Încă din anul 2008, ca răspuns la gravitatea crizei alimentare şi din necesitatea de a acţiona prompt, Banca Mondială a înfiinţat un organism care are drept scop un program alimentar global, capabil să ofere ajutor imediat pentru ţările grav afectate de preţurile ridicate la produsele alimentare. În acelaşi timp, la nivelul Organizaţiei Naţiunilor Unite s-a creat un grup special de intervenţie pentru a oferi ajutor imediat ţărilor grav afectate de preţurile extrem de ridicate ale alimentelor şi pentru a impulsiona creşterea producţiei agricole, dar şi pentru a diminua costurile de marketing. De fapt, scopul final a fost şi este de a spori mijloacele de existenţă ale săracilor lumii pentru a mări gradul de securitate alimentară. Fondurile acumulate sunt folosite pentru hrana copiilor săraci, a grupurilor vulnerabile, pentru suplimente nutriţionale necesare femeilor gravide, mamelor care alăptează, toate acestea pentru ca cei în cauză să facă faţă unor cheltuieli suplimentare cauzate de importurile produselor alimentare sau pentru cumpărarea seminţelor necesare înfiinţării noilor culturi agricole.

Să recapitulăm: ajutoarele organismelor mondiale se îndreaptă spre ţările grav afectate de preţurile extrem de ridicate ale alimentelor din import şi a ajuta la achiziţionarea seminţelor necesare pentru înfiinţarea unor noi culturi agricole.

La noi?!... În istoria noastră zbuciumată foametea a fost dintotdeauna un mod de existenţă. Tributul către Imperiul Otoman însemna foamea celor mulţi. Ţăranii au cerut pământ lui Cuza pentru ceea ce în zilele noastre înseamnă securitate alimentară. Între cele două războaie mondiale când eram grânarul Europei (o uriaşă prostie) ţăranii mureau de pelagră după ce consumau mămăligă din mălai stricat. A venit foametea cauzată de secetă din anii 1946-1947 şi regizată cu mult “profesionalism” de Iosif Visarionovici Stalin. S-au primit ajutoare de la americani cu cereale, iar românilor li se servea grâu şi porumb mucegăit. Foamete a fost şi în perioada cotelor obligatorii, când România îşi achita an de an datoriile de război şi tot era găsită datoare. Oare când Ceauşescu şi-a plătit datoriile externe (către FMI şi Banca Mondială) n-a fost tot foamete?! În prezent preţurile alimentelor cresc în mod constant şi pentru cei mulţi şi săraci acestea devin exponate de muzeu.

Pensionarii, în special, intră în magazine alimentare, privesc îndelung, nu cumpără, că nu au cu ce şi ies înjurând. Spun mai-marii ţării că pământul României poate hrăni 80 de milioane de suflete. În prezent agricultura României nu este capabilă să hrănească nici 20 de milioane de locuitori din spaţiul Carpato-Dunăreano-Pontic. Ministrul agriculturii, Valeriu Tabără, a afirmat că la noi nu va fi foamete. Domnule Ministru, am impresia că nu ştiţi să faceţi deosebirea între voinţă şi putinţă. Importăm mai multe alimente decât producem! Facem agricultură arhaică, baza de reproducţie din România agricolă a dispărut. Luăm seminţe din import, luăm pentru sectorul zootehnic reproducători din import. Nimic nu mai este românesc. Va fi foamete, domnule ministru pentru că alimentele vor fi din ce în ce mai scumpe, a confirmat şi Guvernatorul Băncii Naţionale, Mugur Isărescu. Pentru Domn’ Profesor jos pălăria, pentru Domn’ Ministru nu acelaşi gest.

Subvenţiile se acordă diferenţiat

Să revenim, însă, la Europa noastră noastră din care facem parte (o fi bine... o fi rău?!). „Aici, aproximativ 44% din bugetul celor 27 de ţări membre ale Uniunii Europene este folosit pentru susţinerea şi încurajarea agriculturii din statele componente, în cadrul Politicii Agricole Comune (PAC). Acesta este un program care garantează preţuri minime de producţie pentru fermieri şi impune tarife comune la import în toate statele membre, pentru toate produsele agricole provenite din exterior. În acelaşi timp, agricultorii din statele membre sunt subvenţionaţi în mod egal. Scopul este acela de a le asigura fermierilor venituri decente şi de a le furniza cetăţenilor UE produse agricole de calitate”. Sunt acestea declaraţii la nivelul statelor cu o agricultură dezvoltată şi spre care se îndreaptă subvenţii consistente pentru agricultori. Iată spre exemplu, Guvernul Franţei acordă 15.000 de euro fermierilor care au de suferit în urma crizei financiare actuale.

