de micul producător, am ajuns, noi, agricultura românească, să „alergăm” – între ghilimele – la ora actuală după consumatorul român. Noi nu alergăm după un consumator dintr-o ţară europeană sau un consumator dintr-o ţară terţă, ci alergăm după – vă dau un exemplu – în jur de 5 milioane consumatori publici. Atâta timp cât importăm 70% din ceea ce consumăm, vă daţi seama că şi... armată, şcoli, copii, grădiniţe şi aşa mai departe, în general se alimentează prin licitaţii publice cu produse mai ieftine. Principiul UE de lanţ scurt de aprovizionare acum, din punctul meu de vedere, nouă ne vine ca o mănuşă, numai că trebuie să modificăm o parte din structura legislativă, în aşa fel încât să le dăm posibilitatea celor mici să poată să aprovizioneze o grădiniţă, o cantină, o şcoală şi aşa mai departe. Avem discuţii, deci nu vă ascund că avem aproape un an de când purtăm discuţii cu Agenţia Naţională a Achiziţiilor Publice, în aşa fel încât lanţul scurt de aprovizionare, schemele de calitate, calitatea produselor să reprezinte 60%, în eventualitatea unei licitaţii, din punctaj. Doar 40% să fie preţul. Mă bazez pe acest lucru şi pe rapoartele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care ne spun clar că – n-are rost să mai dau cifre acum – aproape 70% din populaţie este bolnavă din cauza alimentaţiei şi a mediului în care trăieşte. Şi atunci trebuie să fim foarte atenţi la ceea ce punem pe piaţă. Da, aici am ajuns în 30 de ani, trăim într-o politică agricolă comună cu o piaţă comună europeană, nu poţi să interzici să-ţi intre pe piaţă un produs, dar tu ca stat trebuie să intervii cu măsuri, în aşa fel încât nu neapărat să-l avantajez pe al tău, că iar nu ai voie, dar în acelaşi timp să creezi mecanismul prin care marfa lui proaspătă, bună, de calitate, să se poată valorifica mult mai rapid şi într-un termen mult mai scurt. Una este să aduci produs din Spania şi să duci la X market şi alta e să-l iei de lângă Bucureşti şi să-l aduci la marketul respectiv. Şi lanţul scurt înseamnă prospeţime, înseamnă calitate.

Reporter: Aţi atins un subiect foarte sensibil, acesta al desfacerii producţiei agricole, a produselor agroalimentare, în condiţiile în care supermarketurile sau lanţurile acestea mari de magazine sunt cele care fac legea, indiferent ce ne-am strădui noi să facem, cu toate că există câte o „floare”, pe ici, pe colo, care a reuşit să pătrundă, dar, cum se spune, „cu o floare nu se face primăvară”, nu putem să facem decât să sperăm că producătorii agricoli se vor organiza în aşa fel încât să impună, până la urmă, dacă şi legislaţia o va permite...

Aurel Simion: Hipermarketurile sunt un lucru existent, sunt înfipte în tot ceea ce înseamnă desfacere, am lucrat bine cu hipermarketurile în perioada stării de urgenţă, când, aduceţi-vă aminte, rafturile erau goale, chiar am avut o conlucrare bună şi cu dumnealor, dar şi cu producătorii români. Vedeţi, depinde din ce punct de vedere priveşti, unde te aşezi, în ce colţ al problemei. Unui hipermarket, ca să fie rentabil, trebuie să-i dai marfă multă, să i-o dai la timp, să i-o dai standardizată şi de calitate. Dumnealor, ca să reziste pe piaţă, va trebui să aibă întotdeauna contracte antamate cu un an înainte, în aşa fel încât hipermarketul să n-aibă sincope la aprovizionare. Agricultura românească, la ora actuală, nu poate să le asigure toată cantitatea, ritmicitatea, standardizarea produsului, pentru că n-am fost întotdeauna, prin politica pe care am desfăşurat-o noi, ministerul, ne-am gândit la „a produce”, la a subvenţiona producţia, fără să ne gândim la piaţă.

„Prin Planul Naţional Strategic vom gândi opt depozite centre logistice naţionale pe cele opt regiuni de dezvoltare, sub ele ne-am gândit la reţeaua de dezvoltare a cooperativelor, şi ultima bază – ferma de familie şi producătorul mic.”

Reporter: Adică a dispărut legătura dintre producţie şi piaţă.

