Integrarea producției continuă să fie un subiect important, procesarea aducând plusvaloare producătorilor agricoli și contribuind la creșterea nivelului de trai. Am vizitat ferma de animale a familiei Bârsan, din localitatea Câlnic a județului Alba, oameni harnici care au făcut deja pași în direcția menționată. În ferma familială din Alba se lucrează terenul agricol, se cresc oi, vaci, mulsul este făcut automat, se pasteurizează, se depozitează, se ambalează şi se comercializează produse româneşti, fiind astfel o fermă ce poate deveni un model la nivel de țară.

De mai bine de 32 de ani, viața familiei Bârsan este strâns legată de ferma de care se îngrijesc toți membrii familiei. Primele animale din fermă au fost vaci de lapte, iar intenția soților Bârsan, Dana și Traian, a fost chiar de la început să își mărească efectivul, dar și să realizeze integrarea producției. Pentru a-și dezvolta afacerea, în 2007 au derulat un proiect prin SAPARD. „Am accesat după aia fonduri pentru utilaje, ca să producem hrană la animale şi, ulterior, ne-am gândit să mai facem pentru copii încă o fermă, de oi de lapte. Gândul nostru a fost de la început să facem procesare, ca să avem un circuit închis: să producem marfa, să creştem animale, să mulgem şi să prelucrăm laptele, şi, mai departe, să-l putem vinde. Noi ştim să producem, e şi un câştig mai bunişor dacă şi prelucrăm. Laptele materie primă e slab plătit, pentru că aşa e preţul pieţei. Dar cu procesare să ştiţi că e mai bine. Noi facem nişte produse naturale 100%, deja am intrat pe pieţele din Bucureşti, Cluj, lumea deja cunoaște ferma Bârsan”, ne-a zis Dana Bârsan.

Familia Bârsan a lucrat pentru ca ferma lor să fie profitabilă, iar atunci când cunoștințele lor nu au mai fost de ajuns, Dana și Traian s-au îndreptat către specialiști ai Facultății de Medicină Veterinară din cadrul USAMV Cluj-Napoca, așa cum sunt Bogdan Liviu Marian, titularul disciplinei Reproducţie, Obstetrică şi Ginecologie Veterinară şi titularul disciplinei Clinică rumegătoare, și Daniel Berean, şef lucrări la disciplina Reproducţie, Obstetrică şi Ginecologie Veterinară.

Lapte tot anul, de la oi

Unii fermieri cred că este mai bine să te ocupi doar de creșterea animalelor, alții că e indicat să faci și procesare şi să nu stai pentru a-ți primi banii la mâna procesatorului sau a multinaţionalelor unde se livrează laptele.

În ferma familiei Bârsan, integrarea este „bine integrată”, primul pas făcut fiind alegerea unei rase de oi de lapte ce se pretează la montă mai tot anul, ceea ce a dus la realizarea unei procesări constante. Pe de o parte, clientul este fidelizat, pe de altă parte, se asigură o sursă de venit constantă şi afacerea poate fi dusă mai departe. Dar dincolo de afacere, creșterea animalelor este o pasiune. „Dacă n-avem dragoste de animale, nu facem nimic. Dar, atenţie: este muncă zi de zi, 30 din 30, 365 din 365. Mi-aduc aminte că un fermier în Ungaria avea tot aşa, o rasă de lapte, şi spunea că, în 15 ani, nici la nuntă la fiica lui n-a putut să stea de dimineaţa până seara târziu, că a trebuit să meargă la muls seara. Deci nu e totuna să ai producţie jumătate de an sau să îndeplineşti condiţia pieţei, să ai un an întreg”, a punctat Nicolae Cioranu, preşedintele Federației Naționale a Crescătorilor de Ovine și Caprine ROMOVIS şi preşedinte al Asociației Crescătorilor de Ovine „Păstorul Crișana” Arad, care ne-a însoțit în vizita noastră din ferma familiei Bârsan.

Să ai producție tot anul rămâne însă un proces dificil. „Ne aflăm într-un punct pe la jumătate unde vrem să ajungem. E foarte greu şi am apelat la ajutoare, la colaborări cu USAMV Cluj-Napoca, deoarece e greu să faci reproducţie, să ai permanent fătări, ca să ai lapte constant să procesezi, ca să te adresezi clientului pe tot timpul anului, nu sezonier”, arată Traian Bârsan.

Atragerea și fidelizarea clienților prin gust și calitate

Creșterea oilor de lapte s-a datorat faptului că și-au dorit să ofere o paletă mai largă de produse proaspete, dar și pentru că în extrasezon sunt mai greu de găsit cele din lapte de oaie.

Necesitatea i-a determinat să deruleze un proiect cu finanţare din fonduri europene. „Pentru utilaje. Am fost nevoiţi pentru a crea la produs o valabilitate mai mare, adică a trece spre pasteurizare, spre o garanţie mai lungă, și e nevoie de utilaje. Nu poţi fără pasteurizare sau utilaje, pentru a realiza produsul nostru cel mai de preţ, iaurtul de oaie, care are nevoie de un anumit tratament, iar în producţie să fie respectaţi toţi parametrii”, a explicat fermierul, care și-a implicat și familia în afacere. Soția se ocupă de partea de procesare, iar copiii și familiile lor, de cea de creștere a animalelor, de hrănire și reproducție.

Astfel, nu doar tradiția este continuată, ci și se asigură urmașilor un trai decent în propria țară. „Sectorul ovin cred că este pe primul loc şi în România, ca animale şi producţie, şi ca schimb de generaţii, din punctul de vedere al numărului tinerilor care continuă să se ocupe de această meserie. De asta tot insistăm pe politicile din oierit, la Ministerul Agriculturii, pentru că avem urmaşi şi nu ne este totuna ce le lăsăm în spate, ca să le fie mai uşor. Copiii mei n-au fost cu băţul după oi niciodată, când au fost mici. Dar au trăit acolo, au văzut cum stau lucrurile, se mulţumesc poate cu mai puţin, dar să ştie că-i lucrul lor. Și mi-aduc aminte când le spunea bunicul lor, exact cum mi-a spus mie: măi copii, decât să fiți nişte slugi mari, mai bine să fiţi nişte stăpâni mici. Şi copiii spun asta şi acum. Nu ştiu câtă lume înţelege vorba asta”, a adăugat Nicolae Cioranu.

„Noi vrem să continue copiii, că altfel ce se alege? Noi ne-am zbătut, ne-am consumat timp pe care nu-l mai recuperezi, câteodată nervi, sănătate, şi să vezi apoi că se alege praful. Noi de aia ne zbatem şi acest concept nou, cum vrem noi să realizăm, nu e înțeles de toată lumea. Vrem noi să obţinem permanent, aceeaşi cantitate de lapte ca să te poţi angaja, deoarece mai nou se practică livrarea tot anul și, dacă e posibil, la aceeași calitate”, a completat Traian Bârsan, care își dorește atragerea și fidelizarea clienților prin gust și calitate.

Marile magazine sunt pentru marii producători

Deocamdată, scopul nu este reprezentat de magazinele mari, mai ales că de multe ori politicile implementate nu avantajează producătorul. „S-a făcut în așa fel încât să ne ia pe noi, micii producători, în anumite magazine. Şi să vedeţi ce politică şmecheră au! La o anumită distanţă de casa noastră, de firma noastră, mi se cer 4 kg de brânză. Mergem cu brânza acolo, că ginerele se ocupă de distribuţie, și nici n-ajunge pe raft, o iau angajatele. Și când întreabă de ce nu comandaţi mai mult, că noi vă aducem, ele zic: „Ăsta e ordinul”. Deci ne cer o cantitate mai mică să nu renteze: omul, consumul maşinii, acum se cere tichet de temperatură. Noi ne încadrăm, dar cantitatea comandată e atât de mică de renunţ singur”, explică Traian Bârsan.

Specialiștii USAMV Cluj-Napoca au venit în ajutorul fermei Bârsan

În ferma familiei Bârsan, cea mai grea parte este reprezentată de reproducție, motiv pentru care au pus bazele unei colaborări în acest sens cu Facultatea de Medicină Veterinară din cadrul USAMV Cluj-Napoca. „Pentru noi, familia Bârsan a fost un început. În urmă cu un an și jumătate, am fost într-o primă vizită în ferma de la Câlnic, unde am rămas surprins plăcut de ce am găsit. Cert este că fermierul îşi dorea foarte multe, iar eu, la vârsta pe care o am, am acumulări şi vreau să le las lumii să beneficieze. Și atunci am zis să ne apucăm de treabă. Astăzi suntem într-un stadiu avansat față de cel de acum un an și jumătate. Dar, pentru a ajunge la un target de performanţă, ne trebuie tehnologie, care nu înseamnă doar adăpost, ci și furajare, lotizare, sală de muls, oameni implicaţi, adică oameni specializaţi. Eu, ca medic veterinar, am venit şi am spus: noi facem însămânţări, dar mieii ăştia au o problemă, trebuie trataţi. Oile alea au altă problemă. Deci am încercat să-mi expun viziunea şi experienţa, astfel încât să reparăm toate aceste defecte. Pe urmă au zis: nu pot să-mi vând produsele. Păi hai să vedem, să mergem, să discutăm. Adică, pentru mine e foarte uşor să promovez producătorul şi nu comerciantul. Astăzi în România sunt vânzători de brânză de oaie care n-au o oaie acasă”, povestește Bogdan Liviu Marian, titularul disciplinei Reproducţie, Obstetrică şi Ginecologie Veterinară şi titularul disciplinei Clinică rumegătoare.

Principala provocare în Ferma Bârsan de la Câlnic a reprezentat-o producţia de lapte în mod constant. „Sigur că nu este o provocare uşoară, datorită caracteristicilor reproductive pe care le au rumegătoarele mici, şi anume ele se montează în mod natural doar într-o anumită perioadă a anului. Motiv pentru care noi venim aici şi facem o sumedenie de sincronizări şi inducere a căldurilor, astfel încât dezideratul principal să fie o producţie uniformă de lapte”, a detaliat Daniel Berean, şef lucrări la disciplina Reproducţie, Obstetrică şi Ginecologie Veterinară din cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară a USAMV Cluj-Napoca.

Pentru intensificarea producţiei, scopul era realizarea a trei fătări în doi ani şi, implicit, o producţie de lapte corespunzătoare sau mult mai ridicată. Controlul ciclului la oile de lapte a făcut, după un an și jumătate, ca 75% dintre fătări să fie gemelare. „Un procent de 10-15% sunt trigemelare şi restul cu un singur produs. Vreau să vă spun că-mi amintesc de anii când am fost student, la disciplina de reproducţie am simţit că domeniul ăsta e un pic nepregătit. Şi, în 2004, un coleg de-al nostru absolvent de Cluj, din Grecia, din zona Nafplio, sudul Greciei, avea o concurenţă pe sincronizare şi însămânţare. Nu ştia să facă și a apelat la disciplina de reproducţie şi am ajuns cumva acolo, şi atunci am simţit că de fapt nu suntem pregătiţi. Din 2004, lucrurile în disciplină s-au stabilit, colegul Daniel Berean şi-a făcut studiile doctorale pe această temă, România-Grecia. Astăzi, în România, noi lucrăm undeva, sezon-extrasezon, la peste 80% gestaţii din sincronizări şi însămânţare artificială”, a precizat Bogdan Liviu Marian.

Progres genetic

Pentru a-și atinge obiectivul, se lucrează pe loturi de aproximativ 100 de animale, prin însămânţare artificială, cu material seminal proaspăt recoltat. „În ziua în care toate animalele din lotul respectiv sunt în călduri, venim în fermă, recoltăm unul sau doi berbeci, în funcţie de numărul de femele pe care le avem de însămânţat, diluăm materialul seminal şi facem însămânţarea artificială propriu-zisă pentru femele. Sigur, ca rată, de la un berbec, facem undeva la 40 de oi, motiv pentru care asigurăm familiei Bârsan şi un progres genetic destul de semnificativ, el având posibilitatea să-şi aleagă masculul care-i place cel mai mult, cu conformaţie, cu caracteristicile cele mai plăcute”, a explicat Daniel Berean.

