Într-unul din cele mai cunoscute areale legumicole ale ţării noastre, remarcabil prin producţia de legume în solarii, în ciclul II de cultură a tomatelor (de vară-toamnă) au apărut pe plante şi pe fructe simptome care au condus practic la compromiterea culturii. Simptomele sunt în cea mai mare parte tipice atacului de diverse tobamovirusuri cunoscute, precum şi patotipuri noi, mai puţin cunoscute, dacă nu chiar viroizi. Este vorba de tulpini care se manifestă de tip mozaical, caracterizate prin apariţia de pete clorotice sau gălbui, de forme şi mărimi diferite, răspândite pe toată suprafaţa limbului frunzei. Fenomenul apare ca o marmorare a frunzei sau mozaicare. În funcţie de tulpina virală care a atacat planta, decolorările internervuriene sunt mai mari sau mai mici, sunt clorozări, adică îngălbeniri sau necrozări, adică ţesuturi moarte. Apare şi o deformare a foliolelor frunzei. Virusul a produs şi pătarea fructelor încă din faza de gogonele, a fructelor verzi. Aceste fructe tăiate transversal relevă în pericarp, un ţesut de culoare brună datorat necrozării vaselor, iar placenta este desprinsă de pericarp.
Transmiterea şi simptomele virusurilor
De asemenea, s-a mai constatat simptomatologic prezenţa şi a altor virusuri, cum ar fi Virusul pătării inelare negre a tomatelor. Simptomele se manifestă prin apariţia unor pete inelare necrotice, de culoare negricioasă. Necroze de culoare închisă au apărut şi în lungul peţiolurilor frunzelor, precum şi al tulpinilor. În fază mai avansată petele necrotice se măresc ducând la distrugerea vârfului plantelor sau al plantei în întregime. Şi în acest caz, pe fructele verzi apar pete brune, iar pe cele în curs de maturare apar desene inelare divers colorate.
Unii specialişti au constatat şi prezenţa Virusului ofilirii pătate a tomatelor sau a petelor de bronz - TSWV, care se transmite prin înţepăturile de trips, dar şi prin sămânţă, el găsindu-se localizat în pericarp şi nu în embrion. Boala se manifestă iniţial prin apariţia unor pete clorotice sau necrotice în jurul punctului unde a înţepat tripsul şi a lăsat inoculul. Urmează clorozarea nervurilor, încreţirea sau răsucirea frunzelor, vârful plantelor capătă un aspect caracteristic, curbat, planta încetinindu-şi creşterea. În final, petele de pe frunze, peţioluri şi tulpini devin de culoarea bronzului şi se necrozează, ducând la ofilirea pătată a unor părţi din plantă sau a plantei în întregime. Pe fructe apar pete, arcuri sau formaţiuni inelare, de culoare maronie pe cele verzi şi mai deschise pe cele în curs de maturare (Pop, 2009).
Unele dintre simptome seamănă, la prima vedere, cu Virusul mozaicului tutunului - VMT sau Virusul mozaicului tomatelor - VMTo. Acest lucru este foarte curios deoarece toţi hibrizii cultivaţi sunt rezistenţi la Virusul mozaicului tomatelor. Astfel că, şi în condiţiile în care ar exista sursa de infecţie, fie din sol, fie într-o proporţie redusă din sămânţă, plantele rezistente nu ar trebui să fie afectate. Asta bineînţeles cu condiţia ca rezistenţa genetică să fie ridicată, să aibă încorporate toate cele trei gene Tm-1, Tm-2 şi Tm-22 care sunt eficace faţă de toate tulpinile genetice ale virusului mozaicului tutunului izolate la tomate. Pot fi însă şi situaţii în care manifestarea lui pe plante să se datoreze tipului de rezistenţă, ridicată sau moderată, precum şi genei de rezistenţă. Astfel, în cazul rezistenţei datorate unei gene de hipersensibilitate este posibil ca la temperaturi ridicate aceasta să se inhibe. Condiţiile de mediu, durata, intensitatea şi modul în care se succed temperaturile ridicate cu cele scăzute sau luminozitatea ridicată cu cea redusă constituie factori puternici de influenţă.