Aurel Simion: Forța unui lanţ stă în veriga slabă. Veriga slabă a agriculturii la ora actuală, din punctul meu de vedere, printre altele, este desfacerea. Şi atunci va trebui să ne orientăm, ministerul să se orienteze spre a identifica nevoia şi a crea piaţa. Piaţa înseamnă nevoie, piaţa înseamnă necesitate. Şi apoi producătorul, fermierul, vine din spate şi umple golul. Tocmai de aceea, prin Planul Naţional de Redresare și Rezilienţă (PNRR) – vorbesc de planul naţional, ca să dau un exemplu – ne-am gândit la reţeaua naţională de depozitare, de fapt era depozitare, colectare, păstrare, standardizare, etichetare şi aşa mai departe, inclusiv prelucrare primară, care să funcţioneze la nivel naţional, în aşa fel încât să poată să absoarbă toată producţia pe care o face românul. Odată absorbind-o, înseamnă că ai şi calitate, ai şi standardizare şi poţi să mergi mai departe – eu o gândisem să funcţioneze public-privată, 85% să aibă privatul – în aşa fel încât să poată să stabilească contracte şi contacte cu hipermarketurile, externul, HoReCa, consumatorul public. Adică ai fi destul de competitiv. Nu a rămas prin PNRR, nu am putut convinge că este nevoie de o reformă, din punctul meu de vedere era o reformă totală a agriculturii, orientai politica spre piaţă şi nu neapărat spre producţie. Va trebui la ora actuală, picând acest plan piramidal, cum l-am gândit, pe trei etaje, va trebui să ne regândim, să ne repoziţionăm, să vedem cum putem să ajutăm producătorul român, şi nu neapărat producţia în sine, dar am rezolva şi o parte din securitatea alimentară, lanţ scurt de aprovizionare, balanţă comercială, rezolvăm asocierea producătorilor – că aici avem o mare problemă a producătorului român, nu vrea să se asocieze chiar dacă noi în PNDR avem şi măsură de încurajare a asocierii, ba avem şi contract cu o firmă externalizată care exact asta face, creează cooperative şi forme asociative. Avem o problemă aici, referitor la asociere, dar în acelaşi timp şi producătorii trebuie să înţeleagă, deoarece, ca să reuşeşti să fii puternic, să fii competitiv, trebuie să te asociezi. N-ai şi n-avem noi „industriaşi”, m-aş bucura, în aşa fel încât să poată să ţină piept tăvălugului Pieţii Comune. Avem nevoie de asociere, avem nevoie de digitalizare, avem nevoie de foarte, foarte multe lucruri. Prin Planul Naţional Strategic, vom gândi acele depozite, cele opt depozite centre logistice naţionale pe cele opt regiuni de dezvoltare, sub ele ne-am gândit la reţeaua de dezvoltare a cooperativelor, şi ultima bază – ferma de familie şi producătorul mic – să o ajutăm în aşa fel încât să-şi construiască un depozit în spatele grădinii, în aşa fel încât să nu mai fie nevoit să-şi vândă marfa pe nimic atunci când o culege, ci s-o păstreze şi s-o vândă mai târziu, când are un alt preţ şi o altă valoare adăugată a produsului.

„Avem o mare problemă a producătorului român: nu vrea să se asocieze. Producătorii trebuie să înţeleagă, ca să reuşeşti să fii puternic, să fii competitiv, trebuie să te asociezi.”

Reporter: Asocierea, un subiect fierbinte. Nu ducem lipsă de cooperative create multe dintre ele doar pentru punctaj la accesarea proiectelor europene, pentru că după aceea s-au desfiinţat sau au rămas, dar nefuncţionale. Cred că reforma trebuie pornită de la mentalitatea producătorului, aceea de a reuşi împreună cu ceilalţi din sectorul pe care-l reprezintă. Dacă vorbim, de pildă, de legumicultură, acest sector este poate cel mai puţin organizat dintre toate. N-ai cum să faci depozit de unul singur.

Aurel Simion: O să venim în ajutorul producătorilor prin Planul Naţional Strategic. Chiar am discutat cu direcţia pe care o coordonez, vom pleca în ţară să vedem proiecte finanţate de Ministerul Agriculturii ca elemente negative, aşa ne vom duce şi la proiecte de succes, şi atunci acele proiecte de succes va trebui noi să le promovăm, să se uite producătorii la ele, să fie exemple – că e o particularitate a românului de a se uita în grădina vecinului. Atunci îi arăt eu ceea ce a făcut un fermier destoinic, bun, care a crescut pe piaţă. Apropo, avem un procent extrem de mic de trecere la o altă etapă: 5% în 5 ani de la PFA la un SRL mic, de la un SRL mic la un SRL mediu şi mare, păi e un procent extrem de mic.

E posibil ca unora să le convină să rămână mici, pentru că statul tot a subvenţionat agricultura mică. Personal, n-am găsit un răspuns la a „subvenţiona” – între ghilimele – ceea ce există, a consolida ceea ce avem, sau investim şi în forme noi, să-l mai ajut şi pe altul micuţ şi aşa mai departe. Din punctul de vedere al balanţei comerciale, ar trebui să ajut ceea ce am: cooperativele mature, firmele mature, avem firme din 1990, 1991, ar trebui să le ajutăm, dacă au rămas în piaţă înseamnă că sunt viabile, sunt eligibile, au un potenţial economic şi atunci stăm şi ne gândim acum: cum e mai bine? Să-i consolidez, să-i ajut pe cei maturi, sau să şi dezvolt? Sau să merg în paralel şi cu una, şi cu alta, dar sursele de finanţare sunt aşa cum sunt, micuţe şi limitate.

Banii nu sunt suficienţi pentru câte nevoi are România

Reporter: Până la aprobarea Planului Național Strategic, va mai trece ceva vreme, însă avem aceşti doi ani de tranziţie în care Programul Naţional de Dezvoltare Rurală continuă, teoretic, cu aceleaşi măsuri, aşa cum a funcţionat din 2014 până în 2020.