Datorită acestei colaborări, a crescut numărul de oi mulse zilnic, ceea ce a adus un progres în ferma familiei Bârsan, care avea în urmă cu un an și jumătate un număr mic de oi la mulgere. „La noi, problema mare a fost că n-au fătat oile. Că cineva m-a sfătuit să mergem normal, cum merg oile tradiţionale ale noastre. Şi am făcut aşa şi nu mi-au fătat oile. Şi aici a fost problema. Noi am vrut cu domnul profesor să facem să fete cât mai multe, şi pe urmă, după ce ajungem cu toate oile, să ne apucăm de selecţie”, a specificat Traian Bârsan. Spre 500 de oi se mulg în fiecare zi. „Lucrurile sunt confirmate, se vede clar că s-a lucrat. A lucrat şi familia, am lucrat şi noi, doar ca să ne facem datoria. Noi vrem să ştie lumea ca, atunci când există probleme, să ne caute”, spune Bogdan Liviu Marian.

Iaurtul din lapte de oaie, apreciat de tot mai mulți

În ferma familială din județul Alba, procesarea este segmentul de care are grijă Dana Bârsan, conform zicalei „brânza bună se face de băciţă”. Dar integrarea producției nu poate fi realizată doar cu lapte și muncă, astfel că băcița a avut grijă să acceseze fondurile necesare cumpărării utilajelor. „Am accesat nişte fonduri nerambursabile prin AFIR pentru utilaje de prelucrare a laptelui, ca să facem telemea tip Feta. Noi nu mai lucrăm manual, lucrăm în forme laptele. Acolo e un pasteurizator, de acolo se pleacă în vanele de închegare, după care se extrage zerul şi se toarnă în forme brânza. Având o cantitate mai mare de lapte, e imposibil să mai lucrăm manual”, a arătat Dana Bârsan.

Într-o zi se procesează laptele de vacă, iar în cealaltă, cel de oaie, din care se fac telemea de oaie, caş de oaie şi iaurt. „Facem un iaurt de oaie cu utilaje semiautomate, achiziţionate tot cu bani europeni. Pasteurizăm laptele, avem îmbutelierea semiautomată, după care le băgăm în nişte dulapuri de maturare, la borcan de diferite mărimi, cum se cere pe piaţă. Intenţionăm şi vrem să ieşim cât mai mult pe piaţă cu iaurtul – 100% natural, din lapte pasteurizat şi culturi –, într-un lanţ de magazine, că până acum am vândut la pieţe, târguri organizate de Ministerul Agriculturii, pieţe volante, iar oamenii toţi întreabă unde pot găsi iaurtul acesta, că-i foarte bun, fiind şi natural. E căutat în special pentru copii şi pentru bătrâni”, a adăugat Dana Bârsan.

Şi pentru ca oamenii să fie și mai siguri de produs, se urmărește și realizarea documentației pentru ca iaurtul de Câlnic să fie înregistrat la nivel european Indicaţie Geografică Protejată. „Avem certificat de reţetă consacrată pentru telemea de oaie şi telemea de oaie maturată, pe care am reuşit s-o facem mergând la târguri, cunoscând oameni, ajutându-ne și dându-ne informaţii şi tot ce avem nevoie”, ne-a spus Andreea, fiica fermierilor Dana și Traian Bârsan.

Accent pe viitor în ferma de familie

Activitatea în fermă a fost împărțită între toți membrii, fiecare fiind acum specializat cumva într-un domeniu. Investiţiile în ferma Bârsan nu au fost făcute fără perspectivă, ele fiind astfel continuate și nu doar pentru că aduc un venit, ci și pentru că există pasiune și implicare din partea urmașilor. „Pe părinţi îi cunosc de când lucram într-o companie multinaţională şi aş vrea să fac un paralelism între ce înseamnă multinaţională cu capacităţi de procesare de sute de mii de tone şi o unitate mică, cu produse extrem de bune şi naturale, înconjuraţi de o echipă care, toată, face parte din familia Bârsan, oameni foarte dedicaţi. Fiecare, cu rubrica lui: unii pe agricultură, unii pe creşterea oilor, unii pe creşterea vacilor şi, bineînţeles, doamna şi domnişoara sunt în procesare, marketing, vânzare, încasare. Este un exemplu pozitiv, ceea ce înseamnă că şi în România se poate”, ne-a spus și medicul veterinar Ioan Dîrzu, unul dintre cei care au contribuit la înființarea și dezvoltarea acestei ferme. Astfel de proiecte, crede dumnealui, pot aduce plusvaloare, pot stimula creşterea animalelor, procesarea laptelui şi vânzarea unui produs natural pentru un consumator mai larg. „Exemplul ăsta ar trebui să fie urmat în toate judeţele ţării, măcar câte zece în fiecare judeţ. Şi atunci putem spune că menirea noastră, a specialiştilor, și menirea lor, a fermierilor, a întreprinzătorilor, va fi încununată de succes. Nu în ultimul rând, consumatorii se pot bucura de un produs bun, natural şi sănătos, deoarece mai este un fenomen care se întâmplă destul de des, și anume că nu seamănă produsul de săptămâna aceasta cu produsul de săptămâna trecută sau viitoare. Pe când aici, prin tehnologia pe care dânşii o aplică, va rezulta un produs perfect salubru, de o calitate foarte bună şi constant. Cheia succesului are două obiective, până la urmă. Unu: familia dedicată, prin reprezentanţii ei, dar şi tehnologia aplicată”, a conchis Ioan Dîrzu.

Și pentru că dezvoltarea pare a fi cuvântul-cheie în această fermă de familie, pasul următor îl reprezintă procesarea integrală a laptelui de vacă și de oaie. „Am dori, dacă se poate, să deschidem şi magazinele proprii, nu doar să ducem la băcănii şi în pieţe. Dacă Dumnezeu îl ţine sănătos pe tatăl meu să dezvoltăm afacerea şi să facem fabrică, s-o facem şi mai mare, să putem procesa mai mult. Obiectivul nostru este să menţinem calitatea. Nu schimbăm reţeta, nu umblăm la lapte în sensul să tragem smântâna din lapte sau grăsimea, facem produse bune, naturale sută la sută”, ne-a zis în încheiere Andreea Bârsan, subliniind că au nevoie de promovare ca să poată vinde produsele și să crească efectivul de animale.

Articol de: DELIA CIOBANU & ȘTEFAN RANCU

CITEȘTE ȘI: Fermă de familie, centrată pe zootehnie

Administrarea vitaminei C la animale

De la ferma cu omenie 

În 2024, Panifcom, cel mai important producător din industria de panificație din inima Moldovei istorice, sărbătorește un moment deosebit în propriul parcurs, împlinirea a 100 de ani de tradiție. În cifre, astăzi, afacerea Panifcom înseamnă peste 4.000 de hectare lucrate, peste 2.000 de vaci din rasa Holstein, peste 100.000 de pâini produse zilnic, mai mult de 350 de angajați și o cifră de afaceri care a trecut de 30 de milioane de euro în 2023.

Centenarul a fost marcat printr-un eveniment desfășurat la jumătatea lunii iunie, sub titulatura sugestivă, „Panifcom: Rădăcini – Hărnicie și Statornicie de 100 de ani”. Invitații companiei din județul Iași au „parcurs” ceea ce organizatorii au numit „Drumul Pâinii”, un traseu al afacerii integrate, care cuprinde patru ramuri de activitate, interconectate dar independente: cultivarea cerealelor, zootehnie, morărit și panificație.

Puțină istorie

Dacă ne gândim că, până la Revoluție, inițiativa particulară nu prea își avea locul, este foarte greu să înțelegem cum poate o companie privată să-și aniverseze centenarul. Vorbim mai degrabă despre un secol de tradiție în hărnicie și statornicie, așa cum și-au numit ei înșiși rădăcinile. Cel de la care a început totul este un fost marinar rus ajuns în România pe celebra navă de război Potemkin. Celebritatea acestui vas de război provine mai degrabă de la producția cinematografică „Crucișătorul Potemkin” în regia lui Serghei Eisenstein, produs în 1925, care a fost considerat unul dintre cele mai revoluționare filme, datorită tehnicilor inovative pe care regizorul le-a folosit. În anul 1905, atunci când s-a întâmplat revolta de pe cuirasatul Potemkin, în Rusia avuseseră loc mai bine de 3.000 de revolte, în diverse locuri. Condițiile socio-politice erau foarte tulburi în acea perioadă în Rusia țaristă, iar această revoltă nu ar fi fost remarcată dacă nu ar fi existat și un potențial conflict transfrontalier cu România, care a fost implicată fără voia ei, deoarece marinarii revoltați s-au refugiat politic în portul Constanța. Rusia era angajată militar într-un război cu Japonia, pe care îl pierdea. Militarii de pe vas se temeau că vor fi trimiși pe front, în condițiile în care alte vase asemănătoare fuseseră sacrificate fără rost. La aceasta se adăuga comportamentul abuziv al ofițerilor. De altfel, punctul culminant care a dus la revoltă a fost tocmai atunci când marinarii militari de pe vas au fost constrânși să mănânce carne cu viermi. Ei au refuzat, iar ofițerii i-au amenințat cu execuția. Comandantul a fost ucis, iar ofițerii, arestați. Revoluționarii de pe vas au încercat să se refugieze la Odessa, unde se desfășura de câteva săptămâni o revoltă. Din păcate pentru ei, aceasta a fost înăbușită în sânge de către armata țaristă, iar marinarii a trebuit să plece și, după câteva încercări de acostare prin alte porturi, au ajuns la Constanța. Autoritățile române au reușit, după lungi negocieri, să aplaneze conflictul, oferind azil politic marinarilor și returnând vasul autorităților din Rusia țaristă. Nu toți cei 750 de marinari de pe vas au consimțit la această revoltă, dar toți a trebuit să împărtășească aceeași soartă. Cei câțiva marinari care au încercat să se întoarcă în Rusia au fost executați, restul au rămas în România sau au emigrat în Argentina. Printre cei rămași în România, se afla și cel care a fost la originea poveștii de succes despre care vorbim în acest articol.

Mihail Holicov a hotărât să nu se mai întoarcă în Rusia și s-a stabilit în județul Iași, pe moșia boierului Mișu Ștefănescu, acolo unde s-a ocupat de o moară, ca mecanic și administrator. Acest lucru se întâmpla în 1905, iar peste 19 ani avea să pornească propria afacere, începând cu o moară, ajungând să dețină mai multe în județul Iași. Afacerea a fost continuată de fiul său Petru și reluată peste ani, în 1994, de nepot. Ștefan Holicov s-a asociat atunci cu Liviu Bălănici și au dezvoltat împreună grupul de firme Panifcom. 

Integrarea, un proces natural 

Ceea ce îi face speciali și un exemplu pentru noi toți este modul cum au reușit să integreze mai multe ramuri de activitate. Liviu Bălănici ne-a explicat că totul a venit de la sine, adică integrarea a fost o necesitate, dată de conjunctură și de dorința lor de a-și maximiza profitul: „Integrarea cred că a fost o nevoie, România a fost într-o perioadă de tranziție, noi am fost întotdeauna focusați pe calitate și nu întotdeauna am găsit calitate. Adică oferta pe calitate n-a fost atât de generoasă. Și am fost nevoiți, datorită conjuncturii, de foarte multe ori să venim cu încă ceva în lanțul nostru. Acolo unde aveam nevoie de materii prime, unde aveam nevoie să ocolim – erau perioade în care prețurile erau exagerate sau produsul nu exista, și atunci a existat o nevoie ca să creăm integrarea”.

Dacă ne-am rezuma la vorbe, lucrurile par simple: am o moară și am nevoie de grâu: nu mai cumpăr grâu și îmi fac o fermă ca să-l produc eu; făina n-o mai vând, ci îmi fac o brutărie. Astfel ajungi să controlezi întregul proces, de la producția primară până la produsul finit. De altfel, domnul Bălănici chiar așa ne-a prezentat procesul de integrare. „Prima dată a fost o moară, de acolo am pornit și de acolo au pornit toate nevoile. A fost nevoie să facem agricultură ca să putem face un grâu de calitate, după revoluție noi am început agricultura în 1999, erau bani puțini, capital foarte puțin în piață, era o perioadă chiar grea, de tranziție, produsele erau foarte ieftine, nu-și acopereau oamenii cheltuielile și făceau compromisuri: nu mai tratau culturile, era foarte mult grâu cu tăciune, cu mălură și așa mai departe și nu exista marfă de calitate. Și atunci am fost nevoiți să intrăm în zona asta, să facem un grâu de calitate. De la moară vindeam făină în piață și recuperam foarte greu banii. Am fost nevoiți să facem o brutărie și de acolo am pornit partea asta de panificație. Fiecare sector are centrul lui de cost, ulterior la agricultură aveam nevoie de zootehnie. Cultivam și alte specii, făceam porumb de sămânță, sfeclă de zahăr care ne aducea banii foarte târziu și lipseau banii în cashflow-ul nostru lunar. Și am zis atunci: hai să facem o fermă de vaci de lapte, din care să ne vină în fiecare lună banii să avem pentru salarii, pentru piese de schimb, pentru nevoile curente”, povestește Liviu Bălănici.