Una e să suferi în Franţa bogată şi alta e să suferi în România săracă. Se declară la nivel de UE că toate ţările membre primesc subvenţii pentru agricultură, dar cum spunem noi, împărţeala s-a făcut frăţeşte sau pe principiul „cine împarte parte îşi face”? Credeţi că aşa s-a negociat? Nu! Negociatorii noştri, una au cerut şi alta li s-a dat. În prezent, pentru orice încercare ni se dă peste mână. Ce dacă avem Comisar român pentru agricultură şi dezvoltare rurală! Pe de altă parte, negociatorii noştri se duc pe furiş la Bruxelles şi se întorc cu coada între picioare. Soluţia ar fi simplă: promovarea în România a obiectivului de negociat ca apoi să ştim cu toţii de ce se refuză o propunere sau alta. Atâta timp cât subvenţiile din bugetul UE vor fi acordate diferenţiat şi mai ales după puterea economică, politică şi militară nu va exista o reală securitate alimentară în toate cele 27 ţări componente şi mai ales în statele de curând intrate în Uniune. Experţii suțin o reală criză a alimentelor Din lume vin veşti din ce în ce mai proaste. Nordul Africii are populaţia în stradă şi înfometată. Acolo, producţia agricolă este insuficientă, iar produsele alimentare sunt foarte scumpe faţă de puterea de cumpărare a celor mulţi.

China, unul dintre cei mai mari producători de cereale, a anunţat o producţie slabă datorită secetei. Nici India nu stă mai bine. În Europa, Rusia a sistat exporturile de cereale, la fel şi Ucraina. Din Uniunea Europeană aflăm că Franţa este nevoită să crească preţul la grâu, asta în situaţia când această ţară este cea mai mare producătoare de cereale din UE. Nici în sudul Africii şi nici în America Latină nu se stă mai bine. Toţi experţii sunt de acord că urmează o reală criză a alimentelor.

Bani aruncați

La noi nu-i nimenea flămând, afirmă unii mai mari şi mai mici. Practicienii, şi mă refer la producătorii din industria alimentară, spun categoric că va fi criză alimentară.Preţurile materiilor prime produse în România cresc în mod constant şi sunt total insuficiente pentru a se realiza o producţie constantă. Ce fac procesatorii? Se aprovizionează de pe piaţa externă unde găsesc preţuri din ce în ce mai mari. Sindicatele din agricultură trag în mod constant alarma arătând că este în mare pericol securitatea alimentară în ţara noastră, iar „experţii” în ale agriculturii şi industriei alimentare temporizează, ba sunt vehemenţi, „cum adică în România să fie criză alimentară”!

Teamă îmi este că în final aceste flaşnete vor striga realitatea prea târziu exact ca în fabula „ciobanul şi lupul”. Până în prezent subvenţiile pe suprafaţă s-au acordat fără discernământ, adică şi pentru cele lucrate, cât şi pentru cele nelucrate. Bani risipiţi, ajunşi substanţial, în buzunarul celor care au cumpărat pământ românesc. Pentru această gafă nimeni nu-şi asumă vina. S-au dat şi probabil se vor mai da celebrele pomeni electorale despre care presa a arătat că s-au oprit în totalitate în cârciumi nu în agricultură.-S-au dat bani fără să se ceară producţie agricolă, s-a cerut doar votul şi acum şi în viitor vom mânca voturi. Oamenii de ştiinţă au tras alarma privind schimbările climatice. A reacţionat cineva? Nu! Sistemele de irigaţii sunt un adevărat dezastru. Se irigă suprafeţe din ce în ce mai mici.

Un alt sistem, cel de antigrindină există dar lipseşte cu desăvârşire. Anul trecut în timpul ploilor torenţiale nu s-a tras nici cu praştia iar pagubele din pomicultură şi viticultură au fost uriaşe. Mâncăm, în acest sezon, mere din ce în ce mai scumpe, pentru că sunt venite din alte ţări. Le vom mânca atât timp cât mai avem bani, apoi aceste produse vor deveni exponate de muzeu şi mai este ceva, nimeni nu testează calitatea acestor fructe, au fost tratate atât în livadă, cât şi în depozite pentru a arăta cât mai frumoase, dar periculoase pentru sănătatea copiilor, în mod special. Aceasta nu este foamete? Producţia actuală de cereale se realizează în marile companii agricole, dar se vede că este cu totul şi cu totul insuficientă. Se exportă grâu? Fals!!! Vasele se plimbă în apele internaţionale, ca apoi să revină sub formă de grâu de import. Mari suprafeţe rămân în mod constant necultivate.

Statul nu înţelege că cea mai bună investiţie, la ora actuală, este doarîn agricultură, restul este discurs.

Mihai Mihalache