În natură, virusul se transmite uşor prin contactul dintre plantele bolnave şi cele sănătoase, prin lucrările de întreţinere a plantelor (copilire, defoliere, ciupire, recoltare), prin unelte şi echipamente şi bineînţeles prin diverşi dăunători, vectori ai acestui virus. În ce priveşte vectorii, ei sunt specifici anumitor tulpini virale sau patotipuri. Cu alte cuvinte, nu orice virus sau tulpină virală este transmisă de musculiţa albă de seră sau de o anumită specie de afide sau de trips ori de ce nu de Bemisia tabaci, o insectă asemănătoare cu musculiţa albă, despre care se spune că nu există în România. Faptul că aceasta este răspândită peste tot în emisfera sudică şi că de mai mulţi ani avem temperaturi uneori excesiv de ridicate constitue argumente pro. Nu rămâne decât ca entomologii noştri să o determine. Această musculiţă este principalul vector pentru Virusul încreţirii galbene a frunzelor de tomate - TYLCV.
Revenind la Virusul mozaicului tomatelor - VMTo, transmiterea lui are loc şi prin sămânţă. Proporţia seminţelor contaminate poate fi de până la 94% (Pop, 2009, Tratat de virologie vegetală, vol. III, Virusurile culturilor horticole). Virusul însă nu se găseşte în embrion, ci la suprafaţa seminţelor sau, uneori, în endosperm, infectarea noilor plăntuţe având loc la germinare sau la transplantare. Infecţia din sămânţă se observă încă din perioada de producere a răsadului. În cazul în care infecţia apare mai târziu, după repicare (dacă s-a făcut la 2-3 săptămâni de la răsărire) sau după plantare, atunci este mai puţin probabil ca sursa să fie numai sămânţa. De la un an la altul sau de la un ciclu la altul, virusul rezistă în resturile vegetale, în sol ori pe uneltele cu care se lucrează în solar. De regulă, sămânţa comercială este tratată chimic, termic sau prin vacum-infiltraţie, ceea ce reduce mult sursa de infecţie. Dar, aşa cum am arătat la început, acest virus nu poate provoca daune decât plantelor lipsite de rezistenţă. Nu însă şi în cazul în care este vorba de o tulpină virală nouă, de un patotip nou.
Simptome tipice ale VMTo, gen pete sau dungi necrotice pe tulpină, peţiol sau frunze şi uneori chiar pe fructe, pot să apară şi în cazul cultivării de hibrizi rezistenţi la VMTo, dar în condiţii climatice speciale, cum ar fi temperaturi scăzute şi luminozitate redusă. În acest caz însă, de cele mai multe ori, simptomele dispar odată cu modificarea în bine a factorilor climatici.
TASVd, viroid complex care face pagube mari în culturile protejate
Pe plan mondial se discută şi de un viroid complex, Tomato apical sunt pospiviroid - TASVd, care a fost semnalat cu mai mulţi ani în urmă, dar în prezent el a creat mari probleme la culturile de tomate protejate din Israel. Asta, ca şi alte sesizări, a făcut ca Organizaţia Europeană de Protecţia Plantelor (EPPO) să-l treacă pe lista de alertă.
Plantele afectate au internodii scurte, cu aparenţă de tufă, frunzele sunt deformate şi îngălbenite, fructele sunt de mărime redusă, de culoare roşu pal. În cazuri de atac sever, producţia este puternic diminuată. Transmiterea nu se face nici prin afidul Myzus persicae, nici prin musculiţa albă Bemisia tabaci, nici prin rădăcină, în cazul solurilor infectate. Totuşi, rezultatele arată că viroidul este capabil să invadeze ţesutul embrionar al seminţei şi rata de transmitere prin sămânţă să atingă procentul de 80%. Mai mult, s-a confirmat şi faptul că bondarii (Bombus terastris) pot transmite viroidul de la plantele infectate la cele sănătoase. Pe baza acestor constatări se sugerează că transmiterea primară a viroidului la tomatele din spaţiul protejat se face prin sămânţă şi în secundar distribuţia are loc prin activitatea de polenizare a bondarilor sau mecanic prin lucrările de întreţinere (Antignus şi al. 2007; EPPO priority list, 2011).