Nu-i așa că pare simplu? Pare, dar nu e, fiecare pas a fost făcut cu precauție, cu multă atenție și analize, așa cum ne explică Liviu Bălănici că fac acum în privința unei eventuale fabrici de lapte, pentru că l-am întrebat ce fac cu producția de lapte, care nu este chiar un produs finit. „Suntem într-o zonă destul de incertă, acolo noi, chiar dacă suntem la o cantitate foarte bună, aproape de fermele cele mai bune din America, încă nu facem niciun fel de profit. Aproape că vindem laptele la prețul de cost. Și ceva trebuie să facem. Momentan așteptăm să vedem, poate e o perioadă, și în Europa sunt ceva probleme, dar nu ca la noi, și probabil o să trebuiască să facem un pas. Documentăm momentan, nu avem nimic de spus, pentru că studiem. Nu merge că așa m-am trezit dimineața, eu, antreprenorul, am hotărât să fac o fabrică. Nu. Facem studii de piață, de fezabilitate, pentru că marjele la ora actuală sunt foarte mici, au crescut foarte tare costurile cu energia, cu forța de muncă, cu absolut tot și trebuie să facem un pas foarte bine documentat, că riscul este foarte mare. Poți să strici tot ce ai construit în foarte mulți ani.”

Accentul pe calitate

Așadar, nu e simplu, că, dacă ar fi, ar fi astfel de companii pe toate drumurile. Mai ales că lucrurile nu sunt făcute doar ca să fie, ci sunt gândite din perspectiva unor produse premium, calitate înainte de toate.

Așa cum spunea domnul Bălănici, doreau să producă o făină de calitate și pentru asta aveau nevoie de un grâu de calitate. Se înțelege, evident, producția agricolă pe cele 4.000 ha nu poate fi altfel decât una de calitate. Iată ce înțelege Liviu Bălănici că înseamnă o producție de calitate: „Înseamnă o sămânță de calitate foarte bine tratată, înseamnă o nutriție echilibrată, înseamnă niște operațiuni de tratare optime în perioadele necesare tratamentului, înseamnă un recoltat la timp și cu cât mai repede, cu atât mai bine, ca să nu-l prindă ploile, înseamnă o muncă susținută, bine planificată și o productivitate foarte mare”.

Se știe că cei mai mulți fermieri aleg soiurile productive pentru a obține cantități mari, însă la Panifcom nu producțiile mari sunt primordiale, ci producțiile de bună calitate, de aceea domnul Bălănici spune că a fost și este adeptul soiurilor românești. „Și nu neapărat pentru că sunt cele mai bune, ci pentru că ne conferă o siguranță. Înainte de toate, noi înființăm o cultură, cheltuim o sumă de bani, iar soiurile românești, chiar în cele mai dificile condiții, ne asigură o anumită cantitate. Cu cât este mai secetos anul, cu atât grâul este mai puțin, dar mai calitativ”, arată Liviu Bălănici. Evident că și-ar dori o producție mai mare, dar calitatea să rămână. „Da, e un subiect care cred că ne depășește pe noi, ca știință, aici ar trebui să lucrăm cu universitățile, cu cercetarea, să vină cu noi soiuri, dar care se pretează pentru zona noastră. Pentru că avem un anumit specific. Noi suntem într-o zonă de silvostepă, nu avem atât de multe suprafețe irigate în zonă, folosim suprafețele irigate pentru hrană la animale, că acolo nu te joci, și atunci cred că e un studiu de care chiar suntem interesați să vedem cam ce soiuri s-ar preta în zona noastră, în așa fel încât să ne dea și cantitate, și o calitate foarte bună pentru panificație. Am studiat ceva, am trimis ceva probe în Franța, în Germania, am făcut ceva teste, s-au mirat, de exemplu pentru grâiele Glosa și Miranda, astea sunt la noi preponderent în culturile noastre, s-au mirat de calitatea lor, pentru că aveau 14, proteină, pentru că aveau un gluten foarte mare. Trebuie să documentăm, trebuie să testăm soiurile în câmpurile noastre, trebuie să vedem calitatea lor, cantitatea lor și după aia putem lua o decizie”, a adăugat Liviu Bălănici. Până la urmă, e normal ca un astfel de antreprenor să fie preocupat de o continuă dezvoltare, doar că în România nu are toate condițiile, cel puțin așa susține. „Sunt și factori pe care nu-i controlăm foarte bine, nu avem laboratoare atât de performante în România, la activitatea enzimatică și multe altele ar trebui să intrăm foarte amănunțit în zona asta și ar trebui să facem o cercetare cu cineva abilitat, specialist în domeniu, pentru ca să venim cu altceva. Deci ne-am învățat să folosim soiurile noastre de grâu în condițiile în care sunt făcute, dar cred că putem mai mult de atât, dar nu putem face nedocumentat”. Cât despre calitatea făinii pe care o fac, Liviu Bălănici consideră că e loc de mai bine. „Suntem focusați în zona asta, vrem să facem făinuri super-speciale. România importă cantități enorme de făină pentru pizza, pentru alte produse speciale, care se folosesc în patiserii, la croasant etc., din Ungaria, Italia. Cred că ne trebuie un pic mai mult know-how. Deci cred că putem face aceleași făinuri pe care le importăm, dar avem nevoie să ne reorganizăm un pic, să facem anumite upgradări la morile noastre, la felul cum sortăm grâul etc.” 

Făina se produce la comandă

La moara din Todireni, selecția este una destul de complexă, după cum spune Alina Luchian, managerul acestei unități de morărit din județul Botoșani – probabil, observația domnului Bălănici se referea la necesitatea unei și mai mari complexități. „Avem posibilitatea de a depozita grâul pe categorii și cantități, la recepția materiei prime din câmp noi facem analizele preliminare ale grâului, atât cele din laboratorul de recepție materie primă, cât și cele reologice. În funcție de analize, noi depozităm grâul pe categorii și pe cantități, ca ulterior să putem face o cupajare corectă. Corectă în ce sens? Nu neapărat că grâul este foarte bun. Avem diferite calități de grâu. Dacă noi știm pe ce ne axăm, atunci știm foarte bine să facem cupajarea în așa fel încât să ajungem la valorile dorite de colegi”, ne explică Alina Luchian. Și ne și argumentează de ce e nevoie de un asemenea proces. „Noi facem făina conform fișelor tehnice impuse de colegii de la fabrica de pâine. Ei, în funcție de fiecare sortiment de pâine, ne impun anumite fișe tehnice, cu anumite valori, cu anumiți parametri reologici ai  făinii, care sunt extrem de importanți, și atunci noi realizăm făina întocmai conform acelor fișe. Adică nu avem voie să ne abatem sub nicio formă de la acei parametri.” 

Tot de la Alina Luchian aflăm care sunt principalii parametri de care se ține cont: „În primul rând, analizăm glutenul, proteina, raportul P/L (P = presiune [fr. pression] sau rezistența, adică rezistența aluatului la întindere, iar L = lungime [fr. longueur] sau extensibilitate, adică măsura în care aluatul poate fi întins înainte de a se rupe. n. r.), gradul de elasticitate al făinii și puterea reologică (W-ul), adică capacitatea de extindere și de întindere a aluatului și rezistența la rupere. Ne mai interesează și punem foarte mult accent și pe partea hectolitrică, valoarea hectolitrică a grâului trebuie să fie bună, dar ăsta nu este un indice care neapărat ține de colegii mei, mai ține un pic și de vreme. Deci și ăsta este unul dintre parametrii pe care-i luăm în calcul, dar în principal W-ul, P/L, glutenul și proteina sunt principalii. Pentru o făină bună, glutenul trebuie să plece de la 27 în sus. În funcție de specialitățile pe care colegii mei le produc, avem nevoie de anumite valori ale glutenului. De pildă, sunt făinuri la care avem nevoie de un gluten 33+, și atunci colegii mei au în ogoarele lor grâu cu această valoare a glutenului. Ne interesează W-ul, la fel, avem sortimente de făină care se pretează cu un W de 280-330, avem care se pretează și cu 220, și cu 420, depinde de sortimentul de produs și de fișa tehnică impusă de colegi. De asemenea, cu cât P/L-ul este mai mic, cu atât gradul de extindere al aluatului este mai bun și absorbția apei este mai bună; cu cât P/L-ul este mai mare, aluatul este mai rigid, iar absorbția apei se face mai greu”. Trebuie să mai precizăm și care sunt sortimentele de făină pe care le produc cei de la moara din Todireni. „Noi producem cinci sortimente de făină, avem făina 650, făina-tip care se folosește pe liniile de panificație, avem făina 480 sau 000, avem făina 550, făina 1350, făina dietetică și tărâță, care rezultă din procesul tehnologic și care ajunge în zootehnie și la diverși fermieri clienți din zonă”, a precizat Alina Luchian.

O piață în continuă schimbare

Panifcom produce cam o sută de mii de pâini pe zi, o cantitate mare, am putea crede, dar pentru Liviu Bălănici nu pare deloc așa, el consideră că se poate și mai mult. „Dorim să creștem, am implementat sisteme de calitate foarte pretențioase, care ne permit să mergem la nivel mondial, suntem încă prea mici pentru zona asta, iar primul pas trebuie să-l facem înspre național. Deci trebuie să ajungem pe mesele românilor în toate orașele și lucrăm la capitolul ăsta.” Calea către acest deziderat este, în opinia lui Liviu Bălănici, în primul rând, diversificarea produselor. „Am scos deja anumite produse, sunt cu rețetă curată, fără niciun fel de ingredient de conservare chimic, și lucrăm acum să scoatem un produs care să fie și cu un termen de valabilitate tot la fel cu ingrediente naturale, prin fermentare, prin diferite soluții naturale să-i dăm un termen de valabilitate mai mare, ca să putem să mergem pe platforme, să mergem în celelalte orașe. Un termen de valabilitate mai lung, astea sunt cerințele la ora actuală ale tuturor marilor magazine, și chiar și ale magazinelor mici, sunt și costuri cu distribuția ulterioară, e vorba și de sustenabilitate etc. Încercăm să creștem perioada de valabilitate, dar prin niște metode naturale și, în general, printr-o fermentare dirijată să obținem acei conservanți naturali. Pâinea cu maia. N-am inventat-o noi, e un produs tradițional, e un proces de fermentare, nu este nimic altceva. Cu cât mâncăm un produs cu o fermentare mai lungă, cu atât este mai sănătos, mai gustos pentru noi.”

Așadar, cerințele pieței sunt în atenția lui Liviu Bălănici. Iată ce ne spune despre evoluția ei în acest moment: „Piața este segmentată. Bunăstarea aduce și educație. Încep să fie oameni care au o cultură alimentară datorită și posibilităților, încă sunt puțini în țara noastră, dar cu siguranță ne îndreptăm într-o zonă în care oamenii încep să prefere calitatea în detrimentul cantității. Noi am observat o tendință de consum, după pandemie a început să se folosească pâinea ambalată, pâinea feliată, pâinea branduită. În momentul în care majoritatea colegilor din sector vindeau numai pâine de 300 g nebranduită, clar că consumatorul nu știe ce să aleagă, nu știe niciodată de unde provine pâinea respectivă. Iar acum tendința este într-un produs mai calitativ, asta vedem noi și chiar acolo avem focus: să mergem într-o zonă a calității cât mai înalte”.