Aurel Simion: Pe tranziţie avem măsuri vechi cu bani împrumutaţi din noul exerciţiu financiar, 2021-2027. Sunt doi ani de tranziţie, deja din 2021 s-a dus jumătate. Am avut discuţii în minister pe tema asta, am şi căzut de acord cu AFIR-ul să lansăm pe rând calupuri cam de câte două măsuri, una foarte atractivă şi una mai puţin atractivă, în aşa fel încât sistemul nostru, AFIR-ul, să poată să înglobeze, să poată să absoarbă. Pentru că nici să dai drumul la tot şi să blochezi tot sistemul, şi să faci un amalgam nu este bine. Trebuie să vedem şi capacitatea noastră de absorbţie, e vorba de absorbţie instituţională: câţi oameni avem, cât putem să prelucrăm, cât putem să controlăm şi aşa mai departe, mai vin şi firmele de consultanţă, ca să nu dai proiectele peste cap trebuie să le faci destul de aşezate. În luna iulie lansăm două măsuri, dintre care una foarte atractivă şi foarte căutată, sunt toate în dezbatere pe site-ul ministerului, vor fi 3,2 miliarde de euro. Ce trebuie să ştie opinia publică şi fermierii în general: 37% din bani se duc pe mediu, deci măsuri de mediu şi climă. Ne mai rămâne nu mult, vom încerca să fim echilibraţi în aşa fel încât să ajutăm exact sectorul unde noi suntem deficitari. Mai concret, pe perioada de tranziţie de exemplu, am introdus o măsură de prelucrare a soiei, ceea ce n-a fost. România produce la ora actuală cea mai bună soia, nemodificată genetic, materie primă care ulterior pleacă la export, deci noi exportăm şi subvenţia şi importăm şrotul de soia modificată genetic. Ceea ce pierdem de atâtea ori. Cu asemenea măsuri vom veni şi în Planul Naţional Strategic, punctual, după o analiză extrem de atentă, să vedem ce necesar avem, cât putem să absorbim. Că degeaba mă apuc eu să fac fabrici, dar n-am materia primă sau n-am suficientă materie primă. Trebuie să gândeşti totul foarte bine şi echilibrat.

Apropo de unităţi de procesare, de exemplu în panificaţie noi nu folosim decât 54% din capacităţile noastre de prelucrare, dar importăm pâine congelată, importăm patiserie congelată, pentru că noi nu avem şi n-am venit noi, minister, cu o politică în aşa fel încât să ne facem şi noi două-trei unităţi din astea. Avem un deficit de balanţă comercială de 310 milioane de euro pe hrana animalelor de companie, dar nu avem unităţi de prelucrare. Şi atunci ce facem? Ceea ce rezultă, subproduse din abator, mă duc şi plătesc 2-3 lei pe kilogram ca să le distrug, să le ard, când aş putea să le folosesc în partea astălaltă. Deci trebuie să fii foarte echilibrat, trebuie să ne cunoaştem nevoile, să ne cunoaştem necesităţile, şi acolo trebuie să intervenim. Că, de fapt, prin politică asta faci, intervii acolo unde tu, ca ţară, ai o problemă. Banii sunt puţini, să fim foarte clari, nu sunt suficienţi pentru câte nevoi are România.

Reporter: Ar putea fi stabilite câteva priorităţi şi acestea duse până la capăt.

Aurel Simion: Noi trebuie să gândim şi în viitor, să ne uităm puţin şi peste 15-20 de ani cam încotro se îndreaptă agricultura, spre ce se îndreaptă, unde merge cercetarea, cum va fi peste 30 de ani, că degeaba mă apuc eu acum să fac mastodonţi şi peste zece ani n-am ce face cu ei. Înseamnă că am pierdut. Trebuie să mergem mână în mână cu cercetarea, să ne uităm care e tendinţa, avem un studiu, inclusiv l-am discutat şi l-am pus în practică, aşteptăm rezultatele: tendinţa gastronomică a consumatorului român şi nu numai a consumatorului român. Degeaba o să investesc în mici la grătar, când ei nu mai consumă mici – dau şi eu un exemplu – consumă pârjoale sau consumă icre negre.

Reporter: Au apărut puncte gastronomice locale în mai multe localităţi. E un lucru binevenit pentru ceea ce înseamnă viitorul?

Aurel Simion: Şi aici trebuie făcute studii, pe punctele gastronomice. E foarte bine că am găsit înţelegere şi cu ANSVSA şi am putut coborî ștacheta la nivelul gospodăriei. Uşor-uşor, încep să se dezvolte şi mai opreşte şi un autocar... şi atunci sunt 15-20 de persoane – „dar nu pot să-ţi dau bon fiscal” – „dacă nu-mi dai bon, nu consum” şi aşa mai departe. Suntem în discuţii cu cei de la Finanţe şi cu ANSVSA să găsim o formulă în aşa fel încât totul să devină liniar şi corect.

E nevoie de zootehnie, ca să nu mai exportăm subvenția

Reporter: Ce ne puteți spune despre calendarul măsurilor pe care le aveţi în acest an?

Aurel Simion: Spre exemplu, în luna mai s-a dat drumul la măsura 4.2 – Sprijin pentru investiţii în procesarea şi marketingul produselor agricole, la care am făcut şi o distincţie pentru zona montană, zonă defavorizată, așa cum este pentru instalarea tinerilor fermieri. Avem 20 de milioane puşi separat pentru tinerii din diasporă, ca să nu intre în „coşul mare” şi să nu aibă timp, că dumnealor au şi distanţă, şi au o măsură dedicată. La fel facem şi pentru zona montană.

Reporter: Dar au fost sume alocate pentru zona montană, spre exemplu pentru procesare, pentru acele mici abatoare, şi n-a venit nimeni. Şi cei care şi-ar fi dorit sau, mai bine zis, cei care făcuseră proiecte în urmă cu ani pe aşa-zisele abatoare mobile şi-ar fi dorit şi în restul ţării, nu numai în zona montană, ci şi la şes.