Măsuri împotriva atacului de viroze
Deşi nu se cunoaşte nici un tratament, asta nu înseamnă că totul este pierdut.
În condiţiile apariţiei atacului de viroze, se impun următoarele măsuri:
Eliminarea şi arderea frunzelor sau a plantelor bolnave, asta dacă se identifică de la început atacul. Orice întârziere este catastrofală, deoarece virusul se poate transmite rapid de la o plantă la alta, fie de către oamenii care întreţin cultura, fie de către insecte;
În cazul afectării vârfului de creştere, acesta se va elimina şi se va continua creşterea plantei pe un lăstar lateral, pe un copil;
Dacă este posibil, lucrătorul se va spăla pe mâini cu un jet puternic de apă şi săpun după ce a îngrijit o plantă bolnavă;
Dacă se lucrează cu mănuşi de protecţie, acestea se vor spăla într-o soluţie de fosfat trisodic 1% sau, în funcţie de posibilităţile financiare, cu Minclean;
Uneltele de lucru se vor spăla şi ele în soluţia de fosfat trisodic;
Zonele cu plante afectate de virus se vor întreţine separat, după terminarea lucrărilor de întreţinere a celorlalte plante;
Plantele afectate vor fi bine irigate şi fertilizate, dar nu în exces;
După încheierea ciclului de vegetaţie se vor aduna şi arde toate resturile vegetale;
Pe cât posibil, se va face o dezinfecţie a solului cu Basamid;
În ciclul următor se vor cultiva hibrizi de tomate cu rezistenţă genetică, având încorporate toate cele trei gene: Tm-1, Tm-2 şi Tm-22;
În cazul în care se va cultiva ardei gras, acesta va avea încorporate genele de rezistenţă L1, L2, L3 şi L4, prima controlând rezistenţa la VMTo, iar celelalte la restul de tobamovirusuri care infectează ardeiul;
Plantarea se va face pe un teren liber de orice rest vegetal sau de buruiană, gazde pentru diversele virusuri şi nu numai;
Pe parcursul producerii răsadurilor, ca şi a vegetaţiei plantelor în cultură, se vor lua toate măsurile de prevenire a atacului unor dăunători care sunt şi vectori de viroze. Este vorba atât de măsuri chimice, cât şi de folosirea plaselor de protecţie contra insectelor, de tip insect proof ;
Riscul transmiterii VMT la plantele nerezistente este mai mare în cazul persoanelor care fumează.
Atragem atenţia că, uneori, cultivatorii de tomate, ca urmare a stării de sărăcie în care se află, folosesc pentru ciclul II de cultură (de vară/toamnă) sămânţă provenită din fructe de la cultura precedentă, din ciclul I. În acest fel, prima sămânţă fiind hibridă (F1), are loc o segregare, noile plante (F2) pierzându-şi cel mai adesea rezistenţa la viroze şi nu numai. Iată de ce recomandăm mereu să se folosească numai sămânţă originală, procurată numai din magazine autorizate şi, de la caz la caz, să se ceară buletin de analiză a acesteia. Nu în ultimul rând recomandăm păstrarea bonului de casă şi a plicurilor de seminţe până la terminarea ciclului de vegetaţie.
Rugăm cultivatorii de legume din România, să nu ezite şi să ne contacteze, la ICDLF Vidra sau la Staţiunile noastre de la Bacău, Buzău sau Iernut, la cel mai mic semn că ceva nu este în regulă. Măsurile preventive sunt esenţiale comparativ cu cele curative.
DR. VICTOR LĂCĂTUŞ, DIRECTOR ŞTIINŢIFIC ICDLF VIDRA