Acest lucru a fost observat și de Viorel Marin, președintele Asociației Naționale a Industriilor de Morărit și Panificație din România, care îl consideră pe consumator principalul vector al schimbării și al creșterii calității. „Consumatorul român nu mai este acel «disperat» de a primi totul pe gratis. Tendințele de consum în ultimii ani sunt orientate spre calitate, spre un alt gust, pe un alt nivel de bunăstare și așa mai departe, or, cred că e cazul să renunțăm la acele politici vechi, în care dădeam în cap la prețul pâinii cu orice preț, că asta-i pâinea românului și trebuie, dacă se poate, să fie vândută pe gratis, or, la ora actuală, nu mai e nevoie de așa ceva. Românul nu mai caută pâine ieftină cu care să-ți spargi capul a doua zi dimineață, românul caută specialități, mai pe gustul lui și așa mai departe, și un avantaj fantastic este că noua generație, Generația Z, excelează din punctul ăsta de vedere. Caută produse etnice, deosebite, și asta înseamnă valoare adăugată și venituri mai mari și prosperitate mai mare la morărit-panificație”, apreciază Viorel Marin, care observă și un aspect negativ care ține de politicile Uniunii Europene. El consideră că deși în Uniunea Europeană politicile promovează loialitatea, calitatea, securitatea și siguranța alimentară, toate la cel mai înalt nivel, există niște piedici care ne afectează: „Odată ce ai depășit frontierele UE, te izbești de barierele tarifare, de practici neloiale, de subvenționări masive la export, care practic, deși această țară la nivel de potențial agricol și industrial ar putea hrăni de cel puțin trei-patru ori populația României, este blocată și nu poate să facă export. Deci, această capacitate excedentară, potențialul de export, nu poate fi valorificat exact din cauza condițiilor pe terțe piețe cu care UE nu permite să concurezi la același nivel. Nu-ți dă voie să subvenționezi, n-ai voie să sprijini exportul de produse sub niciun fel”.

Și pentru că vorbim despre produse de panificație, am ridicat domnului Marin problema importului de produse congelate, despre care domnia sa nu părea îngrijorat, considerând că evoluția industriei românești de profil este pe cale să rezolve această problemă, pe care o consideră ca fiind un fenomen natural pe care n-ai cum să-l oprești. „Această nouă generație de produse – produse congelate, semicongelate, refrigerate care au un termen de valabilitate foarte mare, rezistă la distanțe foarte mari în timp, 6 luni, un an etc. – au permis ca ele să poată fi fabricate oriunde în lume, să poată fi transportate la orice distanță și utilizate la destinație, chiar dacă transportul a durat câteva luni. Deci, practic intră în zona schimburilor comerciale. România în mod normal poate a plecat mai târziu la drum cu această tehnologie și poate din această cauză marele retail care dorește produse rapide pe bandă rulantă, pe care să le poată stoca o perioadă mai lungă, a făcut apel la astfel de produse pentru retailul românesc, dar cantitatea nu este extrem de mare. În România intră cantități mari prin Constanța, de exemplu, dar nu neapărat pentru a rămâne aici, ci doar în tranzit spre alte zone. Dar și acest lucru se va atenua, pentru că la ora actuală avem în România câteva capacități extraordinar de mari, cu tehnologie de ultimă oră pe astfel de produse, deci ceea ce a fost până acum legat de acest fenomen am recuperat”, a explicat Viorel Marin.

Zootehnie de top

Dar așa cum am precizat de la început, Panifcom excelează și la capitolul zootehnie. Ferma zootehnică a societății Panifcom este localizată în comuna Iacobeni, la aproximativ 45 de kilometri de Iași, aproape de vama cu Republica Moldova. Animalele arată senzațional, iar genetica din spate este una de top.

Ionuț Lupu, directorul executiv al Asociației HolsteinRo, spune despre animalele de la ferma companiei Panifcom că se pot bate de la egal la egal cu animale din cele mai performante ferme din Europa. „Vorbim de investiții foarte mari făcute din punct de vedere sanitar-veterinar, astfel încât ferma să rămână indemnă pentru principalele boli cu impact economic, vorbim de un management al dejecțiilor și, de asemenea, despre investiții făcute în partea de sterilizare a compostului, a dejecțiilor, compostul rezultat fiind utilizat pentru așternut. Este, din punctul meu de vedere și al multor fermieri, o fermă de top, dar în acest moment, din punctul meu de vedere, Panifcom reușește să exceleze, în primul rând, prin performanțele din sala de muls. Acolo vorbim despre producții de 45-47-48 de litri/zi, sunt animale care au atins și valori fantastice, vorbim de 80-90 litri de lapte pe zi. Așadar, veți vedea, este un cumul de factori, un volum foarte mare de investiții și de oameni pregătiți care înțeleg care sunt valorile și care sunt interesele oricărui investitor care vrea să facă plusvaloare în ferma lui de vaci”, punctează Ionuț Lupu.

Ferma a fost autorizată în jurul anului 2007, cu rase mixte, cu animale cumpărate în principal de pe piața internă. S-a început cu Bălțată brună și ceva Bălțată alb cu negru, dar pentru că producțiile erau undeva la 27 - 28 l de lapte pe cap de vacă pe zi, au decis să treacă doar pe rasa Holstein și să se axeze pe producția de lapte. Acum dețin în jur de 2.100 de animale, dintre care 800 de vaci la muls cu o producție medie de 46,5 l pe zi.

Lucian Chelariu, șeful de fermă, ne spune de unde provine actuala genetică: „Genetica, la bază, este din Europa, din Germania, Olanda și Austria, dar după ce s-au finalizat aceste importuri, în jurul anilor 2009-2010, nu a mai intrat niciun animal în fermă și tot efectivul l-am dezvoltat prin însămânțări artificiale cu material sută la sută american”. Ceea ce este remarcabil, chiar mai mult decât producțiile mari de lapte, este faptul că ferma companiei Panifcom reușește să facă export de genetică, un lucru mai rar pentru România. „Sunt deja cam trei ani de când am început să dăm animale la export, anul trecut am depășit 200 de animale exportate și anul ăsta avem până la momentul ăsta 150 de animale, care deja au plecat în Republica Moldova. Este o perioadă grea, de asta încercăm să scoatem venituri din cât mai multe locuri posibile, inclusiv din vânzarea de genetică de foarte bună calitate, și aici aducem plusvaloare. Nu vindem ieftin, dar animalele sunt de cea mai bună calitate”, ne-a zis Lucian Chelariu.

Este evident că pentru companie vânzarea de genetică nu reprezintă un obiectiv în sine, pentru că balanța economică nu poate fi acoperită decât de principalul obiect de activitate al fermei, și anume producția de lapte. De aceea prețul laptelui este un parametru de care nu poți să nu ții cont. Lucian Chelariu ne explică acest lucru: „Prețul laptelui este foarte mic, suntem undeva cu prețul de cost foarte aproape de prețul de vânzare, iar în partea de juninci, de material de reproducție, este ceva profit, dar nici acolo foarte mare, pentru că pentru a produce o junincă de calitate sunt costuri foarte mari. Noi creștem tineretul după niște practici foarte bine puse la punct, creștem tineret foarte sănătos, îl pregătim pentru noi, tineretul nu primește siloz până în jurul vârstei de 7-8 luni, se crește doar cu concentrate, granule și fânuri de foarte bună calitate. Sunt costuri destul de mari, dar am început un drum, nu putem să ne oprim, ferma a ajuns la stadiul ăsta de indemn de orice boală, sunt vaccinări cu vaccinuri de foarte bună calitate care se fac anual, sunt analize care se fac anual pentru verificarea statusului de sănătate, se iau probe de sânge de la toate animalele și în fiecare an noi verificăm acest status și reușim să menținem de ani buni un status complet negativ. Avem sistem de verificare, un pedometru care transmite wireless din 15 în 15 minute la calculator date despre animal, starea fiziologică, starea de sănătate, este un interes foarte mare pentru bunăstarea animalelor și în felul acesta am reușit să ajungem și la producțiile acestea. Deci o stare de sănătate foarte bună și un interes foarte mare pentru bunăstarea animalelor”.

Panifcom investește constant în sustenabilitatea fermei sale, una dintre cele mai progresive din țară. În 2021, au achiziționat un echipament pentru sterilizarea gunoiului de grajd, care transformă gunoiul în așternut uscat și sterilizat pentru animale, precum și într-un îngrășământ eficient pentru ferma agricolă. Au investit în domeniul furajării prin implementarea sistemului nutritiv Ecofeed, pentru a compensa hrănirea intensivă, care poate duce la un dezechilibru în nutriția animalelor.

Ecofeed este un sistem de hrănire sustenabil care implică utilizarea resturilor alimentare reciclate ca hrană pentru animale. Acest sistem ajută la reducerea deșeurilor alimentare și oferă o alternativă ecologică și economică la hrana convențională pentru animale. Ecofeed este procesat prin diverse tehnologii pentru a transforma alimentele reciclate într-o hrană sigură și nutritivă, adecvată pentru diferite specii de animale. Scopul este de a promova o agricultură circulară și de a reduce impactul ecologic asociat cu producția tradițională de hrană pentru animale.

De asemenea, la Panifcom a fost implementat sistemul Flex Feed, un sistem foarte practic care permite hrănirea fără stres a animalelor. Sistemul Flex Feed este un sistem inovator de hrănire pentru bovine, conceput pentru a îmbunătăți confortul și bunăstarea animalelor. Acesta utilizează o barieră de hrănire flexibilă care se adaptează mișcărilor vacilor, permițându-le să mănânce într-o poziție naturală și confortabilă. Spre deosebire de barierele tradiționale, Flex Feed elimină nevoia de bare de restricționare a gâtului sau de blocare a capului, reducând stresul și promovând un aport crescut de hrană. Bariera Flex Feed are o flexibilitate de 30 de grade, ceea ce permite vacilor să ajungă mai departe pe masa de hrănire și să mănânce mai eficient. Această adaptabilitate contribuie la o creștere a producției de lapte, întrucât vacile petrec mai puțin timp mâncând și mai mult timp odihnindu-se și rumegând. Flex Feed reduce stresul în timpul hrănirii, îmbunătățește sănătatea animalelor și crește eficiența generală a fermei, ceea ce poate duce la o producție suplimentară de lapte de până la 2 kg per vacă pe zi. Ferma se remarcă printr-un program de testare genomică, realizat cu sprijinul unor laboratoare din Scoția și SUA, pentru a asigura o genetică superioară a vacilor.

După părerea domnului Bălănici, în ceea ce privește nivelul la care s-a ajuns, din punct de vedere genetic, este unul foarte ridicat, considerând că sunt, din anumite puncte de vedere, peste mulți dintre cei mai buni. „Am văzut într-o revistă, zilele trecute, o informație că israelienii sunt cei mai buni, nu cred că sunt cei mai buni, cred că suntem mai buni decât ei, pe domenii și punctual, cred că avem nevoie de mai multă promovare și să avem încredere în produsele românești. Noi ce arătăm nu e nimic formal, sunt lucruri adevărate, sunt lucruri documentate, sunt documente și sunt făcute în ani de zile cu foarte multă perseverență, cu colegi implicați și experimentați și nu avem de ce să spunem că alții sunt mai buni ca noi, putem spune că suntem mai buni ca alții. Am văzut acolo un animal care are 18.500 litri și e cel mai bun din lume – nu, noi avem mai multe vaci care au trecut de 21.000, la ora actuală avem o vacă care e la a patra lactație și va face 100.000 de litri. Deci în patru lactații dă 25.000 de litri pe lactație. Dar avem nevoie și acolo de investiții, din păcate e scump totul, avem nevoie de laboratoare, de specialiști, să putem face transferuri, avem nevoie de un stat care să înțeleagă că ăla e un patrimoniu național. Tendința în toată Europa e să scădem numărul de animale și să creștem cantitatea de lapte. Iar noi avem expertiză în zona asta și o putem împărtăși și cu colegii, putem da și consultanță pe zona asta, deci chiar stăpânim și putem ajuta, dar ar trebui să fie implicat și statul, și sectorul, și lumea să înțeleagă că putem. Și nu sunt singurul, cred că mai sunt mulți colegi care au animale de foarte mare valoare în fermă și ar trebui chiar să le punem în valoare la nivel național”, arată Liviu Bălănici.