Aurel Simion: Banii nu se pierd, o să-i luăm şi o să-i ducem la alte măsuri. Sunt importante, din punctul meu de vedere, şi abatoarele. La o întâlnire cu o organizație profesională de la noi din țară, mi s-a zis că dacă vrei să dezvolţi cultura mare, s-o faci atractivă, dezvoltă prima dată zootehnia. Adică exact ce vă spuneam la început, creează necesitatea. Noi, dacă vom dezvolta zootehnia, nu ne vom mai plânge că exportăm materie primă, că exportăm subvenţie, dar avem nevoie de zootehnie. Apropo, şi prin PNRR am avut o măsură cu crearea a 100.000 de locuri de scroafe, pentru că avem o problemă cu carnea de porc, cea mai mare problemă. S-a dus matca, nu e vorba numai de pesta porcină africană, nu s-a investit în reproducţie la porc. Dacă măsura nu e atractivă, să ştiţi că fermierul sau românul se duce acolo unde e subvenţie. N-am văzut în ultimul timp ferme de reproducţie. A fost mai uşor, din păcate, să cumpărăm. Dacă ne aducem aminte, în situaţia de criză de anul trecut din martie, numai aici la minister câte telefoane ne-au venit pentru crearea acelor culoare verzi, pentru că ne mureau purceii în TIR-uri la graniţă, era şi frig. Vedeţi că importăm aproape trei milioane de purcei, material genetic.

Trebuie să le spun fermierilor: câștig ai la reproducţie. N-ai în mod special la creştere şi îngrăşare. Şi atunci? Crescătorii noștri au cumpărat atunci, anul trecut, cu 114 euro purcelul de 20 de kilograme şi l-au vândut – şi-mi pare rău – cu 5 lei pe kilogram la 120 de kg, deci a fost pierdere totală.

Benzile agro-silvice, în intențiile MADR

Reporter: La final, aș vrea să vorbim și despre Green Deal.

Aurel Simion: În opinia mea, România stă bine. Şi v-aş da un exemplu. Mergeți cu maşina din Anglia şi veniţi pe drumurile Europei până aproape de graniţa cu România, treci de Budapesta încoace, pe parbrizul maşinii n-o să vezi niciun fluture, n-o să vezi niciun gândac şi aşa mai departe. Înseamnă că acolo agricultura este extrem de intensiv făcută. La noi în România, dacă te duci de la Bucureşti până la Constanţa sau de la Bucureşti la Piteşti, o să trebuiască să oprești în fiecare benzinărie ca să ștergi parbrizul. Ceea ce nu avem noi, România: nu avem toate suprafeţele, şi mă refer în primul rând la pajişti, nu le avem trecute în culturi ecologice.

Reporter: Eu aş spune că n-avem patalamaua, nu avem acel certificat care să ateste că este ecologic...

Aurel Simion: Da, dar ca să vă dau dvs. certificatul trebuie să veniţi la mine, să vă înregistrez şi să şi dovediţi, trebuie să treceţi printr-un organism de certificare...

Reporter: E vorba despre birocraţie? Probabil că de asta se feresc producătorii sau asociaţiile care au păşunile.

Aurel Simion: Nu cred că despre birocrație e vorba. Să vă dau un exemplu, sunt foarte implicat, şi e o chestie personală, în risipa alimentară. Un cămin de bătrâni trebuie să vină la noi doar cu un dosărel să se înregistreze ca operator primitor, receptor. De ce nu o fac? De ce avem doar 14 la nivel naţional? Numai eu am semnat 5-6 adrese către consiliile judeţene şi ar primi alimente mai mult gratuit. Ce pot eu să fac? O să mă duc şi în judeţe să-i rog să vină. La fel şi cu produsul ecologic. Trebuie să ceri, prima dată. Şi după aia să văd că este ecologic. Lucrurile astea va trebui să se întâmple, în minister nu durează, cel puţin de când sunt eu, exclus a plimba pe cineva, nu, sunt foarte transparent, uşa e deschisă. Nu mă ocup eu strict de produsul ecologic, dar n-am auzit să vină cineva şi să stea la coadă ca să înregistreze o păşune în sistem ecologic. Şi subvenţiile sunt altele, ajutorul este altul pentru producţia ecologică. Avem acum în lucru, pe Directiva nitriţi, dacă tot mă întrebaţi şi ţine de Green Deal, suntem în negociere acum cu Comisia Europeană referitor la acea bandă de teren pe care trebuie s-o lăsăm liberă, fermierul să nu folosească nitriţi sau nitraţi, îngrăşăminte pe – CE zice – 5 m, eu am zis de la 1 la 3 m, pentru că nu trebuie să iau şi din potenţialul agricol al fermierului, pentru că e vorba de acea bandă pe lângă râuri, pârâuri şi aşa mai departe, pentru că oricum, prin lege, cursurile de apă sunt protejate de 6-12 m. Dacă mai las şi eu 5 m, atunci unde mă duc?, fermierul ce face?, de unde-l despăgubesc pe diferenţa de producţie? Tot pe Green Deal avem în intenție crearea acelor benzi agrosilvice. De ce sunt bune aceste perdele? Nu numai că ele creează microclimat, nu numai că stopează şi vântul, stopează şi înzăpezirea, viscolul îl atenuează, dar mă interesează, ca agricultor, îmbunătăţirea proprietăţilor solului. Într-o agricultură intensivă nu mai dai răgaz solului să se ducă un microorganism, un gândac, o râmă să se ducă în jos, să creeze acele culoare, apa să se infiltreze, aerajul, rădăcinile şi aşa mai departe. Prin aceste perdele agrosilvice, este foarte bine că se îmbunătăţeşte structura solului, avem în lucru tehnic să ne spună specialiştii cam în câţi ani se îmbunătăţeşte structura solului, în aşa fel încât după – să zic – zece ani o desfiinţăm, o redăm agriculturii şi o mut mai încolo. Deci, ce trebuie să fac eu, minister? Să vin cu măsuri, pe fermieri să-i ajut pentru acea producţie nerealizată. Afirm cu tărie că fermierii noștri, în mare parte, sunt extrem de pricepuți, iar în mine, ca secretar de stat în Ministerul Agriculturii, vor găsi mereu un sprijin.