Așadar, pentru Panifcom, 2024 este anul centenarului, chiar dacă cea mai importantă perioadă o reprezintă ultimii 30 de ani, de când actuala conducere a făcut posibil ca invitații la aniversare să se minuneze, precum am făcut-o noi. Asta, pentru că pe lângă toate investițiile făcute în tehnologii de tot felul, poate cea mai importantă este în oameni, după cum ne spune și doamna Alina Luchian, managerul morii de la Ibănești: „Ți-ar fi rușine să nu-ți faci treaba, atât timp cât ți se pun la dispoziție toate resursele, începând de la resurse financiare până la resurse de personal. În spatele echipei de la moară stă o echipă a colegilor de la contabilitate care sunt tot timpul acolo, există o echipă de aprovizionare care este tot timpul la dispoziția noastră, repet, resurse financiare – nu există să nu ne pună la dispoziție. Ți-ar fi rușine să nu-ți faci treaba. Da, avem mare susținere, din toate punctele de vedere”. Nu putem decât să le urăm la cât mai mulți ani în direcția în care au pornit.

Caracteristici ale agriculturii practicate la Panifcom

• Tehnologia no till – au eliminat aratul și celelalte tehnologii agresive cu solul, pentru conservarea umidității și pentru a reduce amprenta de carbon.

• Aplicarea optimizată a îngrășămintelor, doar unde este necesar, pentru un consum mai redus (folosesc îngrășăminte lichide) 

• Au optimizat producția prin digitalizare, pentru un control mai eficient al condițiilor meteo, al dăunătorilor sau al altor eventualele amenințări exterioare

• Folosesc asolamentele pentru a menține sănătatea și fertilitatea solului 

• Folosesc îngrășăminte organice din propria fermă zootehnică – în 2021, au făcut o investiție în sterilizarea gunoiului de grajd

• Au redus dozele de pesticide cu până la 33%.

Articol de: ADRIAN NEDELCU & ȘTEFAN RANCU

Pentru proiectele de investiții finanțate cu fonduri europene nerambursabile, fermierii, procesatorii și antreprenorii din mediul rural pot achiziționa direct prin Baza de date a AFIR – fără parcurgerea procedurilor specifice achizițiilor – utilaje, mașini agricole, echipamente specializate, silozuri, sere, hale, grajduri și mobilier.

Baza de date cu prețuri de referință, realizată și gestionată de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR), este disponibilă beneficiarilor fondurilor europene pentru agricultură și dezvoltare rurală pe durata implementării Planului Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020) și a Planului Strategic 2023 – 2027 (PS 2027).

„În prezent, în Baza de date online există o categorie de peste 5.000 de echipamente destinate agriculturii de tip low, strip sau no tillage, prin care se urmărește protejarea mediului și conservarea solului prin aplicare unor lucrări minime ale solului, în benzi sau chiar însămânțarea directă, fără lucrarea prealabilă a solului. Totodată, sunt afișate tot mai multe tractoare și combine care au în dotare pachetul pentru agricultura de precizie (sisteme de ghidare prin satelit), semănători de precizie, dar și alte echipamente pentru agricultura de precizie, de tipul mașinilor de erbicidat, dronelor agricole, stațiilor meteo, distribuitoarelor de îngrășăminte, combinatoarelor, prășitoarelor etc”, menționează AFIR.

De asemenea, pentru susținerea digitalizării activităților zootehnice, AFIR amintește că în Baza de date cu prețuri de referință se găsesc roboți de alăptat, roboți pentru muls, roboți pentru furajare, roboți pentru curățarea dejecțiilor etc., precum și peste o sută de echipamente destinate abatoarelor (inclusiv linii de abatorizare complete).

Baza de date este actualizată constant și completată cu noi elemente, astfel că în acest moment cuprinde prețuri de referință pentru mai mult de 45.000 de elemente, multe dintre acestea fiind îndreptate către practicarea unei agriculturi sustenabile și minim invazive asupra mediului.

Baza de date cu prețuri de referință este un instrument de lucru unic la nivel național, prin care AFIR înlesnește și simplifică accesul fermierilor și antreprenorilor la fondurile europene acordate pentru investiții în agricultură și pentru dezvoltarea mediului rural. „Simplificarea realizată de AFIR constă în faptul că prin această Baza de date se permite beneficiarilor să achiziționeze produsul pe care îl doresc, în mod direct fără a mai trece prin procedura de achiziții, conform prevederilor procedurale în vigoare. Această modalitate de lucru reduce considerabil timpul de achiziționare și îi dă posibilitatea fermierului să își aleagă exact echipamentul de care are nevoie pentru eficientizarea investiției”, precizează AFIR.

CITEȘTE ȘI: „Fermierul robot” aduce tehnologia de ultimă oră în pomicultură

AgroNova, o fermă condusă responsabil

Ovidiu Furdui, primarul care n-a ratat niciun proiect

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

În perioada 19 august - 18 noiembrie 2024, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) primește cereri de finanțare pentru înființarea grupurilor de producători în sectorul agricol sau pomicol, activitate finanțată în cadrul Planului Strategic 2023 – 2027 (PS 2027).

Alocarea pentru această sesiune este de 11.744.706 euro, disponibilă prin intervenția DR-33 „Înființarea grupurilor de producători în sectorul agricol sau pomicol”. Finanțarea este 100% nerambursabilă și este limitată la 100.000 euro/an, dar fără să depășească 10% din valoarea producției comercializate în primii cinci ani de la recunoaștere.

Sprijinul se acordă sub formă de sumă forfetară, degresiv, plătit în tranșe anuale, pentru o perioadă care nu poate depăși cinci ani de la data la care grupul de producători a fost recunoscut de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (MADR), acordat în baza unui plan de afaceri.

Beneficiarii care pot obține finanțare prin DR-33 sunt grupurile de producători din sectorul agricol și din cel pomicol, constituite în baza legislației naționale în vigoare și recunoscute de MADR, înainte de solicitarea sprijinului.

Cheltuielile eligibile sunt cele necesare pentru înființarea și funcționarea grupurilor de producători din sectorul agricol și pomicol, prevăzute în planul de afaceri, prin care se asigură atingerea obiectivelor propuse.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Am vizitat recent localitatea Călărași, alta decât cea care dă numele județului din Bărăgan, una situată pe malul Dunării, în județul Dolj, între orașele Bechet și Dăbuleni, unde am stat de vorbă cu primarul de acolo, Sorin Sandu, mai mult despre agricultură decât despre realizări edilitare. O discuție vie, din care am reținut câteva idei interesante.

Primarul comunei doljene Călărași, Sorin Sandu, provine, după cum mărturisește, chiar cu mândrie, din serviciile secrete, fiind fost ofițer specializat pe antiterorism și contraspionaj. Dar cum aceste servicii nu au fost privite cu prea multă stimă de populație, asociindu-le cu poliția politică de dinainte de Revoluție, nu părea prea ușor să își convingă consătenii că este potrivit să îi conducă, dar el susține contrariul. „Mi-a fost uşor să demontez eticheta de «securist» şi să o transform într-un blazon. Atunci când oamenii se conving că eşti ceea ce văd ei că eşti şi nu ceea ce s-a spus, e foarte uşor. Mi-a folosit experiența de acolo în ceea ce fac acum, aici. Ea poate fi foarte uşor transferată în domeniul administrativ şi mă refer nu la vreo parşivenie sau mai ştiu eu ce, ci la disciplină, rigurozitate, perseverenţă, curaj şi un spirit ceva mai naţional decât cel pe care-l perorează şi-l strigă mulţi în gura mare că ar fi. Sunt bucuros că am reuşit să conving atât de mulţi oameni să aibă încredere în mine. Ar fi un dezastru să nu-i conving până la final că este aşa, şi dacă ar fi să fie o bucurie împlinită asta ar fi, să constat şi la final că oamenii nu au avut aşteptările înşelate şi că nici eu nu m-am înşelat că aş fi putut să fac ceva pentru comunitate.”

Discuția a fost preponderent legată de agricultură, pentru că Sorin Sandu nu este străin de acest domeniu, în ciuda faptului că a avut o altă meserie. „Mi-e simplu să vorbesc despre asta, pentru că sunt unul care a cultivat cartofi, a cultivat lubeniţă, a cultivat varză, care a transportat zi şi noapte, care a dormit pe piaţă şi a mâncat din sacoşă, pe piaţa de la Sebeş, de la Ocna Mureş sau Sibiu, chiar pe când eram ofiţer. Vacanţele mele, concediile mele, ca să-mi completez oarecum veniturile, pentru că asta este, trebuie s-o recunoaştem, unii visează că acolo erau bani mulţi – nu erau… – mi le-am completat în felul ăsta, muncind.” Așadar, o experiență diversă care l-a ajutat să le ofere consătenilor săi sfaturi competente. „Cum poţi să judeci pe cineva dacă n-ai făcut niciodată ceea ce face el? Sunt «n» speţe într-o localitate: sociale, economice, juridice, cărora trebuie să le dai o soluţie, un răspuns. Dacă nu ai trecut prin acele lucruri, dacă nu le-ai trăit personal, sigur, poţi să le dai o soluţie din ce ai învăţat, dar niciodată nu se va potrivi perfect teoria cu practica. Sunt atât de multe evoluţii în practică, şi au depăşit de mult teoria, încât doar experienţa de viaţă poate să aşeze partea de cunoaştere a teoriei cu aceea de practică, să poţi da un sfat potrivit cuiva, să nu-l baţi pe spate, să plece bătut pe spate şi să-l amâni”, ne spune Sorin Sandu.

O administrație modernă

Înainte de a vorbi despre problemele pe care localnicii din «Sahara Olteniei» le au, să numim câteva realizări edilitare. Au refăcut un cămin care a ars, din nefericire, de la o instalație electrică. „Am reuşit să găsim finanţare. Sigur, ne aflăm lângă cămin, dar peste tot dacă vom merge veţi vedea că se construieşte. Un azil pentru persoane cu dizabilităţi; în spatele şcolii se construiesc spaţii de relaxare pentru elevi, pentru că era peste tot numai ciment, era un mediu depresiv pentru un copil care iese din clasă; în faţă sunt toaletaţi pomi; în partea cealaltă o să se construiască depozitul; continuăm cu modernizare la iluminat; cu modernizarea şi perfecţionarea sistemului de transmisie electronică al operatorilor de telefonie. Adică, trebuie să asigurăm nişte condiţii oamenilor de aici. Numai anul ăsta am reuşit ceea ce nu se făcuse până acum, lucruri banale: poţi plăti cu cardul la Primărie la Călăraşi, poţi să plăteşti din străinătate online, ceea ce nu se întâmpla, îţi faci buletinul la Călăraşi, aici în spate, la tine acasă, sunt lucruri care păreau atât de banale şi care lipseau”, arată primarul, adăugând că lucrul cel mai important pe care și l-a propus a fost schimbarea mentalităţii consătenilor şi câştigarea încrederii în administraţia publică. „Încrederea se câştigă prin prezenţa permanentă în mijlocul lor, indiferent de eveniment, dar mai ales la evenimentele obişnuite, banale, iar celelalte aspecte au fost atinse prin transparenţă. Suntem, probabil, singura localitate care transmite absolut toate şedinţele Consiliului online. Oricine, și din străinătate, ştie ce se întâmplă la el acasă, când se ceartă consilierul cutare cu primarul, pentru ce a dat primarul bani, cine insistă şi ce insistă să se facă ceva, dacă e bine, dacă-i rău, deci fiecare are posibilitatea să vadă, nu să audă o poveste din gura cuiva şi uite că acum vine campania electorală, când îi vine cineva la poartă şi-i spune: «Am făcut, am dres», îi spune omul: «Știu, v-am văzut». Şi ceea ce-i spui tu este adevărat sau nu. «Îmi aduc aminte că în data de… ai spus nu»… sau «ai spus da». Aşa poţi fi prins la minciună… dar te şi obligă. Transmiterea informaţiilor în timp real, ca şi acum, te obligă la corectitudine, pentru că eşti uşor de prins”, povestește Sorin Sandu. Greu de comentat, doar că ne întrebăm ce ne împiedică să le fie urmat exemplul? 

O regiune aparte

Comuna este învecinată cu Dăbuleni, o comună mult mai cunoscută în țară pentru felul solului de aici, precum și pentru culturile specifice, dar și pentru că stațiunea de cercetări asupra solurilor despre care spuneam că au specificitate aparte, comparativ cu alte zone din țară, poartă acest nume (Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni), cu toate că și sediul, și o mare parte din suprafața ei se află pe teritoriul comunei Călărași. Aceste soluri sunt, după cum scrie pe site-ul institutului, „soluri cu textura grosieră, cu conținut de argilă coloidală sub 12 % și de humus redus (0,1-1,6%). Solurile nisipoase au o fertilitate naturală scăzută, fiind slab aprovizionate cu azot și fosfor și mediu aprovizionate cu potasiu”. Regiunea al cărui sol este astfel este mult mai întinsă, zona fiind supranumită, cum am spus mai sus, „Sahara Olteniei”. Se cultivă aici preponderent pepeni (lubenițe), căpșune și cartofi. 

Tot de pe site-ul stațiunii am extras și un fragment despre clima de aici: „Din punct de vedere climatic, zona solurilor nisipoase din stânga Jiului este încadrată, după Köppen, în provincia climatică CFax, având un pronunțat caracter continental cu ușoară influență mediteraneană, ce se manifestă printr-o uscăciune accentuată în lunile iulie – septembrie și o cantitate normală de precipitații în lunile mai și iunie. Temperatura medie anuală este de 11,1° C. Media multianuală a precipitațiilor este 548 mm, fiind repartizate neuniform pe luni și cu variații mari de la un an la altul”. 

Culturi devansate de climă

Se pare însă că modificările climatice se manifestă și aici, pentru că agricultorii din zonă încep să își schimbe obiceiurile, cel puțin așa susține interlocutorul nostru: „În fiecare an, odată cu schimbarea climei, oamenii au plantat mai devreme în câmp, au coborât timpul de plantare, s-au dus către lunile februarie-martie. Tocmai de aceea am ieșit cu primele căpșune pe 24 martie și cu primii cartofi de seră pe 29 martie. Vă imaginați?”. Greu de imaginat, ai putea crede că sunt de prin import, când îi vezi așa devreme în magazine, chiar și atunci când vezi că pe etichetă spune că sunt din România, dar e bine de știut de acum înainte. Mai ales că domnul Sandu ne-a zis că pepenii ajung pe piață încă de la începutul lunii iunie. Și când te gândești că în copilăria mea așteptam pepenii în august!  

Nu am putut să nu aducem în discuție într-un astfel de moment bârfele care circulă cum că se forțează data de recoltare prin tratamente chimice. Domnul primar a respins categoric aceste... „vorbe”, cum numește respectivele teorii. „Vorbele, în general, trebuie să conțină subiect, predicat, împreună să formeze argumentul. Sunt doar niște prostii de natură a pune într-o lumină nefavorabilă producătorul. Imaginați-vă, când pune dăbuleanul și călărășeanul cultura în februarie, câți dăunători sunt încât să fie el nevoit să trateze solul? Vă imaginați cum colcăie? Atunci dorm! Nu există așa ceva. Singurele tratamente sunt acelea de întreținere împotriva gerului, frigului. Și tratamentului ăstuia îi spune folie, îi spune agril, în cel mai rău caz un sulfat de cupru sau ceva de genul ăsta, care să întărească planta în perioadele în care se anunță pentru ziua următoare, că este ger, este frig. Și atunci, este un tratament cu sulfat de cupru, pe care-l știm cu toții! Sau cu sulf! Dar orice tratament ar fi aplicat, și care până la urmă este obligatoriu la orice plantă, oriunde în lumea asta, cine spune că nu tratează vorbește prostii! Cel mai important este ca tratamentele să fie dintre cele acreditate și agreate, și mai ales să treacă timpul acela de remanență, timpul care trebuie să se scurgă din momentul aplicării tratamentului până la trecerea efectelor lui, astfel încât când ajunge pe piață produsul respectiv să fie lipsit de elementele care nu ar trebui să se afle în el. Or, producătorii de aici urmează cursuri fitosanitare, sunt acreditați în direcția asta, au fost conștientizați cu privire la faptul că o greșeală de genul ăsta pe piață îi poate lipsi de posibilitatea de a mai merge acolo și de a mai produce, pentru că ar primi interdicție, și în condițiile astea sigur: vrei să rămâi pe piață? Trebuie să fii curat. Îți iei semințe conforme, îți iei probe de sol, îți faci probe la… și mi-aș dori cu Stațiunea de cercetări, dacă tot am vorbit aici, să avem o cooperare și să ne certifice dacă produsele noastre sunt OK, și să ieși cu ele pe piață. Atunci când găsește pe cineva, tu scoți hârtiile tale și spui: nu știu ce-i faceți lui, dar solul meu este în regulă, produsul meu la origine, la semințe, este în regulă, am și buletin în ceea ce privește certificarea faptului că nu conține elemente nepotrivite și fac dovada faptului că vin cu el dintr-un depozit unde au fost asigurate condiții frigorifice necesare de temperatură pentru produsul respectiv. Asta e singura scăpare. Altfel, dacă vom merge la grămadă cu produsele pe piață, e foarte probabil ca cineva să fie identificat din zonă și să te trezești cu toată zona carantinată doar pentru că nu este cunoscută originea certă a bolii respective”, precizează Sorin Sandu.

Producătorii, defavorizați de preț

Un aspect pe care domnul Sandu îl consideră incorect este disproporția între prețul cu care pleacă marfa de la ei și cel cu care este vândută către cumpărătorul final. El exemplifică cu căpșunile și cartofii de la momentul în care erau considerate trufandale: „Preț de trufanda la vânzător. La producător este prețul absolut normal. Prima producție, dacă am plecat cu 30 lei căpșuna, ea s-a vândut cu 60 de lei. Dar cel mai concludent este prețul la cartof. A plecat de aici cu 12 lei, din care scazi oamenii pe care-i plătești, transportul, pentru că noi transportăm la București, și atunci ajungi la un preț de 7-8 lei pe kilogram la primii cartofi scoși, în condițiile în care s-au vândut atunci, în primă instanță, cu 24 de lei. Deci practic producătorul a dat cu 8 lei, la masă s-a vândut cu 24. Ce a investit producătorul, ce a investit vânzătorul? Vă imaginați, omul ăsta a investit începând cu luna octombrie, când a adus TIR-uri întregi de găinaț de pasăre, pe care l-a pus pe sol, după care a pus folie în februarie, a pus agril, a irigat, apă, motopompe, pază, iar la final, ca să găsești pe cineva să recolteze, sub două milioane pe zi cu țigări și cu mâncare nu găsești. Acum, scădeți din acei 12 lei toate lucrurile astea și puneți în partea cealaltă, unde se vinde cu 24, unde azi o primește, până mâine o vinde, singura investiție fiind prețul tarabei”. Trebuie să recunoaștem că sună foarte revoltător și, cu toate astea, prețul este cel pe care îl face negocierea dintre părți. Bănuim că nu vine nimeni cu pistolul să negocieze. Constrângerea este de altă natură, producătorii sunt mulți și dezbinați, iar comercianții sunt destul de bine organizați, „nu-mi dai tu, iau de la vecinul!”. Tu nu prea ai cum să zici în replică, „nu-ți dau ție, că am o armată care așteaptă la poartă!”, că nu așteaptă nimeni, sunt tot ei, cu același preț. Și marfa e perisabilă. Și uite așa nu e nevoie de pistol să îți impună prețul. Soluția e simplă, unirea. Edilul Sorin Sandu spune că au apărut în ultimii trei ani cinci cooperative, în condițiile în care nu exista niciuna, și că sunt patru depozite private și un al cincilea care aparține UAT Călărași, adică primăriei, și care este în curs de realizare, fiind câștigată de curând la licitație pentru a fi executat și finanțat de Compania Națională de Investiții. Și atunci te întrebi cum de se mai impun comercianții la negociere? Pentru că probabil aceste cooperative sunt încă în procesul de educare, abia acum învață să își folosească potențialul unirii. 

Asocierea, încă ineficientă

Interlocutorul nostru observă un aspect pe care probabil mulți îl așteptau de la asociere, o mai mare eficiență în producție, care însă se lovește de fragmentarea proprietăților. „Una este să te asociezi ca persoană, alta este să reușești să asociezi terenurile și să le aduci comasate în același loc, astfel încât să economisești energie, mijloace și combustibil, lucrând o suprafață doar cu un utilaj, în loc să-l lucrezi cu 25. De exemplu: 25 de oameni într-o cooperativă. Dacă sunt 25 de suprafețe separate de câte un hectar, cu toții vor ara în aceeași zi cu 25 de tractoare, 25 de hectare. Mâine-l discuie cu 25 de tractoare și 25 de discuri, poimâine seamănă, întind folie, după care vor face 25 de fântâni, vor avea 25 de paznici, 25 de dube cu care să care, vor avea pe piață alte 25 de puncte în care să livreze. Toate astea se reflectă asupra prețului de cost. Dacă acele 25 de hectare ar fi fost comasate, că aici trebuia lucrat înainte, întâi comasarea terenurilor și după aceea asocierea oamenilor. Dar cred că se vor rezolva în timp. Deci am putea coborî prețul de cost dacă am putea lucra cele 25 de hectare cu două tractoare, am păzi cu un singur om și am uda cu o singură motopompă dintr-o singură fântână”. susține Sorin Sandu. E cam optimist să crezi că dacă nu s-a făcut o comasare atâția zeci de ani se vor realiza curând, mai ales că și dacă aduni într-o asociație numai proprietari învecinați, tot nu poți fi sigur că ei nu se vor certa din varii motive și nu vor sparge unitatea suprafeței. Rămâne să profite de alte avantaje pe care le aduce asocierea, cele mai la îndemână, desfacerea și aprovizionarea cu inputuri prin intermediul unei singure voci care să negocieze prețuri mai bune. E adevărat că nu e suficient să poți negocia, trebuie să ai și ce negocia. Domnul primar a sesizat această problemă și a zis că se luptă să îi facă pe fermieri să conștientizeze acest lucru: „Orice retailer, orice cumpărător permanent își vrea ca partener un producător tot permanent și vrea predictibilitate, și vrea diversitate de produse. Or, cooperativele astea, în timp, trebuie să asigure aceste lucruri: continuitate în aprovizionarea celui care vrea produsul respectiv. Nu va face nimeni un contract pe două săptămâni sau patru săptămâni. Diversitate de produse, o listă de produse, pentru că retailerul preferă să încheie un singur contract cu un producător care-i livrează 5 produse, decât să încheie contracte cu 15 producători din localități diferite, din locuri diferite. Cheltuieli enorme, se reflectă în preț absolut totul, și predictibilitate: «La anul va mai fi la fel? Mai am la acest producător acces să pot să am garanția că acest contract va continua sau trebuie să bâjbâi să găsesc alți producători, să-mi completez produsele?». Deci toate aceste lucruri pot deveni avantaje pentru producători, sunt lucruri pe care ei trebuie să le conștientizeze, noi de la nivelul primăriei încercăm să-i conștientizăm cu privire la asta, așa cum o facem și în ceea ce privește subiectul cel mai important de aici încolo, lipsa apei”.

Irigarea, veșnica problemă

Într-adevăr, a vorbi despre lipsa apei aici este ca și cum ai vorbi despre funie în casa spânzuratului. Dunărea trece la câțiva pași de pământurile acestor fermieri și ei nu au cu ce să își ude culturile. Iată ce ne spune Sorin Sandu: „Apa care trece pe lângă localitate, Dunărea, pleacă din Pădurea Neagră din Germania, trece prin multe țări. Până să ajungă la noi, toți o exploatează pentru irigații, pentru băut, pentru producerea de energie. La noi e sfârcul, coada Dunării. Ce mai ajunge la noi folosim și noi. Din păcate, schimbările de climă pe care le avem acum ne-au adus în situația ca în aceste luni în care de obicei eram la Dunăre pentru apărare contra inundațiilor, culmea, este o secetă cumplită, Dunărea este la un nivel la care dacă va continua să scadă în ritmul ăsta este foarte posibil să nu avem apă de irigat, pentru că încă nu au pornit stațiile principale, acestea întârzie deocamdată, pentru că având niște motoare electrice, au nevoie de uscare, de timp de adaptare și nu pot… nici pe vremea lui Ceaușescu nu erau pornite, oricât ar fi vrut ei. La sfârșitul lui aprilie, când motoarele erau uscate, atunci porneau. Or, oamenii, pentru că s-a încălzit clima, seamănă mai timpuriu și au nevoie de apă. Și atunci soluțiile pentru ei vor fi, probabil, în viitor atât foraje la adâncime, cu respectarea legalității, dar forajele la adâncime sunt costisitoare, vor trebuie realizate tot în forma asta asociativă, nimeni nu poate da 2-3 miliarde pentru o fântână, pentru că asta presupune; ai pus și contor și ai terminat…”.