Interviu publicat în Revista Fermierului, ediția print - iulie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Odată cu comunicarea oficială a Comisiei Europene către Parlamentul European din data de 20 mai 2020, prin care se făcea publică strategia dorită a se implementa și cunoscută sub numele de ,,Farm to Fork”, s-au lansat și câteva obiective ambițioase privind modularea tehnologiilor agricole, iar unul dintre acestea este reducerea consumului de pesticide cu 50% până în anul 2030.

În altă ordine de idei, a apărut și opinia, din ce în ce mai puternic și mai larg manifestată în rândul fermierilor și organizațiilor profesionale ale acestora, că această dorință (cel puțin în prezent) va afecta în mod fundamental competitivitatea și durabilitatea fermelor europene în raport cu cele din alte țări, mai ales cele din America.

Toată această formulare se regăsește, mai exact, într-o mică alocare de spațiu din cadrul comunicării, unde se arată: ,,Comisia va lua măsuri suplimentare pentru a reduce cu 50 % nivelul general de utilizare și de risc al pesticidelor chimice, precum și pentru a reduce cu 50 % utilizarea de pesticide mai periculoase, până în 2030. Pentru a deschide calea către alternative și pentru a menține veniturile fermierilor, Comisia va lua o serie de măsuri.” (Comunicarea Comisiei către Parlamentul European din 20.05.2020).

Dar, din păcate, așa cum este obiceiul birocratic al funcționarilor europeni, atunci când nu este foarte clar cum se dorește a se face un lucru sau nu se cunoaște exact tipul de răspuns, sau intensitatea acestuia din partea celor care vor trebui să implementeze măsura, se merge pe un sistem de a ,,se arunca năvodul” pentru a se vedea ce se întâmplă ulterior, modalitate aplicată și în acest caz. Spun acest lucru deoarece în mod oficial nu există încă nicio comunicare publică cum se va implementa măsura și care vor fi procedurile, dar voi reveni mai jos la aceste aspecte.

Am arătat, cu altă ocazie, că la fel cred că se întâmplă și în cazul dorinței Comisiei de a se ajunge ca 25% din suprafața agricolă europeană să fie cultivată ecologic sau nivelul de folosire a îngrășămintelor chimice să scadă cu 40%, obiective de apreciat și de dorit a fi implementate în condițiile schimbărilor climatice globale, dar care cred că vor fi fără finalitate, dacă nu se vor implementa la nivel global, nu doar european, aspect care nu este chiar simplu de realizat.

Dar astăzi mi-am propus să discutăm niște cifre simple, referitoare la consumul de pesticide raportate la terenul agricol (include teren arabil, teren cultivat cu vii, legume, livezi, etc. și pășunile, și fânețele), cifre care sunt prelucrate după informațiile oficiale din FAOSTAT și au în vedere perioada 1990-2018, deci aproape 30 de ani.

Pentru a putea face niște comparații cât mai sugestive, am făcut 4 grupe de țări, una a celor cu tehnologii ,,libere”, adică unde se folosesc pe scară largă inclusiv tehnologiile OMG (modificate genetic), și am în vedere Argentina, Brazilia și SUA.

A doua grupă este reprezentată de forțele agricole din vestul Europei și mă refer la Franța, Germania și Belgia, apoi, a treia grupă, un număr de țări din centrul și estul Europei comunitare, și am avut în vedere Austria, Ungaria, Bulgaria și România, și ultimul grup este cel al țărilor care sunt deja forțe agricole din punctul de vedere al producțiilor totale de produse agricole, nu și al tehnologiilor (încă), sau mai exact al randamentelor la hectar, și aici am avut în vedere Rusia și Ucraina.

Cifrele prezentate se referă la kilograme de substanță activă, așa cum este clasificarea FAO, fără a se preciza alte date sau forme de comparație, deci pot apărea aici anumite nuanțe, cum ar fi folosirea pesticidelor sulfonilureice, caracterizate prin aplicarea de doze foarte mici, de până în 100 gr de produs comercial/ha, ceea ce în mod normal influențează consumul raportat la hectar, dar acestea sunt datele.

Analizând datele din tabelul nr. 1, vom observa în cazul Argentinei și al Braziliei o creștere a consumului de pesticide între anii 1990-2010, cu peste 750%, adică asta arată că aceste țări au parcurs o fază de dezvoltare puternică a agriculturii și având un vârf al consumului în anul 2010, după care a urmat o relativă plafonare a consumului de pesticide.

Această creștere a consumului s-a înregistrat inclusiv între anii 2000 și 2005, perioadă de introducere și dezvoltare a culturilor modificate genetic, în special la soia și porumb, care, contrar multor opinii, nu au adus o reducere a consumului de pesticide, în condițiile în care de exemplu cultura de soia modificată genetic a ajuns să reprezinte peste 20% din suprafețele totale de cultură din Argentina sau Brazilia.

În comparație, se poate vedea maturitatea agriculturii americane, care între 1990 și 2018 are variații extrem de mici ale consumului total de pesticide, chiar și în perioada ulterioară dezvoltării culturilor modificate genetic, aspect care pentru mulți poate constitui o surpriză, în sensul că o agricultură destul de ,,hulită” din punctul de vedere al protecției mediului are alte realități în raport cu percepțiile noastre.

Dacă trecem Atlanticul, vom constata în vestul Europei că în cazul țărilor precum Franța, Germania și Belgia, realitățile se schimbă, iar consumul de pesticide apare mult mai ridicat, cu vârful de consum în cazul Belgiei, unde consumul este în jurul a 5 kg substanță activă/ha teren agricol.

În plus, în ultimii ani tendințele în cazul acestor țări (Franța, Germania și Belgia) nu sunt clar manifestate și nu se poate afirma că are loc cu adevărat o reducere a acestui consum în vreuna din cele 3 țări menționate, cu toate presiunile de mediu existente în societate.

Dacă comparăm țările din vestul Europei cu cele din America, am considera la prima vedere cum consumul de pesticide este clar mai mare în cazul țărilor europene, dar vom vedea mai jos că realitatea trebuie analizată luând în calcul și un alt factor extrem de important, respectiv ponderea suprafeței arabile din total suprafață agricolă.

Analizând țările din centrul și estul Europei, vom constata în cazul Austriei că în ultimii doi-trei ani a înregistrat o creștere accelerată a consumului de pesticide, cu peste 35%, fapt dat de suprafețele însemnate de rapiță, unde consumul de pesticide este ridicat, iar interzicerea neonicotinoidelor pare a influența în mod semnificativ creșterea consumului de insecticide (vom reveni cu un articol pe această temă).

Nu trebuie să uităm că asistăm la această creștere în condițiile în care Austria este și campioana europeană a suprafețelor lucrate ecologic și care reprezintă 25% din suprafața agricolă, dar impactul este neglijabil asupra consumului de pesticide, fiindcă suprafețele ecologice sunt reprezentate de pășuni alpine care oricum aveau un consum mic de pesticide și în agricultura convențională.

Apoi, dacă mergem mai departe, vom constata în cazul Ungariei că a existat o tranziție  de la agricultura de stat a anilor `90 la noua agricultură privată pe baze capitaliste, care s-a manifestat ca principiu în cazul tuturor țărilor foste comuniste și, normal, a influențat și consumul de pesticide în agricultură.

Diferența este dată de faptul că în cazul Ungariei s-a atins cel mai scăzut consum de pesticide în jurul anului 2000, după care a avut loc o creștere accelerată a acestuia, urmată de o stabilizare relativă în cazul ultimilor 20 de ani, ceea ce se coroborează cu nivelul atins de agricultura ungară, unde tehnologia se aplică mult mai uniform între exploatațiile mici și mari.

Surprinzător, Bulgaria se aseamănă din acest punct de vedere destul de mult cu Ungaria, cu mențiunea că acum consumul de pesticide este mult mai mare decât cel moștenit din perioada comunistă, iar vecinii de la sud de Dunăre au turat motoarele de dezvoltare a sectorului agricol cu mult mai mult decât în cazul României.

Amintind de România, este de menționat că nu am reușit la acest moment, la 30 de ani de la Revoluție, să atingem măcar 40% din consumul de pesticide de atunci și asta nu datorită aplicării unor tehnologii de top, ci doar datorită incompetenței politice de a gestiona acest sector și unde tot felul de neaveniți au ocupat scaunele de demnitari, nereușind să pună bazele agriculturii pe fundații serioase, astfel încât pe mai mult de jumătate din suprafața agricolă a țării tehnologiile aplicate sunt de-a dreptul rudimentare.

Totuși, putem fi ,,mândri” că nu suntem singura țară incapabilă de evoluție în domeniul agricol și o situație asemănătoare este și în Ucraina, unde, la fel ca și la noi, abia au atins 50% din consumul de pesticide din anii ‘90. La acest tandem de țări se adaugă Rusia, care prost a lucrat și lucrează în continuare terenul agricol, dar, timid, se manifestă o tendință de creștere a acestui consum de pesticide. În cazul Rusiei și în cel al Ucrainei, doar volumul producțiilor este impresionant, nicidecum gradul de intensivizare a producției, situație cu care ne mândrim și noi că suntem mari și tari, dar doar ca volum al producțiilor de porumb, grâu sau floarea-soarelui, nu și ca randamente la hectar, adică, cum era o vorbă, mușchi are, cap ce-i mai trebuie.

Un alt aspect de care s-a ținut seama în analiză (așa cum am menționat și mai sus) este ponderea terenului arabil din total teren agricol, indicator care va permite o analiză mai obiectivă a comparațiilor între consumurile țărilor din America cu cele din Europa, de exemplu.

Importanța acestui indicator apare din faptul că în cazul țărilor din America, ponderea terenului arabil din total teren agricol  este mică, cum ar fi în Argentina, de circa 23%, în Brazilia, de 26%, iar în cazul SUA ponderea este medie, adică de circa 44%. Adică, mai simplu spus, acest indicator arată că în principal restul terenului agricol este folosit pentru creșterea animalelor prin pășunat, unde consumul de pesticide este foarte redus și apoi mai poate fi folosit într-o mai mică măsură pentru alt fel de culturi, cum sunt livezile, viile sau terenurile pentru legumicultură.

O altă observație contrară miturilor frecvente este reprezentată de faptul că suprafața agricolă totală în Argentina și Brazilia a crescut în ultimii 30 de ani cu cifre între 3 și 6%, adică foarte mici la orizontul de timp, cu toate că defrișările din Amazonia sunt puse în cârca agriculturii (repet, cifrele sunt de la FAOSTAT), dar nu cred că pe drept, după aceste date.

Dacă ne întoarcem în Europa, prin comparație, ponderea terenului arabil din total teren agricol în cazul unor țări cum sunt Franța, Germania sau Belgia oscilează între 62 și 70%, la care se adaugă suprafețe intensiv lucrate, cum sunt plantațiile de pomi, vii, sau legume și unde consumul de pesticide este accentuat datorită numărului mare de tratamente și care influențează semnificativ consumul total de pesticide.

În cazul în care consumurile de pesticide le-am raporta doar la terenurile arabile (cum se vede în tabelul nr. 2), constatăm că diferențele între consumurile totale de pesticide la țările din America de Sud și Nord comparativ cu Europa de Vest se schimbă, în sensul că în Argentina și Brazilia consumul de pesticide pe hectarul de teren arabil este mai mare decât în Franța sau Germania, cu toate că în cazul primelor țări culturile modificate genetic ocupă ponderi foarte importante.