Se știe că sunt fonduri îndreptate spre acest tip de sistem local de gestionare a apei, dar asta presupune existența unei asociații a utilizatorilor de apă care să preia o anumită infrastructură existentă. Din păcate, așa cum susține domnul Sandu și cum știm cu toții, nu prea se potrivește teoria cu situația din teren. „Din nefericire, statul român a decis prin 2001 să dea aceste instalații pe mâna proprietarilor, cum ar veni, dar proprietarul a avut o viziune abstractă, chiar dacă a fost o comunitate, la momentul respectiv nu au conștientizat ce avere au primit și în doi-trei ani doar au muls, le-au folosit, nu s-a investit nimic în repararea lor sau în eficientizare, că până la urmă erau energofage. Chiar dacă la vremea aia se plătea jumătate din energia electrică, dar din beneficii ar fi trebuit să se investească în motoare care consumă mai puțin, în sisteme de distribuire a apei, adaptate la noul tip de proprietate. Sistemul de irigații a fost făcut când exista o asociere, două IAS-uri, un CAP și o stațiune, erau trei-patru entități cărora le era livrată apă. Era simplu. Gândiți-vă numai la Călărași, unde acum sunt 27.000 de proprietăți teren arabil, cum reușesc oamenii ăștia să se racordeze la sistemul de irigat, dacă hidrantul se află pe terenul cuiva de 20 de ari, că așa a căzut el acolo cu 20 de ari, ăla și-a pus acolo cânepă sau pălăgeni sau căpșune, cum să se lege de acolo 30 de vecini? Ce face ăsta cu 20 de ari, că-i calcă ăia toată cultura! Deci nu mai este posibil tipul ăsta de livrare a apei, și atunci ar fi trebuit OUAI-urile să se adapteze și să folosească sistemele astea ca acum, suspendate, cu role...”, punctează Sorin Sandu.

Din păcate nici un astfel de sistem nu este pretabil în zone atât de divizate, pentru că acum ar exista această posibilitate de a face proiecte de reabilitare a infrastructurii secundare și pentru a investi în aripi de ploaie. De ce este greu de aplicat, ne explică tot edilul comunei doljene Călărași: „Sunt 27.000 de proprietăți. În condițiile astea, o proprietate poate avea doi, trei, patru metri lățime. Oamenii nu pun aceeași cultură, pun culturi diverse, potrivite cu ceea ce gândesc ei. Ne aflăm în imposibilitatea utilizării unui astfel de sistem de udare, pentru că fiecare are cultura lui și nu merge”. El crede că ar exista o posibilitate de a-i determina pe oameni să realizeze că pot face culturi asemănătoare, care s-ar preta la un sistem de irigare prin crearea unei stații care să servească drept exemplu de eficiență „Dacă tot am o aripă de udare de tipul ăsta, oare acum pot fi și eu convins să pun același tip de cultură pe suprafața respectivă, încât să beneficieze cu toții de aceeași tehnologie, de aceleași nevoi de udare? Deci oamenii de aici vor trebui să gândească așa: «Dacă folosim sistemul ăsta, atunci punem 40 de hectare de căpșune, indiferent câți proprietari suntem, ne asociem chiar și  doar între noi, fără acte». Pentru că îi ajută nu numai la irigat. Îi ajută și la fertilizare, și la polenizare, și la tratamente, îi ajută la absolut totul. Nu poți să pui culturi diferite una lângă alta și să ai pretenția că polenizarea este una conformă cu tehnologiile, cu știința. Nu-i posibil așa ceva! Dacă aici pun dovleac și acolo pun lubeniță, lubenița va mirosi a dovleac. Și toate celelalte sunt la fel. Și se minunează de ce transferul de boli, de ce transferul de dăunători, de ce în timp ce la mine am tratat și merge, la celălalt nu merge. Normal, că eu am tratat pe o porțiune de 20 de metri, iar în vecinătate cineva nu a tratat. Dăunătorii au migrat, în șase zile sunt la mine! Deci poate că-i forțăm în felul ăsta cu sistemele de irigații să avem aceleași culturi și să poată fi aplicate aceleași tehnologii și mijloace de întreținere a culturilor”. Într-adevăr o viziune de gospodar, de manager care vede perspectiva unui profit mai mare, lăsând la o parte orgoliul lui „știu mai bine!”. 

Puterea exemplului

Din păcate, mentalitățile se schimbă greu, dovadă că ceea ce ne spune primarul Sorin Sandu nu s-a întâmplat în peste 30 de ani de libertate. Dar, cine știe, vine vremea unui declic și se pornește ca o avalanșă, mai ales că se pune problema unui brand comun care să îi reprezinte pe toți din zonă. „Îmi doresc un brand comun, brandul de Dăbuleni e foarte bun, dar i-am nedreptăți și pe mârșăneni, și pe cei din Amărăști, și pe cei din Bechet. Foarte mulți rudari produc, sunt printre cei mai muncitori în momentul ăsta. Și atunci cred că cel mai bun brand ar fi acela de «Sahara Olteniei»”. Nu sună rău deloc. Cine știe, influența domnului primar Sorin Sandu va fi de folos, pentru că el este optimist chiar și în această direcție. „Am un principiu: ce pot să fac eu poți să faci și tu. Dacă eu la vârsta mea fac lucrul ăsta, poți să-l faci și tu. Și mai e o regulă: nu există turmă fără un măgar. Unde a plecat măgarul trebuie să plece și turma. Mai de voie, mai de nevoie, își părăsește locul și-l urmează, pentru că știe măgarul mai bine unde să ducă samarul și pe colegii din grupul respectiv. Cred că cel mai bun mod de a lucra este exemplul personal. Este puțin probabil ca cineva să mai cârcotească și să spună: știți, eu nu pot să fac asta, nu știu s-o fac, în condițiile în care constată că cineva, care poate nu-i pregătit pe domeniul respectiv, măcar vrea să facă și trebuie să vină după el”, conchide Sorin Sandu. Să recunoaștem că cel puțin teoretic are dreptate. Un lider nu este cel care ne spune cum se face, ci cel care ne arată cum se face. Să îi urăm succes!

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Am vizitat Crama Liuta, din județul Tulcea, unde am stat de vorbă cu inginerul Eugen Nicolescu despre activitatea actuală din vie, dar și despre perspective. Mai precis, despre obiectivele pe care și le-au propus, greutățile pe care le întâmpină, dar și despre soluțiile cu care speră să le depășească. Eugen Nicolescu administrează plantația cramei Liuta, aflată în podgoria Babadag.

Activitatea curentă cu care se ocupau cei pe care i-am găsit la plantația Liuta, din podgoria Babadag, era, așa cum ne informează inginerul Eugen Nicolescu, legată de reconversie. „Am muncit toată iarna, finalizăm măsura 2, pe reconversie-replantare. Am replantat 55 de hectare, am început în 2023 şi terminăm acum, lucrurile merg bine, fonduri europene 90%, suntem în grafic.” Spune că au început în 2023, dar, de fapt, este vorba doar de o ultimă etapă, pentru că procesul este mult mai amplu în timp. „De fapt, suntem la capătul a opt ani de reconversie, am tot plantat până am refăcut în totalitate plantaţia, aproape 200 de hectare”, ne lămurește Eugen Nicolescu, care este conștient că nu se află la un capăt de drum, pentru că de abia acum începe greul, deoarece sunt obligați să obțină rezultate bune, ceea ce înseamnă muncă foarte multă. „În momentul în care facem o replantare, ne gândim la o direcţie de producţie, adică ne gândim la ce trebuie să ajungă pe raft, ce vom vinde, şi o luăm înapoi, şi vedem ce alegem, astfel încât să ajungem la sticla, la vinul îmbuteliat sau la vinul în vrac, la bag-in-box, la ce avem în planul de afaceri să realizăm ulterior. Deci am replantat clone de calitate, de cantitate, clone medii, struguri albi, roşii, rose, acoperim în momentul ăsta cam toată gama de struguri de pe piaţa românească, avem aproape 20 de soiuri. Avem Aligote de Babadag, foarte bune rezultate pe Feteasca Neagră, Merlot foarte bun şi apoi soiurile clasice: Chardonnay, Sauvignon Blanc, Muscat Otonel, Tămâioasă Românească, am diversificat şi cu Pinot Gris, cu Tranimer, avem soiuri noi, am plantat Negru de Drăgăşani, avem gamă completă şi, în urma investiţiilor de la cramă, o modernizare foarte bine pusă la punct, rezultatele vor apărea, au apărut deja pe calitatea vinurilor pe care le producem.”

După 40 de ani, în același terroir

Această replantare se impunea, dat fiind timpul care a trecut de la ultima plantare a viei în această plantație. „Vorbim cam de 40 de ani după ultima plantare, că timpul trece foarte repede. Este o plantaţie care a fost realizată în anii ’80 cu rezultate bune, iar noi continuăm aceeaşi linie.”, arată Eugen Nicolescu. Așadar, se vede că aici s-a făcut mereu o treabă bună, dar chiar dacă au dorit să păstreze continuitatea, au fost nevoiți să vină și cu noutăți, așa cum ne-a și spus inginerul: „Structura de bază este cea de atunci, pe care am diversificat-o aşa cum cere piaţa, pentru că la momentul ăsta trebuie să ai o soluţie la orice, piaţa e dinamică, se schimbă, e aşezată, mai ales pe vinul la sticlă unde, acolo, se face profitul, şi putem să facem cam orice cere piaţa acum şi ne putem adapta la cererile pieței”.

Eugen Nicolescu ne dezvăluie că succesul pe care îl au și pe care îl așteaptă în continuare vine pe lângă muncă și din caracteristicile bune ale terroir-ului: „Bogăţia acestei zone din punct de vedere viticol este deosebită. Sol calcaros, aciditate, o acumulare echilibrată a zahărului, a culorii, a acidităţii din struguri, ne putem întinde chiar şi la cules pe o perioadă destul de lungă, fără afectarea calităţii strugurilor, ne aduce foarte multe avantaje. Deci este o zonă în care se pot face atât vinuri albe, roşii, cât şi rose de mare calitate. Microclimatul foarte bun, suntem pe malul lacului Babadag, este fostă lagună a Mării Negre, are un climat maritim, suntem la poalele unei păduri de stejari rezervaţie naturală, avem seara răcoare, avem acest climat mediteranean, aceste două caracteristici îmbinându-se foarte bine pentru acest areal al podgoriei Babadag. Este o zonă pretabilă la toate aceste pretenții pe care le impune piaţa”.

Se așteaptă un an bun

Prima jumătate a anului a fost bună pentru viticultura din această zonă a Dobrogei. „Sperăm că va fi un an bun, cu ceva precipitaţii. Am avut ceva precipitaţii în timpul iernii, adică am avut puţină zăpadă, puţină brumă, am acumulat ceva apă de la precipitaţiile pe care le-am avut, deci din punctul meu de vedere 2024 a început bine, în principiu stăm mai bine decât în alţi ani, premisele sunt foarte bune pentru producţia ulterioară de anul ăsta, din toate punctele de vedere: precipitaţii și temperaturi. Avem, astfel, şi o şansă de a revigora toată plantaţia în urma a 3-4 ani de secetă pedologică, premisele sunt bune”, spune Eugen Nicolescu. Și cu toate că a fost greu în anii trecuți din cauza secetei, calitatea și tinerețea plantației au dus la producții peste media altor podgorii, deci motivele de optimism sunt justificate. 

Probleme și soluții

Din păcate, nu putem vorbi doar de optimism, pentru că lipsa irigațiilor nu poate fi ignorată. Speri să obții mai bine, în condițiile proaste pe care le ai, dar asta nu înseamnă că nu ai putea avea rezultate și mai bune. A fi pe linia de plutire nu este un aspect chiar pozitiv într-o afacere care, apriori, trebuie să aducă profit. Iar la aceste deficiențe moștenite și nerezolvate de atâta amar de vreme se adaugă și unele măsuri administrative care au efect nefast asupra lor. „Nu există forţă de muncă, acum trebuie să plătim şi mai mult la impozite, pentru noi este o lovitură treaba asta, nu cred că s-a gândit foarte bine măsura, pentru că soluţia este foarte simplă: nu vom mai lucra cu oameni, nu avem cum să suportăm costurile, nu ieşim cu producţia de struguri în costuri şi nu cred că se iese nicăieri în România, atât timp cât nu ai acces la apă”, explică Eugen Nicolescu cumulul de probleme.