Campionii consumului de pesticide în situația noastră rămân fermierii belgieni, în timp ce chiar și cu acest indicator luat în calcul,  consumul agriculturii americane este la nivelul agriculturii din Ungaria sau Austria, asta pentru că intensivizarea culturilor de cereale păioase (de exemplu) nu este stimulată, iar producțiile sunt la nivelul a 3.500 kg/ha, comparativ cu medii de peste 7.000 kg/ha în țări ca Franța, Germania sau Belgia, aspect care se întâlnește și la alte culturi.

Fără a avea pretenția adevărului absolut, cred că aceste prime cifre merită atenție măcar prin faptul că ridică niște semne de întrebare în raport cu eficiența culturilor modificate genetic asupra reducerii consumului de pesticide, fără a se discuta de sistemele tehnologice globale. Nu vorbim aici de eficiența economică și nici de ușurința aplicării acestor tehnologii, unde realitatea poate și este alta, dar din punctul de vedere al dorinței de mediu a Comisiei europene lucrurile sunt discutabile și cred că trebuie făcută o analiză mai profundă a implicațiilor.

Un alt aspect este că la acest moment agricultura americană pare a fi cea mai echilibrată  din punctul de vedere al acestui consum și cred că au găsit un echilibru între tehnologiile convenționale, sistemele de cultură a plantelor OMG și au început și dezvoltarea suprafețelor ecologice. Statul a înțeles că anumite culturi mai bine le subvenționează decât să le dezvolte productivitatea în dauna unor costuri de mediu și am arătat mai devreme situația culturii de grâu.

Fără a continua dezvoltarea subiectului în acest material care este limitat ca spațiu, îmi pun totuși întrebarea cum se va reduce consumul de pesticide în Europa comunitară? Doar prin simpla reducere cu 50% atât la cei care aplică peste 8 kg substanță activă la hectar, cât și la cei care abia aplică un kg la hectar, cum este cazul României? Care vor fi criteriile de raportare și comparație între agriculturile mature din vestul Europei cu cele în curs de formare din est? Sau cum vom rezista în fața competiției unor țări ca Brazilia și Argentina, care au și consumuri ridicate de pesticide, dar utilizează și culturi modificate genetic? Își va permite Europa să reducă productivitatea la culturi de genul cerealelor păioase, al rapiței sau al sfeclei de zahăr, care au un consum foarte ridicat de pesticide, doar pentru a-și îndeplini ambițiile de mediu, care nu sunt foarte clar și hotărât asumate de alte țări mari producătoare în agricultură?

România ca să își atingă potențialul agricol se estimează că ar trebui să aibă un nivel de consum ca Franța sau Germania, ceea ce ar însemna să înregistrăm o creștere de peste patru ori față de consumul actual, dar oare când ar fi posibil acest lucru, în condițiile în care mai adunăm lucerna cu furca sau săpăm manual porumbul?

Deocamdată, noi, cei mulți care activăm în domeniul agriculturii, nu știm nici ce se dorește și nici cum se dorește, dar, din păcate, nici nu are cine să întrebe aceste lucruri. Poate se va înțelege odată că nu fermierul mic sau mare este problema, ci cine îi ajută și pe unii, și pe alții. În cazul nostru, toți se ajută singuri, cum pot, fiindcă nu are cine altcineva.

Articol scris de: DR. ING. ȘTEFAN GHEORGHIȚĂ

Publicat în Revista Fermierului, ediția print – iulie 2021

Abonamente, aici: https://revistafermierului.ro/magazin/acasa/21-abonament-revista-fermierului-12-luni.html

Negocierile tripartite referitoare la Politica Agricolă Comună (PAC) continuă la Bruxelles, iar Copa și Cogeca își exprimă îngrijorarea cu privire la cele mai recente evoluții ale discuțiilor.

„Politica Agricolă Comună determină veniturile a milioane de agricultori, ne determină securitatea alimentară, independența strategică și durabilitatea teritoriilor.

Nimeni nu vorbește despre asta la Bruxelles mai nou, dar PAC-ul are cerințe de mediu majore pentru agricultori și cooperativele lor. Să fie clar faptul că atunci când veniturile scad constant, în timp ce competiția internațională crește, va fi dificil pentru agricultori să implementeze aceste cerințe. Suntem dedicați PAC-ului și bunei sale performanțe. În ciuda afirmațiilor anumitor ONG-uri, nu vorbim despre dezinformare ecologică, ci despre o provocare mare pentru ferme mici și mari deopotrivă.

Agricultorii sunt părți interesate de pe teren, conștienți de problemele de mediu. Suntem și vom fi mereu primii care plătesc prețul acestora. Negociatorii UE ar trebui să aibă încredere în eforturile depuse de agricultori. Ne bazăm pe Parlamentul European și pe Consiliu pentru o aprobare rapidă a pachetului, după ani de negocieri.

Cu cât mai repede avem un acord, cu atât mai repede putem duce mai departe acțiunile concrete de pe teren”, transmite Copa-Cogeca într-un comunicat de presă.

La Bruxelles are loc Consiliul de miniștri AgriFish: https://revistafermierului.ro/din-revista/stiri/item/5002-agrifish-romania-doreste-continuarea-acordarii-ant-si-a-sprijinului-cuplat-voluntar.html

Pentru prima oară de la aderarea ţării noastre la spaţiul Uniunii Europene (UE), suinele vii şi produsele provenite de la acestea pot circula liber, în urma adoptării de către Comisia Europeană (CE) a unei decizii care permite comerţul pe piaţa comunitară cu porci vii din România, potrivit un comunicat al ANSVSA.

„La întâlnirea din 14 septembrie a Comitetului pentru Plante, Animale, Alimente şi Furaje (SCOPAFF) de la Bruxelles, a fost votată, în unanimitate, o decizie care va permite României să participe la comerţul intracomunitar cu porci vii şi produse provenite de la aceştia. Prin votul adoptat de Statele Membre, a fost amendată, printr-o decizie de implementare, Decizia Comisiei 2013/764/CE referitoare la măsurile de control în sănătatea animal, datorate evoluţiei pestei porcine clasice, în diferite state membre UE. Noua decizie va intra în vigoare la publicarea ei în Jurnalul Oficial al UE”, se arată în documentul ANSVSA.

Restricţiile au fost impuse României încă din perioada de pre-aderare, iar eforturile factorilor de decizie din administraţia românească au fost canalizate pentru dovedirea faptului că, în ţara noastră, virusul acestei boli nu mai circulă printre porcii domestici şi sălbatici. Ca atare, porcii vii și produsele provenite de la aceştia pot circula pentru prima oară de la aderare în spaţiul comunitare, în condiţiile derogărilor oferite de decizia mai sus menționată.

„Pentru a-şi recăpăta statutul de liber de boală, România a desfăşurat, în fiecare an, programe de supraveghere, control şi eradicare, cofinanţate de Uniunea Europeană. Implementarea programelor anuale de eradicare a pestei porcine clasice, din perioada 2007 - 2015, a condus la o îmbunătăţire evidentă a situaţiei pestei porcine clasice în România, situaţie dovedită şi de rapoartele misiunilor FVO din ultimii ani, în care se menţionează progresele României în implementarea respectivelor programe anuale”, precizează ANSVSA.

APCPR: „Se recunoaşte respectarea normelor sanitare veterinare”

Asociaţia Producătorilor de Carne de Porc din România (APCPR) salută decizia autorităţilor sanitare veterinare europene de a aproba comerţul intracomunitar şi exportul de porci vii din exploataţiile comerciale din ţara noastră şi susţine că, astfel, fermierii români vor avea mai multe oportunităţi de afaceri.

„Se recunoaşte respectarea normelor sanitare veterinare, aşa cum a rezultat şi din ultimele verificări ale autorităţilor europene şi se dă posibilitatea fermierilor din sectorul comercial de creştere a porcilor să beneficieze de oportunităţi de piaţă în momente critice care apar, tot mai des, în piaţa europeană a cărnii de porc”, se menţionează într-un comunicat al Asociației remis presei.

Mai mult, membrii Asociaţiei felicită autorităţile statului şi deopotrivă fermierii care au reuşit să convingă la toate verificările şi la toate prezentările din acest an că, în România, fermele comerciale de creştere a porcilor îşi menţin standarde sanitar veterinare de nivel european, iar supravegherea, monitorizarea şi controlul în sectorul cărnii de porc este o garanţie pentru procesatorii, comercianţii sau consumatorii din orice ţară.

„După opt ani de restricţii, fermele comerciale de creştere a porcilor şi unităţile de procesare carne de porc vor putea să-şi valorifice producţia de porci vii şi de carne de porc în mod liber şi egal cu toţi producătorii din statele membre UE”, se mai arată în comunicat citat.

Crescătorii de porci din România au solicitat în repetate rânduri deblocarea comerţului cu porcii vii către Uniunea Europeană în condiţiile în care ţara noastră este teritoriu liber de pestă porcină clasică de peste 8 ani, iar aceştia se află într-o situaţie dificilă din cauza crizei generale a sectorului european al cărnii de porc determinat de embargoul rusesc la importurile de carne de porc din Europa.

Livrările de carne şi produse procesate din carne de porc provenind de la firme româneşti au fost interzise pe piaţa Uniunii Europene din anul 2003, întrucât România folosea vaccinarea porcilor pentru eradicarea pestei porcine clasice.

În anul 2007, Comisia Europeană a decis să prelungească, până la 31 decembrie 2009, interdicţia impusă firmelor româneşti privind livrările de carne de porc, considerând că pesta porcină nu este încă ţinută sub control. În decembrie 2009, Comitetul Permanent pentru Lanţul Alimentar şi Sănătate Animală a aprobat includerea României în anexa III a Deciziei 2008/855, ceea ce permitea unităţilor de procesare a cărnii de porc din România să iasă pe piaţa comunitară cu produse din carne provenită din zonele europene oficial libere de pesta porcină clasică.

Ulterior, România a solicitat Comisiei Europene, la cererea producătorilor români, includerea în anexa II a Deciziei 2008/855. Obţinerea acestei decizii a permis şi comerţul cu carne şi produse din carne de porc produse în România, deschizând producătorilor români perspective favorabile pentru a-şi comercializa produsele pe piaţa europeană.

Includerea României în anexa II a Deciziei 2008/855 a fost esenţială, deoarece astfel s-a putut solicita ulterior înscrierea în Anexa I a Directivei, ceea ce a permis liberalizarea totală, inclusiv posibilitatea comercializării porcinelor vii pe piaţa europeană.

În țara noastră, ultimele focare de pestă porcină din România au fost înregistrate în 2007, în judeţul Timiş, la fermele companiei Smithfield, unde au fost sacrificaţi peste 50.000 de porci.

Conform datelor Institutului Naţional de Statistică (INS), România avea la finele lunii mai a acestui an aproximativ 4,66 milioane de porci, în scădere cu 1,8% faţă de aceeaşi dată a anului trecut. Înainte de 1989, în România erau crescuţi aproape 15 milioane de porci.

Consumul anual în România se ridică la circa 11 milioane de porci, acesta fiind asigurat în proporţie de 50% din importuri.