Chestiunea de personal oricum era deficitară, așa cum se întâmplă în toată țara, iar soluția este una logică, mecanizarea intensivă. O fi bine? „Încercăm să ne orientăm, să ne adaptăm la ce avem, am mecanizat foarte mult, inclusiv tăiatul se face 70% mecanizat cu maşină de pretăiat, venim doar cu o cosmetizare în spate. În principiu nu mai legăm, vedem ce condiţii ulterioare vom avea, vedem cum merge piaţa, vedem cum va evolua vânzarea vinurilor la nivel de România şi la nivel global, şi în momentul ăla vom vedea ce facem.” Ei trebuie să găsească soluții pentru că sunt constrânși, o dată financiar și, apoi, de angajamentele pe care le au în baza accesării fondurilor europene, și așa greu de accesat. „Nu este o situaţie fericită din punct de vedere financiar şi al condiţiilor care ni se impun, dar încercăm să trecem peste, că în primul rând avem obligaţii pe fonduri europene, dar nu putem accesa anumite lucruri iarăşi din cauza unor formalităţi birocratice excesive care, văd, evoluează nu foarte bine în România”, menționează Eugen Nicolescu. Așadar, perpetua problemă a birocrației. 

El recunoaște că, într-o oarecare măsură, lucrurile au evoluat, dar nu atât cât ar fi trebuit. „Nu se poate pune problema că statul nu ne ajută, dar trebuie să ne ajute mult mai mult, adică trebuie o implicare mult mai mare în domeniul acesta, în culturile speciale, cum este vița-de-vie. Atât timp cât nu accelerezi procesele de irigaţii... Viticultura este un patrimoniu al statului român. Trebuie ajutată din toate punctele de vedere. Trebuie simplificate toate procedurile, pentru că, până la urmă, ne interesează să putem să hrănim aceste plante, să nu moară de sete, pentru că vremea care s-a schimbat și inclusiv vița-de-vie nu mai poate face faţă secetei acesteia. Şi trebuie să fim ajutaţi. Totul trebuie să se mişte foarte repede din punctul de vedere al accesului fermierului la apă pentru irigaţii.”.

Fondurile europene au ajutat foarte mult

Consideră că lucrul cel mai bun care s-a făcut în domeniul viticulturii este acest aport de fonduri europene. „Dacă n-ar fi fost programele europene de reconversie-replantare, cred că România nu ar mai fi fost o ţară viticolă. Costurile sunt foarte mari pentru a face un vin, pentru că trebuie să pleci de la plantarea unei viţe, totul costă foarte mult, sumele sunt colosale, cheltuielile sunt foarte mari pe hectar, sunt din ce în ce mai mari, exigenţele sunt din ce în ce mai mari, nu avem nişte legi care să ne ajute, capital, şi atunci a trebuit să ne luptăm cu foarte multe lucruri, dar iată că, uşor-uşor, industria se dezvoltă şi reuşim, sper eu, să câştigăm războiul cu piaţa”, punctează Eugen Nicolescu. 

Ar mai fi multe de făcut în domeniu, cum ar fi turismul viticol, dar în care inginerul care administrează Crama Liuta nu prea crede, pentru că investițiile nu sunt legate doar de ce poate face un viticultor, ci sunt mult mai ample. „Nu putem face turism prin forţe proprii, numai societăţile care investesc în zonele viticole şi schimbă efectiv statutul social al zonei respective. Din punct de vedere turistic şi cultural, până la urmă, trebuie să fie o implicare și o politică a statului român pentru această comoară pe care o avem noi cu statutul de ţară viticolă. Deci atât timp cât nu vom avea o implicare a statului român în nişte „Drumuri ale vinului”, într-o promovare agresivă a acestui domeniu de care beneficiem în ţara asta, va fi foarte greu. Dar probabil că lucrurile se vor mişca, uşor-uşor, şi cu ajutorul banilor europeni vom ajunge la un moment dat și acolo.” 

O piață în creștere

Ceea ce ne place la inginerul Eugen Nicolescu este că la orice problemă expusă nu și-a pierdut speranța că va fi bine, la un moment dat. Așa că încheiem tot într-o notă optimistă, cu aprecierea pe care o are față de evoluția pieței. „Lucrurile, în principal, au evoluat în bine, pentru că odată cu creşterea puterii de cumpărare a populaţiei şi cu deschiderea faţă de lumea civilizată, vinul la sticlă a început să crească în vânzare. Omul a început să recunoască un vin bun, să aibă preferinţe, are de unde alege, sunt câteva sute de crame în România care vin cu o ofertă foarte bună, foarte variată, foarte bine pusă la punct, care uşor-uşor cred că se va impune şi afară, pentru că va fi creştere. Avem destul de puţine vinuri pe raft în UE şi în alte locuri, spre deosebire de vecinii noştri, dar tendinţa este de creştere. Calitatea vinului în România creşte de la an la an. Cerinţele şi exigenţele băutorilor de vin la sticlă, mai ales, sunt din ce în ce mai mari, încep să cunoască despre ce este vorba şi noi trebuie să ne adaptăm acestor cerinţe. Iar plusul de valoare, atât cât se poate face, şi pentru o plantație pe termen lung, este vinul la sticlă la un preţ mediu.” Nu putem decât să le dorim succes.

Articol de: ȘTEFAN RANCU & ADRIAN NEDELCU

Luni, 15 iulie 2024, s-a închis sesiunea de primire a cererilor de finanțare pentru DR-25 „Modernizarea infrastructurii de irigații” și pentru DR-26 „Înființarea sistemelor de irigații”, intervenții finanțate cu fonduri nerambursabile din Planul Strategic 2023 – 2027.   

Pentru sesiunea din acest an, alocarea financiară a fost de 400.000.000 de euro pentru modernizarea infrastructurii de irigații (DR-25) și de 102.421.176 de euro pentru înființarea sistemelor de irigații (DR-26).

De la momentul lansării sesiunii și până în prezent (intervalul 15 martie - 15 iulie 2024), la Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) s-au depus on-line 357 de solicitări de finanțare în valoare totală de 530.717.784 euro, gradul de depunere pentru modernizarea infrastructurii de irigații (DR-25) depășind alocarea financiară și ajungând la peste 130%, ceea ce arată interes din partea Organizațiilor Utilizatorilor  de Apă pentru Irigații (OUAI). Valoarea maximă a finanțării care se poate obține pentru modernizarea sistemelor de irigații prin intermediul DR-25 este de 1.500.000 de euro/beneficiar, iar sprijinul public este de 100% nerambursabil raportat la costurile eligibile.

Totodată, prin AFIR, s-a derulat sesiunea de primire a cererilor de finanțare pentru DR-26 „Înființarea sistemelor de irigații”, în intervalul 15 ianuarie – 15 iulie 2024, cu o alocare de 102.421.176. Prin DR-26 s-au depus 48 de solicitări de finanțare cu o valoare de 21.045.515 de euro. Valoarea maximă a finanțării care se poate obține pentru înființarea sistemelor de irigații prin intermediul DR-26 este de 500.000 de euro/beneficiar, iar sprijinului public nerambursabil este de 65% din costurile eligibile aferente proiectului.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) anunță epuizarea fondurilor disponibile pentru investiții în dotarea cu utilaje și echipamente pentru toate tipurile de culturi, exceptând sfecla de zahăr și formele asociative, finanțate prin submăsura 4.1 – Investiții în exploatații agricole, componenta 4.1.1 din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR 2020).

De la deschiderea sesiunii pe 25 iunie 2024 și până la acest moment când s-au epuizat fondurile alocate, fermierii au depus prin sM 4.1.1, componenta toate culturile, un total de 1.130 de cereri de finanțare, însumând 312,9 milioane de euro, față de o alocare disponibilă de 198 milioane de euro. Reamintim că, termenul limită pentru depunerea cererilor de finanțare era stabilit pentru 24 septembrie 2024.

Rămân deschise celelalte două componente ale submăsurii 4.1.1, destinate investițiilor realizate de formele asociative (altele decât cele din sectorul sfeclei de zahăr) și pentru cultura de sfeclă de zahăr. Astfel, pentru aceste tipuri de investiții cererile de finanțare pot fi depuse în continuare până la data închiderii sesiunii, 24 septembrie 2024, sau până la epuizarea fondurilor.

Pentru investițiile în utilaje destinate culturii sfeclei de zahăr, până în prezent, au fost depuse trei proiecte în valoare de două milioane de euro, iar pentru formele asociative din celelalte sectoare au fost depuse 16 proiecte cu o valoare totală de peste 21 milioane de euro.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Pentru perioada de programare financiară 2023 – 2027 din cadrul Planului Strategic, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) a încheiat primele 104 contracte de finanțare, cu o valoare totală de peste 26 milioane de euro.

Din totalul de 104 contracte, șase sunt încheiate pentru finanțare prin DR-27 „Crearea/ modernizarea infrastructurii de acces agricolă”, având o valoare cumulată de peste cinci milioane de euro (5.551.528 euro).

Pe linia de finanțare DR-28 „Crearea/ modernizarea infrastructurii rutiere de bază din spațiul rural”, au fost încheiate în această primă etapă 16 contracte, în valoare totală de peste 15 milioane de euro (15.045.471 euro).

În ceea ce privește linia de finanțare DR-30 „Sprijin pentru instalarea tinerilor fermieri”, au fost semnate 82 de contracte de finanțare, având o valoare totală de 5.740.000 euro.

„Suntem încântați că am trecut și de etapa de contractare a acestor prime proiecte de investiții, care reflectă angajamentul nostru ferm de a sprijini dezvoltarea rurală și agricolă în România. Astfel, putem deschide și etapa de plată a cererilor de finanțare pentru implementarea în bune condiții a proiectelor. Prin aceste investiții, nu doar că îmbunătățim infrastructura și condițiile de viață din mediul rural, dar și încurajăm tinerii să se implice activ în agricultură, contribuind astfel la revitalizarea acestui sector vital”, declară George Chiriță, director general AFIR.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!

Începând cu data de 25 iunie și până pe 24 septembrie 2024, inclusiv, Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (AFIR) primește solicitările de finanțare pentru achiziții simple de utilaje agricole, prin submăsura 4.1 „Investiţii în exploataţii agricole” din cadrul Programului Național de Dezvoltare Rurală (PNDR).

Sesiunea care va fi lansată de AFIR pe 25 iunie 2024 are o alocare financiară de 310.515.188 euro, împărțită pe trei componente. Astfel:

• 198.000.000 euro pentru toate culturile, dar cu excepția culturii de sfeclă de zahăr și investițiile realizate de formele asociative;

• 61.000.000 euro pentru sfecla de zahăr;

• 51.515.188 milioane de euro pentru formele asociative, altele decât cele din sectorul sfeclă de zahăr.

În cadrul acestui apel de cereri de proiecte se pot depune prin pachetul 4.1.1 proiecte de achiziții simple de utilaje agricole în cazul în care exploatația cuprinde culturi de câmp, inclusiv culturile furajere destinate pentru hrana animalelor și plantele tehnice, precum și culturile horticole, inclusiv cele în spații protejate.

„Intensitatea sprijinului acordat pornește de la 30% și poate ajunge la maximum 90%, în funcție de dimensiunea economică a exploatației, de tipul de beneficiar și de investițiile ce urmează a se realiza prin proiect. Valoarea finanțării nerambursabile este cuprinsă între 350.000 de euro și poate crește, în funcție de dimensiunea economică a exploatației și de tipul de beneficiar, până la 1.500.000 de euro (pentru cooperative, grupuri de producători și organizații de producători)”, a precizat George Chiriță, directorul general AFIR.

Pragul de calitate lunar pentru prima etapă de depunere a sesiunii (25 iunie – 24 iulie 2024) este de 90 de puncte pentru toate culturile, de 75 de puncte pentru sfeclă de zahăr și de 88 de puncte pentru forme asociative, ulterior acesta scade treptat, până la pragul minim de 56 de puncte/32 de puncte/44 de puncte pe fiecare componentă, în ultima etapă lunară a sesiunii (25 august – 24 septembrie 2024).

Solicitanții trebuie să aibă în vedere dimensionarea corectă a parcului de utilaje, în conformitate cu anexa la Ghidul solicitantului privind corelarea puterii maşinii cu suprafaţa fermelor pentru achiziționarea de mașini agricole.

Abonamente Revista Fermierului – ediția print, AICI!